Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Legalitatea în procesul penal a interceptărilor efectuate potrivit Legii 51/1991
16.07.2020 | George-Dominic POP

JURIDICE - In Law We Trust
George-Dominic Pop

George-Dominic Pop

1. Considerente prealabile. Prezentul studiu își propune să analizeze consecințele în plan procesual penal a jurisprudenței Curții Constituționale asupra folosirii ca probă în procesul penal a comunicărilor și convorbirilor interceptate și înregistrate în temeiul dispozițiilor Legii 51/1991, activități autorizate prin încheierile judecătorilor abilitați din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și să identifice eventualele sancțiuni incidente în privința mijloacelor de probă reprezentate de înregistrările propriu-zise.

Premisele prezentei argumentații izvorăsc din jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia 302/2017[1] privitoare la neconstituționalitatea soluției legislative cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. 1 lit. b) C.p.p., Decizia 802/2017[2] privitoare la neconstituționalitatea soluției legislative prevăzute de art. 345 alin. 1 C.p.p., Decizia 91/2018[3] referitoare la neconstituționalitatea sintagmei „aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români” cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea 51/1991, Decizia 802/2018[4] referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei „ori alte asemenea interese ale țării” cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea 51/1991, Decizia 26/2019[5] de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre PÎCCJ, Parlamentul României, ÎCCJ și celelalte instanțe judecătorești, precum și Decizia 55/2020[6] referitoare la neconstituționalitatea soluției legislative prevăzute de art. 139 alin. 3 teza finală C.p.p..

Astfel, din lecturarea și eficientizarea coroborată și sistematică a dispozitivului și considerentelor Deciziilor instanței de contencios constituțional enunțate mai sus, rezultă în opinia noastră că la acest moment, în arhitectura probațiunii în procesul penal, mijloacele de probă reprezentate de înregistrările convorbirilor și comunicărilor efectuate de către lucrătorii Serviciului Român de Informații în cadrul activității specifice de culegerii de informații desfășurate conform art. 14 alin. 2 lit. a) din Legea 51/1991 și în temeiul unor autorizații emise de către judecătorul competent din cadrul Înaltei Curți de Casație în conformitate cu art. 17 din Legea 51/1991, nu au calitatea de probe legal obținute, acestea urmând a fi excluse potrivit dispozițiilor art. 102 alin. 2 și 3 C.p.p..

Un prim argument în sensul precizat derivă din ultima hotărâre a Curții Constituționale amintită, respectiv din Decizia 55/2020 prin care s-a statuat că „dispozițiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991”.

În considerentele acestei decizii, care au aceeași forță juridică cu dispozitivul hotărârii[7], instanța de contencios constituțional a făcut cuvenita diferențiere între mijloacele de probă rezultate din supravegherea tehnică în cadrul procesului penal și înregistrările rezultate ca urmare a desfășurării unor activități specifice de culegeri de informații realizate în temeiul Legii 51/1991, accentuând că cele două categorii de intruziuni în dreptul la viață privată au scopuri diferite și urmează o procedură distinctă (paragrafele 54, 49 și 43-47 ale Deciziei), context în care verificarea legalității procedeului probatoriu ori a activității de culegere de informații constituie o garanție inerentă unei proceduri echitabile.

In extenso, a considerat Curtea Constituțională că pentru a conferi calitatea de mijloc de probă în procesul penal unui element probatoriu particular „este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să ofere posibilitatea contestării legalității acestora” (par. 31 al Deciziei), iar în privința rezultatelor culegerii de informații prin interceptarea și înregistrarea comunicațiilor, simpla calitate de magistrat a celui care autorizează aceste activități este insuficientă pentru garantarea legalității (par. 36 al Deciziei).

În consecință, indiferent de legalitatea intrinsecă a autorizării de către judecătorul competent din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a activității de culegere de informații prin înregistrarea convorbirilor și comunicărilor, efectuată în temeiul Legii 51/1991, rezultatul acesteia nu are calitatea de mijloc de probă în procesul penal și nu poate fi valorificat în contextul art. 139 alin. 3 C.p.p..

Mai mult, din cercetarea aceleiași jurisprudențe a Curții Constituționale, însăși autorizarea acestor activități apare drept nelegală, atunci când temeiul contextual avut în vedere de către judecătorul competent din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru legitimarea acestei ingerințe în viața privată se referă la amenințări la adresa securității naționale, dintre cele avute în vedere de art. 3 lit. f) din Legea 51/1991.

Aceasta întrucât prin Decizia 91/2018 Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea sintagmei „aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români” cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea 51/1991, iar prin Decizia 802/2018 aceeași Curte Constituțională a constatat neconstituționalitatea sintagmei „ori altor asemenea interese ale țării”, de asemenea regăsită în art. 3 lit. f) din Legea 51/1991.

A accentuat instanța de control constituțional că „obiectul de reglementare al Legii nr.51/1991 este acela al cunoașterii, prevenirii și înlăturării amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingere securității naționale, iar nu reglementarea elementelor ce se pot constitui în probe sau mijloace de probă în procesul penal, acestea fiind prevăzute de titlul IV — Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii — din Codul de procedură penală.” (par. 33 al Deciziei 91/2018), iar „dispozițiile legii privind securitatea națională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor și informațiilor rezultate din activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr.51/1991” (par. 35 al Deciziei 91/2018), context în care, prin impredictibilitatea sintagmei „aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români”, o ingerință în viața privată a persoanei justificată prin o asemenea amenințare generică la adresa securității naționale, improprie raportat la acest din urmă domeniu, „încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalității, art. 26 referitor la viața privată și art. 53 care reglementează condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.” (par. 86 al Deciziei 91/2018).

Concurent, prin Decizia 802/2018 Curtea Constituțională a constatat că „sintagma „ori altor asemenea interese ale țării”, cuprinsă în dispozițiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalității, art. 26 referitor la viața privată și art. 53 care reglementează condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.” (par. 83 al Deciziei 802/2018) întrucât „Caracterul deschis al sintagmei criticate determină posibilitatea introducerii sau excluderii de elemente în/din această categorie, acțiune care se răsfrânge și asupra limitelor de aplicare a dispoziției de lege criticate.” (par. 80 al Deciziei 802/2018) și dispozițiile criticate nu instituie reguli clare pentru a oferi cetățenilor o indicație adecvată cu privire la circumstanțele și condițiile în care organele cu atribuții în domeniul securității naționale sunt împuternicite să recurgă la măsura supravegherii tehnice.” (par. 81 al Deciziei 802/2018), motive pentru care nu este conformă legii fundamentale efectuarea de activități de culegere de informații în cazul în care sunt invocate asemenea prezumtive amenințări la adresa securității naționale.

Concluzia care se desprinde din analiza coroborată a celor trei hotărâri ale Curții Constituționale este că orice activitate de culegere de informații care presupune restrângerea unor drepturi ori libertăți fundamentale (art. 13 lit. f) din Legea 51/1991) este legitimă din perspectivă constituțională numai atunci când este justificată de alte temeiuri decât cele prevăzute în sintagmele neconstituționale cuprinse în art. 3 lit. f) din Legea 51/1991 și, în toate cazurile, rezultatele unei activități de interceptare și înregistrare a comunicațiilor electronice, desfășurată potrivit art. 14 alin. 1 lit. a) din Legea 51/1991, nu pot dobândi calitatea unor mijloace de probă în procesul penal.

Pornind de la aceste premise, în continuare ne vom referi la situația particulară a înregistrărilor convorbirilor și comunicărilor care au fost administrate ca mijloace de probă în cauzele penale, pentru a demonstra că aceste ingerințe în dreptul la viață privată nu au fost legale, iar rezultatele obținute nu pot servi ca mijloace de probă în procesul penal, iar în final vom căuta a identifica sancțiunea potrivită în lumina Deciziilor Curții Constituționale 302/2017 și 26/2019, precum și incidența acestora în cauzele aflate în faza de judecată, în considerarea Deciziei 802/2017 a Curții Constituționale.

2. Transgresiunea legii. Premisa de la care pornim în evaluarea conformității cu legea a probelor reprezentate de convorbirile și comunicările interceptate potrivit Legii 51/1991 și valorificate în cauzele penale conform art. 139 alin. 3 C.p.p., este dată de chiar efectul aplicării în timp a deciziilor Curții Constituționale referite anterior.

Astfel, cu titlu de regulă determinantă, efectele deciziilor Curții Constituționale se produc nemijlocit în toate cauzele penale pendinte, cu privire la toate raporturile juridice care nu au fost definitiv consolidate prin o hotărâre judecătorească definitivă.

În acest sens, încă prin Decizia 51/2016[8] a statuat Curtea Constituțională după cum urmează: Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată… În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I” (par. 52 al Deciziei 51/2016), de unde rezultă că nu poate fi menținută o stare de ilegalitate în cauzele penale pendinte.

Întrucât prin cauze pendinte se înțelege[9] orice „cauze aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia (Deciziei Curții Constituționale -n.n.)– cauze pendinte, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării deciziei Curții este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat”, este irefutabil că în toate cauzele penale aflate în cursul judecății ori a fortiori în cursul urmăririi penale, vor fi deplin incidente cele dispuse de către Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitatea unei norme juridice ori a unei soluții legislative, incidente în speța dată.

Nu poate fi opusă acestei constatări prezumția de constituționalitate a normei neconstituționale, întrucât aceasta ar echivala cu recunoașterea validității acesteia ulterior constatării neconstituționalității de către instanța de contencios constituțional, neputând această normă să continue să producă efecte juridice ulterior Deciziei CCR în cauzele aflate pe rolul organelor judiciare, ceea ce contravine dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituția României.

În acest sens, interpretând sintagma „au putere numai pentru viitor” din cuprinsul art. 147 alin. 4 din Constituția României, Curtea Constituțională a statuat că „aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște – facta futura, cât și situațiile juridice pendinte (cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile, indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere)”[10], iar Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituția României „constituie o normă imperativă de ordine publică, iar aplicarea ei generală și imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu poate fi acceptat, acesta constituind un element esențial al ordinii de drept.”[11].

Rezultă din cele de mai sus că în toate cauzele penale aflate pe rolul organelor judiciare, în care sunt incidente dispoziții legale cu privire la care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea simplă ori cu rezervă de interpretare, va înceta efectul juridic al acestor norme, cu toate consecințele de rigoare.

Aplicat la problematica analizată, premisa indusă anterior ne determină a ne apleca asupra legalității în procesul penal a autorizării și efectuării activităților de culegere de informații prin interceptarea și înregistrarea convorbirilor și comunicărilor electronice, precum și asupra posibilității folosirii rezultatelor acestei activități în cadrul probațiunii.

Astfel, referitor la autorizarea propriu-zisă a amestecului în viața privată a persoanelor ale căror convorbiri ori comunicări au fost interceptate, deși aceasta provine de la un magistrat independent, temeiul juridic al încheierii date potrivit art. 17 din Legea 51/1991 este apriori unul care nu corespundă exigențelor constituționale, atunci când acesta este unul dintre cele prevăzute de art. 3 lit. f) din Legea 51/1991, cu privire la care Curtea Constituțională a constatat conflictul cu legea fundamentală.

În această privință, examenul practicii judiciare permite constatarea că în general mandatele de autorizare a interceptărilor efectuate de către serviciile de informații invocă drept temei pentru justificarea ingerinței în viața privată a persoanei atât cel prevăzut de art. 3 lit. f) din Legea 51/1991, cât și cel regăsit în art. 3 lit. l) din Legea 51/1991.

Întrucât încheierile propriu-zise prin care au fost autorizate aceste activități de culegere de informații au un caracter clasificat, iar declasificarea acestora constituie un demers sortit eșecului, aparent participanții procesuali s-ar afla în imposibilitate a discerne dacă judecătorul din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a avut ori nu în vedere, când a invocat prevederile art. 3 lit. f) din Legea 51/1991, vreuna dintre cele două sintagme declarate neconstituționale prin Deciziile Curții Constituționale 91/2018 ori 802/2018.

Însă, în toate cazurile este recomandabilă raportarea la obiectul faptic concret al cauzei penale, pentru a se identifica dacă ar putea fi incidentă vreuna dintre ipotezele de la art. 3 lit. f) din Legea 51/1991, altele decât cele declarate neconstituționale, în caz negativ rezultând presupunerea rezonabilă că judecătorul din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și-a justificat autorizația emisă pe necesitatea identificării și combaterii amenințărilor la adresa securității naționale determinate de atingeri grave a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români ori alte asemenea interese ale țării.

Or, câtă vreme prin Deciziile 91/2018 și 802/2018 a constatat Curtea Constituțională că aceste situații nu justifică amestecul în dreptul la viață privată, de la bun început autorizarea acestor activități apare drept una nelegală, lipsind în prezent suportul legal care potrivit art. 53 alin. 2 din Constituția României legitima restrângerea dreptului prevăzut de art. 26 din Constituția României.

În egală măsură, invocarea în cuprinsul mandatelor de siguranță națională a dispozițiilor art. 3 lit. l) din Legea 51/1991 nu modifică constatarea anterioară, în contextul în care norma referită califică drept amenințare la adresa securității naționale „iniţierea sau constituirea de organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit. a)-k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legi.”

Ca atare, ceea ce legitimează ingerința în dreptul la viață privată prin activitatea de culegere de informații de către SRI este chiar scopul grupării sau organizației, respectiv desfășurarea unei activități concrete dintre cele prevăzute la art. 3 lit. a)-k) din Legea 51/1991, astfel încât norma regăsită în art. 3 lit. l) din Legea 51/1991 nu are o existență de sine stătătoare, fiind dependentă de identificarea unei amenințări la adresa securității naționale dintre cele prevăzute de art. 3 lit. a)-k) din Legea 51/1991.

Câtă vreme în speța concretă amenințarea invocată în justificarea emiterii mandatului de siguranță națională este cea prevăzută de art. 3 lit. f) din Legea 51/1991, în legătură cu care am demonstrat mai sus că nu putea legitima intruziunea în viața privată, în mod inerent prevederile art. 3 lit. l) din Legea 51/1991 nu pot justifica singular această restrângere a dreptului avut în vedere de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 26 din Constituția României.

Consecința imanentă este nelegalitatea in integrum a autorizării activității de culegere de informații prin interceptarea convorbirilor și comunicărilor efectuată în cauză de către Serviciul Român de Informații.

Mai departe, însăși activitatea de culegere de informații desfășurată prin interceptarea convorbirilor și comunicărilor de către Serviciul Român de Informații este una incompatibilă cu arhitectura procesului penal și contrară competențelor funcționale strict și limitativ recunoscute de lege organelor judiciare în desfășurarea unor asemenea procedee probatorii.

În această privință, este incontestabil că activitatea de probațiune în procesul penal poate fi desfășurată exclusiv de către organele legitimate prin dispoziții legale care le atribuie această competență funcțională.

Aceasta întrucât, cu titlu de principiu, procesul penal în desfășurarea sa este în mod intrinsec o activitate judiciară[12], reglementată exclusiv prin lege[13] și care se efectuează de către autoritățile judecătorești prevăzute în mod expres în legea fundamentală, respectiv Ministerul Public (art. 131 din Constituția României) și instanțele de judecată (art. 126 din Constituția României).

Alături de aceste organe judiciare, în prima fază a procesului penal legislația primară recunoaște posibilitatea efectuării actelor de urmărire penală de către organele de cercetare penală ale poliției judiciare (art. 55 alin. 1 lit. b C.p.p.) sau de către organele de cercetare penală speciale (art. 55 alin. 1 lit. c C.p.p.), acestea din urmă exclusiv în cazurile infracțiunilor săvârșite de către militari, a celor specifice navigației precum și în ipoteza specială a infracțiunilor contra siguranței naționale ori de terorism (art. 57 alin. 2 C.p.p.).

Dispozițiile enunțate au un caracter limitativ, nefiind îngăduită de lege efectuarea unor acte de urmărire penală de către alte organe sau în alte condiții decât cele enunțate, acestea fiind limitele competențelor funcționale ale organelor de stat cu atribuții în desfășurarea primei faze a procesului penal.

Efectul nemijlocit al sferei limitative a organelor judiciare care pot efectua acte judiciare asupra activității de probațiune este consacrat prin dispozițiile art. 100 alin. 1 și 2 C.p.p. (art. 65 alin. 1 C.p.p. 1968), potrivit cărora singurele organe judiciare care pot strânge și administra probe sunt organele de urmărire penală și instanța de judecată, legea nerecunoscând altor organe de stat abilitarea de a efectua probațiunea în procesul penal.

În același sens inclusiv Curtea Constituțională a statuat că este contrar principiului constituțional al legalității (art. 1 alin. 5 din Constituția României) a acorda „competența de a identifica probe și de a da valoare probatorie împrejurărilor constatate unui alt organ decât cel judiciar”[14], de unde rezultă din nou, cu puterea evidenței, că activitatea de identificare, strângere și administrare a probelor este de resortul exclusiv al organelor judiciare.

Raportând această limitare legală a sferei organelor care pot identifica și strânge probe în procesul penal la dispozițiile Legii 51/1991, constatăm că nicio prevedere a acestui act normativ nu atribuie organelor de informații competența funcțională de a administra probe în accepțiunea legii procesual penale, neavând prin urmare Serviciul Român de Informații atribuția legală de a interveni în activitatea de probațiune.

Pe cale de consecință, strângerea probelor reprezentate de convorbirile sau comunicările prin interceptarea și înregistrarea acestora de către alte organe decât cele judiciare, în speță de către lucrătorii Serviciului Român de Informații, constituie per se o transgresare a competenței funcționale a organelor judiciare.

Nu în ultimul rând, valorificarea ca mijloace de probă a rezultatelor activității de culegere de informații prin interceptarea convorbirilor și comunicărilor electronice, nu este permisă de normativul formal penal care reglementează această categorie de mijloace de probă.

În acest sens, anterior Deciziei Curții Constituționale 55/2020, folosirea ca probe în procesul penal a convorbirilor și comunicărilor interceptate de către serviciile de informații în conformitate cu Legea 51/1991 era aparent permisă de dispozițiile laxe ale art. 139 alin. 3 teza finală C.p.p. (art. 916 alin. 2 teza finală C.p.p. 1968), potrivit cărora „Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă care nu sunt interzise de lege.”

Această prevedere legală a constituit singurul temei procesual care ar fi putut conferi calitatea de probă/mijloc de probă datelor și informațiilor rezultate din activitatea de culegere de informații desfășurată potrivit art. 14 din Legea 51/1991 de către organele cu atribuții în materia siguranței națională, însă la acest moment acest temei legal lipsește, norma regăsită în art. 139 alin. 3 teza finală C.p.p. fiind lipsită de efecte din perspectiva acestei soluții legislative.

Într-adevăr, urmare a Deciziei Curții Constituționale 55/2020, prin care expressis verbis s-a statuat în sensul că „dispozițiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr.51/1991”,  norma procesual penală enunțată este înlăturată din fondul activ al legislației în limitele rezervei de interpretare dată de către instanța de contencios constituțional, neputând produce efecte juridice în continuare, după cum rezultă de altfel în mod neîndoielnic din dispozițiile art. 147 din Constituția României.

Această realitate necesită a fi unită cu efectele în timp a Deciziilor Curții Constituționale, cu privire la care s-a remarcat în doctrină[15]„litigiile care se află pe rolul instanţelor judecătoreşti se încadrează în ceea ce Curtea Constituţională a calificat ca fiind cauze pendinte la momentul publicării deciziei sale de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate” iar „prin admiterea excepţiei, efectele deciziei Curţii Constituţionale se produc erga omnes.”, rațiuni pentru care dispozițiile legale neconstituționale nu vor mai fi eficiente, acestea fiind înlăturate din cadrul activ al legislației.

Drept urmare, folosirea ca mijloace de probă în cauzele penale a convorbirilor și comunicărilor interceptate de către serviciile de informații, nu este permisă de soluția legislativă regăsită în art. 139 alin. 3 teza finală C.p.p., astfel cum în mod imperativ a fost interpretată aceasta de către Curtea Constituțională, condiții față de care înregistrările convorbirilor și comunicărilor efectuate conform Legii 51/1991 nu au calitatea de mijloace de probă legal administrate.

Față de petitele de nelegalitate identificate, apreciem necesar în continuare a determina sancțiunea potrivită care decurge din încălcarea legii cu prilejul autorizării, administrării și valorificării probelor.

3. Sancțiune. Fiind în prezența unei încălcări a legii, în mod firesc se pune problema identificării corectivului necesar pentru respectarea principiului fundamental al legalității în procesul penal (art. 2 C.p.p.), respectiv a sancțiunii care se impune a fi aplicată pentru restabilirea legalității substanțiale și formale în procesul penal prezent.

Fiind circumscrise afirmatele violări ale legii activității de probațiune în procesul penal, sancțiunea inerentă este cea a excluderii probelor reprezentate de convorbirile și comunicările interceptate potrivit Legii 51/1991, dispozițiile art. 102 alin. 2 C.p.p., cu denumirea marginală „Excluderea probelor” stipulând neechivoc că „Probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal”, complementar prevăzându-se în art. 103 alin. 3 C.p.p. că „Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.”

La fel de incontestabil este că excluderea probelor obținute în mod nelegal se prezintă drept o sancțiune care operează prin intermediul nulității[16], înlăturarea probelor fiind condiționată de stabilirea prealabilă a întrunirii condițiilor art. 281 C.p.p. sau ale art. 282 C.p.p. privitoare la nulitatea absolută sau, după caz, cea relativă.

Doctrina este cvasiunanimă în acest sens, susținându-se[17] că singura sancțiune veritabilă este nulitatea, celelalte sancțiuni (decăderea, inadmisibilitatea, excluderea) având un caracter special, ba mai mult, excluderea completează nulitatea.

Totodată, s-a arătat că sancțiunea excluderii este derivată din sancțiunea nulității[18], împrejurare față de care incidența acesteia este limitată la constatarea existenței unui caz de nulitate absolută expresă (art. 281 C.p.p.), sau a realizării condițiilor cumulative ale nulității relative (art. 282 C.p.p.).

Prin urmare, în toate cazurile în care se constată o încălcare a legii în activitatea de dispunere, obținere și administrare a probelor, intervine sancțiunea excluderii acestora, în măsura în care sunt îndeplinite cerințele nulității.

Aplicând acest mecanism sancționator în prezenta cauză, constatăm că, urmare a constatării neconstituționalității sintagmelor de interes din art. 3 lit. f) din Legea 51/1991, însăși actul prin care a fost autorizată administrarea probei cu interceptarea convorbirilor și comunicărilor este viciat prin lipsa unui temei legal constituțional, care să justifice în accepțiunea art. 53 alin. 2 din Constituția României restrângerea dreptului la viață privată.

În această privință, Înalta Curte a statuat prin Decizia nr. 168/A din 28 iunie 2018[19] că, datele şi informaţiile obţinute prin intermediul mandatelor de interceptare emise în baza Legii nr. 51/1991 pentru infracţiuni care nu constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale nu pot fi folosite, ca probe, în procesul penal, în cazul unor mandate emise anterior publicării deciziilor Curții Constituționale în Monitorul Oficial, lipsind prevederea legală care să permită această imixtiune în dreptul la viață privată.

Pe de altă parte, chiar activitatea de obținere a acestor probe a fost desfășurată de către organe de stat necompetente funcțional a îndeplini atribuții judiciare specifice procedeului probatoriu al interceptării convorbirilor și comunicărilor, nefiind îndrituiți lucrătorii Serviciului Român de Informații să se amestece în viața privată a unei persoane pentru obținerea de probe care să fie folosite în procesul penal.

Întrucât administrarea de probe constând în interceptarea convorbirilor și comunicărilor unei persoane reprezintă rezultatul unui procedeu probatoriu de obținere a mijlocului de probă, care în acord cu legea fundamentală poate fi desfășurat doar de către procuror sau un alt organ de urmărire penală (par. 164-165 ale Deciziei nr. 26/16.01.2019), obținerea unor probe de asemenea natură de către Serviciul Român de Informații constituie o încălcare a competenței materiale a organului de urmărire penală, care conduce la nelegalitatea procedeului probatoriu.

Întrucât ansamblul atribuțiilor îndeplinite de un organ pe parcursul desfășurării unui proces penal determină competența funcțională a acestuia, care constă tocmai din fascicolul de atribuții procesuale distincte[20], rezultă că exercitarea unor atribuții specifice organelor de urmărire penală, precum este cea de efectuare a unor înregistrări de către Serviciul Român de Informații care să fie folosite ca probe în procesul penal constituie o transgresare a competenței rationae oficii a primelor organe judiciare.

În același sens a statuat Curtea Constituțională că punerea în executare a unui mandat de supraveghere tehnică de către Serviciul Român de Informații reprezintă de fapt o delegare de competențe și roluri între Ministerul Public și Serviciul Român de Informații prin „preluarea unor aspecte ale activității de urmărire penală de către un serviciu de informații, interferând cu rolul constituțional al Ministerului Public în activitatea judiciară” (par. 172 al Deciziei nr. 26/16.01.2019), considerente care mutatis mutandis sunt aplicabile și în privința probelor reprezentate de înregistrări efectuate conform Legii 51/1991, ce se doresc a fi folosite în procesul penal care mijloace de probă.

În condițiile în care încălcarea normelor privitoare la competența funcțională a organelor judiciare este asimilată din perspectiva regimului juridic nerespectării normelor aferente competenței materiale ori după calitatea persoanei[21], în mod inerent actele efectuate de către organele Serviciului Român de Informații, prin care au fost obținute mijloacele de probă rezultate din interceptarea convorbirilor sau comunicărilor, au fost efectuate cu nerespectarea competenței materiale a organelor de urmărire penală.

Atâta timp cât încălcarea prevederilor referitoare la competența materială a organelor de urmărire penală este sancționată cu nulitatea absolută potrivit dispozițiilor art. 281 alin. 1 lit. b) C.p.p., astfel cum acestea au fost puse în acord cu Legea fundamentală de către Curtea Constituțională prin Decizia nr.  302/2017[22], rezultă în mod neechivoc că intervine nulitatea absolută a actelor prin care au fost obținute de către Serviciul Român de Informații probele constând în convorbirile ori comunicările interceptate, cu consecința excluderii acestora în temeiul art. 102 alin. 2 și 3 C.p.p..

În același sens este și orientarea recentă a jurisprudenței, fiind de remarcat Încheierea din 03.06.2020 a Curții de Apel București, Secția I penală[23], pronunțată la data de 03.06.2020 în Dosarul 1750/2/2014*, precum și Decizia penală nr. 134/A din 15 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. 4365/2/2014 de către  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală[24].

Prin aceste hotărâri s-a statuat că în ipoteza emiterii unui mandat de siguranță națională pentru infracțiuni ce nu sunt de natură să aducă atingere siguranței naționale, aceste mandate nu au calitatea de mijloc de probă în procesul penal, nefiind emise în condițiile prevăzute de o lege în vigoare, fiind prin urmare incidentă sancțiunea excluderii tuturor probelor rezultate din mandatele de siguranţă naţională şi din procesele-verbale de consemnare a rezultatelor activităţilor de supraveghere tehnică realizate de către Serviciul Român de Informaţii., întrucât acestea au fost realizate de organe fără atribuţii de cercetare penală, fără competenţa de a efectua acte de urmărire penală, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii absolute, care poate fi invocată oricând în procesul penal, chiar şi atunci când procedura a depăşit camera preliminară[25].

Ergo, „probele” reprezentate de convorbirile și comunicările interceptate în temeiul mandatelor de siguranță au fost obținute de către Serviciul Român de Informații, fiind astfel administrate de către alte organe decât cele judiciare, cu consecința încălcării dispozițiile privitoare la competența materială a organelor de urmărire penală, ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute (art. 281 alin. 1 lit. b C.p.p.) a actelor prin care s-au administrat aceste probe, cu consecința excluderii lor potrivit art. 102 alin. 2 și 3 C.p.p. (par. 206-208 ale Deciziei nr. 26/16.01.2019).

Această sancțiune intervine în toate „cauzele pendinte” în înțelesul atribuit acestei noțiuni chiar de către Curtea Constituțională care, în confirmarea și dezvoltarea jurisprudenței sale anterioare,  a precizat expressis verbis în Decizia nr. 26/16.01.2019 că singurele cauze în care nu sunt incidente actele jurisdicționale ale Curții sunt cele soluționate definitiv până la publicarea Deciziei nr. 26/2019 (par. 210), motiv pentru care în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată urmează a fi sancționate cu nulitatea absolută toate transgresiunile normelor privitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală, izvorâte din efectuarea unei supravegheri tehnice (interceptări) de către Serviciul Român de Informații.

Argumentelor de mai sus li se adaugă însuși efectul nemijlocit al Deciziei 55/2020 a Curții Constituționale, care în mod neinterpretabil și imperativ a instituit prohibiția folosirii ca mijloace de probă în procesul penal a rezultatelor activităților de culegere de informații efectuate potrivit Legii 51/1991, fiind practic în prezența unei nulități de ordine publică, care afectează aptitudinea înregistrărilor în discuție de a sta ca probe în procesul penal.

Din această perspectivă s-a remarcat anterior în practica judiciară că, în considerarea caracterului general obligatoriu a deciziilor Curții Constituționale și opozabilitatea erga omnes a acestora, în toate cazurile în care probele au fost obținute potrivit unei dispoziții legale declarată neconstituțională ulterior, „lezarea drepturilor legale ale inculpaților este prezumată juris et de jure prin declararea neconstituțională a textului de lege”[26], de unde rezultă că în materie de legalitate a probațiunii, incidența unei norme neconstituționale și nelegalitatea inerentă a obținerii probei se situează pe un tărâm sancționatoriu intermediar între nulitatea relativă și cea absolută.

De altfel, inclusiv în doctrină[27] s-a arătat că nulitățile relative de interes public au caracterul unei nulități intermediare între cea relativă și cea absolută, care împrumută trăsături de la ambele feluri ale nulității, sancționând acele formalități edictate în interesul unei bune administrări a justiției.

Aceste trăsături sunt caracteristice și efectelor în plan sancționatoriu a Deciziei Curții Constituționale 55/2020, care prin prohibiția expresă în sensul folosirii ca mijloace de probă în procesul penal a înregistrărilor convorbirilor și comunicărilor interceptate conform Legii 51/1991, atrage sancțiunea nulității relative de ordine publică a oricărei încălcări a dispozițiilor art. 139 alin. 3 C.p.p., cu rezerva de interpretare dată de către instanța de contencios constituțional, astfel încât această sancțiune poate fi aplicată în orice fază a procesului penal în ipoteza dată.

4. Concluzie. Pentru argumentele mai sus înfățișate, considerăm că probele constând în înregistrările convorbirilor și comunicărilor efectuate potrivit Legii 51/1991, sunt unele autorizate nelegal atunci când mandatele de siguranță națională au fost emise în temeiul ipotezelor declarate neconstituționale din cuprinsul art. 3 lit. f) din Legea 51/1991, probele astfel rezultate neputând fi administrate ca probe în procesul penal în considerarea dispozițiilor art. 139 alin. 3 C.p.p., iar totodată aceste probe au fost obținute de către Serviciul Român de Informații cu încălcarea competenței materiale organului de urmărire penală, fiind prin urmare incidentă sancțiunea nulității absolute a actelor prin care au fost autorizate, obținute și administrate aceste probe (art. 281 alin. 1 lit. b) C.p.p., astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 302/2017).

Nelegalitățile identificate impun excluderea convorbirilor sau comunicărilor ca probe în procesul penal (art. 102 alin. 2 și 3 C.p.p.), fiind necesară, în lumina Deciziei Curții Constituționale 22/2018[28] inclusiv înlăturarea fizică a mijloacelor de probă (înregistrări și procese verbale) și eliminarea redării conținutului acestor mijloace de probă în actele procesuale.


[1] Publicată în M.of. nr. 566 din 17.07.2017
[2] Publicată în M.of. nr. 116 din 06.02.2018
[3] Publicată în M.of. nr. 348 din 20.04.2018
[4] Publlicată în M.of. nr. 218 din 20.03.2019
[5] Publicată în M.of. nr. 193 din 12.03.2019
[6] Publicată în M.of. nr. 517 din 17.06.2020
[7] A se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995
[8] Publicată în M.of. nr. 190 din 14.03.2016
[9] Decizia CCR nr. 126/2015, par. 25
[10] CCR, Decizia nr. 874/2018, publicată în M.Of. nr. 2/2018
[11] ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 19/2016 publicată în M.Of. 1010/15.12.2016
[12] V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, Ediția a II-a, Editura Academiei Române, București, 2003, vol.V, p. 10
[13] Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 4
[14] CCR, Decizia nr. 633/2018, par. 367
[15] Efectele deciziilor Curții constituționale în dinamica aplicării lor, disponibil aici
[16] Cr. Ghigheci, Principiile procesului penal în noul Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 254
[17] A. Zarafiu, Procedură penală, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 268
[18] M. Udroiu, Procedură penală, Partea specială, Editura C.H.Beck, București, 2016, p. 155
[19] Disponibil aici
[20] V. Dongoroz, op.cit., Vol. V, p. 101
[21] I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 709
[22] Publicată în M.of. 566 din data de 17.07.2017
[23] Nepublicată
[24] Nepublicată
[25] Disponibil aici
[26] C.A. Brașov, secția penală, Încheierea judecătorului de cameră preliminară din 06.06.2016, apud Cr. Ghigheci, Cereri și excepții de cameră preliminară, Legalitatea și loialitatea administrării probelor, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 274
[27] Ghe. Mateuț, Procedură penală, partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2019, p. 1014-1016
[28] Publicată în M.of. 177 din 26.02.2018


Avocat George-Dominic Pop

Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.