Repararea prejudiciului penal printr-o „indemnizație adecvată și echitabilă”
25 februarie 2022 | Ion POPA
Ion Popa
Am considerat necesar să avansăm prezentele considerații în urma confruntării într-o speță dată[1] cu un text al codului civil nou, generator în opinia noastră nu doar de confuzie, ci și de foarte probabile numeroase interpretări subiective diferite/opuse, generatoare la rândul lor de inevitabile inechități punctuale, în raport de victima unei infracțiuni.
Ne referim la dispozițiile art. 1360 alin. 1-2 c.civ. potrivit cărora „1. nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu. 2. Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări”.
Textele de mai sus presupun două ipoteze de lucru.
Prima dintre acestea, prevăzută de alin. 1, pe care o vom aborda numai ca suport argumentativ pentru cea prevăzută de alin. 2, se referă limitativ la raportul dintre cel ce a săvârșit fapta prejudiciantă în legitimă apărare și agresorul pe care l-a prejudiciat prin fapta săvârșită în legitimă apărare, în sensul unei impunități civile exprese și totale recunoscută celui ce a săvârșit fapta penală prejudiciantă în legitimă apărare, dar, de reținut, doar în raport de prejudiciul cauzat agresorului și numai acestuia.
Textul este incomplet pentru că se limitează doar la persoana agresorului prejudiciat, fără a reglementa tot expres, ipoteza în care cel ce a săvârșit fapta în legitimă apărare cauzează un prejudiciu unei terțe persoane, nu agresorului, sau nu numai agresorului.
O atare completare normativă se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 1365 c.civ. și a art. 28 c.p.p. „instanța civilă nu este legată de hotărârea penală de achitare a inculpatului ori de încetare a procesului penal,…în privința existenței prejudiciului și a vinovăției autorului faptei ilicite”.
Așa fiind, persoana care a săvârșit fapta în legitimă apărare, deși în temeiul art. 1360 alin. 1 c.civ. este protejată patrimonial în raport cu agresorul căruia i-a cauzat un prejudiciu, este abandonată normativ în raport cu eventuale alte persoane prejudiciate prin fapta sa care, chiar acoperită ca răspundere juridică penală de legitima apărare, constituie totuși o faptă ilicită civilă în raport cu terții prejudiciați.
Nu doar teoretic, persoana care a săvârșit fapta în legitimă apărare ar putea fi obligată să repare prejudiciul cauzat altor persoane prin fapta sa, pentru că art. 1360 alin. 1 c.civ. nu o protejează decât în raport cu agresorul, nu și cu terții. Un atare deznodământ nu poate fi acceptat, pentru că la baza lanțului cauzal generator de prejudiciu se află fapta agresorului care, logic și legic, trebuie să răspundă pentru toate prejudiciile ulterioare generate de fapta sa originară.
Iată de ce apreciem că se impune:
– prevederea unei „umbrele” normative civile protectoare pentru cel ce a săvârșit fapta în legitimă apărare, în raport nu doar cu agresorul, ci și cu terții prejudiciați prin aceeași faptă
– prevederea culpei și responsabilității agresorului pentru întregul lanț cauzal al faptei sale originare
Ambele prevederi se impun a fi reglementate expres, nu implicit sau prin coroborare cu alte texte, nu doar pentru o binevenită clarificare normativă, dar și pentru evitarea unui previzibil șir de litigii civile cu final imprevizibil.
A doua teză normativă, cuprinsă în alin. 2, necesită o analiză mai detaliată, motivat de faptul că, așa cum este formulat, textul prezintă numeroase ambiguități interpretative generatoare de subiectivism aplicativ neunitar.
1. Părțile vizate
„cu toate acestea va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări” – alin. 2 art. 1360 c.c..
Spre deosebire de primul alineat al art. 1360 C.civ., care se referea limitativ și expres doar la cel ce a cauzat prejudiciul în legitimă apărare, pe de o parte și la agresorul prejudiciat, pe de altă parte, acest al doilea alineat acoperă, prin omisiune, o mult mai amplă zonă de cuprindere aplicativă, în condițiile în care omite să indice expres persoanele prejudiciate care se califică pentru a primi o „indemnizație adecvată şi echitabilă”, făcând referire expresă numai la cel ce trebuie să repare prejudiciul.
Dacă, interpretativ, ne raportăm doar la alin. 1, am putea deduce că și alin. 2 se referă tot la raportul singular dintre persoana ce a cauzat prejudiciul prin depășirea limitelor legitimei apărări și agresorul prejudiciat. Dar, formularea generică, fără indicarea expresă a agresorului ca unic beneficiar al „indemnizației adecvate şi echitabile”, așa cum prevede alin. 1, ne îndreptățește să presupunem rezonabil că alin. 2 obligă persoana ce a cauzat prejudiciul prin depășirea limitelor legitimei apărări la plata unei „indemnizații adecvate şi echitabile” către orice altă persoană prejudiciată prin fapta sa, implicată într-un fel sau altul în cercetarea judiciară a cauzei.
Pentru evitarea oricăror speculații interpretative și aplicative din perspectiva părților vizate de art. 1360 c.civ., apare ca necesară o nouă intervenție legislativă de completare, modificare și clarificare în sensul stabilirii riguroase a ariei de cuprindere a subiecților acestui alineat 2.
Oricum, intervenția legislativă se impune și pentru ca legiuitorul să aprecieze oportunitatea despărțirii celor două alineate în articole distincte, pentru că cele două alineate vizează, primul, o persoană achitată, deci nevinovată penal, iar cel de al doilea vizează un vinovat penal cu circumstanță atenuantă, dar totuși vinovat, statutul juridic al acestora, inclusiv din perspectiva obligației legale de reparare a unui prejudiciu, fiind diferit, dacă nu chiar opus.
2. Sintagma „cu toate acestea”.
Poziționată inoportun la începutul alineatului 2, sintagma „cu toate acestea” creează falsa prezumție că și alin. 2 se va referi tot la persoana apărată penal prin legitima apărare, adică nevinovată. Nu este așa, acest al doilea alineat vizează, cum arătam în paragraful anterior, o persoană cu statut juridic opus celei din primul alineat, respectiv o persoană vinovată penal, care beneficiază doar de o circumstanță atenuantă.
„Legarea” celor două alineate prin sintagma „cu toate acestea” poate da naștere speculativ, cum s-a întâmplat în speța de la care au pornit prezentele considerente, la ipoteza că beneficiarul de circumstanță atenuantă penală ar trebui să fie ope legis beneficiarul, măcar în parte, și al unei circumstanțieri atenuante civile, înțeleasă în sensul de „reducere/clemență” a culpei sale civile și implicit a obligației sale de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta penală pentru care a fost trimis în judecată.
Sigur că o atare ipoteză este falsă. Beneficiul penal al reducerii limitelor de pedeapsă ca urmare a reținerii în favoarea inculpatului a circumstanței atenuante a depășirii limitelor legitimei apărări nu are nicio legătură cu „diluarea/diminuarea” răspunderii civile a acestuia. Este adevărat că răspunderea civilă a inculpatului în procesul penal poate fi diminuată în acele situații în care instanța reține și o culpă participativă a celui prejudiciat în producerea prejudiciului, situații care însă, cum vom arăta mai jos, sunt reglementate distinct prin norme speciale adoptate în acest sens.
Din acest motiv, în nicio variantă de lucru nu poate fi acceptată nici măcar la nivel de sugestie, ca alăturarea normativă într-un singur articol de lege, printr-o sintagmă neavenită, a unor texte ce vizează subiecți cu statut juridic opus, respectiv nevinovat – vinovat, să genereze interpretări aplicative speculative privind diminuarea obligației de dezdăunare a celui ce a săvârșit o faptă penală, chiar circumstanțiată atenuant, către cel pe care l-a prejudiciat prin fapta sa penală.
3. Sintagma „indemnizaţii adecvate şi echitabile”.
Spre deosebire de sintagma anterioară, care era doar neavenită în contextul în care a fost poziționată normativ, sintagma „indemnizaţii adecvate şi echitabile” este și inutilă și confuză și instigatoare la dezordine aplicativă.
Sub un prim aspect, textul este inutil în sens de inaplicabil prin conținutul său echivoc, dătător de speranțe pentru toți cei care îl citesc, pentru că, inevitabil, toți cei direct implicați vor interpreta prin prisma propriului lor interes ce anume semnifică „adecvat şi echitabil”.
a. Pe de o parte, cel care a cauzat prejudiciul printr-o faptă penală circumstanțiată în favoarea sa prin depășirea limitelor legitimei apărări, va considera, cum s-a întâmplat în speța amintită inițial, că sintagma „cu toate acestea” coroborată cu cea de „indemnizaţii adecvate şi echitabile” trebuie interpretate ca un indiciu și obligație în sarcina instanței, de reducere ope legis a despăgubirilor datorate. De ce, cum, cu cât, nu se știe și nici inculpatul din speța dată nu a făcut-o pentru că, prin prisma textului invocat, nu avea ce și cum și cât să ceară. Deși este de evidență că o atare solicitare nu poate fi primită juridic pentru simplul motiv că textul nu prevede nimic cuantificabil în acest sens, nici expres, nici implicit și nici prin trimitere la o altă eventuală normă legală de aplicare concretă, solicitarea inculpatului din speța dată este totuși explicabilă, nu în sens de admitere pe fond, ci de demers, pentru că norma citată instigă la un atare demers. Prin cele două sintagme, „cu toate acestea” și „indemnizaţii adecvate şi echitabile”, legiuitorul sugerează o inversare și o „atenuare” a procesului de despăgubire a unei persoane vătămate printr-o faptă penală și anume ca aceasta să nu mai fie despăgubită integral, potrivit art. 1385 c.civ., ci să primească sub forma unei „indemnizaţii adecvate şi echitabile” un fel de „bacșiș” de la inculpat, pe care chiar acesta eventual să îl stabilească în cuantum.
b. Pe de altă parte, în lipsa oricărei precizări exprese, implicite ori de trimitere la o altă eventuală normă legală de aplicare concretă, cel prejudiciat nu are niciun motiv să aprecieze că sintagma „indemnizaţie adecvată şi echitabilă” ar putea semnifica altceva decât despăgubirea sa integrală, conform art. 1385 c.civ.: „prejudiciul se repară integral”, în condițiile în care răspunderea pentru producerea unui prejudiciu se activează integral și pentru cea mai ușoară culpă, potrivit art.1357 c.civ.: „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare….Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”.
Iată de ce în acest prim context, textul analizat are nu doar „meritul” de a fi inaplicabil, dar prezintă și „bonusul” de instigare la dezordine aplicativă.
Sub un al doilea aspect, al unui raționament logico-juridic, acceptând totuși varianta că dispozițiile art. 1360 alin. 2 c.civ. ar putea să producă efecte, vom constata că aceste prezumtive efecte nu se pot produce decât numai în acele situații în care dispozițiile amintite se coroborează, nu contravin, celor prevăzute de art. 1371 alin. 1 c.civ., conform cărora „în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o”[2].
Este notoriu că, în foarte multe situații concrete, cum a fost cazul și în speța dată, reținerea circumstanței atenuante a depășirii limitelor legitimei apărări nu are legătură de cauzalitate cu o eventuală culpă a victimei în producerea faptei și implicit a prejudiciului. Așa fiind, dispozițiile art. 1360 alin. 2 c.civ., care ar trebui probabil să constituie dispoziții de favoare pentru beneficiarul de circumstanță atenuantă, nu pot fi interpretate în același timp și aplicate de jure, ca dispoziții sancționatoare pentru cel care trebuie despăgubit și care nu a avut nicio culpă în producerea faptei prejudiciante.
Și din această perspectivă, art. 1360 alin. 2 este inutil și inaplicabil, pentru că dacă victima infracțiunii va primi o despăgubire proporțional mai redusă în cuantum, în concordanță cu gradul său de culpă în producerea faptei și a prejudiciului, atunci această reducere va opera în temeiul art. 1371 c.civ. și nicidecum al art. 1360 alin. 2 C.civ., acest din urmă text rămânând unul greu de explicat și imposibil de aplicat.
4. Concluzii
Prin conținutul art. 1360 alin. 1-2 c.civ., legiuitorul a încercat probabil să edifice normativ o anumită legătură de cauzalitate între normele dreptului penal (legitima apărare, depășirea limitelor legitimei apărări) și cele ale dreptului civil sub aspectul răspunderii delictuale în materia acoperirii prejudiciului cauzat printr-o faptă penală[3].
Din cele de mai sus reiese, destul de la vedere credem, că încercarea a fost una nereușită. Textul în sine nu are efecte în câmpul de aplicare practică, iar dacă totuși am accepta că ar putea genera vreun efect, acesta este unul de destabilizare aplicativă. Completarea, modificarea și clarificarea sa se impun, iar o eventuală abrogare a alin. 2 nu credem că ar afecta defel domeniul răspunderii delictuale și/sau aplicarea sa jurisprudențială.
[1] Nu vom identifica speța, motivat de faptul că aceasta se află în curs de soluționare.
[2] Textul a fost confirmat jurisprudențial prin Decizia nr. 12/2016 pronunțată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al ÎCCJ).
[3] Alăturarea celor două domenii, penal-civil, în reglementarea civilă, este discutabilă în condițiile în care codul civil are propriile cauze exoneratoare de răspundere civilă, prevăzute de art. 1351 – art.1354, referitoare la forța majoră, cazul fortuit, fapta terțului/victimei ori exercițiul drepturilor. Opțiunea/excesul de reglementare combinată penal-civil riscă, așa cum este cazul art. 1360 alin. 2 c.civ., să genereze dezordine, nu ordine aplicativă.
Av. dr. Ion Popa, Baroul București
