Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

Abuzul sexual – Cum ajutăm victimele?
13.07.2020 | Corina VOICU

JURIDICE - In Law We Trust
Corina Voicu

Corina Voicu

”Abuzul sexual este, fără îndoială, un delict odios, cu efecte debilitante asupra victimelor sale”, spune Curtea Europeană a Drepturilor Omului[1]. Această frază sintetizează ceea ce ar trebui să înțelegem cu toții despre gravitatea faptei abuzatorului și despre întinderea consecințelor acesteia asupra victimei. Cu toate acestea, vedem mereu diverse feluri de ignorare a abuzului sexual, atât din partea oamenilor de rând, cât și din partea profesioniștilor în domenii în care se presupune că ar trebui să fie vigilenți în identificarea abuzului sexual.

Activarea interesului și revoltei publicului în situația mediatizării unor cazuri de abuz sexual se stinge repede, pentru că oamenii au nevoie să se întoarcă la starea de ”viață previzibilă”, preferând să creadă că abuzurile de acest gen li se întâmplă ”altora”, care s-au aflat în locul, anturajul sau contextul nepotrivit ori care au avut o vulnerabilitate din care s-ar fi putut anticipa riscul abuzului, dar pe care nu l-au sesizat corect sau la timp. Eliminarea temelor creatoare de emoții negative din preocupările cotidiene este un mecanism firesc, de facilitare a stării de bine pe care o căutăm cu toții; dar, într-o anume măsură, din această pricină, scade și capacitatea noastră de a fi senzitivi la comportamentele abuzatoare neexplicite. Aceasta este doar una dintre cauzele multiple pentru care destule abuzuri sexuale asupra copiilor, cu o istorie importantă în timp, sunt sesizate târziu de către cei care s-au aflat în proximitatea victimei și agresorului, deși, retrospectiv, realizează că ar fi putut ”citi” o serie de comportamente ale victimei și/sau ale agresorului.

În lumea juriștilor preocupările în astfel de cauze sunt canalizate dominant asupra așa-ziselor probleme de drept: încadrări juridice și alte instituții de drept penal în dispută, aspectele procedurale, criminalistice și medico-legale incidente, natura și semnificația probatoriului etc. Nu vreau și nici n-aș putea să minimizez importanța acestor dezbateri și contribuții științifice la soluționarea cauzelor în care se cercetează o varietate de fapte ce intră în sfera abuzului sexual. Încercând, însă, să mă îndepărtez de limbajul supra-specializat, aș vrea să îndrept ”lanterna” către acele aspecte care, din păcate, nefiind situate în centrul atenției profesioniștilor, pot conduce la o ignorare a stării și nevoilor victimelor, la un proces judiciar cu finalitate formală ori la victimizare secundară[2] (chiar nevoluntară din partea celor care intră în contact cu victima).

O mare diversitate de teme din zona violenței sexuale ar merita, pentru înțelegerea lor de către profesioniști, activități de formare dedicate, cu o întindere potrivită, cu participarea specialiștilor din toate zonele implicate. Pentru că abordarea multidisciplinară rămâne, din păcate, un ideal destul de dificil de atins într-o societate care încă păstrează un mod de interacțiune rigid între instituțiile implicate în identificarea, asistența și recuperarea victimei, precum și în soluționarea cauzei judiciare care o privește. Pe cărarea sinuoasă în încercarea de reparare a nedreptății, adeseori victima rămâne singură, fără informații privind pasul următor, fără suportul psihologic de care are nevoie, copleșită de formalitățile multiple care i-ar permite accesul către un serviciu de sprijin din partea instituțiilor publice, suportând costuri previzibile (sau nu) pentru derularea procesului judiciar sau pentru executarea silită asupra bunurilor vinovatului – în cazul în care obține despăgubiri.

Ajutorul acordat victimelor infracțiunilor sexuale, în România și în multe state europene (care asigură un standard destul de ridicat al recunoașterii și respectării drepturilor victimei, impus de ”Directiva victime”[3] și de alte documente normative[4]) nu este, totuși, un suport eficient pentru ca victimele să se poată întoarce la o viață sănătoasă și demnă. Acest aspect nu reprezintă o evaluare personală, ci punctul de plecare declarat pentru o primă strategie a Uniunii Europene[5] în privința drepturilor victimelor. În preambulul acesteia se arată că, ”în ciuda progreselor reglementării la nivel european, rapoartele recente[6] arată că victimele infracțiunii încă nu se pot baza pe drepturile lor în UE. Dificultățile victimelor în accesarea justiției se datorează în principal lipsei de informații, sprijinului insuficient și protecției ineficiente. Victimele sunt deseori expuse victimizării secundare în timpul procesului penal și atunci când solicită despăgubiri. Celor care devin victime ale criminalității atunci când călătoresc în străinătate le este și mai dificil accesul la justiție și compensații. Pentru victimele cele mai vulnerabile, precum victimele violenței bazate pe sex, victimele copii, victimele cu dizabilități, victimele în vârstă, victimele infracțiunii de ură, victimele terorismului sau victimele traficului de persoane, este deosebit de dificilă parcurgerea procedurilor penale și să se ocupe de urmările crimei”.

Legislația noastră are incontestabile avantaje față de reglementările altor state în privința accesului la justiție al victimei (posibilitatea de a se constitui parte civilă în procesul penal; gratuitatea cererii de constituire de parte civilă indiferent de cuantumul pretențiilor; posibilitatea folosirii probelor administrate pentru dovedirea aspectelor care țin de latura penală și în ceea ce privește acțiunea civilă; posibilitatea de a exercita plenar și gratuit căile de atac; suportarea costurilor expertizelor judiciare din bugetul organelor judiciare; accesul la asistență juridică gratuită în anumite cazuri etc.).

Cu toate acestea, multiple alte bariere, mai puțin vizibile pentru juriști, stau în calea victimei către obținerea suportului și a reparației care ar putea face mai ușoară reluarea unei vieți normale.  Pentru că atunci când discutăm despre violența sexuală intrăm în zona de prejudecăți profunde și de secrete bine ascunse, greu de sondat de către fiecare individ. Există o mulțime de adulți fără experiențe traumatizante care nu discută cu nimeni despre problemele lor legate de actul sexual și nu se adresează specialiștilor nici pentru rezolvarea unor disfuncții de natură medicală legate de sfera vieții sexuale sau o fac mai târziu decât ar trebui și cu jenă. Unii dintre acești adulți ”discreți” au ca atribuții să identifice victimele abuzului sexual, să le informeze, să le audieze, să le consilieze, să le susțină drepturile, deși ei nu au exercițiul de a discuta despre problemele din această sferă a vieții intime.

Dacă nu putem vorbi la fel de deschis cu alții despre chestiuni legate de organele sexuale, așa cum vorbim despre problemele de funcționare a stomacului, despre durerea de genunchi sau despre faptul că nu mai vedem bine și avem nevoie de ochelari, această atitudine are la bază o mulțime de cauze, pe care nu le voi dezvolta aici. Îmi propun, pentru început, o conștientizare a dificultății victimei de a vorbi despre abuzul sexual pornind tocmai de la dificultatea celor care nu au fost victime ale unui abuz, de a vorbi despre actul sexual în sine. Pentru a înțelege că – pe lângă prejudecățile profunde care există în mintea noastră, ca urmare a faptului că avem o istorie a abordării relațiilor sexuale mai degrabă ca ținând de acel aspect de viață despre care ”nu se vorbește”, asociat, în diverse credințe (religioase sau nu), chiar cu păcatul – se adaugă, pentru o victimă a abuzului sexual, nu doar trauma, ci și stigmatul social, care, în mod nedrept, îi este atașat.

Abuzul sexual rupe starea emoțională a vieții cotidiene și izbește cu forța unui complex de trăiri negative diferite care o macină pe victimă din interior (durere, deziluzie, rușine, disperare, frică, vină, neîncredere în oameni, neîncredere în sine, lipsa de sens și de viitor etc.) și care îi afectează modul de a gândi, îi alterează felul de a funcționa și voința de a acționa. Victimei îi este foarte greu să aleagă ce trebuie să facă, chiar depășind șocul în legătură cu ceea ce i s-a întâmplat, deoarece nu înseamnă doar să se mobilizeze pentru a face o plângere, ci să și decidă să facă publică suferința sa; pentru că un demers judiciar – dincolo de orice măsuri organizatorice de păstrare a confidențialității informațiilor legate de astfel de cauze – presupune cunoașterea experienței sale de către foarte multe persoane care funcționează în instituții diferite și care, toate, pe rând, vor trebui ”să afle povestea”.

Dacă abuzul sexual ajunge, totuși, să fie cunoscut organelor judiciare, nevoia noastră, a celor care vor să prindă autorul, de a fi conservate probele și de a avea informații cât mai detaliate despre persoana acestuia, intră în conflict cu nevoia victimei de a se „curăța” de orice urmă a infracțiunii și de a fi lăsată în pace (cel puțin pentru o vreme). Pentru unele victime legea[7] recunoaște în mod expres o perioadă de reflecție (și recuperare), în care victima să decidă dacă își dorește sau nu să coopereze cu organele judiciare, însă în ceea ce privește victimele abuzului sexual, deosebit de vulnerabile din pricina multiplelor emoții negative intense asociate traumei, nu există dispoziții similare. Mai mult chiar, pentru infracțiunile grave contra libertății și integrității sexuale – săvârșite prin constrângere, prin punerea victimei în imposibilitatea de a se apăra ori profitând de această stare – încă[8] nu poate fi pornit procesul penal decât dacă există o plângere prealabilă formulată de către victimă, iar neformularea acestei plângeri în termenul scurt prevăzut de lege[9], împiedică organul judiciar să cerceteze și să pedepsească pe autorul violului sau agresiunii sexuale.

1. Cum putem ajuta victima abuzului sexual? Unde suntem acum?

Legea nr. 211/2004[10] privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii și protecției victimelor infracțiunilor, în art. 1/1 prevede că orice persoană victimă a unei infracțiuni are dreptul de a fi recunoscută ca atare din momentul identificării, de a fi tratată cu respect și profesionalism, de a beneficia de protecție și sprijin individualizate, de a obține compensații financiare și de a i se restabili drepturile. Legea prevede drepturi specifice, instituții responsabile și proceduri aplicabile.

Articolul 3/9 alin. (3) din aceeași lege prevede că, în vederea asigurării accesului victimelor cât mai rapid la suport psihologic, medical, de asistență socială și consiliere juridică, evaluarea victimelor se realizează de către Serviciul pentru Sprijinirea Victimelor Infracțiunilor (care funcționează în cadrul direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului din fiecare județ). N-o să discut aici despre câte astfel de servicii funcționează, în fapt, dacă există personal suficient și calificat pentru a acorda suportul menționat ori dacă există furnizori privați de servicii sociale care să poată prelua acordarea de servicii calificate victimei infracțiunii, care sunt costurile de deplasare suportate de victimă pentru a ajunge la acest ajutor, ritmicitatea, durata și calitatea intervenției etc.

Ceea ce vreau să evidențiez este faptul că, așa cum este situația în prezent, victima trebuie să știe că există aceste servicii destinate ei, unde anume se află ele și să găsească resursele interioare pentru a decide să se adreseze acestora, presupunând că dispune și de resursele financiare care să-i asigure deplasarea până la sediul acestora.

Legiuitorul a instituit norme (art. 3/7 din Legea nr. 211/2004) prin care stabilește obligația pentru organele judiciare, precum și pentru orice alte instituții ale statului care, în exercitarea atribuțiilor, intră în contact cu persoane care sunt potențiale victime ale infracțiunilor, de a informa victima cu privire la posibilitatea de a se adresa serviciilor pentru sprijinirea victimelor infracțiunilor, prevăzând, chiar, explicit, că informarea se face atât verbal, cât și prin înmânarea sub semnătură a unui formular care cuprinde cel puțin adresa serviciului pentru sprijinirea victimelor infracțiunilor din raza teritorială a instituției care face informarea și enumerarea atribuțiilor acestuia.

De la poliție sau de la procuror victima pleacă având în mână o ”hârtie” din care rezultă că s-a înregistrat un dosar penal privind o faptă de abuz sexual săvârșită asupra sa, pe care sunt scrise o adresă a unei instituții și o serie de atribuții ale acesteia (formulate ermetic), fără ca victima să înțeleagă ce fel de ajutor concret ar putea primi acolo.

Știe organul judiciar ce poate oferi efectiv serviciul dedicat victimelor infracțiunii, din județul respectiv, astfel încât să i le poată prezenta victimei? Dacă, încărcat de bună-intenție, vrând să aibă mai multe informații concrete și utile, organul judiciar inițiază dialogul formal interinstituțional și vrea să afle exact care este circuitul pe care urmează să-l parcurgă victima, ușa la care va trebui să bată, numărul de telefon al persoanei de contact, pașii de urmat și timpul cel mai scurt în care va fi primită de un consilier, răspunsul primit va fi plin de substanță sau va reproduce prevederi legale, fără recunoașterea limitelor practice? Vor purta polițistul sau procurorul de caz și viitorul consilier al victimei (ori conducătorul compartimentului în care funcționează acesta) un dialog informal, care poate atinge aspecte mult mai concrete (prin dinamica dialogului, a întrebărilor suplimentare, a răspunsurilor de lămurire sau de completare), astfel încât victima să știe ce servicii i-ar putea fi oferite astfel încât să decidă, în acea stare psihică în care abuzul sexual recent o împiedică să facă ușor alegeri?

Dacă victima ajunge, totuși, la adresa indicată, este ea primită imediat de către un consilier care să se poarte prietenos, să-i asculte povestea, să-i facă o evaluare inițială, să-i stabilească nevoile de intervenție psihologică, să-i prezinte pașii următori, să-i câștige încrederea, astfel încât să existe a doua întâlnire, dacă e necesară?  De câte ori ca polițiști, procurori, judecători sau avocați n-ați constatat că prevederi legale minunate și metodologii aproape perfecte nu au corespondent în practică (nu există infrastructura necesară, nu există personalul calificat, nu există fonduri pentru anumite servicii etc.)?

2. Un model de intervenție în cazul abuzurilor sexuale sesizate

Se poate face mai mult pentru ca victima unui abuz sexual să intre în legătură mai repede și mai ușor cu specialiștii care ar putea-o ajuta? Ar fi posibil ca victima să ajungă, imediat după ce sună la numărul unic de urgență 112 sau la poliție și reclamă agresiunea sexuală, cu ajutor instituțional, într-un loc în care să fie în siguranță? Un loc în care să primească ajutor medical, dacă are nevoie, să beneficieze de suportul unui psiholog în acele momente intens încărcate emoțional, să fie realizate examenele medico-legale, respectiv să fie descoperite, relevate, fixate și ridicate urmele infracțiunii de către criminaliști?

Desigur că s-ar putea. Există modele în multe state europene[11], în care s-au înființat centre de criză pentru victimele violenței sexuale. La noi, art. 15 alin. (4) din Legea nr. 217/2003[12] prevede, în categoria serviciilor sociale pentru prevenirea şi combaterea violenței domestice cu program continuu, serviciile integrate de urgență destinate victimelor violenței sexuale.

Pentru a face aplicabil acest text legal ar fi necesară nu doar înființarea acestor centre de criză pentru victimele violenței sexuale (caracterizate de cele trei sintagme prevăzute de lege: servicii de urgență, program continuu, servicii integrate), ci și conceperea unei metodologii privind asistența multidisciplinară a victimelor agresiunilor sexuale. Acest document normativ[13] ar trebui să cuprindă prevederi privind: preluarea victimelor agresiunilor sexuale recente de către ambulanță, transportul lor în centrele de criză, asistența medicală și medico-legală a acestora in centru, consilierea psihologică, precum și sesizarea imediată a organelor de poliție (pentru prelevarea probelor conform tehnicii criminalistice).

Elaborarea unei reglementări este utilă pentru armonizarea secvențelor din procedurile de lucru ale diferitelor instituții și va fi mai ușor cunoscută de către diverșii specialiști implicați decât în cazul în care fiecare specialist ar trebui să se familiarizeze cu procedurile deja existente în celelalte instituții. În plus, prin acest act normativ se vor putea institui derogări de la protocoalele de gestionare a cazurilor în care persoanele care au nevoie de diverse tipuri de servicii nu sunt victime ale abuzului sexual.

De exemplu, este important ca apelul telefonic prin care se reclamă un viol/agresiune sexuală/raport sexual cu un minor etc. să fie direcționat nu doar către poliție, ci și către ambulanță, chiar dacă, în funcție datele obținute in urma interviului telefonic nu ar rezulta că victima prezintă leziuni care să necesite intervenția medicală imediată. Apoi trebuie stabiliți pașii de urmat după preluarea victimei, în mod unitar, indiferent de unitatea de care aparține ambulanța, astfel încât victima să ajungă în aceste centre de criză (unde va fi examinată medical și medico-legal și se vor recolta probe biologice și alte tipuri de probe importante din perspectiva anchetei penale). Aceasta înseamnă ca toate serviciile de ambulanță să știe că există o obligație în acest sens și să cunoască și care este spitalul în care funcționează centrul de criză la care trebuie să ajungă victima, să anunțe timpul aproximativ în care urmează să ajungă în centru, astfel încât ceilalți specialiști implicați (medic-legist, polițist, psiholog etc) să fie anunțați și să ajungă în centrul de criză, pe cât posibil, concomitent cu victima.

Constatările medicului legist făcute în centrul de criză urmează să fie avute în vedere pentru viitorul act medico-legal care se va întocmi, chiar dacă ar fi nevoie și de o examinare ulterioară. Multe urme ale violenței se șterg în câteva ore sau zile (de exemplu: urmele de palme, urmele de la o presiune moderată, inclusiv urmele unor articole de îmbrăcăminte/catarame/inele etc. pe pielea victimei), astfel că examinarea medico-legală ”clasică”, în care victima se duce, a doua zi sau în următoarea zi lucrătoare, la un laborator/institut medico-legal pentru constatări este, uneori, inutilă. Aceste urme vizibile vor fi fixate prin fotografiere și de către criminalistul care ajunge la centrul de criză.

E esențial pentru identificarea autorului și tragerea lui la răspundere penală ca probele biologice și alte tipuri de probe ce pot fi găsite pe corpul sau pe hainele victimei să nu se piardă. De aceea trebuie ca specialiștii să vină ei la victimă, cât mai aproape de momentul la care se cunoaște că a fost săvârșită fapta. Tendința naturală a oricărei victime este de a dezbrăca hainele, de a se spăla, de a înlătura urmele agresorului sexual de pe ea. Dimpotrivă, sub aspect criminalistic interesează orice poate duce la stabilirea faptei și la identificarea autorului (secreții, sânge, celule epiteliale, fire de păr, depozite subunghiale, fibre din țesături, urme de plante sau de pământ etc.)

Contactul cu un psiholog la un moment cât mai apropiat de cel al agresiunii sexuale va aduce un suport imediat, util pentru victimă în acele momente dificile, o evaluare mult mai corectă a impactului traumei și un plan de intervenție mai eficient ulterior, din punct de vedere psihologic. Din perspectiva judiciară, constările psihologului cu privire la starea victimei pot ghida atât abordarea acesteia în cursul procedurii (de exemplu la momentul audierii), dar pot furniza și informații pertinente pentru o corectă stabilire a eventualelor despăgubiri pe care urmează să le primească victima.

Desigur, toate acestea presupun o cheltuială publică, un efort suplimentar instituțional (organizatoric și de resurse) și unul personal pentru specialiștii implicați. Dar victima nu trebuie să rămână singură. Resursa financiară importantă alocată pentru identificarea autorului, stabilirea vinovăției acestuia și pentru executarea pedepsei (indiferent dacă vorbim despre încarcerare sau despre supraveghere de către un serviciu de probațiune) este o cheltuială publică doar parțial utilă dacă nu ne preocupă și tratarea suferințelor victimei, începând de cât mai devreme.

3.Furnizarea de sprijin psihologic adecvat pentru victimele violenței sexuale.

Reamintesc ce a spus CEDO: ”Abuzul sexual are efecte debilitante asupra victimelor sale”.

Însă, pentru că nu se vede cu ochiul liber, pentru că, spre deosebire de o fractură osoasă sau o intervenție chirurgicală, nu se manifestă ca o afectare fizică a funcționării organismului, nu te face să șchiopătezi sau să te sprijini de brațul cuiva când mergi, suferința psihică a victimelor violenței sexuale este adeseori ignorată, neglijată, atât de instituțiile care ar trebui să ajute, cât și de către cei apropiați. O asemenea traumă, însă, face ravagii uriașe în mintea și sufletul victimei, pe termen foarte lung și, fără psihoterapie, chiar pentru toată viața – cu afectarea calității acesteia, pe toate planurile: al vieții intime și de familie, al realizării profesionale, al integrării sociale, al dorinței de a trăi și de a se proiecta în viitor.

Consilierea psihologică, foarte utilă dacă nu se realizează formal, târziu sau insuficient, este puținul pe care, teoretic, victima abuzului sexual îl primește gratuit de la stat. Dar aceste victime au nevoie de terapie de durată, de psihoterapie cât mai calificată, din partea unui specialist pregătit să lucreze cu victime care au suportat astfel de traume.

Chiar legislația noastră recunoaște explicit consecințele produse de abuzul sexual asupra copilului[14], care ”deseori poate fi recunoscut prin comportamente autoagresive, depresii, pierderea stimei de sine și comportament sexual inadecvat vârstei copilului. Severitatea impactului este cu atât mai mare cu cât abuzul are o durată și intensitate mai mari, cu cât copilul este mai mare ca vârstă, dacă există o componentă de premeditare, amenințare, coerciție, sadism etc.”

Același act normativ recunoaște că orice formă de violență ”poate avea consecințe imediate și/sau pe termen lung asupra sănătății, dezvoltării și bunăstării copilului. Pe termen lung, consecințele se răsfrâng și asupra vieții de adult, fiind reflectate în dificultatea de a dezvolta sau de a menține relații intime cu sexul opus ori chiar relații sociale în general, de a-și găsi un loc de muncă stabil, de a avea atitudinile și abilitățile necesare unui părinte suficient de bun etc. Nu numai actul în sine al violenței are consecințe, ci și contextul în care aceasta se produce. De obicei are loc o interacțiune între mai mulți factori de risc care conduc la apariția consecințelor și creșterea impactului. Intervievarea/Audierea repetată a copilului ulterior descoperirii actului de violență poate, de asemenea, revictimiza copilul.

Consecințele se reflectă asupra dezvoltării copilului atât pe plan afectiv, cât și asupra celorlalte aspecte ale dezvoltării și asupra adaptării școlare: a) pe plan afectiv: atașament atipic (dezorganizat, de tip D), carențe afective, afecte negative, agresivitate, stima de sine redusă etc.; b) pe planul celorlalte aspecte ale dezvoltării: retard al creșterii, întârzieri în dezvoltarea motorie, cognitivă și de limbaj, competente sociale reduse etc.; c) pe planul adaptării școlare: performanțe școlare reduse, dificultăți de învățare etc.”

Asupra acestor consecințe ale violenței, în general, și ale violenței sexuale, în special, lumea științifică a ajuns la un asemenea acord încât este firească preluarea lor într-un act normativ, pentru a ajuta la înțelegerea consecințelor complexe și grave ale abuzului, pentru a fi vizibile pentru profesioniștii din toate domeniile care lucrează cu victime (nu doar pentru psihologi), pentru a fi cunoscute oricărei persoane nespecializate. Pentru majorul victimă consecințele pot fi la fel de grave, cu atât mai mult dacă este foarte tânăr (cu o vârstă apropiată de cea a minorului mare, care încă nu are consolidată imaginea despre propria persoană) ori are vulnerabilități de altă natură.

Revenind la victima abuzului sexual, presupunând că, după ce a beneficiat de consilierea inițială în cadrul unui serviciu public/privat dedicat victimelor, aceasta conștientizează că are în continuare nevoie de ajutor din partea unui specialist, cheltuielile pentru planurile terapeutice de durată rămân în sarcina ei. În fapt, cele mai multe victime, neavând mijloace financiare, nu apelează la astfel de terapii, cunoscute ca fiind costisitoare.

Pe de altă parte, așa cum arătat și prin citatul din actul normativ menționat mai sus, este recunoscut faptul că, pe lângă acel cost personal multiplu pe care îl suportă victima (durere fizică, traumă psihologică, afectarea vieții intime și sociale pe termen lung, cheltuieli diverse pentru depășirea traumei, pentru recuperare și integrare), există un cost social, un cost public mediat, astfel că problema violenței sexuale este o problemă de sănătate publică, chiar dacă nu se percepe nemijlocit astfel. Victimele violenței sexuale dezvoltă nu numai patologii medicale, somatice, propriu-zise, ci și patologii psihologice și, chiar, psihiatrice, ceea ce implică un cost suportat din bugetul de asigurări de sănătate, cost care ar putea fi evitat sau diminuat dacă victima ar beneficia de suport psihologic și psihoterapie încă de la început. În plus, aceste victime sunt mai puțin timp active în timpul muncii, existând și o probabilitate mai mare ca ele să fie, mai devreme sau mai des decât restul oamenilor, dependente de un ajutor social de tip financiar sau chiar de servicii sociale –  ceea ce presupune și un cost mediat pe care îl va suporta bugetul asigurărilor sociale.

Există mai multe variante de suportare din bugetul public a costurilor psihoterapiei pentru victimele violenței sexuale (cel puțin pentru un număr de ședințe imediat după agresiune). Poate fi concepută o procedură de plată a psihoterapiei, fie la recomandarea psihologului care evaluează victima în centrul de criză, fie la recomandarea psihologului de la DGASPC ori (dacă se consideră necesar) la recomandarea/cu aprobarea unei comisii de specialitate. Costurile ar putea fi suportate din bugetul asigurărilor de sănătate, astfel încât să nu depindă de alocarea sau nu a unor fonduri de către autoritățile locale. Alte surse de finanțare pot fi bugetul public din care se suportă compensațiile financiare, fondurile recuperate de Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI), urmând ca, în continuare, să expun și posibilitatea constituirii unui nou fond de contribuție pentru acoperirea prejudiciilor produse victimelor.

4. Repararea prejudiciului. Compensația financiară din partea statului[15]

Victima unui abuz sexual, ca orice altă victimă a unei infracțiuni, are dreptul la repararea prejudiciului, astfel încât să poată să înlăture efectele infracțiunii din viața sa. Finalizarea procesului penal cu o hotărâre de condamnare a autorului abuzului și de obligare a acestuia la despăgubiri către victimă nu reprezintă decât partea formală a recunoașterii prejudiciului. Am spus-o de multe ori că nu este o reparație veritabilă faptul că victima unor infracțiuni grave rămâne să se lupte singură, având hotărârea judecătorească prin care a obținut obligarea la daune morale, pentru recuperarea prejudiciului de la infractor. Acesta este adeseori insolvabil sau greu solvabil, uneori încarcerat (astfel că nu realizează venituri decât foarte mici – din munca în penitenciar – și doar dacă vrea). Avansarea cheltuielilor de executare (chiar apelând la prevederile Legii nr. 211/2004 pentru plata unei părți mici din onorariul executorului judecătoresc) este dificilă pentru victimă. Acest lucru este luat în considerare și de Consiliul Uniunii Europene, care, în preambulul Directivei 2004/80/CE privind compensarea victimelor infracțiunilor, reține că: ”victimele infracțiunilor nu vor putea adesea să obțină despăgubiri de la infractor, întrucât acesta poate fi lipsit de mijloacele necesare pentru a satisface o hotărâre cu privire la daune sau pentru că infractorul nu poate fi identificat sau urmărit penal” (paragraful 10).

Victimele infracțiunilor de viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor, corupere sexuală a minorilor, ale infracțiunilor de trafic de persoane și a altor infracțiuni de mare violență sunt prezumate vulnerabile de către legiuitor[16]. Vulnerabilitatea acestora nu dispare prin simpla finalizare a procesului printr-o hotărâre definitivă, chiar dacă există o dispoziție de obligare a infractorului la plata unor despăgubiri. Eforturile diverse făcute în cursul procesului, rememorarea abuzului, chestionarea în cadrul procedurilor, așteptarea, incertitudinea etc. nu sunt de natură să facă victima mai puternică, mai ales dacă nu a beneficiat de un ajutor psihologic de calitate. Crede cineva că victima o poate lua de la capăt, într-o procedură de executare silită împotriva agresorului și a familiei acestuia, care va avea tendința firească de a apăra bunurile lor?

Legea nr. 211/2004[17] poate fi substanțial îmbunătățită astfel încât victimele (cel puțin ale faptelor de agresiune sexuală în sens larg, despre care vorbim în acest context), să poată obține compensație financiară de la stat si pentru daune morale, pentru suma integrală stabilită prin hotărârea judecătorească sau în sumă mai mare decât în prezent.

Daunele materiale enumerate de lege sunt greu de dovedit, iar, în starea în care se află victima unui abuz sexual, este greu de presupus că va strânge chitanțele pentru fiecare cheltuială pe care o va face (desigur, modificarea legii s-ar impune, în opinia mea, și pentru marea violență, traficul de persoane și celelalte infracțiuni grave enumerate de Legea 211/2004.

În majoritatea cauzelor de viol/agresiune sexuală/raport sexual cu un minor, pe care le-am urmărit, daunele acordate erau numai morale sau doar în cuantum foarte mic s-au acordat și daune materiale. În consecință, victimele nu pot beneficia de compensația financiară din partea statului, chiar dacă autorul infracțiunii ar fi insolvabil sau dispărut.

Accesul la compensații financiare din partea statului este o componentă esențială a drepturilor victimelor infracțiunilor[18]. România este, însă, pe lista țărilor împotriva cărora s-a declanșat procedura de infringement pentru transpunerea incompletă a Directivei privind drepturile victimelor[19].

Efortul financiar presupus de aceste modificări legislative nu ar fi foarte mare, deoarece sunt relativ puține cazuri în care, prin cumularea celorlalte condiții prevăzute de lege, s-ar ajunge la acordarea compensației financiare, iar procedura pentru acces la aceste compensații este separată de judecarea fondului cauzei penale, ceea ce scade probabilitatea folosirii acestei căi de către multe victime. De asemenea, fonduri pentru aceste compensații financiare pot fi chiar sumele recuperate de către ANABI.

Se poate face chiar mai mult. În niște limite stabilite de stat, victima ar urma să fie despăgubită din fonduri publice, urmând ca statul, care dispune de un aparat care poate identifica bunurile condamnatului, locurile și persoanele pe numele cărora le-ar ascunde, să se îndrepte împotriva acestuia pentru recuperarea sumelor.

Există modele în alte state? Sigur că da[20]. În Olanda, victima infracțiunilor grave menționate primește integral de la stat despăgubirea stabilită prin hotărâre judecătorească.

În Anglia, în Țara Galilor sau în Scoția, victimele care au suferit vătămări corporale ca urmare a unei infracțiuni săvârșite cu violență pot solicita despăgubiri din fonduri publice în temeiul Programului de despăgubire pentru victimele infracțiunilor de vătămare corporală (Criminal Injuries Compensation Scheme[21]). Despăgubirile se acordă pe baza unui barem tarifar, plățile având o valoare care variază între 1 000 GBP și 500 000 GBP, în cazul unei persoane care a suferit vătămările cele mai grave.

Verificând ultima statistică a autorității publice britanice responsabile cu acordarea compensațiilor financiare către victimele infracțiunilor, CICA (Criminal Injuries Compensation Authority), (pentru anii 2017-2018),[22] referitoare la despăgubirile primite de victimele infracțiunilor săvârșite cu violență, am constatat că în toate cazurile de abuz sexual victimele au primit despăgubirile maxim posibile conform ghidului, în funcție de gravitatea traumei.

Ierarhizarea abuzurilor sexuale, organizată pe 15 trepte, în funcție de natura actului și severitatea efectelor, acoperă o plajă largă de acțiuni ale autorului, de la atingeri ale corpului victimei peste haine, până la actele penetrante care au produs afecțiuni psihice. La sumele corespunzătoare acestor tipuri de atingeri aduse libertății sexuale (stabilite deopotrivă pentru adulți, cât și pentru copii victime – mai mari, în mod evident, în cazul acestora din urmă), se adaugă alte categorii de sume pentru alte tipuri de urmări, cum ar fi sarcina sau pierderea unei sarcini preexistente, infectarea cu HIV, hepatită B sau C (numai pentru această consecință se adaugă o sumă de 22.000 de lire), respectiv cu o altă boală cu transmitere sexuală.

În Marea Britanie există o taxă impusă infractorilor, de finanțare a fondului public destinat victimelor și martorilor (victim surcharge), din care se vor plăti despăgubiri în cazul în care un  infractor nu are suficiente resurse financiare. De asemenea, este reglementată o prioritate în cazul executării unui infractor care a fost obligat atât la plata amenzilor penale, cât și a unor despăgubiri, acordându-se prioritate despăgubirilor.

Așa cum am arătat, Directiva 2004/80/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind compensarea victimelor infracțiunilor, obligă Statele Membre să reglementeze scheme naționale de compensare a victimelor crimelor intenționate violente săvârșite pe teritoriile lor, care să garanteze compensații corecte și adecvate victimelor. De aceea trebuie să gândim, în cel mai scurt timp, proiectul de modificare a Legii nr. 211/2004 sau un alt proiect de lege care să stabilească în competențele unui organ administrativ (după modelul altor state, care au separat acordarea compensației de procesul în fața instanței de judecată), acordarea compensației financiare din partea statului pentru aceste categorii de victime la care se referă directiva, pe baza unei scheme clare și a datelor furnizate de organul judiciar.


[1] a se vedea K.U c. Finlandei § 46
[2] Articolul 3/4 lit. e) din Legea nr. 211 din 27 mai 2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii și protecției victimelor infracțiunilor definește victimizarea secundară ca fiind trauma suferită de victimă, care nu apare ca un rezultat direct al faptei penale, ci prin reacția față de victimă a instituțiilor și a persoanelor cu care aceasta intră în contact.
[3] Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului
[4] Cu privire la abuzul sexual asupra copiilor a se vedea si DIRECTIVA 2011/93/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual și a exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile și care înlocuiește Decizia-cadru 2004/68/JAI a Consiliului, precum si CONVENŢIA CONSILIULUI EUROPEI pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale, – Lanzarote, 25 octombrie 2007.
[5]EU Strategy on victims’ rights, https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/en/ip_20_1168
[6] Report from the Commission to the European Parliament and the Council on the implementation of the Victims’ Rights Directive, 2020/188, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=COM%3A2020%3A188%3AFIN;
Report from the Commission to the European Parliament and the Council on the implementation of Directive 2011/99/EU of the European Parliament and of the Council of 13 December 2011 on the European protection order, COM(2020)187final, see: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=COM%3A2020%3A187%3AFIN;
Rapoartele de punere în aplicare a Directivei privind abuzul sexual asupra copiilor (COM/2016/0871 și COM/ 2016/0872) și a Directivei privind traficul de persoane (COM (2016) 722 final).
[7] Articolul 39/2 din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane: ”(1) Cetățenii români cu privire la care există motive temeinice să se considere că sunt victime ale traficului de persoane beneficiază de o perioadă de recuperare și reflecție de până la 90 de zile, fie pentru a li se permite să se recupereze, fie pentru a evita influența traficanților, fie pentru a lua o decizie în cunoștință de cauză privind cooperarea cu autoritățile competente. (2) În perioada de recuperare și reflecție, cetățenii români beneficiază de consiliere psihologică, de asistență medicală și socială, de medicamente și hrană, precum și de cazare, la cerere, în centrele sau locuințele protejate și sunt informați cu privire la procedurile judiciare și administrative aplicabile.”
[8] Îmi exprim, prin acest adverb, speranța că, acum, după ratificarea Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice (Istanbul, 11 mai 2011), este posibil ca România să renunțe la rezerva de a modifica legislația astfel încât violul și agresiunea sexuală să fie instrumentate din oficiu în toate cazurile.
[9] Similar ca durată celui prevăzut de Legea nr. 678/2001, ca fiind de reflecție… pentru a lua o decizie în cunoștință de cauză privind cooperarea cu autoritățile competente
[10] Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii și protecției victimelor infracțiunilor, publicată în MO nr. 505 din 4 iunie 2004, cu modificările și completările ulterioare.
[11] inclusiv în Bulgaria: Vselena Sexual Assault Referral Centre (SARC) in Burgas.
[12] Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, publicata în MO nr. 205 din 24 martie 2014; textul menționat a fost introdus Legea nr. 174/2018.
[13] Act normativ care poate fi, în opinia mea, o hotărâre de guvern sau un ordin comun al mai multor miniștri, inclusiv al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (deoarece ar presupune și implicarea organelor de urmărire penală).
[14]  A se vedea Capitolul III.3. Consecințele violenței/ III.3.1. Consecințele violenței asupra copilului/ lit. C. Consecințele produse de abuzul sexual din Metodologia-cadru privind prevenirea și intervenția în echipă multidisciplinară și în rețea în situațiile de violență asupra copilului și de violență în familie, aprobată prin HG nr. 49/2011, publicată în M.O. nr. 117 din 16 februarie 2011.
[15] Directiva 2004/80 / CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind compensarea victimelor infracțiunilor, în articolul 12, obligă Statele Membre să reglementeze scheme naționale de compensare: ”(2) Toate statele membre se asigură că normele lor naționale prevăd existența unui sistem de compensare a victimelor crimelor intenționate violente săvârșite pe teritoriile lor, care garantează compensații corecte și adecvate victimelor.”
[16] Art. 113 alin. (2) din Codul de procedură penală.
[17]  A se vedea Capitolul V – Acordarea de către stat a compensațiilor financiare victimelor unor infracțiuni, care conține condiții restrictive de acces și numai pentru anumite tipuri de despăgubiri
[18] Directiva Consiliului 2004/80/CE din 29 aprilie 2004 privind despăgubirea victimelor infracțiunilor, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 261 din 6 august 2004, precum și ale Deciziei Comisiei 2006/337/CE din 19 aprilie 2006 pentru stabilirea formelor standard ale cererilor și deciziilor conform Directivei Consiliului 2004/80/CE din 29 aprilie 2004 privind despăgubirea victimelor infracțiunilor, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
[19] Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului
[20] Pe baza acestor modele de bune practici, din alte state, au fost propuse obiective similare în proiectul Strategiei naționale pentru prevenirea şi combaterea violenței sexuale „SINERGIE” 2020-2030, pentru a face un pas în plus în sprijinirea victimelor infracțiunilor sexuale; informații suplimentare pe site-ul https://anes.gov.ro/wp-content/uploads/2019/11/violenta-sexuala.pdf
[21]https://assets.publishing.service.gov.uk/government/uploads/system/uploads/attachment_data/file/808343/criminal-injuries-compensation-scheme-2012.pdf
[22]https://assets.publishing.service.gov.uk/government/uploads/system/uploads/attachment_data/file/763166/CICA_statistics_for_2017-18.csv/preview


Judecător Corina Voicu

Aflaţi mai mult despre ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.