Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

SUA, România şi alegerile – trecut şi prezent (4). Donald Trump – 2017-2019, România – 1990-2019
16.07.2020 | Simona M. VRĂBIESCU KLECKNER

JURIDICE - In Law We Trust
Simona M. Vrăbiescu Kleckner

Simona M. Vrăbiescu Kleckner

« 3. George H. Bush şi globalismul – 1990-2016

Încercări de înlăturare a lui Donald Trump

În anul electoral 2016, când Republicanii aveau 16 candidaţi prezidenţiali, a apărut al 17-lea, candidatul Donald J. Trump, apolitic, patriot-capitalist anti-globalist, care a făcut avere din construcţii, nu din manipulări bancare, şi care s-a implicat în politică doar pentru că, iubind ţara, dorea s-o salveze din drumul greşit în care se afla, mai ales după Preşedintele Barack Obama.

În acelaşi timp, Obama sesizând pericolul care ameninţa anihilarea eforturilor anterioare de a socializa America, fiind încă Preşedinte în timpul campaniei din 2016, a dezlănţuit manevrele, abuzurile de putere şi minciunile administraţiei sale contra lui Trump şi în favoarea candidatului democrat Hillary Clinton. Atunci a început intensificarea ciocnirii între ideologia progresist-globalistă (având la bază tot pe cea comunistă) şi cea naţional-capitalistă. Împotriva sa, erau bilionarii cu vederi de stânga-globalişti, ca George Soros, care au contribuit la alegerile din 2008, cu multe milioane date Partidului Democrat, şi în 2016, cu alte milioane în vederea distrugerii candidaturii lui Trump.

La această atmosferă a contribuit mult media de stânga, care a început o furtună mediatică acerbă anti-Trump fie spre a împiedica alegerea acestuia sau, ulterior, în vederea eliminării sale din Casa Albă. Timp de patru ani, 2016-2020, ea a căutat cu „fake news”, adică propagandă şi omisiuni, să influenţeze felul de a gândi al americanilor, ale căror foste valori tradiţionale fuseseră opusul acestor manevre.[1]

Atunci, candidatul şi apoi Preşedintele Donald Trump a preluat cea mai coruptă situaţie politică din istoria SUA în cadrul „Deep State”, adică a statului paralel. „The Deep State” reprezintă opoziţia internă a funcţionarilor din organizaţiile şi departamentele federale (puterea executivă), al căror şef suprem e Preşedintele. De reţinut este că, după alegeri, mulţi funcţionari federali din vechea gardă rămân, aceştia schimbându-se treptat şi în timp prin demisii şi numiri noi, unele cu confirmări ale Senatului.

Schimbări importante au fost la 16 iulie 2017, când Trump, aflând despre mişcările şi acuzaţiile frauduloase puse la cale de FBI pentru sabotarea administraţiei sale sau eventual pentru înlăturarea lui de la putere, l-a înlocuit pe directorul FBI, J. Comey, cu un asistent al acestuia, C. Wray. 

Şi, cu ocazia alegerilor din 2018, Preşedintele Trump l-a înlocuit pe Jeff Session, Ministrul Justiţiei, cu William Barr, care la rândul său l-a numit pe John Durham Procuror Independent pentru a-i cerceta pe cei implicaţi în originea acţiunilor anti-Trump care au fost iniţiate în baza unor informaţii false cumpărate din fondurile Partidului Democrat.

Timp de patru ani, Trump a trecut prin multe vicisitudini, pe care le-am aflat pe parcurs. Fiind cunoscute le voi enumera pe scurt, doar spre a scoate în evidenţă intensitatea lor neîntreruptă şi anume:

1. Numirea, la 17 iulie 2017, de către Ministrul Adjunct al Justiţiei a Inspectorului Special Robert Mueller, însărcinat cu cercetarea pretinselor legături ale lui Trump cu ruşii. Raportul cu concluziile acestei abuzive cercetări a apărut abia în martie 2019, neputându-se dovedi validitatea acuzaţiilor împotriva lui Trump.

2. Introducerea, tot la 17 iulie 2019, de către deputatul democrat Al Green în Camera Reprezentanţilor a unor articole de impeachment, în baza prevederii constituţionale care permite Congresului (Parlamentul Federal) înlăturarea forţată a Preşedintelui în cazuri excepţionale, în acest caz Preşedintele fiind acuzat de „rasism”, dar încercarea a eşuat.

3. Imediat au urmat audieri anti-Trump în Camera Congresului, convocate de democratul Jerrold Nadler, Preşedintele Comitetului Juridic, dar care din nou au fost fără succes.

4. Publicarea, la 11 decembrie 2019, a unui Raport al Inspectorului Michael Horowitz, numit încă din 2017 să cerceteze atât presupusa legătură a lui Trump cu ruşii, cât şi activitatea FBI referitoare la înscenările şi acuzaţile false împotriva lui Trump. Raportul nu a adus nici o noutate, nici în privinţa falselor acuzaţii, nici în privinţa tragerii la răspundere a celor implicaţi în zvonuri, acoperindu-i pe cei vinovaţi, deoarece Horowitz făcea parte din „Deep State”.

5. La 18 decembrie 2019, Camera Congresului a deschis procedura de impeachment pentru abuz de putere şi obstrucţie în justiţie care ar fi fost comise de Preşedintele Trump faţă de Congres în „cazul Ucraina”, urmare a conversaţiei telefonice din iulie 2019 dintre acesta şi Preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, privindu-l pe Hunter, fiul lui Joe Biden, candidat la alegerile prezidenţiale din 2020. În fine, Camera, având majoritate democrată, a reuşit la 23 ianuarie 2020 să-l condamne pe Preşedintele SUA, dar, la 5 februarie 2020, D. Trump a fost achitat în Senat.

De fiecare dată, rezultatele în favoarea lui Trump au fost o dezamăgire şi o enormă deziluzie pentru Democraţi şi radicalii de stânga, care nu pot accepta victoria din 2016 a lui Donald Trump împotriva lui Hillary Clinton, de atunci stânga căutând permanent motive să-l elimine de la putere.

De fapt, la mijloc este lupta economiei de piaţă privată a oamenilor liberi contra social-progresiştilor care vor puterea. Nici un preşedinte nu a trecut prin atâtea vicisitudini, înainte de a fi numit sau după preluarea Preşedinţiei, din cauza ambiţiei stângii radicale care vrea puterea cu sprijinul unei prese situate, într-o majoritate covârşitoare, trup şi suflet de partea stângii.

În plus, în urma alegerilor din 2018, situaţia s-a agravat în Congres, Republicanii pierzând controlul asupra Camerei, care s-a radicalizat prin alegerea ca deputate a unor tinere marxiste precum Alexandra Ocasio-Cortez, IIhan Omar şi Rashida Tlaib. Iar Nancy Pelosi, Preşedinta Camerei, deputată de mulţi ani, s-a aliat cu noile venite, transformând Camera Reprezentanţilor într-un lobby anti-Trump, cu speranţa recuceriri puterii la alegerile din 2020.

Iată cum radicalii de stânga au încercat totul contra venirii la putere a lui Trump sau eliminării sale din Casa Albă.

Marile reuşite din activitatea internă a Preşedintelui Trump

Aşadar, după ce a preluat Preşedinţia, în 20 ianuarie 2017, Donald Trump şi-a urmat propriul program cu calm, ştiind că America va avea un cuvânt de spus, numai după refacerea economiei şi a forţei sale militare, Preşedintele căutând să îndeplinească cele promise în campanie, fiind conştient că numai în acest fel va putea fi reales în 2020.

Bazându-se pe doctrina sa „America first”, adică America pe prim plan, cu deviza „drain the swamp”, adică să sece mlaştina din „establishment” (pe cei din statul paralel), el s-a ocupat de stimularea economiei.

A început cu reducerea impozitelor, creând locuri de muncă pentru toţi (inclusiv afro-americani, latino-americani, asiatici), obţinând cel mai mic şomaj din ultimii 50 de ani şi atingând cel mai înalt nivel economic, depăşindu-l chiar pe cel din timpul lui Ronald Reagan.

Totodată, a luat hotărâri în domeniul educaţiei, referitoare la clădirea zidului de protecţie a graniţei de sud, la numiri în justiţie etc.

Pentru apărare a obţinut mărirea bugetului militar cu 716 bilioane $ în 2019, în vederea achiziţionării de noi arme terestre şi spaţiale, iar în anul 2020, în ciuda deficitului crescut, a obţinut pentru aceasta o mărire bugetară de 750 bilioane $.

Politica externă a Administraţiei Trump

În politica externă, Preşedintele Donald Trump a început cu retragerea din toate tratatele comerciale sau militare finalizate de Obama, pe care le considera dezavantajoase faţă de America, precum cel asupra climei sau cel cu Iranul.

Toate acţiunile lui Trump au fost în vederea recuperării banilor pierduţi de America sau frânării altor cheltuieli. Exemplul cel mai pertinent a fost când a cerut chiar aliaţilor membri NATO să-şi mărească contribuţia pentru apărare, după cum a cerut şi Japoniei, Coreii de Sud sau Arabiei Saudite să vină cu contribuţii substanţiale pentru acoperirea cheltuielilor americane în scopul apărării propriilor lor state.

Apărarea NATO este pusă în pericol de către Jiang Zemin care a înfiinţat în 2001 Organizaţia de Cooperare Shanghai (SCO), o coaliţie de şase ţări autocrat-totalitare, care, prin Consiliul  de Afaceri sau Fondul de Dezvoltare, poate primi credite de biloane $, SCO fiind o contrapondere la NATO – o coaliţie de 28 de democraţii şi care nu primeşte credite.

Preşedintele Trump nu pare a fi înclinat spre agresiune războinică, preferă o lovitură scurtă, cum a fost cazul Soleimani din Iran, sau vrea să aducă armata americană înapoi în ţară. Însă, dacă ar fi cazul de ameninţări mai grave, nu cred că ar rămâne pasiv ca Obama. În principiu, tinde spre relaţii diplomatice cu şefii de state.

În relaţia cu Coreea de Nord şi Kim Jong-Un, numit de Trump „Rocket Man”, mai întâi l-a ameninţat pe acesta în 2017 referitor la intensificarea experimentelor de testare a rachetelor şi i-a impus sancţiuni, cum nu a mai făcut nici un alt preşedinte, după care a iniţiat întâlniri directe cu el în vederea stopării programului nuclear.

Prima întâlnire a fost în 2018, la Singapore, iar a doua în februarie 2019, în Vietnam, după ce Kim a eliberat ostateci americani. La a treia întâlnire, din iunie 2019, Donald Trump a fost primul Preşedinte care a mers să viziteze Zona Demilitarizată (DMZ), dintre cele două Corei, şi i-a oferit atunci ajutor economic lui Kim, când acesta a cerut ridicarea anticipată a sancţiunilor. Dar negocierile s-au încheiat fără o înţelegere, nici unul necedând celuilalt.

La scurtă vreme, Kim a plecat în vizită în China, a cărei relaţie îi este importantă, deoarece China pretinde să controleze această zonă geografică, şi Kim probabil ştia că aceasta s-ar fi opus unui ajutor economic american, motiv pentru care probabil negocierile au sistat. Trump urmăreşte situaţia politică din Coreea, deoarece aceasta s-ar putea complica, mai ales după pandemia COVID-19.

Cu privire la relaţiile cu Rusia, în ciuda acuzelor aduse de „Deep State” că Donald Trump avusese o înţelegere cu Vladimir Putin privind campania din 2016, Preşedintele american a extins sancţiunile Rusiei, impuse de Obama în 2014, din cauza ocupării Crimeii, a dat ajutor militar Ucrainei contra Rusiei, s-a retras din Tratatul INF, de control asupra armelor nucleare, semnat în 1987 de Reagan, considerând că ruşii au violat prevederile acordului în repetate rânduri.

Totuşi, Trump a menţinut un sporadic dialog cu Putin, văzându-se cu el în iulie 2017, la summit-ul G20 în Germania, şi în iulie 2018 la Helsinki, după care în 2019 şi 2020 au urmat multe convorbiri telefonice. Relaţiile cu Rusia sunt necesare pentru că duşmanul cel mare al Americii este China.

Politica lui Trump faţă de China e cu totul alta comparativ cu ultimii săi predecesori, dintre care unii erau convinşi că trebuie să ajute China, crezând că va deveni un aliat comercial sau unul militar contra Rusiei.

În schimb, Trump a urmărit de-a lungul anilor lipsa de reciprocitate în comerţul bilateral şi manipulările valutare din importul de mărfuri americane, atât industriale cât şi agricole, care  treptat au creat un deficit comercial de 500 bilioane $ în defavoarea Americii.

Preşedintele Americii i-a adus însă pe chinezi la masa tratativelor. Prin sancţiuni şi tarife comerciale, el i-a obligat pe aceştia să corecteze abuzurile precedente spre a proteja lucrătorii americani, atât din industrie cât şi din agricultură, astfel reducând deficitul comercial bilateral existent şi aducând Americii venituri în valoare de milioane de dolari.

Ca atare, după 50 de ani, Donald a fost primul preşedinte care a intrat într-un război comercial, ceea ce nu a făcut nici unul dintre predecesorii săi. Dar nici nu a colaborat cu premieri ca Deng, Jiang sau Hu, comunişti convinşi dar mai puțin puţin îndoctrinaţi, ci cu omologul său Xi Jinping, acesta având idei marxiste, fiind mai apropiat de mentalitatea, energia şi politica lui Mao Zedong, dar şi foarte activ, supraveghind progresul economic, producţia Chinei din 2016 întrecând-o pe cea a SUA.

El a propus înfiinţarea Băncii de Investiţii pentru Infrastructuri în Asia (BRICS), contribuţia chineză la cercetarea ştiinţifică a ajuns a doua după SUA, iar China este cea mai puternică în domeniul industrial.

Pe plan extern, Xi măreşte forţa militară, având pretenţii maritime asupra Mărilor de Est şi de Sud ale Chinei. În plus, în 2020 a reuşit amendarea Constituţiei cu înlăturarea limitării numărului mandatelor sale, acesta putând rămâne la putere la infinit.

Ambii lideri, Trump şi Xi, menţinând la suprafaţă relaţii cordiale în vederea şi în timpul negocierilor, au avut convorbiri telefonice sau întrevederi directe, la summit-ul G20 din iulie 2017, la Hamburg, şi la 8 noiembrie 2017, când Trump a vizitat China (alăturat, o imagine AP din timpul vizitei, cu acel prilej, a cuplului prezidenţial american în Oraşul Interzis, cei doi avându-i alături pe omologii lor chinezi).

Totuşi, în perioada 2018-2019, Trump a impus Chinei tarife pe importurile de oţel, aluminiu, maşini de spălat sau panouri solare, spre a opri supraproducţia chineză.

De asemenea, Donald Trump este informat că planul Chinei de a domina tehnologia avansată este bazat pe furt de proprietate intelectuală, manipularea valutei şi spionaj economic. De exemplu, pentru că tehnologia Huawei în domeniul telecomunicaţiilor avea posibilitatea să menţină legătura şi cu serviciile secrete chineze, SUA a blocat vânzarea produselor proprii către această companie.

În general, Trump a impus tarife pe bunurile chineze în valoare de 250 bilioane $, evident atrăgând răzbunarea chineză şi intrând într-un război economic, ignorând mentalitatea şi ambiţia comunist-chineză, ce manifestă gelozie faţă de America.

Nu este de mirare că în lumea culorilor roşu înseamnă iubirea, albastru credinţa, verde speranţa şi galben semnifică gelozia… Rasa chinezească, fiind galbenă şi, fără îndoială, fiind geloasă, vrea supremaţia faţă de oricine altcineva, dorind să domine lumea, de unde şi expresia „die Gelbe Gefahr” – pericolul galben.

Concluzii la realizările primului mandat al lui Donald Trump

Referitor la Preşedintele Trump, realizările sale între 2017-2019 au fost remarcabile, în ciuda ştirilor 90% negative ale mass-media, a opoziţiei constante a Democraţilor faţă de iniţiativele sale şi a faptului că după 2018 a avut numai sprijinul Senatului, întrucât Democraţii au recâştigat majoritatea în Camera Reprezentanţilor.

El a dat dovadă de o vitalitate nemaiîntâlnită, cu un program zilnic extrem de încărcat, începându-şi activitatea dimineaţa foarte devreme, culcându-se la ore târzii şi având întrevederi personale sau convorbiri telefonice în timpul întregii zile.

Personalitatea sa o aminteşte pe cea a Preşedintelui Theodore Roosevelt (1901-1909), care avea o enormă încredere în sine şi o formidabilă voinţă, fiind cel mai mulţumit când întâmpina un adversar puternic, socotind că atunci merită efortul.[2]

Cred că înclinaţia sa către construcţii, cu eficienţă şi organizare, Preşedintele Trump a moştenit-o de la tatăl său, un constructor de origine germană, iar averea a făcut-o mai mult de dragul meseriei şi nu doar pentru bani, precum globaliştii.

Iar înclinaţia lui puternică de a corecta abuzuri financiare, inclusiv prin retrageri sau renegocieri de întelegeri sau tratate, este o incontestabilă trăsătură de caracter moştenită de la mama sa, originară din Scoţia.

România în perioada 1990-2019

În România, după căderea zidului Berlinului în 1989, N. Ceauşescu a dispărut dar nu şi regimul comunist. Atunci, România a avut parte de o Revoluţie furată, cu o mie de morţi şi mulţi răniţi, care a fost înlocuită de o Lovitură de Palat, pregătită anterior pentru ascensiunea lui Ion Iliescu la Preşedinţie cu ajutorul foştilor securişti ai lui Ceauşescu, securişti care au rămas la putere, cu atât mai grav, deoarece suntem singura ţară care a avut o schimbare sângeroasă, în afară de China, care tot în 1989 a avut Piaţa Tiananmen.

Este adevărat că urmele adânci ale mentalităţii comuniste sunt greu de învins, mai ales în vederea reinstaurării unei democraţii adevărate, dar de vină nu este exclusiv poporul român ci şi politica de împăciuire a Preşedintelui G.H. Bush. După cum am explicat mai sus, el ar fi putut ajuta Rusia lui Elţîn să înfăptuiască adevărate reforme atât la ei acasă cât şi în fostele ţări satelite, în loc să irosească fondurile americane ajutându-l pe Gorbciov şi susţinând idei globaliste şi de împăciuire, crezând comunismul dispărut peste noapte.

Deoarece nu s-a primit un ajutor occidental în baza unor negocieri spre o adevărată tranziţie către democraţie, vechea mentalitate comunistă a rămas prin Ion Iliescu şi un Parlament majoritar socialist. Opoziţia, aflată în minoritate, nu a avut cum trece Legea Lustraţiei sau Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara şi, astfel, foştii demnitari sau securişti comunişti, au intrat fie în Guvernul regimului Iliescu, fie s-au implicat în privatizările fostelor instituţii comerciale devenind afacerişti, fie au cucerit primăriile devenind baronii judeţelor. Ei au acaparat puterea economică, jefuind ţara, cu o corupţie de nivel ridicat,

Ca atare, tranziţia de după 1990, fiind pe mâna nomenclaturii şi a Securităţii, elementele fundamentale ale democraţiei – principiul separării puterilor din stat, alegeri corecte, libertatea presei, statul de drept etc. – au fost încălcate. În plus, din cauza unor nomenclaturişti infiltraţi chiar în partidele asa-zise de opoziţie, alternanţa la putere urmare a alegerilor a fost nesemnificativă, ei rămânând în continuare la conducere, în afara perioadei 1996-2000. Continuarea mentalităţii comuniste a fost extrem de dăunătoare.

Aceeaşi situaţie politică a rămas la guvernare, cu corupţie acoperită, iar între 2016-2019 fostul partid a lui Ion Iliescu, PSD, a preluat a treia oară puterea. În timpul acesta au fost patru guverne marcate de incompetenţă, decizii cu planificări proaste, cheltuieli fără să se asigure un venit pentru acestea, justiţia utilizată ca un instrument politic în vederea apărării corupţilor, deci fără respectarea statului de drept.

Totuşi, în perioada 2000-2019, au avut loc două împrejurări deosebite, în 2004, când ţara noastră a fost admisă membră în NATO, şi, în 2007, când am fost admişi ca membru în UE, datorită Preşedintelui G. W. Bush, care a cerut ca România să participe la lupta contra terorismului din Orientul Mijlociu. Faptul că ţara s-a angrenat în această luptă i-a facilitat admiterea în NATO, cu toate că nu avea încă reformele împlinite.

Pe neaşteptate, la 19 noiembrie 2019, a venit la putere Partidul Naţional Liberal (PNL, partid tradiţional) care a încercat o rupere a lanţului Partidului Social-Democrat (PSD). A avut loc o schimbare, PNL dând dovadă de hotărâre, luând măsuri rapide, dinamice şi cu şanse în vederea unei veritabile schimbări, în locul ideilor socialiste fiind promovate cele liberale.[3]

Dar puterea statului a rămas împărţită, între Guvern, cu o majoritate guvernamentală PNL susţinută de alte partide mai mici, şi Parlament, cu majoritate PSD. Această situaţie ambiguă ar fi putut fi corectată prin alegeri anticipate, dar tot blestemul comunist a lovit pe neaşteptate cu virusul COVID-19 de la Wuhan la momentul cel mai puţin oportun, oprind orice activitate politică şi lăsând ţara în actuala situaţie un timp îndelungat, până la posibilitatea organizării unor alegeri. Comunismul nu doarme niciodată şi găseşte soluţii de a rămâne la putere.


[1] A se vedea pentru dezvoltări şi aprofundări şi studiul meu „Evoluţia mişcării de stânga în SUA şi Donald Trump (5-12)”, publicat pe acest site în cursul anului trecut.
[2] Patricia O’Toole When Trumpets call. Theodore Roosevelt after the White  HouseN.Y. Simon & Schuster, 2005 – pp. 5, 23-25.
[3] A se vedea şi articolul meu „Paralela Politicii României între 1996 şi 2019”, publicat pe acest site la 22.01.2020.


Simona M. Vrăbiescu Kleckner

» 5. Coronavirusul, America şi OMS

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.