Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Revizuirea întemeiată pe descoperirea faptelor sau împrejurărilor necunoscute care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză. Analiza doctrinară și jurisprudențială
22.07.2020 | Ioan VASILICA

JURIDICE - In Law We Trust
Ioan Vasilica

Ioan Vasilica

Analizând reglementările Codului de procedură penală, se poate aprecia că legiuitorul a rămas fidel distincției ce se face între căile de atac, împărțindu-le în ordinare și extraordinare, menținând totodată și distincția de altfel tradițională ce se manifestă în privința modalității în care se exercită cenzura de către instanța care le soluționează, distincție ce se obiectivează prin retractare, reformare sau anulare.

Căile extraordinare de atac se exercită, după cum s-a arătat în literatura de specialitate relevantă[1], împotriva hotărârilor penale definitive, hotărâri ce pot cuprinde, pe lângă rezolvarea acțiunii penale, și dezlegări privind raporturi de drept civil.

Revizuirea este o cale de atac extraordinară care poate fi exercitată doar pentru motivele expres prevăzute de legiuitor și doar împotriva hotărârilor judecătorești definitive, printr-o atare cale de atac permițându-se înlăturarea erorilor de judecată existente în hotărârile ce se impun cu autoritate de lucru judecat.

Deși reglementată mult mai cuprinzător decât în vechea legislație procesuală[2], instituția revizuirii nu cunoaște și o definire legală, descrierea cazurilor în care poate fi formulată cererea, menționarea categoriilor de subiecți activi ai acestui demers procesual și particularitățile referitoare la judecată, fiind, în accepțiunea legiuitorului, suficiente pentru conturarea substanțială a noțiunii.

Potrivit art. 452 alin. 1  din Codul de procedură penală, „Hotărârile judecătorești definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă”, iar potrivit alineatului al doilea al aceluiași articol „când o hotărâre privește mai multe infracțiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.”

Tot astfel, dat fiind faptul că legiuitorul a optat pentru reglementarea separată a cazului de revizuire fundamentat pe hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, se poate concluziona că, pentru distinctivitate, revizuirea întemeiată pe un atare motiv este o revizuire specială, urmând ca revizuirea fundamentată pe cazurile prevăzute de legiuitor în conținutul normativ al art. 453 din Codul  de procedură penală să fie denumită revizuire obișnuită.

Secţiunea 1. Obiect al revizuirii – Soluţionarea acţiunii penale prin hotărâre judecătorească definitivă

Obiectul acestei căi extraordinare de atac îl constituie hotărârile judecătorești definitive (după exercitarea căii ordinare de atac sau după expirarea termenului prevăzut de lege pentru exercitarea unei asemenea căi), indiferent dacă vizează latura civilă sau latura penală  a cauzei.

Conform dispozițiilor art. 453 alin. 2 din legea procesuală, „revizuirea hotărârilor judecătorești penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai (s.n.) în fața instanței civile, potrivit Codului de procedură civilă“, prevederea legală fiind una deosebit de importantă întrucât stabilește o excepție de la regula potrivit căreia instanței care a judecat cauza îi revine și competența de a statua asupra căii de atac formulate.

Așa fiind, aria hotărârilor judecătorești asupra cărora se poate exercita revizuirea este formată din hotărârile de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, achitare și încetare a procesului penal, precum și, după cum s-a arătat[3], din hotărârile de admitere sau de respingere a acțiunii civile pronunțate după disjungere de catre instanța penală.

După cum s-a evidențiat și într-o altă opinie[4], în care se marchează atât funcționalitatea revizuirii cât și obiectul ei, „finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcția procesuală a instituției se concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea și deducerea în fața justiției a unui material probator cu totul inedit sau cel puțin necunoscut instanței, care să permită constatarea erorii judiciare și înlăturarea ei”.

Cu privire la sfera hotărârilor judecătorești împotriva cărora se poate exercita o asemenea cale extraordinară de atac, s-a statuat și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție[5], care a arătat că „revizuirea constituie o cale de atac extraordinara care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri, și în același timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, descoperite după judecată și care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare de judecată.”

Aceeași instanță supremă[6] a arătat că sunt hotărâri prin care se rezolvă fondul și care permit exercitarea acestei căi de atac, acelea prin care „instanța se pronunță asupra raportului juridic de drept substanțial și asupra raportului juridic procesual penal principal. Cu alte cuvinte, prin rezolvarea fondului, instanța rezolvă acțiunea penală și pronunță după caz condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal (s.n. renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei). Sub aspectul laturii civile, sunt supuse revziuirii hotărârile în care s-a pronunțat o soluție de admitere sau de respingere (ca nefondata sau ca inadmisibilă) a acțiunii civile exercitate în cadrul procesului.”

Hotărârile judecătorești penale definitive pot fi supuse procedurii revizuirii în fața instanței penale atât sub aspectul laturii penale, cât și sub aspectul laturii penale și civile deopotrivă, fiind inadmisibilă cererea de revizuire a unei hotărâri judecătorești definitive exclusiv sub aspect civil în fața instanței penale, întrucât față de Codul de procedură penală anterior, ce permitea revizuirea de către instanța penală în toate cazurile, noua lege procesuală arată în mod explicit că „revizuirea hotărârilor judecătorești penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în fața instanței civile, potrivit Codului de procedură civilă.”

Cu privire la acest ultim aspect, în literatura de specialitate[7] s-a arătat că în cazul în care instanța civilă învestită cu soluționarea cererii de revizuire îndreptate împotriva laturii civile a unei hotărâri definitive penale constată că motivul invocat găsit întemeiat ar duce și la revizuirea laturii penale, soluția ar fi declinarea competenței în favoarea instanței penale.

O situație care, deși greu de întâlnit în practică, nu apare ca fiind imposibilă, o constituie cazul în care partea sesizează în același timp atât instanță penală, pe care  a învestit-o cu judecarea unei cererei de revizuire a laturii penale, cât și instanța civilă, pentru exercitarea căii de atac a revizuirii exclusiv cu privire la latura civilă, precum și cazul în care cele două instanțe sunt sesizate succesiv, dar de către titulari diferiți.

În aceste situații apreciez că este posibilă reunirea cauzelor, caz în care competența va aparține, după cum și Codul de procedură penală o arată, instanței penale.

Sintetic, și fără a avea pretenția caracterului exhaustiv al expunerii acestei problematici, consider că nu pot face obiectul unei revizuiri hotărârile judecătorești prin care s-a soluționat de către judecătorul de cameră preliminară plângerea împotriva soluțiilor de clasare emise de către procuror sau hotărârile prin care nu s-a rezolvat fondul cauzei, cum ar fi, de pildă, hotărârile de dezînvestire, hotărârile pronunțate în conflictele de competență, în contestații la executare sau cele pronunțate în procedura reabilitării.

De asemenea, nu pot fi atacate prin această cale de atac nici deciziile de respingere a apelului ori de admitere a apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare si nici deciziile de respingere a recursului  în casație ori de admitere  și trimitere a cauzei spre rejudecare.

Tot astfel, nu pot face obiectul acestei căi extraordinare de atac nici hotărârea prin care s-a soluționat o cerere de contopire a pedepselor pentru infracțiuni concurente și nici cea prin care instanța română a dispus recunoașterea unei hotărâri penale de condamnare și transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei, acestor hotărâri fiindu-le comună particularitatea că nu rezolvă fondul cauzei[8].

În același sens al inadmisibilității de a formula o cerere de revizuire împotriva hotărârilor de recunoaștere a hotărârilor străine, s-a statuat și în jurisprudența instanței supreme[9], arătându-se în acest sens că „din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 144 alin. 3 raportat la art. 133 alin. 2 din Legea nr. 304/2002, rezultă fără echivoc că statul de condamnare este cel care păstrează prerogativele revizuirii fondului hotărârii definitive, statului de executare recunoscându-i-se doar posibilitatea de a dispune asupra aspectelor ce țin exclusiv de executarea acesteia după transfer. Aceasta întrucât, așa cum în procedura de recunoaștere reglementată de Legea nr. 302/2004, statul de executare nu are nicio competență de a statua asupra legalității ori temeniciei soluției de condamnare, ci doar de a evalua compatibilitatea acestei hotărâri cu normele interne adaptându-se atunci când este cazul la normele interne, cu atât mai mult aceluiași stat de executare nu i-ar putea fi recunoscute, în procedura de revizuire, prerogative suplimentare de repunere în discuție a fondului soluției.”

Tot astfel, cu privire la inadmisibilitatea revizuirii unei hotărâri definitive care nu soluționează fondul cauzei, s-a statuat și printr-o altă hotărâre a Înaltei Curți de Casație[10], în care s-a arătat că „cererea de revizuire formulată împotriva hotărârii judecătorești definitive prin care s-a dispus recunoașterea unei hotărâri judecătorești străine de condamnare și transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate  într-un penitenciar din România, în baza dispozițiilor Legii nr. 302/2004, este inadmisibilă, întrucât calea extraordinară de atac a reviziuirii poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor judecătorești definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei.”

Secţiunea 2. Interesul procesual în formularea căii de atac a revizuirii. Procedură de judecată. Delimitări conceptuale

Potrivit dispozițiilor procedurale, această cale de atac poate fi exercitată de părți, astfel  cum este această noțiune definită de art. 32, însă în limita calității lor procesuale, de către un membru de familie al condamnatului chiar și după moartea acestuia, însă numai dacă cererea este formulata în favoarea condamnatului, precum și, după cum se arată la alineatul al doilea al articolului 455, și de  procuror cu privire la latura penală a cauzei.

Așadar, fiind părți, pot formula cerere de revizuire, inculpatul pe latură penală și civilă a cauzei, partea civilă, dacă are calitatea de persoană vătămată, atât pe latura penală a procesului penal, cât și pe cea civilă și nu în ultimul rând, partea responsabilă civilmente numai sub aspectul laturii civile a cauzei.

În ceea ce privește dreptul persoanei vătămate de a formula o asemenea cale extraordinară de atac, nefiind prevăzută expres de lege, aceasta nu poate formula calea de atac a revizuirii[11], decât dacă acesta este cea specială, respectiv în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Deși Codul de procedură penală, cel puțin sub aspectul terminologiei folosite, nu permite ca persoana vătămată să exercite această cale de atac, s-a avansat și opinia potrivit căreia de fapt interdicția este una numai aparentă, fiind vorba doar despre o inconsecvență a legiuitorului.

În acest sens s-a arătat[12] că revizuirea poate fi cerută și de persoana vătămată, fiind o necorelare de termeni, neincluderea persoanei vătămate în noțiunea de parte în acest caz fiind o intrepretare forțată în contradicție chiar cu voința legiuitorului.

Deși neriguroasă juridic, această interpretare extensivă pare să corespundă și unei decizii de speța[13] în care, punându-se problema sferei de aplicare a dispozițiilor art. 281 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, s-a arătat că termenul de părți o cuprinde și pe cea de persoană vătămată, instanța apreciind că „similiaritatea drepturilor pe care legea le conferă acesteia și părții civile (inclusiv sub aspectul dreptului la apărare, consacrat de de art. 81 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală) impune sancționarea în aceeași măsură a eventualelor încălcări aduse acestor drrepturi.

În ceea ce privește posibilitatea unui membru de familie al condamnatului de a fi titularul acestei căi extrordinare de atac, legea permite acestei categorii de persoane să o intenteze, chiar și după moartea condamnatului, însă în toate cazurile doar în favoarea acestuia.

Deși legea folosește sintagma persoană condamnată, s-a apreciat în literatura de specialitate[14] faptul că avem de-a face, ca și în cazul problematicii privind dreptul persoanei vătămate de a introduce revizuirea obișnuită, cu o necorelare de texte.

În această opinie s-a apreciat că prin termenul de condamnare s-ar înțelege și persoană față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, precum și față de care s-a dispus încetarea procesului penal, însă în acest ultim caz doar dacă instanța de judecată a desfășurat judecata ca urmare a cererii inculpatului de continuare a procesului penal, potrivit dispozițiilor art. 18 din Codul de procedură penală.

Rămâne de văzut dacă această opinie va fi îmbrățișată și de practica în materie, în contextul în care legiuitorul a prevăzut doar termenul de condamnat, cu toate consecințele ce decurg dintr-o atare calificare procesuală.

Mai mult, atunci când a înțeles să facă vorbire atât despre persoane condamnate, cât și despre persoane în privința cărora, deși vinovate, s-a stabilit renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei, legiuitorul a înserat în conținutul normei respective chiar aceste sintagme.

În consecință, a raționa în sensul că prin condamnare, în această materie, se înțelege inclusiv amânarea aplicării pedepsei, renunțarea la aplicarea pedepsei, sau, mai mult, o soluție de încetare a procesului penal, ar însemna adăugarea la un text de lege, contrar voinței legiuitorului.

După cum s-a arătat în jurisprudența relevantă[15] în materia revizuirii, „rudele apropiate ale condamnatului, cum este sora acestuia, pot cere revizuirea, chiar și după moartea condamnatului, însă calitatea de substituit procesual a rudei este limitată, în cazul în care condamnatul este în viață, la formularea cererii de revizuire, fără a include exercitarea căilor de atac ordinare împotriva hotărârii prin care cererea de revizuire a fost soluționată, căile de atac ordinare exercitându-se în condițiile dreptului comun. Prin urmare, calea de atac exercitată de sora condamnatului în viață, în calitate de rudă apropiată, împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel în procedura revizuirii, este inadmisibilă.

Într-o altă hotărâre judecătorească[16] pronunțată în materia căii extrordinare de atac ce constituie obiectul prezentei analize, s-a arătat că „revizuenta poate formula cerere de revizuire a hotărârii prin care a fost condamnat fiul ei, fără a fi necesară însușirea cererii de către acesta din urmă și fără nicio altă condiție, legea recunoscându-i calitatea de titular al cererii de revizuire. Așa fiind, invocarea unui interes propriu în susținerea cererii de revizuire, pe lângă faptul că nu este cerută de lege, este lesne de identificat, fiind similar interesului condamnatului de a-și dovedi nevinovăția.”

Cererea de revizuire poate fi formulată personal sau prin mandatar special și poate viza atât latura penală cât și latura civilă a cauzei (când a fost soluționată în cadrul procesului penal), textul de lege neconținând vreo limitare sub aspectul laturii asupra căreia se poate exercita calea de atac a revizuirii.

Un alt subiect căruia legea procesuală îi permite exercitarea acestei căi extraordinare de atac este procurorul, acesta putând exercita revizuirea laturii penale a hotărârii atât în favoarea, cât și în defavoarea celui condamnat, cu excepția cazului de la 453 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, caz în care revizuirea poate fi exercitată doar in favorem.

În cazul în care sesizarea procurorului s-a făcut de către persoana vătămată sau de altă persoană ce prezintă interesul unui asemenea demers procesual, apreciez că tot procurorul este titularul cererii, iar nu persoana care îl sesizează, deoarece textul de lege face vorbire despre posibilitatea procurorului de a cere din oficiu, fiind incontestabil că el este și rămâne titularul cererii în situația în care exercită calea de atac, indiferent dacă inițiativa a fost a sa sau aparținea persoanei vătămate sau altei persoane interesate.

Cât privește instanța competentă a judeca o asemenea cale extrordinară de atac, potrivit dispozițiilor art. 458 din Codul de procedură penală „Competentă să judece cererea de revizuire este instanța care a judecat cauza în primă instanță. Când temeiul cererii de revizuire constă în existența unor hotărâri ce nu se pot concilia, competența se determină potrivit dispozițiilor art. 44.”

Însă, având în vederea posibilitatea ca instanța care a judecat cauza în fond să își schimbe competența materială, aspect generat de eventualele schimbări normative din domeniul procesual, apare ca legitimă întrebarea de a ști care este instanța competentă, sau mai bine zis, care dintre instanțe va judeca cauza: cea care a generat judecata susceptibilă de revizuire sau instanța care este competentă potrivit dispozițiilor în vigoare la momentul formulării cererii de revizuire.

Răspunsul a fost dat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin soluționarea unui recurs în interesul legii[17], care a statuat în sensul că „Soluționarea cererii de revizuire revine în competența instanței care a judecat cauza în primă instanță, chiar dacă, la momentul introducerii cererii, datorită modificării dispozițiilor procedurale, aceasta nu mai are competența de a soluționa fondul cauzei  în primă instanță.”

În ceea ce privește a doua teză a articolului precitat, privitoare la instanța competentă a soluționa revizuirea în cazul în care există două hotărâri care nu se pot concilia, legiuitorul face trimitere la opțiunea legislativă regăsită în conținutul normativ al articolului 44 din Codul de procedură penală.

Potrivit acestui din urmă articol, competentă să soluționeze cererea de revizuire va fi instanța prim sesizată în cazul în care instanțele care au pronunțat hotărârile ce nu se pot concilia sunt egale în grad, instanța superioară în grad, dacă hotărârile au fost pronunțate de instanțe diferite, instanța civilă, dacă una dintre ele este militară și altă civilă, iar ca particularitate a acestei din urmă ipoteze, în cazul în care instanța militară este superioară în grad celei civile, competența va reveni instanței civile echivalente în grad celei militare.

Prin sintagma instanță superioară în grad, se înțelege, după cum s-a arătat în jurisprudență[18] „instanța de fond superioară în grad, dintre cele care au pronunțat hotărârile definitive, iar nu instanța unde a rămas definitivă acea hotărâre, prin modificarea dispozițiilor celei de fond.”

Procedural, această cale extraordinară de atac presupune înainte de judecata fondului și o etapă a admiterii în principiu a acesteia.

După cum s-a arătat în jurisprudență[19], „cererea de revizuire se soluționează în mai multe etape, prima dintre acestea fiind, conform art. 459 C.proc. pen., admiterea în principiu, etapă în care instanța verifică cererea de revizuire sub aspectul regularității sale, respectiv al îndeplinirii condițiilor în care poate fi exercitată, referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifica, titularii cererii, termenul de introducere. Această fază a admiterii în principiu privește examinarea admisibilității exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeniciei solicitării ce face obiectul exercitării acestui drept. Cum în etapa admiterii în principiu instanța nu se implică în niciun fel în verificarea fondului cauzei deduse judecății, soluția dată de această nu poate fi decât de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire în cazul în care ea nu se întemeiază pe vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 453 din Codul de procedură penală.”

Așadar, instanța de judecată competentă să soluționeze această cale extraordinară de atac va analiza în procedura admisibilității în principiu condițiile ce trebuie îndeplinite în scopul judecării chiar a fondului cauzei, evitându-se pe această cale ca „pe masa” judecătorului să ajungă cereri disfuncționale, inapte să genereze rejudecarea.

În acest sens, admisibilitatea în principiu verifică îndeplinirea condițiilor de formă și fond ale cererii de revizuire privind hotărârea atacată, titularul cererii, respectarea termenului[20], întrunirea condițiilor de formă, invocarea cazurilor prevăzute limitativ de art. 453 din legea procesuală penală, precum și inexistența unor cereri de revizuire anterioare, definitiv judecate.

În ceea privește condiția invocării unor temeiuri legale, aceasta nu se poate referi decât la motivele strict și limitativ prevăzute de lege pentru admisibilitatea acestei căi extraordinare de atac.

Cu privire la legalitatea respingerii ca inadmisibilă a unei cererei de revizuire pe considerentul neprevederii în lege a motivului invocate de inculpat, s-a arătat că[21]„Respingerea revizuirii ca inadmisibilă în cazul în care nu se regăsesc motivele prevăzute expres de art. 453 C.proc. pen. nu constituie o ingerință nejustificată cu privire la liberul acces la justiție. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru instanțele interne odată cu ratificarea Convenției de către România) cu privire la art. 6 din Convenție, dreptul de acces la o instanță (parte esențială a dreptului la un process echitabil) are două trăsături fundamental: el trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi, însă, un drept absolut. 

Liberul acces la justitie nu se opune existenței procedurilor extraordinare, însă necesitatea respectării principiului siguranței raporturilor juridice cere ca folosirea acestora să îmbrace un caracter excepțional atât în ceea ce privește termenul în care pot fi promovate, cât și motivele de admisibilitate. 

Curtea a constatat că prin limitarea cazurilor în care pot fi desființate hotărâri definitive  și obligatorii ale instanțelor judecătorești se urmărește un scop legitim: necesitatea siguranței raporturilor juridice și dreptul de punere în executare a acestor hotărâri fără a fi afectată substanța însăși a dreptului (nu este interzis de principiu accesul la instanță, ci doar cu respectarea anumitor condiții) și se respectă raportul rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.”

Procedura admisibilității în principiu a cererii de revizuire și a judecății cererii pe fondul cauzei, antreneaza și un caz de incompatibilitate în persoana judecătorului care a participat la judecarea cauzei în fond sau în căile de atac.

În acest sens, dispozițiile regăsite în conținutul normativ al art. 64 alin. 3 din Codul de procedură penală, arată că „Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desființarea sau casarea hotărârii.”

După cum se poate observa, legiutorul nu face nicio distincție între caracterul căilor de atac, ordinare sau extrordinare, și nici între etapele în care poate avea loc judecata în calea de atac a revizuirii, respectiv admiterea în principiu[22] și rejudecarea cauzei întemeiată pe unul dintre motivele de revizuire instituite de lege.

Deși motivul de incompatibilitate este unul incontestabil sub aspect legislativ, în literatura de specialitate cristalizată sub imperiul vechii legislații procesuale, s-a susținut și opinia contrară, potrivit căreia participarea la judecarea revizuirii a unui judecător care a făcut parte din completul ce a statuat asupra fondului  nu constituie motiv de incompatibilitate, prezumția lipsei imparțialității fiind înlăturată din moment ce pronunțarea se face asupra unor împrejurări necunoscute înainte.

Apreciez că față de reglementarea explicită a Codului de procedură penală, care instituie de o manieră imperativă cazurile de incompatibilitate, acesta viziune ar trebuie abandonată, neputându-se ajunge la concluzia că a „dispărut prezumția de parțialitate” prin chiar prezentarea unor „împrejurări necunoscute înainte”, întrucât, drept vorbind, fapta prevăzută de legea penală, temeiul și subiecții raportului de drept penal rămân aceiași ca la judecata originară.

Soluțiile pe care legiuitorul le prevede la finalizarea procedurii de verificarea a admisibilității se adoptă prin acte de dispoziție specifice, după cum se procedează la admiterea în principiu a cererii de revizuire sau la respingerea acesteia.

În acest sens, admiterea în principiu se dispune printr-o încheiere, respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire urmând a fi făcută prin sentință.

Soluțiile la care s-a oprit legiuitorul sunt unele firești de vreme ce sentința reprezintă actul procesual de dezinvestire, iar încheierea hotărârea judecătorească prin care, în această situație, se continuă procedura revizuirii sub aspectul cercetării fondului cauzei.

În literatura de specialitate de referință[23] pentru dreptul penal românesc, s-a arătat că, admiterea în principiu (iudicium rescindes), așa după cum arată denumirea, este o judecată de ordin procesual, privind regularitatea și seriozitatea cererii de revizuire  pentru a se decide dacă este cazul sau nu să fie efectuat un control judecătoresc prin rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire. Admiterea în principiu  nu înseamnă că rejudecarea cauzei duce neapărat  la constatarea că cererea de revziuire este întemeiată și că hotărârea atacată trebuie să fie reformată.

Această viziune, potrivit căreia admiterea în principiu nu are și nici nu trebuie să aibă rolul de a anticipa admiterea cererii de revizuire în sensul dispunerii rejudecării cauzei, este reliefată și în jurisprudența Înaltei Curți, care în soluționarea unei cauze a arătat că „Pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire, instanța examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condițiile prevăzute de lege, se sprijină pe unul dintre motivele prevăzute de art. 394 C.proc.pen. din 1968 (s.n., art. 453 din Codul de procedură penală, echivalent sub imperiul noii legislații procesuale) și există la dosar sau sunt depuse dovezile pentru cazul invocat. Motivele invocate de condamnată în cerere, privind lipsa vinovăției și faptul că este consumatoare de droguri, examinate în procesul soluționat prin condamnare, nu constituie fapte sau împrejurări  ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, de natură  să justifice potrivit cazului prevăzut în art. 394 alin. 1 lit. a) C. proc. pen din 1968. Ca atare, cererea de revizuire nu îndeplinește condiția prealabilă obligatorie menționată, fiind justificată respingerea acesteia ca inadmisibilă”.

Secţiunea 3. Înţelesul procesual al sintagmei  fapte sau împrejurări

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, revizuirea poate fi cerută dacă s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză.

În ceea ce privește înțelesul termenilor de fapte și împrejurări, jurisprudența[24], oferind o explicitare sintetică și punctând legătura dintre „ceea ce se descoperă” și finalitatea urmărită, respectiv admiterea cererii de revizuire, a aratat că „doar probele propriu zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, și anume orice întâmplare, situație care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, pot duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de încetare a procesului penal sau de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.”

Preliminar analizei, apreciez că se impun câteva precizări în legătură cu intervenția Curții Constituționale în această materie.

Conform Deciziei Curții Constituționale a României nr. 2 din data de 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 324 din data de 5 mai 2017, instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 453 alin. 3 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale cu privire la cazul de revizuire prevăzut de alin. 1 lit. a); că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 453 alin. 4 teză întâi din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. 1 lit. a), este neconstituțională; că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 457 alin. 2 din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. 1 lit. a), este neconstituțională.

În esență, Curtea a reținut că „dispozițiile art. 453 alin. 3 din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. 1 lit. a), precum și dispozițiile art. 453 alin. 4 teza întâi din Codul de procedură penală – cu privire la soluția legislativă care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la art. 453 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală – încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind liberul acces la justiție și ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât lipsesc partea civilă de posibilitatea apărării drepturilor și a intereselor sale legitime, respectiv procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. Curtea a arătat că, în situația în care se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemenicia hotărârii de achitare, trebuie să se asigure atât părții civile, cât și procurorului posibilitatea de a cere și obține restabilirea adevărului judiciar  prin retractarea hotărârii pronunțate în cauză. De asemenea, ca o consecință a constatării neconstiuționalității acestor texte de lege, soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 457 alin. 2 din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. 1 lit. a), este de natură a aduce atingere, în principal, egalității în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea dreptului fundamental de acces liber la justiție, principii consacrate de prevederile art. 16 și ale art. 21 din Constituție.”

Așadar, urmare a publicării în Monitorul Oficial a Decizii Curții Constituționale, configurația și funcționalitatea instituției revizuirii s-a schimbat, noua reglementare permițând atât procurorului, cât și părții civile să o exercite pentru motivul regăsit la litera a), chiar dacă prin decizie definitivă, inițial, în  ciclul procesual anterior, inculpatul fusese achitat.

Acest caz de revizuire este cel mai uzitat dintre cele pe care legea procesuală le prevede în conținutul normativ al articolului 453 din Codul de procedură penală, dat fiind faptul că nu presupune alte condiții decât revelarea unor fapte sau împrejurări, necunoscute instanței de judecată, și care duc la evidențierea caracterului netemeinic al hotărârii pronunțate în cauză.

Astfel, cazul poate fi invocat ca motiv de revizuire atât în favoarea persoanei condamnate sau a celei față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, dacă pe calea revizuirii se urmărește obținerea unei soluții de achitare, cât și în defavoarea unei persoane față de care s-a dispus soluția achitării și se tinde la pronunțarea unei soluții diametral opuse,  respectiv condamnarea acesteia.

S-a mai arătat în literatura de specialitate[25] că nu este exclusă de plano și posibilitatea ca cel care a fost condamnat să urmărească pronunțarea unei soluții de renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, și în acest caz fiind vorba, tot despre soluții diametral opuse.

Deși echitabilă sub aspectul uniformizării drepturilor tuturor părților ce pot să își valorifice drepturi procesuale, apreciez că față de intenția originară a legiuitorului de a securitiza raporturile juridice asupra cărora s-a statuat prin hotărâri definitiv în sensul achitării, această intervenție a Curții Constituționale nu se mai aliniază concepției avute în vedere de Noul Cod de Procedură penală, mai ales că cel aflat într-o atare situație, de a fi achitat definitiv, a fost subiect într-un proces în care instanțele de judecată, inclusiv cea de control judiciar, au statuat  cu privire la situația de fapt.

Înainte de intervenția instanței de contencios constituțional, în literatura de specialitate se făcea vorbire despre trei condiții care, odată îndeplinite, duceau la admiterea cererii de revizuire pe motivul analizat, și anume: faptele sau împrejurările de care se prevala revizuentul să fie noi, necunoscute instanței care a soluționat cauza, motivul trebuia să fie invocat exclusiv în favoarea persoanei condamnate, iar faptele noi trebuia să poată dovedi netemeincia soluției de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepse.

După schimbarea normativă, condiția care trebuie să fie îndeplinite pentru admiterea revizuirii pe acest temei este unică și concretizată în prezentarea unor fapte sau împrejurări noi, necunoscute instanței, apte să poată dovedi caracterul netemeinic al hotărârii judecătorești, indiferent de soluția agreată de către instanță.

Secţiunea 4. Înţelesul sintagmei fapte sau împrejurări noi

Pentru a fi funcționale în sensul arătat, faptele sau împrejurările descoperite trebuie să fie necunoscute instanței la data judecării cauzei și să conducă, prin ele însele sau prin coroborarea cu alte probe, la demonstrarea caracterului netemeinic al hotărârii de achitare, încetare a procesului penal, condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunțare la aplicarea pedepsei, din netemeinicia hotărârii atacate derivând și necesitatea de a pronunța, în urmă rejudecării, o soluție diametral opusă acesteia[26].

Întelesul sintagmei de fapte sau împrejurări noi a fost analizată și într-o altă hotărâre judecătorească a Înaltei Curți de Casație si Justiție[27], care a statuat că „legea se referă la situații de fapt noi, în sensul că, din diverse motive, acestea au rămas necunoscute instanței de fond, și nu la mijloacele de probă, ca mod de completare a dovezilor pe împrejurări deja avute în vedere și verificate. Faptele probatorii trebuie să fie noi, iar nu mijloacele de probă, respectiv declarațiile extrajudiciare ale celor doi martori, la a căror audiere apărătorul revizuentului a precizat că renunță sau nu s-a solicitat, fiind inadmisibil ca pe calea extrordinara a revizuirii să se obțină o prelungire a probațiunii pentru fapte sau împrejurări cunoscute și verificate de instanța care a soluționat cauza.”

Deși în această hotărâre judecătorească se face vorbire despre prima instanță ca fiind cea care să nu fi cunoscut faptele sau împrejurările pe care se întemeiază cererea de revizuire, consider că pentru rigoare juridică ar trebui să fie folosită o exprimare din care să rezulte neîndoielnic faptul că niciuna dintre instanțele care au judecat cauza să nu fi cunoscut faptele sau împrejurarile ce constituie motivul revizuirii.

De aceea, consider că foarte riguros s-a exprimat o instanță națională[28], care, învestită fiind cu judecarea unui cereri de revizuire, a arătat că „nu se poate ajunge, astfel, pe calea revizuirii la reinterpretarea probatoriului administrat în cauza sau la suplimentarea probațiunii, pe aspect de fapt avute în vedere de instanță sau instanțele (s.n.) ce au judecat cauza.”

Totodată trebuie semnalat că faptele sau împrejurările nu mai sunt noi, adică nu sunt apte să fundamenteze rejudecarea cauzei, în contextual în care, deși neinvocate de către revizuent, erau  cunoscute instanței din apărările celorlați inculpați în cauză.

În încercarea de a fundamenta teoretic sintagma de noutate a faptei sau împrejurării învederate instanței, jurisprudența mai veche[29] a arătat că „nu poate constitui temei al revizuirii nicio faptă care, deși nu a fost invocată în fața instanței de fond de către condamnatul revizuent, a fost totuși cunoscută de instanță, întrucât împrejurarea a constituit obiectul apărării celorlați inculpați.” 

Ceea ce trebuie adus la cunostința instanței de revizuire este o probă în sensul acceptat de doctrină și jurisprudență, iar nu orice fel de situație sau împrejurare necunoscută instanței la data soluționării cauzei, întrucât ceea ce prezintă interes sub acest aspect este demonstrarea netemeiniciei hotărârii, nu semnalarea faptului că instanța nu a luat în seamă un aspect insignificant.

De aceea s-a arătat[30] că, în ceea ce privește aptitudinea unei fapte sau împrejurări noi de a atrage rejudecarea pentru motivul de revizuire supus analizei, „stabilirea în prezent a calității de luptător în rezistența anticomunistă nu are natura unui element de fapt sau unei împrejurări care să întrunească cumulativ condițiile prevăzute de art. 394  lit. a) din Codul penal, acesta neputând fi un element care să nu fie cunoscut de către instanțe la momentul pronunțării hotărârii, aprecierea efectuată prin emiterea deciziei sus-menționate neschimbând situația de fapt, așa cum a fost reținută prin sentință a cărei revizuire se cere, ci doar modul  de evaluare sociopolitică a faptelor săvârșite, fără însă a produce și consecințe juridice în materie penală.”

După cum se poate observa, cel care are interesul unui asemenea demers procesual trebuie să învedereze instanței competente fapte sau împrejurări noi, necunoscute instanțelor de judecată care au soluționat cauza în ciclul procesual finalizat cu pronunțarea hotărârii definitive care se atacă.

Însă particularitățile acestui caz de revizuire reclamă cu necesitate ridicarea unei alte probleme, și anume aceea de a se ști care este standardul de necunoaștere a tezelor probatorii de către instanță.

Altfel zis, caracterul nou care poartă asupra faptelor sau împrejurărilor învederate trebuie să fie concretizat doar prin  noutate absolută în sensul că instanța sub nicio formă și în niciun context să nu se fi gândit la posibilitatea administrării unei asemenea probe[31] sau noțiunea de nou, în această materie, înseamnă și cunoscut însă „neexploatat”?

Deși jurisprudența, majoritar, se exprimă în sensul primei accepțiuni prezentate anterior, consider că funcționalitatea revizuirii este satisfăcută doar dacă împrejurările noi, precum și faptele noi sunt observate din lumina celei de-a doua interpretari.

Această soluție este îmbrățișată și de doctrina  procesuală penală relevantă[32] care, de o manieră riguroasă a arătat că „pentru a există cazul de revizuire, este necesar să fie noi faptele sau împrejurările invocate sau faptele probatorii și mijloacele de probă prin care acestea pot fi administrate în cauză. Pot fi considerate ca noi și mijloacele de probă  care nu au putut fi cunoscute la data soluționării cauzei, deși erau cunoscute faptele probatorii.”

În cadrul acestei opinii doctrinare este semnalată ipoteza în care instanța ar lua cunoștință despre anumite fapte sau împrejurări  de care ar depinde soluționarea cauzei, dar nu sunt cunoscute mijloacele de probă prin care s-ar putea administra probele, exemplificându-se de către autori situația în care inculpatul invocă legitima apărare, dar nu poate indica persoanele care pot depune mărturie în sensul existenței, pe drept cuvânt, a acestei cauze justificative.

Tot astfel s-a arătat și cu o altă ocazie, în care soluționând o cauză, fostul Tribunal Suprem  a statuat în sensul că, desi fapta a fost învederată instanței în cursul judecății în fond a cauzei, instanța nu a reținut-o din cauza imposibilității obiective a administrării probei (martorul deținător de informații importante, deși identificat, era de negăsit). Ulterior, aceeași împrejurare de fapt despre care instanța avea cunoștință a fost considerata  probă nouă, în momentul când a devenit administrabilă.

Această interpretare flexibila a sintagmei împrejurări sau fapte noi, susceptibile de a atrage rejudecarea unei cauze după admiterea cererii de revizuire, a fost evidențiată și în jurisprudența mai nouă a instanței supreme, ocazie prin care s-a statuat că necunoșterea faptelor sau împrejurărilor de către instanță nu trebuie înțeleasă în mod absolut, doar în sensul că despre faptele și împrejurările respective nu s-a amintit nimic în actele și lucrările dosarului, ci și în sensul că ele nu au putut fi luate în considerare la soluționarea dosarului  din cauza lipsei posibilității de a le dovedi.

Secţiunea 5. Înţelesul sintagmei fapte sau împrejurări descoperite

Cealaltă condiție pe care legiuitorul a atașează faptelor sau împrejurărilor este ca acestea să fie descoperite, din această exprimare rezultând și necesitatea preexistenței acestora față de momentul pronunțării hotărârii judecătorești supuse revizuirii.

În acest sens s-a arătat în jurisprudență[33] faptul că „În speță, împrejurările invocate (faptul că inculpatul avea calitatea de simplu detectiv și nu avea putere de deciziei, chestiuni dovedite cu organigrama poliției, cu legitimația de serviciu) nu pot avea semnificația unor fapte sau împrejurări noi, în accepțiunea art. 453 alin. 1 din Cod. Aceste evenimente au apărut ulterior condamnării, deci nu au preexistat hotărârii de condamnare (s.n.) și care să fi influențat soluția procesului, dacă ar fi fost cunoscute la momentul soluționării cauzei. Prin urmare, în cauza nu se poate vorbi despre împrejurări necunoscute de instanță la soluționarea cauzei pentru că acest lucru nu era posibil. Soluționarea acestei cauze și condamnarea inculpatului s-au făcut în conformitate cu legislația în vigoare la momentul respectiv și cu probele dosarului care au confirmat comiterea faptei reținute în sarcina sa. Apărările în discuție nu constituie fapte sau împrejurări noi în sensul arătat de dispozițiile procesuale de la revizuire.”

Necunoașterea faptelor probatorii sau, în anumite situații, dupa cum am arătat, chiar a mijoacelor de probă, trebuie să fie raportate la instanța de judecată, iar nu la părțile din dosar, neinteresând sub acest aspect că faptele sau împrejurările au fost cunoscute de părți înainte sau în timpul judecății cauzei, în acest sens arătându-se că[34]descoperirea acestora, a faptelor sau împrejurărilor, trebuie corelată numai cu necunoașterea acestora de către instanța de judecată, iar nu și cu necunoașterea lor de către părți. Cu alte cuvinte, urmează a fi considerate ca fiind descoperite numai faptele și împrejurările invocate în cererea de revizuire care îndeplinesc condiția de a nu fi cunoscute de instanță care a pronunțat hotărârea de bază, indiferent dacă acele fapte sau împrejurări au fost cunoscute de părți în timpul judecății cauzei”.

 Doar în lumina acestei interpretări a noțiunii de necunoaștere, care trebuie și ea să fie, după cum s-a arătat, una flexibilă[35], se poate face vorbire despre caracterul de noutate a faptelor și imprejurărilor ce fundamentează cererea de revizuire.

Pentru a se putea examina caracterul nou și necunoscut al faptelor sau imprejurarilor prezentate  instanței de judecată care  este competentă a soluționa cauza, criteriul îl reprezintă lucrările dosarului.

Trebuie semnalat faptul că prin această noțiune nu trebuie înțeleasă doar activitatea judecătorului de la instanța care a soluționat cauza în mod definitiv sau de la instanța care a pronunțat hotărârea supusă căi de atac, ci noțiunea cuprinde toată activitatea concretizată prin acte procesuale si procedurale regăsite la dosarul cauzei soluționat prin hotărârea judecatoresca, cu excepția, bineînțeles, a acelor acte care nu sunt legate de judecata în fond, cum este de pildă, cazul contestației la executare.

Deși verificarea caracterului nou se face în funcție de înscrisurile de la dosar, aceasta noutate nu trebuie sa fie absolutizată, revizuirea putând fi totuși admisă chiar și în acele situații în care inculpatul a făcut propunerea cu privire la teza probatorie, fără ca aceasta sa fie completată cu mijlocul de probă sau în acele situații în care, deși s-a solicitat administrarea unei probe printr-un mijloc de probă, proba nu a putut fi administrată potrivit dispozițiilor legale.

În schimb, s-a arătat[36] că nu este posibila rejudecarea cauzei în acea situație în care s-a făcut propunerea cu privire la faptul probatoriu și mijloacele de probă corespunzătoare, însă organul judiciar, fără nicio justificare, nu a dat urmare acestei propuneri, omițând să o ia în considerare, precum și dacă s-a făcut propunerea cu privire la faptul probatoriu și mijloacele de probă corespunzătoare, însă organul judiciar, fără nicio justificare a respins-o pe considerentul că proba nu este concludentă și utilă cauzei.

În aceeași opinie anterior citată, s-a mai arătat că faptele sau împrejurările nu pot fi considerate noi și nici descoperite în contextul în care propunerea de probă s-a făcut, aceasta a fost pusă în discuția părților, fiind admisă de către organul judiciar, insa acesta a omis să administreze proba sau in contextul în care deși admisă, instanța a omis să se pronunțe asupra ei.

Însă în toate situațiile, după cum s-a arătat în literatura de specialitate[37], deși probele sunt fapte sau împrejurări noi ce servesc la aflarea adevărului, „cazul de revizuire nu se referă la descoperirea de probe noi, căci în acest mod revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicție  în care s-ar putea continua probațiunea. Fără îndoială că noile fapte și împrejurări urmează a fi confirmate de probele noi, dar nu probele noi formează obiectul revizuirii, ci faptele sau împrejurările pe care le dovedesc. De exemplu, pentru fapta invocată în apărare la instanța de fond, dar pentru care martorii nu au reușit să confirme existența ei, nu se poate cere, în revizuire, ascultarea altor martori care ar putea confirma apărarea invocată anterior.”

Față de dispozițiile prevăzute în conținutul normativ al articolului 453 din Codul de procedură penală, trebuie subliniat că nu orice faptă sau împrejurare nouă, în accepțiunea anterior dezvoltată, este aptă de a fundamenta rejudecarea cauzei în urma admiterii căii de atac a revizuirii, ci doar cele care reliefează netemeinicia soluției atacate.

Secţiunea 6. Fapte sau împrejurări noi – fundament al netemeiniciei hotărârii revizuite. Caracter total al revizuirii

Faptele sau împrejurările trebuie să fie de natură a dovedi caracterul netemeinic al soluției care se tinde a fi schimbată. 

Din acest punct de vedere, se poate aprecia că procedura revizuirii, cum este ea descrisă în legea procesuală penală, consacră în continuare sistemul revizuirii totale, limitând[38] incidența acesteia la situațiile în care, pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, dovedindu-se netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de încetare a procesului sau de achitare, instanta pronunță o soluție diametral opusă celei stabilite prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

Și jurisprudența se exprimă tot în această direcție, a revizuirii totale, care tinde la schimbarea hotărârii, iar nu la modificarea ei, arătându-se că[39]pentru ca faptele sau împrejurările necunoscute instanței să constituie temei al revizuirii, este necesar ca pe baza faptelor sau împrejurărilor noi să se poată dovedi netemenicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare. În raport cu această cerință, actul nou atestând  că paguba cauzată prin infracțiune a fost reparată, pentru ca, pe această bază, să se poată dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei, nu poate servi ca temei pentru admiterea unei cereri de revizuire, deoarece noua împrejurare nu este de natură a dovedi netemeincia hotărârii de condamnare, ci numai existența unui temei privind individualizarea mai favorabilă a pedepsei.”

Lipsa temeiniciei, expresie a revizuirii totale, nu poate fi antrenată nici de prezentarea unor considerente din care să rezulte greșita încadrare juridică a faptei, greșita aplicare a legii penale în cazul prevăzut de art. 5 din Noul Cod penal sau o altă situație de fapt care este generată de o modalitate diferită de apreciere a probelor, și nici, după cum s-a arătat[40], de  solicitarea de reținere a unei cauze speciale de reducere a pedepsei stipulate fie de art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală, fie de o altă lege care cuprinde în dispozițiile sale un asemenea beneficiu.

Cât privește înțelesul noțiunii de netemeinicie, aceasta presupune că dacă ar fi fost cunoscută fapta sau împrejurarea nou învederată, aceasta ar fi condus singură, sau împreună cu alte probe, la o soluție diametral opusă, în caz de condamnare, renunțare la aplicare pedepsei sau amânare a aplicării pedepsei trebuind să se ajungă la o soluție de achitare sau încetare a procesului penal, iar în caz de achitare a inculpatului, să se tindă la o soluție de condamnare a acestuia.

Această optică este confirmată și în jurisprudența instanței supreme[41], statuându-se că „în cazul unei condamnări, prin cererea de revizuire întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi trebuie să se urmărească achitarea condamnatului, iar nu menținerea condamnării, cu modificarea încadrării juridice. Dacă cererea este formulată în sensul schimbării încadrării, ea trebuie respinsă în principiu.”

În latura civilă, după cum s-a aratăt[42], trebuie că  judecătorul să ajungă la concluzia fie că despăgubirile s-au acordat, deși nu erau justificate, fie din contră, ca nu s-au acordat despăgubiri, deși acestea trebuiau acordate, același autor arătând și faptul că „în jurisprudență au fost respinse cererile de revizuire  prin care se invocă o pagubă mult mai mică, care ar fi atras menținerea condamnării pentru delapidare, de la modalitatea agravată la cea simplă, cu reducerea pedepsei, că inculpatul condamnat pentru omor ar fi comis infracțiunea în stare de provocare, care ar fi menținut condamnarea, dar ar fi redus pedeapsa sub minimul legal,  că în mod greșit s-au calculat despăgubiri civile, deoarece prejudiciul ar fi fost mai mic, menținându-se astfel obligarea la despăgubiri civile.”

Așadar, articolul 453 alin. 4 din Codul de procedură penală evidențiază și o anumită cerință de ordin calitativ a acelor fapte sau împrejurări, care, alături de altele sau doar prin ele însele, sunt apte să  fundamenteze o cerere de revizuire, și anume aptitudinea lor de a schimba, nu doar de a modifica, soluția definitivă.

Incidența acestui caz, se limitează așadar doar la acele ipoteze în care, pe baza noilor fapte sau împrejurări, să se poată dovedi netemenicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării peedepsei, de încetare a procesului penal sau de achitare, în sensul că faptele sau împrejurările noi conduc la o soluție opusă celei care a fost pronunțată.

În acest sens se exprimă și literatura de specialitate care arată că[43]dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare (la dovedirea inexistenței cauzei de achitare în caz de achitare, la dovedirea inexistenței cauzei de încetare în caz de încetare sau la dovedirea inexistenței cauzei de achitare sau încetare în caz de condamnare), ci numai la dovedirea unor elemente care implică menținerea soluției de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare, faptele sau imprejurarile noi nu constituie motiv de revizuire.”

În consecință, faptele sau împrejurările susceptibile a atrage rejudecarea după admiterea revizuirii trebuie să aibă aptitudinea de a duce la netemeinicia hotărârii cu efectul schimbării acesteia în sensul pronunțării unei alte soluții dintre cele legale, însă diametral opuse.


[1] Andrei Zarafiu, Procedură penală. Partea Generală. Partea Specială, ed. 2, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2015.
[2] Cu toate acestea, nu poate fi trecută cu vederea necorelarea existentă în cadrul art. 453, respectiv între alineatul 3 și alineatul 4, privitoare la situația încetării procesului penal, chiar în contextul în care constituționalitatea unora dintre tezele acestor alineate au fost cenurate de către instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 2/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 324 din 5 mai 2017. Potrivit alineatului 3, Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi f) pot fi invocate ca motive de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, iar potrivit alineatului 4, Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal(s.n.), iar cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b)-d) şi f) constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.
[3] Andrei Zarafiu, Procedură penală. Partea Generală. Partea Specială, ed. 2, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2015.
[4] Nicolae Volonciu, Tratat de procedura penală. Partea Specială, vol. II, 1998, p. 337.
[5] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr. 9/2011.
[6] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 76  pronunţată în şedinta publică din data de 1 martie 2016.
[7] Nicolae Volonciu (coordonator), Noul Cod de procedură penală comentat, ed. Hamangiu, 2016, p. 1133.
[8] Alina Barbu, Georgiana Tudor, Alexandra Şinc, Codul de procedură penală adnotata cu jurisprudenţă naţionala şi europeană, Ed. Hmanagiu, 2016, p. 452. În acelaşi sens Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea Specială, vol.II, 1998, p. 340
[9] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 76 din 1 martie 2016.
[10] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 63/A din 19 februarie 2016.
[11] Spre deosebire de contestaţia în anulare, situaţie în care acest drept este recunoscut şi persoanei vătămate.
[12] Nicolae Volonciu (coordonator), Noul Cod de procedură penală comentat, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 1143
[13] Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, Decizia nr. 312 din 23 februarie 2015.
[14] Georgina Bodoroncea, în Mihail Udroiu (coordonator), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole,  Ed. 2, CH Beck, 2017, p. 1784.
[15] Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 1450 din 15 aprilie 2010.
[16] Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală, Decizia nr. 54 din 9 mai 2012.
[17] Înalta Curte de Casaţie  şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr. 30 din 9 octombrie 2006.
[18] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Încheierea nr. 1025 din 16 februarie 2016.
[19] Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I Penală, Decizia penală nr. 933/2014.
[20] Faţă de funcţionalitatea instituţiei admisibilităţii în principiu, precum şi faţă de caracterul de condiţie de admisibilitate pe care o imprimă legiuitorul termenelor pentru exercitarea acestei căi de atac, apreciez că sancţiunea care intervine pentru nescotirea acestora este inadmisibilitatea cererii de revizuire, iar nu tardivitatea acesteia.
[21] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016.
[22] Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul constituit pentru soluționarea recursului în interesul legii, Decizia nr. 32/2019 publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 148 din data de 25 februarie 2020.
[23] Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, vol. VI, Editura Academiei Române, anul 2003, p. 280.
[24] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 953/2011.
[25] Andrei Zarafiu, Procedură penală, Partea Generală. Partea Specială, ed. 2, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2015.
[26] Nicolae Volonciu (coordonator), Noul Cod de procedură penală comentat, ed. Hamangiu, 2016, p. 1167. În acelaşi sens, Andrei Zarafiu, Procedura penală. Partea Generală. Partea Specială, ed. 2, Ed. CH Beck, Bucuresti, 2015. Mihail Udroiu, Procedura penală.Partea Specială. Noul Cod de procedură penală, Bucuresti, 2014, pag. 289.
[27] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 96/2014.
[28] Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, Decizia nr. 2/2003.
[29] Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia penală  nr. 2866/1974.
[30] Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2011, în Mihail Udroiu, Procedura penală.Partea Specială. Noul Cod de procedură penală, Bucuresti, 2014.
[31] Ca asumpție, se are în vedere o instanță de judecată ce manifestă un rol corespunzător principiului aflării adevărului.
[32] Ion Neagu, Mircea Damaschin,  Tratat de procedură penală. Partea Specială, Ediția a II-a , Editura Universul Juridic, 2018.
[33] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 457/2015.
[34] Ioan Cîrlan, Ioana Simina Cîrlan, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Ed. Hamangiu, 2010, p. 121.
[35] Andrei Zarafiu, Procedură penală. Partea Generală. Partea Specială, ed. 2, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2015.
[36] Ioan Cîrlan, Ioana Simina Cîrlan, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Ed. Hamangiu, 2010, p. 127.
[37] Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept Procesual penal, ed. a 3-a, editura Hamangiu, 2013, p.739.
[38] Nicolae Volonciu (coordonator), Noul Cod de procedură penală comentat, ed. Hamangiu, 2016, p. 1308.
[39] Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 2101/1997.
[40] Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea Specială. Sinteze şi grille. Ed. 4, CH Beck, Bucureşti, 2017, p. 432.
[41] Curtea Supremă de Justiţie,Sectia penală, Decizia nr. 853/2002.
[42] Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept Procesual penal, ed. a 3-a, editura Hamangiu, 2013, p. 740.
[43] Nicolae Volonciu, Adina Vlăsceanu, Codul de procedură penală comentat, ed. Hamangiu, 2007, p. 329.


Av. Ioan Vasilica

Aflaţi mai mult despre

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.