Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

Singurătatea cititorului de fake news
14.07.2020 | Andreea VERTEȘ-OLTEANU

JURIDICE - In Law We Trust
Andreea Verteș-Olteanu

Andreea Verteș-Olteanu

Jurnalismul de calitate se bazează pe încredere, dezvoltată din premisa că știrile comunicate sunt adevărate, iar ziariștii se exprimă și acționează cu bună-credință, în baza unor fapte exacte, și furnizează informații „fiabile și precise”, cu respectarea eticii și deontologiei jurnalistice (cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei, 7 februarie 2012). Responsabilitatea esențială a unui jurnalist este să caute, să publice și, mai presus de toate, să respecte adevărul. Cu toate acestea, într-o lume tot mai digitalizată, consumatorii de mass-media sunt implicați într-un transfer fără precedent de informație și, în consecință, paradigma încrederii este în pericol. Adevărul este înlocuit de post-adevăr, iar știrile de fake news (Palczewski, 2017)[1].

Să nu ne amăgim, în ciuda extinderii sale profund tulburătoare în mediul online, răspândirea de știri false – un act de comunicare a mesajelor caracterizat nu doar prin emiterea de neadevăruri, ci și prin omiterea de informații cu rea-credință, cu intenția de a conduce pe cineva înspre o idee falsă (Elliot și Culver, 1992)[2] – datează încă din Antichitate. Mitchell Stephens oferă exemplul Acta Diurna, un proto-ziar din 47 d.Hr., în care autorul dezinformării este nimeni altul decât Plinius cel Bătrân (Stephens, 2007)[3]. În 1747, Benjamin Franklin face același lucru, într-un articol publicat în London General Advertiser (Kitty, 2005)[4]. Știrile false au existat și înainte; inventarea tiparului însă le-a ajutat să înflorească. Presa de tipar a întărit nu doar reformatorii, ci și profitorii sau intoleranții. Apariția tiparului a preschimbat radical categoria de „gardieni” ai adevărului, adică ai informației: vechii gardieni erau prinții și clerul. Locul lor a fost preluat de „noii gardieni”, antreprenori precum Gutenberg sau William Caxton (Marantz, 2019)[5].

În ciuda introducerii termenului fake news de abia la mijlocul anilor 2010, propaganda, dezinformarea și toate tipurile de știri false sau înșelătoare sunt de mult prezente în istoria omenirii, sub diferite denumiri: prejudecăți, denaturări sau minciuni. Ele au cauzat, deși nu întotdeauna direct, incidente internaționale, chiar războaie, cum ar fi războiul hispano-american din 1898, incidentul de la Gleiwitz din 1939, războiul din Vietnam, operațiunea „Furtună în deșert” (Palczewsi, 2017), și adesea își găsesc originea în dictaturi totalitare, deși putem găsi falsuri mediatice cu iz politic chiar și în țări democratice, în special atunci când trec printr-o perioadă electorală (de exemplu, Clinton în 2016).

Pe scurt, fake news sunt în mod intenționat frauduloase, menite să înșele receptorul, adesea cu scopul de a conduce la un câștig material, politic, personal sau de grup sau pur și simplu de a distra sau produce rating/trafic.

Indiferent de forma sub care se prezintă, platformele online de astăzi au modificat complet răspândirea și impactul potențial al știrilor false. Acestea au devenit un element indispensabil al peisajului digital. Influența lor asupra opiniei publice este considerabil mai mare decât cea a știrilor reale, iar explicația este simplă și amară: 1. difuzarea în masă conferă autenticitate și 2. influența minciunilor o depășește pe cea a adevărului. „Repetă o minciună de suficient de multe ori și va deveni adevărul” este un principiu de propagandă atribuit lui Joseph Goebbels. Reportajele care conțin fake news sunt, în era digitală, repetate, procesate și propagate prin diferite canale online într-un ritm atât de intens încât ajung să se bucure de „autenticitate” (Palczewsi, 2017). Au un potențial enorm de a mobiliza oamenii. În plus, trebuie să recunoaștem că tind să fie mai seducătoare. În cuvintele lui Nietzsche, „campionii adevărului sunt cel mai greu de găsit nu atunci când este periculos să-l spunem, ci mai degrabă când este plictisitor”. Sau, scurt și cuprinzător, „nu este nimic la fel de plictisitor ca adevărul” (Bukowski, 2001)[6]. Fake news captează atenția publicului prin atractivitate; îi ademenesc pe receptorii informației oferindu-le acel „adevăr” care corespunde părerilor, credințelor și așteptărilor lor.

Faptul că fake news au devenit un element constant în peisajul creat de mass-media este legat și de faptul că nu doar presa s-a schimbat, ci și publicul său. Publicul de știri și informații este acum hiper-atomizat, format din miliarde de „entități” constând dintr-o singură persoană, care adesea se dublează în transmițători ai acelorași informații (Gross, 2017)[7]. Ne-am îndepărtat cu mult de „literatura fără consecințe” a lui Bertolt Brecht (adică radioul), care nu reușește să intre în contact cu publicul său, un public lipsit de voce, inert și colectiv. Digitalul permite o conversație în două sensuri, în care publicul creează o comunicare lichidă, ca parte a „modernității lichide” descrise de Bauman. Oamenii trăiesc vieți fragmentate, cu instituțiile și formele sociale din jurul lor în continuă schimbare, oferind mult prea puțin în termeni de repere sau planuri pe termen lung (Bauman, 2000)[8].

Revoluția internetului a prefăcut consumatorul de informație în generator de conținut. Această transformare a adus și o altă schimbare: pe măsură ce intrăm în era post-încredere, faptele și dovezile sunt înlocuite de opinii și emoții personale. În consecință, natura știrilor și, mai important, ceea ce oamenii acceptă ca știri se transformă încet, dar sigur, într-o piață bazată pe emoții. Adevărul informației nu mai contează. Ceea ce contează este ca „povestea” să se identifice cu ceea ce o persoană își dorește să audă. Fake news nu mai înseamnă o știre inexactă, neadevărată, fabricată, calomnioasă sau pur și simplu falsă, ci mai degrabă acele știri care vin în contradicție cu opinia preexistentă a unei persoane. Acesta este adevărul erei post-adevăr (Rochlin, 2017)[9].

Este un pericol care merge mână în mână cu ușurința publicului de a accepta, îmbrățișa și împărtăși noul „adevăr”: majoritatea oamenilor nu citesc dincolo de titlul unui articol (Rochlin, 2017). Mai mult decât atât, 59% dintre articolele de știri distribuite pe Twitter sunt partajate chiar înainte de a fi citite (în cazul în care sunt vreodată citite) (Gabielkov et al., 2016)[10]. Nu ne imaginăm că lucrurile ar fi mult diferite pe alte rețele de socializare. Spre deosebire de sursele mass-media tradiționale, platformele sociale le permit utilizatorilor să își creeze o bulă de știri care rezonează exclusiv cu propriile opinii și idei preconcepute. Și, din moment ce majoritatea utilizatorilor se închid în propriile bule, înțesate de puncte de vedere unilaterale și unidimensionale, lumea contemporană se confruntă cu pericolul unor păreri tot mai rigide și al unor fisuri sociale profunde. Înclinația de a selecta doar acea parte din presă care se aliniază cel mai bine cu o atitudine predefinită se regăsește perfect în teoria expunerii selective a lui Joseph T. Klapper, „tendința indivizilor de a favoriza informațiile care le întăresc opiniile preexistente, evitând în același timp informațiile contrare” (Klapper, 1960)[11]. În momentul în care apare o nepotrivire de idei sau opinii, indivizii o percep ca „fundamental dezamăgitoare” și, astfel, caută în exclusivitate informații care se bazează pe propriile credințe, perspective și atitudini (Hart et al., 2009)[12]. În epoca platformelor sociale, oamenii nu mai sunt înclinați înspre receptivitate empatică și sfârșesc prin a-și pierde deschiderea și disponibilitatea de a mai asculta opiniile altora.

Gardienii adevărului s-au schimbat din nou. Agenda nu mai este stabilită de proprietari de trusturi de presă, finanțatori, editori, redactori sau directori. Mass-media digitală nu mai este gardianul adevărului de odinioară (Gross, 2017). Grupurile și indivizii (utilizatorii), cu acces direct la public, au preluat controlul, iar criteriile de selecție a informațiilor se bazează în totalitate pe propriile interese, convingeri sau prejudecăți. Sfera publică a lui Habermas (tradițională și burgheză) a dispărut. Curatorii informației sunt acum utilizatorii de internet și companiile din tehnologie. Persoana care deține controlul s-a schimbat, dar problema rămâne aceeași, și anume amenințarea la adresa democrației liberale de pretutindeni. În așteptarea unor posibile soluții pentru a contrabalansa efectele și influențele mass-mediei digitale, trebuie să recunoaștem faptul că fenomenul fake news face deja parte din realitatea noastră, una cu care va trebui să învățăm să coabităm.


[1] Palczewski, M. (2017). Fake news. A continuation or rejection of the traditional news paradigm?. Acta Universitatis Lodziensis. Folia Litteraria Polonica 5:23-34
[2] Elliot, D., Culver, Ch. (1992). Defining and analyzing journalistic deception. Journal of Mass Ethics, Issue 7 (2), 69–74.
[3] Stephens, M. (2007). A History of news. New York, Oxford University Press
[4] Kitty, A. (2005). Don’t Believe It! How Lies Become News. The Disinformation Company Ltd., New York
[5] Marantz, A. (2019). The Dark Side of Techno-utopianism. The New Yorker. September 23, 2019. (https://www.newyorker.com/magazine/2019/09/30/the-dark-side-of-techno-utopianism)
[6] Bukowski, C. (2001). Notes of a Dirty Old Man. City Lights Books
[7] Gross, P. (2017). Fake news and the digital media. The changing battle for people’s hearts, minds and illusions. Studia Universitatis Babes-Bolyai – Ephemerides 1:23-36
[8] Bauman, Z. (2000). Liquid Modernity. Cambridge, UK: Polity
[9] Rochlin, N. (2017). Fake news. Belief in post-truth. Library Hi Tech, 35 (3), 386-393
[10] Gabielkov, M., Ramachandran, A., Chaintreau, A. and Legout, A. (2016). Social Clicks: What and Who Gets Read on Twitter ?. ACM SIGMETRICS/IFIP Performance, Antibes, Juan-les-Pins, France (https://hal.inria.fr/hal-01281190/document)
[11] Klapper, J. (1960). The Effects of Mass Communication. Glencoe, Illinois: The Free Press
[12] Hart, W. et al. (2009). Feeling validated versus being correct: A meta-analysis of selective exposure to information. Psychological Bulletin, 135 (4): 555–588.


Lect. univ. dr. Andreea Verteș-Olteanu

* Opinie susținută în cadrul dezbaterii „Informare vs. Demnitate. Etichetarea (tag) și aprecierea (like) în mediul online„, ediția 380, organizată de Societatea de Științe Juridice (SSJ)

Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.