Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

Procedura fiscală în corespondență cu procedura insolvenței – o luptă dusă pe două fronturi. Scurte considerații în urma unei dezbateri. Partea a II-a
21.07.2020 | Cristian Daniel OANA

JURIDICE - In Law We Trust
Cristian Daniel Oana

Cristian Daniel Oana

« Procedura fiscală în corespondență cu procedura insolvenței – o luptă dusă pe două fronturi. Scurte considerații în urma unei dezbateri. Partea I

Notă

După ce în prima parte a articolului am descris modalitatea de abordare a prezentelor considerații (pct. 1), o parte din problemele luate în discuție în timpul dezbaterii organizate de Societatea de Științe Juridice la data de 06.07.2020 precum și cauzele acestora (pct. 2-3), în continuare voi comenta propunerile de lege ferenda și voi sugera posibile soluții problemelor de drept (pct. 4). Voi încheia cu câteva concluzii (pct. 5).

4. Comentarea propunerilor de lege ferenda; sugestii referitoare la soluționarea problemelor de drept[1]

4.1 În principiu, nu intenționez să confirm sau să resping propunerile, ci să arat ce consecințe probabile decurg din ele, avantaje și dezavantaje lor.

Prima propunere (respectarea principiului unicității procedurii, respectiv o singură procedură pentru debitorul aflat în insolvență) ar face ca toate problemele amintite la pct. 2.2 să dispară, ceea ce, cu siguranță, ar fi de dorit. Într-adevăr, cum acestea sunt legate de omisiunea coordonării dintre cele două proceduri, unicitatea procedurii ar face inutilă coordonarea iar organul fiscal și-ar putea realiza drepturile în cadrul unic al procedurii insolvenţei. Un avantaj suplimentar, ar fi degrevarea instanțelor de contencios administrativ, aspect care pare să fi intrat în ultimii ani în atenția legiuitorului și care cred că reprezintă una din cauzele exterioare principale ale problemelor de drept (cf. pct. 3).

Ar exista însă și dezavantaje, rezultate în primul rând din specializarea instanțelor: procedura fiscală are o complexitate care ar ridica probleme majore pentru judecătorul sindic. Ea prezintă dificultăți și pentru judecătorii din secțiile CAF, secții care deși au o competență extrem de diversă[2] par totuși mai bine poziționate decât secțiile comerciale (secțiile civile II) pentru soluționarea litigiilor fiscale deoarece actul fiscal este o specie de act administrativ, supus regimului juridic de drept public. Trebuie luat în considerare că legea este o formațiune de compromis[3] între diferite interese iar art. 351 Cod de procedură fiscală pare o expresie a interesului public, pe când caracterul egalitar și concursual al procedurii insolvenței reflectă interesul privat. Este de înțeles că din perspectiva interesului privat unicitatea procedurii ar reprezenta situația ideală, în special dacă creanțele fiscale ar fi supuse unui regim de drept privat (a se vedea și comentariul de mai jos, de la propunerea 3). Nu ar fi însă surprinzător dacă reprezentanții Agenției Naționale de Administrare Fiscală (ANAF) ar susține dualismul procedurilor sau chiar  trecerea litigiilor în competența secțiilor CAF, atunci când în discuție sunt creanțe fiscale[4]. În forma actuală, legea încearcă să păstreze un echilibru între aceste interese divergente.

Cea de-a doua propunere (introducerea în cuprinsul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 a unor prevederi care să reglementeze judecata de urgență și cu precădere a litigiilor care au ca obiect o creanță fiscală înscrisă în tabelul de creanțe) are avantajul că ar obliga judecătorul de contencios administrativ și fiscal să urgenteze judecata. Propunerea este foarte bună, și este remarcabil că a venit de la un specialist în procedura insolvenței[5], deoarece în urma modificărilor aduse art. 17 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prin Legea nr. 212/2018, legiuitorul pare să-și fi modificat perspectiva asupra cazurilor de situații urgente: dacă până la modificare toate acțiunile în contencios administrativ trebuiau soluționate de urgență și cu precădere (mențiunea era expresă), după modificare mențiunea dispare, ceea ce înseamnă că judecătorul este lăsat să aprecieze, dar numai acolo unde nu există dispoziție legală care să stabilească ordinea prioritară (vezi, de ex., art. 14 alin. 2, art. 20 alin. 2, art. 21 alin. 3 din Legea nr. 554/2004). Altfel spus, legiuitorul și-a creat o pârghie de stabilire a priorității prin modificarea normei generale și stipularea expresă a situațiilor în care urgența este cu adevărat necesară iar propunerea cade tocmai bine în acest context.

Pe de altă parte, chiar și fără o astfel de mențiune expresă, judecătorii de contencios administrativ și fiscal înțeleg, sau ar putea înțelege cu minime diligențe din partea celui interesat, efectele produse în procedura insolvenței de tergiversarea judecății acțiunii în anularea actului administrativ fiscal (aceasta nu reprezintă o noutate, argumentul bazat pe efectele negative ale tergiversării fiind recurent și a fost deseori însușit de instanțe atunci când au admis acțiuni îndreptate împotriva suspendării procedurii soluționării contestației administrative prealabile[6]). Singurul dezavantaj al propunerii ar fi eficiența limitată a stabilirii unei priorități legale dacă nu este dublată de resursele administrative necesare susținerii ei practice.

O a treia propunere de lege ferenda sugerată în timpul dezbaterii ar fi renunțarea la caracterul de titlu executoriu al actelor administrativ fiscale (respectiv a actelor emise de organul fiscal în exercitarea atribuţiilor de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, pentru stabilirea unor situaţii individuale şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de cei cărora le este adresat; cf. art. 1 pct. 1 Cod de procedură fiscală).

Pentru a înțelege propunerea, este necesar să pornim de la situația de lege lata. Astfel, potrivit art. 1 pct. 37 Cod de procedură fiscală, titlu de creanţă fiscală reprezintă actul prin care, potrivit legii, se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală iar potrivit art. 226 alin. 4 din același Cod,  [t]itlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care se împlineşte scadenţa sau termenul de plată prevăzut de lege. Așadar, un act administrativ fiscal care stabilește și individualizează o creanță fiscală este titlu de creanță iar acesta devine titlu executoriu în momentul scadenței.

Situația reprezintă consecința directă a faptului că actul administrativ fiscal este o specie de act administrativ și, la fel ca toate actele administrative, beneficiază de prezumțiile (relative, iuris tantum) de autenticitate (actul este emis de autoritatea publică menționată în cuprinsul său ca emitent), de legalitate (actul este conform legii în temeiul căreia a fost emis precum și a tuturor legilor egale sau superioare în ierarhia actelor normative) și de temeinicie (starea de fapt înscrisă în act este conformă realității). Efectul direct al acestor prezumții conduce la caracterul executoriu al tuturor actelor administrative, trăsătură care le diferențiază de actele juridice civile. Altfel spus, dacă în cazul actelor civile este necesar ca instanța să încuviințeze executarea (bineînțeles, în cazul în care actul nu e executat de bună-voie), în cazul celor administrative încuviințarea nu este necesară. În contenciosul administrativ și fiscal rolul instanței este de a suspenda efectele actelor administrative (nu de a le încuviința), efecte care altfel se produc ex lege (pentru suspendare, vezi art. 278 Cod de procedură fiscală și art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004).

Observăm că dacă s-ar renunța la caracterul executoriu al actelor administrativ fiscale acestea ar primi, în esență, regimul juridic specific actelor civile. Organul fiscal nu ar mai fi în realitate o autoritate publică, capabil să funcționeze în regim de putere publică și să emită acte pentru aplicarea în concret a legii fiscale.

Avantajele propunerii pentru interesul privat al contribuabililor ar fi evidente dar, la fel de evidente ar fi și dezavantajele pentru interesul public. Activitatea de colectare a creanțelor fiscale ar fi semnificativ îngreunată iar activitatea instanțelor care ar fi chemate să încuviințeze executarea (căci, cine altcineva ar putea fi grevat cu această sarcină) ar fi amplificată, în contra tendințelor legislative din ultima perioadă vizând decongestionarea acestora (după cum am arătat în prima parte, pct. 3, supraîncărcarea secțiilor CAF reprezintă principala cauză externă a problemelor discutate).

O analiză detaliată a tuturor consecințelor care ar rezulta dintr-o astfel de modificare depășește posibilitățile prezentului articol. Aș spune doar că, la prima vedere, problemele care s-ar naște ar fi mai mari decât cele care s-ar rezolva. În dreptul fiscal multe situații complicate ar dispărea dacă ar fi făcute modificări corespunzătoare. Spre exemplu, în materie de taxă pe valoare adăugată (TVA), dacă mecanismul taxării inverse ar fi generalizat, cele mai multe probleme legate de TVA nu s-ar mai pune (în special cele privind frauda). Singura consecință negativă ar fi întârzierea în încasarea TVA, dar ea este atât de semnificativă încât este de neacceptat (neglijăm în prezentul context faptul că problema colectării TVA și, în general a creanțelor fiscale, are o dimensiune europeană). Mutatis mutandis, renunțarea la caracterul executoriu al actului administrativ fiscal ajuns la scadență ar reduce neajunsurile dualității procedurilor de fiscal și insolvență, dar cu un cost foarte mare în ce privește timpul și condițiile de încasare a creanțelor fiscale.

În sfârșit, ultima propunere de lege ferenda pe care am observat-o în timpul discuției constă în sugestia de a introduce în Legea nr. 554/2004 o prevedere care să dispună suspendarea efectelor actului administrativ până la rămânerea definitivă a sentinței, în situația în care actul este anulat în primă instanță, pentru a înlătura astfel anomalia, sau presupusa anomalie rezultată din faptul că o sentință care anulează un act administrativ fiscal, nedefinitivă (susceptibilă de recurs), are o forță mai mică decât o decizie de anulare a actului dispusă în procedura prealabilă sesizării instanței, definitivă.

În primul rând, trebuie precizat că, de lege lata, situația rezultă direct din caracterul executoriu al  actului administrativ fiscal[7]. Astfel, acesta produce toate efectele juridice rezultate din cuprinsul său dacă executarea actului nu a fost suspendată de instanța competentă sau actul nu a fost anulat definitiv (în sensul că nu mai poate fi supus căilor ordinare de atac sau recursului[8]). Atunci când actul este desființat în întregime de organului fiscal competent[9] iar decizia administrativă se definitivează deoarece nu este contestată în instanță (ceea ce se întâmplă în majoritatea cazurilor, dacă nu cumva în toate, deoarece contribuabilul nu are interes să o atace[10]), caracterul executoriu al actului încetează, ceea ce nu este cazul atunci când actul este anulat în întregime prin sentința pronunțată de prima instanță, datorită caracterului suspensiv al recursului.

În acest context, propunerea de lege ferenda pare echitabilă și nu observ să producă niciun efect negativ. În plus, pare normal ca o sentință care anulează actul în urma unei judecăți pe fond să aibă cel puțin un efect egal cu o sentință care dispune suspendarea executării actului, care este executorie (vezi în temeiul art. 14 alin. 4 și art. 15 alin. 3 din Legea nr. 554/2004).

4.2 Sugestii de soluționare a problemelor de drept[11]

Problema 1 (raportul dintre legislația fiscală, în particular Codul fiscal și Codul de procedură fiscală, și Legea nr. 85/2014) reprezintă ceea ce s-ar putea numi o ”problemă – ingredient universal” deoarece apare, expres sau tacit, în toate contextele în care sunt incidente ambele proceduri. Să luăm în considerare, spre exemplu, următoarea întrebare: în cazul în care cererea de înregistrare a unei creanțe fiscale în tabelul de creanțe a fost respinsă, respectiva creanță mai poate fi realizată în cadrul procedurii fiscale (un caz particular al acestei probleme este problema 5 de mai jos)? Sau (variantă), dacă nu s-a formulat cerere de înregistrare a creanței fiscale în tabelul de creanțe, poate fi realizată creanța în cadrul procedurii fiscale? Dacă cele două proceduri sunt independente răspunsul va fi afirmativ în ambele cazuri deoarece decizia sau omisiunea de a urma o procedură nu reprezintă un impediment pentru a o urma pe cealaltă. Tot afirmativ ar fi răspunsul și dacă legea fiscală (Codul fiscal și Codul de procedură fiscală) ar reprezenta lege specială în raport cu Legea nr. 85/2014. În schimb, dacă legea fiscală este legea generală iar Legea nr. 85/2014 este legea specială, răspunsul va fi negativ deoarece legea specială derogă de la cea generală, ceea ce înseamnă că respectiva creanță fiscală va putea fi realizată doar în cadrul procedurii insolvenței.

Problema este una veritabilă deoarece pare egal să se susțină două variante, contradictorii:

– Codul fiscal și Codul de procedură fiscală reprezintă dreptul comun în materie fiscală deoarece se aplică tuturor contribuabililor; în cazul în care contribuabilul este subiect al procedurii insolvenței, Legea nr. 85/2014 se va aplica în calitate de lege specială (varianta 1);

– Legea nr. 85/2014 reprezintă legea generală în materie de insolvență a persoanelor juridice deoarece se aplică tuturor debitorilor insolvabili (cu excepțiile prevăzute în textul legii); în cazul în care debitorul are datorii fiscale, acolo unde legea generală nu prevede se va aplica Codul fiscal sau Codul de procedură fiscală, după caz, în calitate de legi speciale (varianta 2).

În favoarea variantei 1 există ceva argumente de text:

– spre exemplu, art. 167 al. 11 din Codul de procedură fiscală prevede că pentru debitorii care se află sub incidenţa legislaţiei privind insolvenţa şi care depun un decont cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare după data deschiderii procedurii insolvenţei, suma aprobată la rambursare se compensează în condiţiile prezentului articol cu obligaţiile fiscale născute după data deschiderii procedurii insolvenţei; aceasta înseamnă că obligația fiscală se realizează prin compensare în condițiile procedurii fiscale și nu a procedurii insolvenței, chiar dacă debitorul este în insolvență;

– art. 351 Cod de procedură fiscală  dispune că, prin derogare de la dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, actele administrative fiscale emise înainte şi după intrarea în insolvenţă se supun controlului instanţelor specializate de contencios administrativ fiscal; prevederea derogatorie a fost introdusă în Codul de procedură fiscală și nu în Legea nr. 85/2014; or, cea care derogă este legea specială iar cea de la care se derogă este legea generală.

Pe de altă parte, în favoarea variantei 2, trebuie observat că prin HP 28/2018[12], pronunțat în condițiile vechii legislații fiscale (vezi paragrafele 66-69), se arată că legea fiscală (este avut în vedere vechiul Cod fiscal) este lege generală în raport cu Legea nr. 85/2006. Mutatis mutandis, raționamentul Înaltei Curți poate fi preluat și în condițiile noii legislații fiscale deoarece dispozițiile relevante sunt în esență aceleași (deși hotărârea nu este obligatorie în condițiile noii legislații datorită prevederilor art. 521 alin. 4 rap. la art. 518 cod de procedură civilă, raționamentul poate fi păstrat deoarece ubi eadem este ratio ibi eadem solutio esse debet).

Referitor la problema 2 (soluționarea excepție lipsei capacității procesuale de folosință în ipoteza în care instanța de contencios administrativ și fiscal a fost sesizată cu acțiunea în anularea unui act administrativ fiscal și, ulterior, în urma închiderii procedurii falimentului, contribuabilul a fost radiat din registrul în care este înmatriculat, cf. art. 176 din Legea nr. 85/2014)[13], s-a sugerat în cursul dezbaterii soluția respingerii excepției, pentru a nu aduce atingere art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Convenția) așa cum este interpretat de Curtea de la Strasbourg (Curtea EDO) în cauza Cooperativa de Credit Sătmăreana împotriva României[14]. Deși avem îndoieli că interpretarea dată de Curtea EDO în această cauză ar justifica soluția[15] suntem de acord că excepția ar trebui respinsă[16]. Motivarea poate să găsească suport în art. 6 din Convenție (care este lege internă și care poate fi interpretată de instanțele naționale de așa natură încât să se asigure un acces real la justiție) și, eventual, în interpretarea prin analogie a dispozițiilor art. 205 alin. 3 Cod civil referitoare la capacitatea de folosință limitată la necesitatea de a lua ființă în mod valabil (prin analogie, justificată în temeiul art. 5 alin. 3 Cod de procedură civilă, s-ar putea recunoaște o capacitate de folosință limitată la finalizarea unui proces în curs, exclusiv pentru a nu aduce atingere accesului la instanță)[17].

Problema 3 (consecințele împlinirii termenului maxim de 4 ani  în care poate fi derulată procedura reorganizării, cf. art. 139 alin. 5 din Legea nr. 85/2014; se va intra în procedura falimentului, dacă organul fiscal formulează cerere în acest sens, sau se impune prelungirea sau suspendarea reorganizării?) ține de interpretarea și aplicarea Legii nr. 85/2014. Din perspectivă fiscală tot ce pot să spun este că prelungirea perioadei de reorganizare ar reprezenta o soluție mai adecvată decât intrarea în faliment[18], printre altele pentru că ar face să dispară problema 2; prezintă însă dezavantajul că are drept efect instabilitatea situației juridice a debitorului pentru o lungă perioadă de timp, ceea ce ar putea prejudicia creditorii; de aceea, este poate necesar ca soluția să fie gândită de la caz la caz.

În ce privește problema 4 (în ipoteza în care obligația fiscală este executată parțial sau integral în timpul procedurii reorganizării iar procedura se închide cu consecința continuării activității și, ulterior, creanța fiscală este anulată de instanța de contencios administrativ prin hotărâre judecătorească definitivă, se pune întrebarea dacă există un drept la acțiune în restituirea plății și temeiul acesteia), consider că plătitorul are drept la restituirea plății, la care se adaugă accesorii. Deși Codul de procedură fiscală nu reglementează explicit ipoteza, se referă în repetate rânduri la dreptul de restituire (inclusiv a sumelor plătite fără a fi datorate), de exemplu:

– definind, în art. 1 pct. 11, creanţa fiscală principală ca fiind dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege (vezi și definițiile de la pct.-le 28 și 29);

– art. 21 alin. 1 arată că, dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impozitare care le generează sau în momentul la care contribuabilul/plătitorul este îndreptăţit, potrivit legii, să ceară restituirea;

– și exemplele ar putea continua cu art. 28, art. 98, etc.

În sfârșit, problema 5 (dacă cererea organului fiscal de înscriere a creanței fiscale la masa credală a fost respinsă, spre exemplu, pe motiv de tardivitate, iar ulterior acțiunea în anularea actului administrativ care instituie respectiva creanță fiscală a fost respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă, organul fiscal mai poate executa silit contribuabilul?) primește o soluție în funcție de rezolvarea dată problemei 1. Dacă se aplică în continuare raționamentul Înaltei Curți din HP nr. 28/2018 și se reține că Legea nr. 85/2014 este lege specială, creanța putea fi realizată exclusiv în cadrul procedurii insolvenței.

5. Concluzii

Juriștii discută mult și, de regulă, dezbaterile sunt necesare iar oportunitatea pe care o oferă Societatea de Științe Juridice este binevenită. Totuși, verba volant, scripta manent. În plus, scrisul ordonează și clarifică ceea ce altfel ar risca să rămână difuz și incomplet, inclusiv pentru vorbitori. Așa fiind, ceea ce am urmărit în cele două părți ale prezentului articol nu a fost prezentarea și rezolvarea unor probleme la standarde academice sau la nivelul considerentelor unei hotărâri judecătorești ci punerea lor într-o formă cât mai inteligibilă care să sporească utilitatea dezbaterii. Articolul reprezintă mai degrabă un raport care să fie de folos celor care vor trebui să ia decizii (indiferent dacă sunt sau nu de acord cu comentariile și sugestiile), un joc secund în pregătirea dezbaterilor viitoare care se vor purta în instanță.


[1] Așa cum am arătat și în nota 3 din partea I, toate comentariile sunt făcute în calitate de membru al comunității juriștilor, în condițiile libertății academice de exprimare. În calitate de magistrat, supus constrângerilor firești ale profesiei, precizez că soluțiile propuse pot suferi acele modificări rezultate din dezbaterea în sala de judecată și din deliberare; cultivarea unei minți deschise și gata de schimbare, în acord cu argumentele cele mai convingătoare, ține de esența profesiei de magistrat.
[2] Este un fapt că un judecător de contencios administrativ și fiscal trebuie să acopere o arie largă de domenii care aparțin unor specializări diferite: drept contravențional, drept administrativ, dreptul funcției publice, drept fiscal, drept vamal, dreptul concurenței (public enforcement). Singurul numitor comun este prezența dualității ”interes public-interes privat”. S-ar putea spune că judecătorul de contencios administrativ și fiscal este specialistul acestei dualități.
[3] Împrumut expresia din psihanaliză (împrumutul este strict lingvistic) deoarece o consider extrem de sugestivă și în drept. Este vorba de interese legitime contrare. Nu este locul să detaliez aici, dar conflictul valorilor reprezintă una din temele principale ale gândirii moderne și, în special, ale teoriei politice (vezi, spre ex., Isaiah Berlin, Calea mea intelectuală, în volumul Puterea ideilor, Humanitas, 2012). Prin extensie, chestiunea este de interes și pentru gândirea juridică deoarece, uneori, legea încorporează valori contrare la fel de legitime iar judecătorul este chemat să înțeleagă și să respecte compromisul, câteodată extrem de delicat, la care legiuitorul ajunge în urma dezbaterilor și pe care îl transpune în lege.
[4] În realitate, nu știu ce ar susține reprezentanții ANAF dar, ghidat de principiul oricărei dezbateri în contradictoriu, audiatur et altera pars, aș fi fost curios să aflu.
[5] Dna jud. dr. Nicoleta Țăndăreanu.
[6] Remarca se bazează pe memorie.
[7] Așadar, nu e tocmai o anomalie sau, dacă e, este rezultatul consecvenței; poate că, ce e prea mult nu e bun chiar și când vorbim de consecvență; de aici nevoia de excepții în drept.
[8] În materia contenciosului fiscal recursul este suspensiv de executare; vezi art. 281 alin. 2 Cod de procedură fiscală raportat la art. 20 alin. 2 teza I din Legea nr. 554/2004.
[9] Prin ”organ fiscal competent” înțeleg structura specializată de soluţionare a contestaţiilor din cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice sau din Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor din cadrul A.N.A.F. sau organul fiscal emitent; vezi art. 272 Cod de procedură fiscală.
[10] În principiu, pot exista terți interesați, dar situația este de excepție; practic, nu îmi amintesc să o fi întâlnit vreodată în practică în cazul acțiunilor în anularea actelor administrative fiscale de impunere.
[11] Din punct de vedere al doctrinei, mult mai important decât rezolvarea unei probleme mi se pare activitatea de clarificare a ei, de sesizare a cauzelor și a tuturor variantelor de rezolvare. Alegerea unei soluții este mai puțin importantă deoarece, în final, soluția depinde de practica judiciară iar analiza modalității prin care se impune o soluție în practică presupune un alt tip de analiză pe care puțini juriști sunt capabili să o facă (sau, cel puțin să o sesizeze și să o înțeleagă). Ideea că soluția unei probleme se impune rațional mi-e dragă și tare aș vrea să corespundă realității, dar mi-e teamă că nu reprezintă decât o formă de gândire deziderativă (wishful thinking). Mult mai probabil îmi apare că soluția se impune prin apel la autoritatea celui care o susține, prin propagandă, prin folosirea tehnicilor retorice sau pur și simplu în baza prejudecăților și a bias-urilor (pentru termenul bias, vezi Daniel Kahneman, Gândire rapidă, gândire lentă, Publica, 2012). Practic, se pare că anything goes (expresia provine din epistemologie și a devenit celebră după publicarea în 1975 a cărții filosofului științei Paul Karl Feyerabend, Against Method; în esență, semnifică faptul că nu există o metodă științifică care să explice progresul în știință; „‘anything goes’ is not a ‘principle’ I hold… but the terrified exclamation of a rationalist who takes a closer look at history”). Vreau să spun că, observând cu atenție realitatea, nu sesizez nici eu o metodă rațională privilegiată. Raționalitatea pare doar unul din ingredientele activității în faza de pre-soluționare și este factorul cosmetizant de după. Afirmația nu intenționează să fie o critică ci o descripție probabilă.
[12] Decizia ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 28/2018 din 16 aprilie 2018, publicată în M. Of. nr. 506 din 20 iunie 2018.
[13] Plecăm de la presupunerea că soluția este legal posibilă deși înțelegem că asumpția ar putea fi problematică. Dincolo de acest aspect, problema poate apare în practică dacă, din orice considerent, hotărârea prin care s-a dispus radierea este definitivă.
[14] Soluția a fost propusă de dl av. conf. univ. dr. Cosmin Flavius Costaș.
[15] În cauză s-a reținut că art. 6 din Convenție a fost încălcat deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat eficacitatea unei căi de atac prin faptul că a stabilit un termen de 6 luni de soluționare a unei cauze urgente  – cerere de ordonanță președințială –  pentru ca apoi să respingă acțiunea pentru lipsă de calitate procesuală activă; este semnificativ că Înalta Curte a stabilit în iulie 2003 termen de judecată în ianuarie 2004 iar între timp, în august 2003, s-a pierdut calitatea procesuală prin publicarea în Monitorul Oficial a hotărârii de dizolvare și de intrare în lichidare (vezi în special paragrafele 8, 10-13 și 39-40). Or, în speță nu se pune problema calității procesuale ci a capacității de folosință iar în prezent acțiunea în anularea unui act administrativ nu mai este urgentă; în plus, problema poate apare indiferent cât de scurte ar fi termenele date de instanța de contencios administrativ. Nu excludem însă ca argumentul să poată fi folositor cu o elaborare suplimentară care să urmărească extinderea prin analogie a raționamentului Curții EDO.
[16] Motivarea va fi dificilă deoarece trebuie avută în vedere și Decizia RIL nr. 2/2016 (publicată în M. Of. nr. 263 din 7 aprilie 2016) prin care s-a stabilit că angajatorul desfiinţat în urma procedurilor de insolvenţă, finalizate cu radierea din registrele specifice, nu poate sta în judecată, neavând capacitate procesuală de folosinţă, iar fostul lichidator, chemat în judecată în nume propriu, nu are calitate procesuală pasivă.
[17] Observăm că în cazul în care acțiunea în anulare a fost exercitată cu succes, vor rezulta alte probleme pentru judecătorul civil (cum se distribuie suma reintrată în patrimoniu?; mai există patrimoniu dacă persoana a fost radiată?; se impune anularea radierii?; etc.).
[18] Suspendarea reorganizării, presupunând că este posibilă, necesită o analiza care depășește competențele perspectivei fiscale.


jud. Cristian Daniel Oana

* Opinie susținută în legătură cu dezbaterea Procedura fiscală în corespondență cu procedura insolvenței. O luptă dusă pe două fronturi, ediția 379, organizată de Societatea de Științe Juridice (SSJ)

Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.