Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Dreptul de proprietate. Noțiunea de bun
15.07.2020 | Teodora Elena ZALDEA

JURIDICE - In Law We Trust
Teodora Elena Zaldea

Teodora Elena Zaldea

Legislația civilă nu reține o definiție unitară pentru termenul de bun, acesta fiind descris adesea în literatura de specialitate drept „o valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului, susceptibilă de apropiere sub forma dreptului patrimonial”.[1]

Mai mult decât atât, în practică, doctrină și chiar în legislație, termenul de bun poate fi înțeles în două accepțiuni: „1) în sens restrâns, ca lucruri și animale, susceptibile a face obiectul unor drepturi și obligații patrimoniale; 2) în sens larg, ca orice element al activului patrimonial al unei persoane (adică atât lucrul propriu-zis, cât și drepturile referitoare la lucrul respectiv)”.[2]

După cum se poate observa, din cele expuse mai sus, există o strânsă corelație între termenii de bun și proprietate, mai ales că „dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresie aproprierii unui lucru, permițând titularului său să exercite posesia, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea dispozițiilor legale”.[3] Iată astfel că, „noțiunea de proprietate, pe lângă înțelesul de drept real asupra unui lucru corporal, mai poate avea un înțeles, anume acela de obiect al dreptului de proprietate, desemnând lucrul asupra căruia poartă dreptul de proprietate”.[4]

Așa fiind, regăsim acest drept, dreptul de proprietate, calificat în doctrină ca un drept civil prin conținutul său și un drept economic, înscris în galeria drepturilor ocrotite prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest context, protecția proprietății apare consacrată expressis verbis prin dispozițiile articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi”.[5]

Din economia textului legal mai sus menționat, reies trei reguli, respectiv este consacrat dreptul la protecția proprietății private deja dobândite, sunt protejate bunurile prezente asupra cărora o persoană fizică sau juridică exercită un drept de proprietate, sunt precizate condițiile în care o persoană poate fi privată de proprietatea sa și nu în ultimul rând, statele pot reglementa modul de folosință al bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate conform interesului general sau pentru a se asigura plata impozitelor ori a altor contribuții.

Totodată, noțiunea de bun din cuprinsul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului a căpătat o semnificație autonomă, Curtea de la Strasbourg statuând textual că noțiunea de bunuri din art.1 al Protocolului nr. 1 reprezintă o noțiune autonomă care nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale: anumite alte drepturi și interese care constituie active putând fi considerate drepturi de proprietate și, deci, bunuri în sensul acestei dispoziții.

Pe de altă parte, CEDO a făcut o preocupare majoră din circumscrierea sferei dreptului de proprietate încercând să impună o interpretare largă a unor termeni uzuali precum cel de „bun” ori „drepturi asupra bunurilor”. În acest mod, operând o analiză asupra jurisprudenței CEDO în această materie, remarcăm faptul că în sfera noțiunii de bun vom regăsi, în primul rând, dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile și imobile, dar și celelalte drepturi reale.

În cauza Brumărescu c. României[6], CEDO a apreciat că reclamantul se afla în posesia unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, dar în imposibilitatea de a redobândi posesia proprietății sale naționalizate în mod nelegal ori de a-i fi asigurate compensații, în ciuda hotărârilor judecătorești ce recunoșteau nelegalitatea confiscării proprietății sale de către stat și a dreptului său de proprietate legitim cu efect retroactiv asupra respectivei proprietăți. În cele din urmă, Curtea de la Strasbourg avea să constate lipsirea de proprietate a reclamantului în sensul celei de a doua teze a art. 1 primul paragraf din Protocolul nr. 1, dar și faptul că o asemenea lipsire coroborată cu lipsa totală a unei despăgubiri, a impus reclamantului o sarcină disproporționată și excesivă, fiindu-i încălcat dreptul său la respectarea bunurilor, așa cum este el garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Pe cale de consecință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului avea să anuleze hotărârea pronunțată de Curtea Supremă de Justiție considerând-o o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, lipsirea sa de proprietate nefiind justificată.

În cauza Păduraru c. României[7], CEDO a apreciat că, urmare a intentării unei acțiuni în revendicare împotriva statului de către reclamant, instanța națională a constatat ilegalitatea naționalizării bunului și a obligat statul la restituirea acestuia, însă la scurt interval, statul avea să vândă bunul în favoarea chiriașului. Curtea a găsit că, în speță nu este vorba doar despre o simplă vânzare a bunului altuia, cât de o vânzare ce a intervenit prin nesocotirea flagrantă a unei decizii judiciare pronunțate în favoarea reclamantului care nu mai are la dispoziție nicio posibilitate juridică spre a obține restituirea în natură a imobilului, el fiind astfel privat ilegal de bunul său, contrar dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În alte cazuri, precum Dobre c. României[8], „Curtea a subliniat ideea conform căreia nu interesează natura litigiului ce poartă asupra dreptului de proprietate (jurisdicție de drept comun, jurisdicție administrativă etc.), ci caracterul dreptului în litigiu”[9]. Astfel, în cauza mai sus menționată, Curtea a trebuit să se pronunțe asupra restituirii unor bunuri aflate în stăpânirea statului numai dacă cel care formulează pretenția este și titularul lor actual, calitate ce i-a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă, sau dacă acesta are cel puțin o „speranță legitimă” de redobândire a bunului în discuție. În acest caz, Tribunalul București prin sentința din 23 martie 1994, i-a recunoscut doamnei Dobre dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de teren de 3000 mp, situată pe raza comune Otopeni. Cu toate acestea, „Guvernul român a susținut că, în lipsa punerii în posesie și a eliberării titlului de proprietate, reclamanta nu putea pretinde a fi proprietarul terenului în litigiu, iar hotărârea Tribunalului București nu a făcut să se nască în patrimoniul acesteia niciun drept de proprietate și nicio creanță, întrucât a fost pronunțată în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ”[10].

Cu această ocazie, Curtea a stabilit sensul termenului de „speranță legitimă” prin indicarea următoarelor criterii: existența unui certificat, a unei adeverințe provizorii de proprietate care a dat naștere în patrimoniul reclamantei a unui drept civil, căruia autoritățile administrative nu îi mai puteau aduce atingere, reclamanta fiind deci, în posesia unui bun în sensul definit de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Se impune a mai preciza aici și faptul că în sfera noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 se regăsesc și drepturile de creanță. De altfel, jurisprudența CEDO a statuat că sunt bunuri în sensul Convenției și acțiunile deținute de acționarii societăților comerciale; părțile sociale ale asociaților unei societăți comerciale cu răspundere limitată; dreptul unei societăți comerciale de a i se rambursa de către autoritățile fiscale suma plătită ca TVA în mod nejustificat, prin greșita interpretare și aplicare a unor norme de drept european clare, precise și cu aplicabilitate directă; dreptul unei persoane de a beneficia de avantajele unui sistem de securitate socială la care a contribuit prin plăți periodice dacă cel interesat îndeplinește condițiile prevăzute de legislația națională în materie etc.

Exemplificăm cele afirmate cu hotărârea pronunțată de CEDO în cauza Societatea Comercială „Mașinexportimport industrial Group” SA c. României[11], unde Curtea a constatat că niciuna din părți nu a contestat faptul că, în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, reclamata avea o creanță suficient stabilită pentru a fi exigibilă, apreciindu-se în acest mod de către Curtea de la Strasbourg faptul că reclamanta avea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Aspecte specifice materiei cercetate apar și cu privire la drepturile ce decurg din creația intelectuală. Astfel, CEDO a apreciat că în sfera noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 intră și dreptul unui autor la remunerația cuvenită în urma executării unui contract de editare a unei opere sau dreptul la remunerația cuvenită pentru interpretarea unei opere literare, muzicale ori de altă natură. Totodată, sub incidența noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea a inclus și drepturile ce decurg din exercitarea unei profesii liberale.

În acest sens, cu titlu de exemplu, oferim cauza Buzescu c. României[12], unde CEDO a reținut că „aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție se extinde și la exercitarea profesiei de avocat și la reputația aferentă, avându-se în vedere că acestea sunt entități de o anumită valoare care au, în multiple privințe, natura drepturilor private și astfel constituie beneficii, reprezentând bunuri în sensul primei propoziții din această prevedere”.

Iată că, prin această analiză succintă a jurisprudenței CEDO în materia protecției proprietății am încercat să arătăm modul în care prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la respectarea bunurilor, aspect ce implică și protecția dreptului de proprietate.

Din lecturarea jurisprudenței izvorâte din interpretarea Convenției Europene a Drepturilor Omului am putut remarca faptul că protecția oferită proprietății de prevederile art.1 din Primul Protocol adițional, se întinde doar asupra bunurilor deja dobândite, a bunurilor actuale, nu și asupra celor ce urmează a fi dobândite pe cale de succesiune sau liberalități. Totodată, în soluțiile pronunțate de Curte, aveam să observăm că noțiunea de „bun” prezintă un sens larg, astfel încât în această categorie vom regăsi incluse pe lângă bunurile mobile și imobile și drepturile de creanță, drepturile de proprietate intelectuală sau cele care decurg din exercitarea unei profesii liberale etc.


[1] BELEIU, G. Drept civil român, București: Editura Universul Juridic, 2007. p. 96
[2] DIACONU, C., FIRICĂ, C. Drept civil. Partea generală. Persoanele, București: Editura Fundației România de mâine, 2014. p. 107
[3] BOROI, G., ANGHELESCU, C. A., NAZAT, B. Curs de drept civil. Drepturile reale principale, București: Editura Hamangiu, 2013. p. 13
[4] Idem, p. 13
[5] PETRARU, R. A. Protecția drepturilor fundamentale ale omului în jurisprudența CEDO, Iași: Editura Lumen, 2010. p. 94
[6] Hotărârea din 3 decembrie 2002 publicată în Monitorul Oficial nr. 277 din 20 iunie 2000
[7] Hotărârea din 1 martie 2006 publicată în Monitorul Oficial nr. 514 din 14 iunie 2006
[8] Hotărârea din 15 martie 2007
[9] CROITORU, M. S. Dreptul de proprietate în jurisprudența CEDO, București: Editura Hamangiu, 2010. p. 4
[10] Idem, p. 4
[11] Hotărârea din 1 martie 2006 publicată în Monitorul Oficial nr. 682 din 9 august 2006
[12] Hotărârea din 24 august 2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 210 din 8 martie 2006


Drd. Teodora Elena Zaldea

Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.