Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
4 comentarii

Despre modificările și completările Legii nr. 31/1990 privind societățile, prin Legea nr. 102/2020 sau Unde e înțelepciune scurtă, (e) și nebunie multă
28.07.2020 | Dumitru DUMBA

JURIDICE - In Law We Trust
Dumitru Dumba

Dumitru Dumba

Am luat act de ultimele modificări și completări ale Legii nr. 31/1990 privind societățile, republicată, cu modificările și completările ulterioare, survenite prin Legea nr. 102/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 2 iulie 2020[2], iar gândul m-a dus la ideea de „nebunie”, atât în ceea ce privește textele adoptate de legiuitor, cât mai ales în ceea ce privește „chinurile facerii” acestui act normativ, supus procedurilor de reexaminare în Parlament ca urmare cererii Președintelui României, respectiv, de neconstituționalitate urmare a solicitării Guvernului.

Și, pentru a nu greși și pentru a mă exprima corect, fără să jignesc pe cineva, am căutat pe dexonline.ro, definiția termenului „nubunie”. Spre surprinderea mea nu am găsit o astfel de definiție. Am găsit, în schimb, câteva zeci de sensuri ale noțiunii de „nebun”, de la cele mai blânde, de genul „dezaprobare sau mirare, surpriză față de faptele sau de afirmațiile cuiva”, „lipsit de rațiune”, „nesocotit”, „necugetat ”, etc., până la cele mai dure, de genul „(Om) care suferă de o boală mintală; alienat, dement”.

În acest context precizez că mă delimitez de ultimele asemenea sensuri și înțeleg să mă raportez la noțiunea de nebunie în cele mai nevinovate înțelesuri ale sale.

Nebunia a început prin 2017, când un grup de 34 de senatori și deputați, reprezentanți ai PSD, PNL, USR și ALDE, au înregistrat la Senat, ca primă cameră sesizată, propunerea de modificare și completare a Legii nr. 31/1990[3].

La data de 31.10.2017, propunerea legislativă a fost respinsă de către Senat[4].

La data de 06.11.2017, propunerea legislativă a fost înaintată și înregistrată la Camera Deputaților, care a avut calitatea de cameră decizională[5].

La data de 20.02.2018 propunerea legislativă a fost înscrisă pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputatilor[6].

• Potrivit art. 1 pct. 1 al propunerii legislative de modificare și completare a Legii nr. 31/1990, art. 14 al acestui act normativ urma să fie abrogat.

În forma atunci în vigoare, art. 14 din Legea nr. 31/1990 avea următorul conținut: „Art. 14. – (1) O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată.

(2) O societate cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură persoană.

(3) În caz de încălcare a prevederilor alin. (1) şi (2), statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi orice persoană interesată poate cere dizolvarea pe cale judecătorească a unei societăţi astfel constituită.

(4) Pe baza hotărârii de dizolvare, lichidarea se va face în condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru societăţile cu răspundere limitată”.

Rațiunea existenței unui asemenea articol în cuprinsul Legii nr. 31/1990 a fost justificată în mod constant, în doctrină, prin intenția legiuitorului de a limita abuzurilor pe care un asociat unic le poate face atât în raporturile cu societatea cât şi cu terţii, în condițiile în care, în cazul societăţii cu răspundere limitată, părţile sociale pot fi şi numai ale unei singure persoane, „în calitate de asociat unic”, care exercită „drepturile şi obligaţiile ce revin, potrivit Legii, adunării generale a asociaţilor” şi care poate fi şi administrator, caz în care îi revin şi competențele prevăzute de Lege pentru această calitate[7], potrivit zicalei inspirate din lumea fotbalului: „El centrează, el dă cu capul”.

Este adevărat că dispozițiile art. 14 puteau fi, în parte, eludate[8], dar aceasta impunea o perfecționare a cadrului legal în materie și în nici un caz o abogare a acestor norme, pe un asemenea considerent.

Pe cale de consecință, prin abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990, o persoană fizică sau o persoană juridică poate fi asociat unic într-un număr nelimitat de societăți cu răspundere limitată, iar o societate cu răspundere limitată poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură persoană, fără ca Ministerul Finanţelor Publice, precum şi orice altă persoană interesată să mai poată cere dizolvarea pe cale judecătorească a unei societăţi astfel constituite.

Cui folosește o asemenea abrogare? În primul rând celor care doresc să se folosească de prerogativele pe care le oferă o societate cu răspundere limitată cu asociat unic, în dauna intereselor societății și/sau creditorilor ei.

Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic este un artificiu juridic[9], o ficţiune juridică[10], o „asociaţie” în care lipseşte „altera pars”, adică cealaltă parte şi care a atras după sine alte artificii juridice: în materia „contractului de societate”, a aplicării principiului „affectio societatis”, ori a „hotărârilor adunării generale” ca „acte de voinţă internă” ale societăţii sau chiar „inginerii financiare” în materia insolvenţei etc.[11].

Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, dincolo de contradicţia de termeni remarcată de doctrina în materie este o inovaţie îndrăzneaţă care permite aplicarea principiului limitării răspunderii persoanei fizice pentru datoriile societăţii, la patrimoniul acesteia şi constituirea unui astfel de patrimoniu, separat de patrimoniul persoanei fizice, prin crearea unei ficţiuni juridice, o persoană juridică, subiect de drept distinct de subiectul care a creat-o”[12] (s.n. D.D.).

• Potrivit art. 1 pct. 2 al propunerii legislative de modificare și completare a Legii nr. 31/1990, art. 17 alin.(1) din Legea societăților este „scurtat” prin eliminarea sintagmei „şi declaraţia pe propria răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată”. Textul a fost modificat pentru a fi corelat cu măsura abrogării art. 14.

• Art. 17 alin. (3) din Legea societăților este „scurtat” și el, prin eliminarea prevederilor de la lit. b) și c), urmând ca la „înmatricularea societății și la schimbarea sediului social se va prezenta la sediul oficiului registrului comerțului documentul care atestă dreptul de folosință asupra spațiului cu destinație de sediu social înregistrat la organul fiscal din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală în a cărui circumscripție se situează imobilul cu destinație de sediu social”, fără a mai fi necesar un certificat emis de organul fiscal competent, care să certifice „faptul că pentru imobilul cu destinaţie de sediu social nu a fost înregistrat un alt document ce atestă cedarea dreptului de folosinţă asupra aceluiaşi imobil, cu titlu oneros sau gratuit, ori existenţa altor contracte prin care s-a cedat dreptul de folosinţă asupra aceluiaşi imobil, după caz”.

Și dacă tot s-a dorit „să se umble” la text, ar fi fost logic să se facă și cuvenitele modificări, pe formă și pe fond, ale acestor dispoziții.

Astfel, în primul rând, sintagma „se va prezenta la sediul oficiului registrului comerțului documentul (…) ”trebuia înlocuită cu sintagma „se va prezenta sau, după caz, se va transmite la oficiul registrului comerțului documentul (…)”.

În al doilea rând, sintagma „documentul care atestă dreptul de folosință asupra spațiului cu destinație de sediu social”, în absența unor modificări sau completări corespunzătoare, urmează a fi interpretată în sensul că desemnează oricare dintre documentele enumerate de art. 69 alin. (1) lit. b) din Normele metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului, de efectuare a înregistrărilor şi de eliberare a informaţiilor, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2594/C/2008, respectiv:
– extras de carte funciară, în termen de valabilitate la depunere, dar nu mai vechi de 30 de zile;
– contract de vânzare-cumpărare;
– contract de donaţie în formă autentică;
– certificat de moştenitor;
– act notarial de ieşire din indiviziune sau de delimitare a proprietăţii;
– hotărâre judecătorească definitivă privind proprietatea sau folosinţa, ori uzufructul;
– hotărâre judecătorească definitivă de ieşire din indiviziune;
– proces-verbal de recepţie a construcţiei;
– act de adjudecare a imobilului vândut în cadrul executării silite;
– contract de schimb;
– contract de închiriere (anterior recentelor modificări, contractul de închiriere între persoane juridice nu trebuia înregistrat la organul fiscal competent);
– contract de subînchiriere;
– contract de concesiune;
– contract de leasing imobiliar;
– contract de comodat;
– contract de uz;
– contract de uzufruct;
– certificat de rol fiscal/rol agricol în termen de valabilitate;
– orice alt act juridic care conferă dreptul de folosinţă, la alegerea solicitantului .

În al treilea rând este de reținut că „documentul care atestă dreptul de folosință asupra spațiului cu destinație de sediu social” trebuie să fie „înregistrat la organul fiscal din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală în a cărui circumscripție se situează imobilul cu destinație de sediu social”, indiferent dacă, în cazul contractelor de exemplu, părțile sunt persoane juridice sau persoane fizice.

• La data de 18.12.2019, legea a fost adoptată de Camera Deputatilor și conținea dispoziții privind:
– abrogarea art. 14 și art. 17 alin. (4) din Legea nr. 31/1990;
– modificarea alin. (3) al art. 17 din Legea nr. 31/1990;
– completarea art. 17 din același act normativ, cu un alineat nou, alin. (6).

La data de 30.12.2019 Legea de modificare și completare a fost trimisă la Președintele României pentru promulgare.

Constatând o eroare gravă de tehnică legilativă, mai exact o necorelare vădită între abrogrea art. 14 din Legea nr. 31/1990 și menținerea textului nemodificat al art. 17 alin. (1) din același act normativ, dar și o serie de chestiuni de (in)oportunitate, Președintele României, în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituție, a formulat, la data de 17.01.2020, cerere de reexaminare asupra Legii pentru modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990[13].

Ca urmare a cererii de reexaminare, la data 08.04.2020, Legea pentru modificarea și completrea Legii nr. 31/1990 a fost adoptată de către Senat care, obligat fiind să recunoască grava eroare tehnică legislativă, a modificat și textul art. 17 alin. (1) din Legea societăților.

La data de 23.04.2020, Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile a fost adoptată de Camera Deputatilor (ca urmare a cererii de reexaminare), iar la 28.04.2020 a fost trimisă la Președintele României pentru promulgare.

Înainte de promulgare, la data de 04.05.2020 a fost formulată de către Guvernul României sesizare de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990. În motivarea cererii de neconstituționalitate, Guvernul a invocat o serie de argumente pertinente, cum că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile, este neconstituțională.

Textele constituționale invocate în susținerea obiecției de neconstituționalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept și alin. (5) privind principiul legalității, ale art. 45 – Libertatea economică, ale art. 135 – Economia și ale art. 148 – Integrarea în Uniunea Europeană.

Prin Decizia nr. 372 din 17 iunie 2020, Curtea Constituțională a dispus:

1. Respingerea, ca inadmisibilă, a obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1, pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (3) ], pct. 3 și pct. 4 din Legea pentru modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990.

2. Respingerea, ca neîntemeiată, a obiecției de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. I pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (1) ] din Legea pentru modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990sunt constituționale în raport cu criticile formulate”.

I. Înainte de a enumera motivele de fapt și de drept invocate de Curtea Constituțională în susținerea acestei decizii, consider util a face următoarele precizări:

Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale[14], „atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege”.

În vederea exercitării acestor atribuții, în materie procedurală, Legea conține câteva norme, în art. 52 și următoarele, care se doresc a fi excepții de la dreptul comun [Capitolul V Reguli procedurale specifice activității Curții Constituționale]. De exemplu, potrivit art. 55 al acestui act normativ, „Curtea Constituțională, legal sesizată, procedează la examinarea constituționalității, nefiind aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului și nici cele privind recuzarea judecătorilor”.

Prin urmare, Curtea judecă după normele procedurale de drept comun, afară de excepțiile expres prevăzute de lege.

Art. 14 teza I din Legea nr. 47/1992 dispune că „procedura jurisdicțională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale”.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, acesta „stabileşte regulile de competenţă şi de judecare a cauzelor (…)”.

Codul de procedură Civil, ca și Legea nr. 47/1992 nu recunosc, expressis verbis, valoarea de izvor de drept a precedentului judiciar[15].

Precedentul judiciar nu se regăsește nici în enumerarea „izvoarelor dreptului civil” de la art. 1 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil[16].

Cu toate acestea, în cauza de față, Curtea s-a pronunțat făcând aplicațiunea precedentului judiciar[17], fără o analiză pe fond a motivelor de fapt și de drept invocate de către Guvern.

În susținerea deciziei pronunțate în cauză, Curtea Constituțională a reținut, în principal, următoarele[18]:

a. „Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanța de contencios constituțional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la același moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgență. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituție, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar potrivit art. 77 alin. (3) din Constituție, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare”.

„În privința legii adoptate ca urmare a admiterii cererii de reexaminare, în măsura în care un text legal nu a format obiectul reexaminării, el nu poate forma obiectul controlului de constituționalitate a legii reexaminate”.

Cu alte cuvinte, „nu pot forma obiect al controlului de constituționalitate dispozițiile legale nereexaminate, și anume cele care nu au suferit niciun eveniment legislativ[19] în procedura de reexaminare”. „Pot forma obiectul controlului de constituționalitate a priori numai dispozițiile legale supuse unor intervenții legislative în procedura de reexaminare”.

„În măsura în care titularii dreptului de sesizare a Curții Constituționale prevăzuți la art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție formulează o obiecție de neconstituționalitate fără a contesta diferența specifică dintre varianta redacțională a legii reexaminate și cea inițială a legii, Curtea urmează să constate inadmisibilitatea acesteia (Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 32, Decizia nr. 386 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 17 iulie 2018, paragrafele 46 și 47, precum și Decizia nr. 389 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 27 iunie 2018)”.

„Curtea nu are competența de a controla constituționalitatea art. I pct. 1 din lege (n.n. D.D., Legea nr. 102/2020), text cu privire la care putea fi formulată o obiecție de neconstituționalitate în perioada 23 decembrie 2019-18 ianuarie 2020. Neformulându-se nicio obiecție de constituționalitate în perioada antereferită, subiectele de drept titulare ale dreptului de a sesiza Curtea Constituțională potrivit art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție nu pot pune în discuție constituționalitatea acestui text în perioada consecutivă adoptării legii ca urmare a cererii de reexaminare formulate. Ele pot contesta doar constituționalitatea diferenței specifice dintre redactarea inițială a legii și cea ulterioară cererii de reexaminare. Existența unui raport de complementaritate între art. I pct. 1 și art. I pct. 2 din lege nu poate justifica exercitarea unui control de constituționalitate asupra celui dintâi”.

Curtea a mai reținut că „cererea de reexaminare a fost respinsă de Parlament, astfel că obiecția de neconstituționalitate, formulată în interiorul termenului de 10 zile, prevăzut de art. 77 alin. (3) din Constituție, nu mai putea viza decât critici de neconstituționalitate extrinsecă cu privire la procedura de adoptare a legii. În această etapă a promulgării, în condițiile art. 77 alin. (3) din Constituție, critici de neconstituționalitate intrinsecă puteau fi formulate numai în privința dispozițiilor legale reexaminate; or, în cazul de față, ca urmare a respingerii cererii de reexaminare, nicio dispoziție legală nu a fost reexaminată, astfel încât nu puteau fi aduse critici de neconstituționalitate intrinsecă înseși dispozițiilor legale cuprinse în forma inițială a legii, anterioare cererii de reexaminare formulate. Astfel de critici puteau fi formulate în perioada 21 decembrie 2017- 9 ianuarie 2018, interval temporar care cuprinde dies a quo data trimiterii legii spre promulgare și dies a quem data expirării termenului ipotetic de promulgare (Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, paragraful 33)”.

II. „Obiect al controlului de constituționalitate poate fi numai diferența specifică dintre redactarea legii adoptate la 18 decembrie 2019 și cea adoptată la 23 aprilie 2020”.

b. Cu privire la „obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1, pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (3)], pct. 3 și pct. 4 din Legea pentru modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990 a fost formulată în termenul stabilit prin ipoteza a doua din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, cu referire la termenul de 10 zile de promulgare, conform art. 77 alin. (3) din Constituție, însă criticile de neconstituționalitate invocate nu vizează dispoziții legale care să fi fost supuse reexaminării. Prin urmare, în considerarea acestui aspect, care vizează sfera sa de competență, Curtea constată că nu a fost legal sesizată să soluționeze obiecția de neconstituționalitate formulată în privința acestor dispoziții (Decizia nr. 452 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 19 iulie 2018, paragraful 25, Decizia nr. 390 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 18 iulie 2018, paragraful 29, și Decizia nr. 391 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 26 iulie 2018, paragraful 25)”.

„Astfel, obiecția de neconstituționalitate care vizează critici de neconstituționalitate ce nu privesc nici adoptarea legii în procedura de reexaminare și nici dispozițiile legale introduse după reexaminare este inadmisibilă (Decizia nr. 532 din 18 iulie 2018, paragraful 26). În consecință, obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1, pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (3)], pct. 3 și pct. 4 din Legea pentru modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990 urmează a fi respinsă ca inadmisibilă”.

c. „Cu privire la art. I pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (1)] din lege, Curtea constată că Parlamentul s-a plasat în interiorul limitelor cererii de reexaminare, întrucât art. I pct. 2 din lege este o măsură de tehnică legislativă privind corelarea art. 17 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 cu soluția de principiu cuprinsă în art. I pct. 1 al legii criticate – între acestea existând o relație ca de la cauză la efect -, iar criticile ce puteau fi formulate cu privire la acest din urmă text nu pot fi opuse în mod valid art. I pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (1)] din lege, având în vedere jurisprudența antereferită a Curții Constituționale. Textul criticat are un conținut tehnico-administrativ, întrucât se referă la actele necesar a fi depuse la autentificarea actului constitutiv al societății, și nu pune în discuție art. 1 alin. (3) privind statul de drept și alin. (5) privind principiul legalității, art. 45 – Libertatea economică, art. 135 – Economia și art. 148 – Integrarea în Uniunea Europeană, astfel că criticile formulate în privința acestuia sunt neîntemeiate”.

III. În dezacord cu soluția pronunțată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 372 din 17 iunie 2020, doi dintre membri plenului Curții au formulat opinie separată, căreia mă raliez și eu.

Potrivit autorilor opinie separate, din punct de vedere procedural, obiecția de neconstituționalitate cu privire la Legea pentru modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990 era admisibilă pentru că a fost formulată înainte de promulgarea legii și viza texte care „au suferit un eveniment legislativ în procedura de reexaminare” în sensul dat acestei expresii de jurisprudența Curții Constituționale.

Pe fond, susțin autorii opiniei separate, „obiecția trebuia admisă întrucât abrogarea art. 14, a tezei finale a alin. (1) din art. 17, a alin. (4) al art. 17, precum și adăugarea alin. (6) la art. 17 din Legea nr. 31/1990 contravin obligațiilor ce revin statului român pentru realizarea unei economii de piață în baza art. 135 din Constituție, precum și obligațiilor pe care statul și le-a asumat prin aderarea la Uniunea Europeană în baza art. 148 din Constituție.

În motivarea opiniei separate, autorii acesteia susțin următoarele:

În principiu:

1.1. Termenele prevăzute de art. 77 din Constituție „sunt termene incerte, (…)”, „care vizează raporturile dintre Președintele României și Parlament”, și „nu pot fi transformate pretorian în termene de natură procesuală relevante pentru sesizarea Curții Constituționale” și nici „nu pot căpăta natură juridică diferită după cum sunt aplicate, respectiv: în raporturile interinstituționale dintre șeful statului și legiuitor să fie termene de promulgare a legii, iar în fața Curții Constituționale să devină termene „ipotetice” de decădere ce determină inadmisibilitatea sesizărilor de neconstituționalitate”[20].

1.2. Potrivit art. 146 lit. a) din Constituție „jurisdicția constituțională se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea lor, indiferent când va avea loc această promulgare”. „Rațiunea acestei prevederi constituționale” a fost aceea „de a preciza competența jurisdicției constituționale ratione materiae” și nu de a „stabili termene procedurale pentru activitatea Curții Constituționale”. „Declanșarea unor proceduri constituționale de verificare a constituționalității legii înainte de promulgare nu poate fi supusă unor termene de decădere alese arbitrar ci, așa cum a statuat Curtea Constituțională anterior, într-o jurisprudență constantă, unica limitare este aceea ca legea să nu fi fost promulgată de Președintele statului la data înregistrării sesizării la instanța de contencios constituțional”[21].

1.3. „Termenele de 5, respectiv 2 zile stabilite la art. 15 din Legea nr. 47/1992, republicată, și preluate în regulamentele de funcționare ale celor două Camere parlamentare nu sunt incluse în termenele constituționale de promulgare a legii, ci constituie termene de protecție pentru titularii dreptului de sesizare a Curții Constituționale”, nu sunt „termene de decădere”, iar nerespectarea lor nu atrage vreo altă „sancțiune juridică”. În mod constant, arată autorii opiniei separate, Curtea Constituțională a afirmat că „în exercitarea controlului de constituționalitate esențial este ca legea să nu fi fost promulgată la data înregistrării la Curtea Constituțională”[22].„și nu respectarea strictă a termenelor de 5, respectiv 2 zile”.

1.4. „Prin urmare, nici Constituția, nici legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale nu au stabilit alte termene de decădere din dreptul de a sesiza jurisdicția constituțională decât cel incert evocat prin referirea la promulgarea legii de către Președintele României [din art. 146 lit. a) din legea fundamentală]”, iar „sesizările adresate Curții Constituționale în interiorul acestui termen incert, de promulgare a legii, sunt admisibile” (s.n. D.D.).

În speță:

Autorii opiniei separate afirmă că „a considera că abrogarea art. 14 din lege a operat anterior cererii de reexaminare și nu ar mai putea face obiectul unei sesizări de neconstituționalitate ulterior finalizării cererii de reexaminare neagă realitatea obiectivă conform căreia chiar abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990 a constituit obiectul cererii de reexaminare, motiv pentru care, începând cu data de 23 aprilie 2020, art. 14 din Legea nr. 31/1990 și evenimentul legislativ care constă în reexaminarea de către Parlament a abrogării acestui articol pot face obiectul unei sesizări de neconstituționalitate atâta vreme cât legea nu a fost promulgată”.

Prin urmare „obiecția de neconstituționalitate cu privire la Legea pentru modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990 era admisibilă în ansamblul său, adică inclusiv cu privire la art. 14 din Legea nr. 31/1990, atâta vreme cât ea a fost formulată înainte de promulgarea legii” (s.n. D.D.).

2.1. Pe fond, „obiectul sesizării de neconstituționalitate în prezenta cauză l-a constituit Legea pentru modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990, mai precis o lege prin care a fost suprimată una dintre garanțiile de integritate referitoare la constituirea societăților cu răspundere limitată”. Mai exact, art. 14 din Legea nr. 31/1990, care prevedea ca o persoană să dețină calitatea de asociat unic numai într-o singură societate cu răspundere limitată a fost abrogat.

Abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990 a făcut obiectul unei cereri de reexaminare din partea Președintelui României, dar Parlamentul, procedând la reexaminarea legii „a validat din nou abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990 și a procedat și la alte modificări ale legii (s.n. D.D.) pentru a realiza ceea ce Curtea Constituțională a considerat a fi corelări de tehnică legislativă cu art. 17 din Legea nr. 31/1990, respectiv:
– a eliminat obligația depunerii unei declarații pe propria răspundere privind deținerea calității de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată la înființarea acesteia [art. 17 alin. (1)];
– a eliminat interdicția ca numărul societăților care funcționează în același imobil să nu depășească numărul de încăperi/spații distincte obținute prin partajare [art. 17 alin. (4)];
– a eliminat mecanismul de verificare a sediului unei societăți cu răspundere limitată la înmatricularea unei societăți sau la schimbarea sediului său social [art. 17 alin. (3)];
– iar prin adăugarea alin. (6) la art. 17 a modificat Legea nr. 196/2018 prin eliminarea în mod explicit a obligației existenței unui aviz din partea asociațiilor de proprietari atunci când se ajunge la schimbarea destinației imobilelor colective cu regim de locuință”.

Noul proces legislativ realizat de Parlament în urma cererii de reexaminare a legii, limitat doar la prevederile care au făcut obiectul cererii de reexaminare (art. 14 din Legea nr. 31/1990) și extins de Parlament numai cu privire la prevederi care impun corelări de tehnică legislativă (art. 17 din Legea nr. 31/1990), a dat naștere unui nou drept de sesizare a Curții Constituționale, ce a fost valorificat în termen în prezenta cauză de Guvernul României” (s.n. D.D.). «Cu toate acestea, Curtea Constituțională a respins sesizarea Guvernului pentru o cauză de inadmisibilitate care nu a vizat propriu-zis termenul în care a fost făcută sesizarea, ci obiectul controlului de constituționalitate” pe motiv „că obiecția nu s-a referit exclusiv la „diferența specifică dintre varianta redacțională a legii reexaminate și varianta redacțională inițială a legii”[23]. Obiectul sesizării de neconstituționalitate „a vizat și necesara corelare cu art. 14 din Legea nr. 31/1990, prin raportare la care Parlamentul a realizat corelările de tehnică legislativă. Or, corelările de tehnică legislativă nu ar fi fost posibile dacă art. 14 din Legea nr. 31/1990 nu ar fi fost avut în vedere de procedura de reexaminare».

2.2. În jurisprudență sa constantă, «Curtea Constituțională a statuat că nu pot forma obiect al controlului de constituționalitate numai dispozițiile legale care „nu au suferit niciun eveniment legislativ în procedura de reexaminare”»[24]. În prezenta cauză s-a argumentat în sensul că art. 14 din Legea nr. 31/1990 a fost abrogat încă înainte de reexaminarea legii, iar teza finală din art. 17 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 a fost abrogată în urma corelărilor de natură tehnică realizate în cadrul reexaminării. De aceea s-a susținut că art. 14 nu poate face obiectul unei sesizări de neconstituționalitate în această etapă a procedurii legislative, în vreme ce art. 17 alin. (1) a fost invocat în sesizare doar pentru a permite atacarea art. 14, lucru care ar fi fost nepermis. În mod tendențios („explicit” spun autorii opiniei separate) «a fost invocat precedentul (s.n. D.D.) creat prin Decizia nr. 975/2010 pentru a se justifica respingerea ca inadmisibilă a sesizării Guvernului, cu motivarea că nu pot forma obiect al controlului de constituționalitate decât acele dispoziții legale care reprezintă „diferența specifică dintre varianta redacțională a legii reexaminate și varianta redacțională inițială a legii”»[25].

2.3. Or, tocmai abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990, remarcă autorii opiniei separate, «a fost obiectul principal al cererii de reexaminare și, prin urmare, a constituit obiectul procedurii de reexaminare, astfel încât este greu de înțeles de ce abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990 nu putea fi considerată „un eveniment legislativ în procedura de reexaminare” pentru a putea face obiectul unei sesizări de neconstituționalitate». „De altfel, așa cum se arată și în opinia majoritară, tocmai pentru corelarea cu această abrogare a fost abrogată și teza finală din art. 17 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 în cadrul procedurii de reexaminare și au fost operate toate celelalte modificări ale art. 17 din Legea nr. 31/1990”.

«Acest fapt justifică pe deplin sesizarea Curții Constituționale cu „evenimentul legislativ din procedura de reexaminare” care privește ambele prevederi din Legea nr. 31/1990, adică atât art. 14, cât și art. 17 din lege. În plus, „diferența specifică” dintre varianta redacțională inițială a legii și varianta redacțională a legii reexaminate constă tocmai în faptul că art. 14 și unele teze ori alineate ale art. 17 din Legea nr. 31/1990 lipsesc. Deci și acesta era un argument tot în favoarea admisibilității obiecției de neconstituționalitate».

2.4. Este adevărat că „în Decizia nr. 975/2010, Curtea Constituțională a stabilit că nu pot face obiect al unei sesizări de neconstituționalitate prevederi ale legii care nu au fost niciodată abordate („nu au suferit niciun eveniment legislativ”) în procedura reexaminării reglementată de art. 147 alin. (2) din Constituție, adică nu au fost contestate anterior deloc în cadrul unei sesizări de neconstituționalitate referitoare la aceeași lege.” În considerentul II.2. paragrafele A 5 și 6 din acea decizie arată, însă, „expressis verbis” că: „Or, în procedura reexaminării reglementată de art. 147 alin. (2) din Constituție, Parlamentul nu are competența constituțională de a modifica prevederile legale constatate ca fiind constituționale, ci va putea numai să pună de acord prevederile neconstituționale cu decizia Curții Constituționale; desigur, așa cum s-a arătat mai sus, Parlamentul poate modifica și alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispozițiile declarate ca fiind neconstituționale. Prin urmare, „alte îmbunătățiri” ce ar viza legea criticată se pot face numai prin alte legi sau ordonanțe de modificare și completare.

Astfel, în condițiile în care critica autorilor obiecției de neconstituționalitate vizează un text de lege care nu a făcut obiectul reexaminării (s.n.) în sensul art. 147 alin. (2) din Constituție, Curtea constată că obiecția de neconstituționalitate nu îndeplinește o condiție de admisibilitate, și anume aceea de a se limita la modificările ce au fost aduse legii în procesul de reexaminare».

2.5. Prin urmare, remarcă autorii opiniei separate din prezenta cauză „sesizarea de neconstituționalitate din acea cauză (Decizia nr. 975/2010) viza prevederi ale legii care nu numai că nu fuseseră modificate în urma reexaminării, dar nu făcuseră nici măcar obiectul reexaminării, ceea ce nu este cazul în prezenta speță. În cazul art. 14 din Legea nr. 31/1990 chiar acest articol fusese obiectul reexaminării și, pe cale de consecință, sesizarea era admisibilă cu privire la acest capăt de cerere”.

3.1. Pe fond, autorii opiniei separate consideră „că abrogarea art. 14 și a unor alineate ori teze din art. 17 din Legea nr. 31/1990 contravine obligațiilor ce revin statului pentru realizarea unei economii de piață în baza art. 135 din Constituție, precum și obligațiilor pe care statul și le-a asumat prin aderarea la Uniunea Europeană în baza art. 148 din Constituție. Guvernul a invocat neconstituționalitatea abrogării tezei finale din art. 17 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, inclusiv prin raportare la art. 14 din aceeași lege, întrucât se creează un cadru normativ eliptic, ce nu mai asigură efectele scontate prin interdicția de înființare a unui număr nelimitat de societăți cu asociat unic, anume disciplina economică, transparentizarea mediului de afaceri și combaterea evaziunii fiscale, toate obiective urmărite și de reglementări relevante din cadrul Uniunii Europene”[26], fapt ce conduce la nerespectarea art. 45, art. 135 și art. 148 alin. (2) din Constituție”. Același gen de argumente au fost aduse de autorul excepției de neconstituționalitate, „și în susținerea că și intervenția legislativă realizată asupra art. 17 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, care viza abrogarea interdicției ca numărul societăților care funcționează în același imobil să nu depășească numărul de încăperi/spații distincte obținute prin partajare, corelat cu modificarea art. 17 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 în sensul eliminării mecanismului de verificare a sediului unei societăți cu răspundere limitată la înmatricularea unei societăți sau la schimbarea sediului său social”. „De asemenea, intervenția asupra Legii nr. 196/2018 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari și administrarea condominiilor utilizează o tehnică legislativă mai puțin inspirată și slăbește suplimentar garanțiile de integritate pentru mediul de afaceri din România, riscând să afecteze și dreptul de proprietate al persoanelor asociate în cadrul condominiilor”.

Autorii opiniei separate mai rețin că Guvernul a invocat „și că toate aceste garanții de integritate existau în Legea nr. 31/1990 încă de la adoptarea sa în varianta inițială, iar conținutul normativ al actualelor art. 14 și 17 din această lege a fost validat anterior de jurisdicția constituțională, în Decizia nr. 232/2004, întrucât a fost considerat o expresie a prevederilor art. 135 din Constituție.

3.2. Aceiași autori consideră „că prin abrogarea interdicției de a înființa un număr nelimitat de societăți cu asociat unic de către aceeași persoană legiuitorul a nesocotit obligațiile care revin României în calitate de stat membru al Uniunii Europene și pe care constituantul român – spre deosebire de alte puteri constituante din Uniunea Europeană – a înțeles să le consacre și în Legea fundamentală în cadrul art. 148. În plus, prin această abrogare statul abdică de la obligația sa de a asigura un cadru juridic stabil și predictibil pentru desfășurarea și spălare a banilor (art. 135 din Constituție)”.

În concluzie, pentru motivele de mai sus, autorii opiniei separate își exprimă opinia „că obiecția de neconstituționalitate formulată de Guvernul României era admisibilă, iar pe fond se impunea a fi admisă, cu consecința constatării neconstituționalității Legii pentru modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990”.

Dar „nebunia” nu se oprește aici, pentru că abrogările, modificările și completările Legii nr. 31/1990, prin Legea nr. 102/2020, abia încep să-și producă adevăratele efecte, din păcate negative[27].

De lege ferenda:

Este incontestabil că, mai ales în ultima perioadă, Curtea Constituțională a României a devenit obiectul unor numeroase controverse, de natură politică, socială sau juridică. I se reproșează, de pildă, că este constituită pe criterii politice, că membri săi au salarii uriașe, pensii „nesimțite” și condiții discriminatorii de pensionare, că li se permite cumularea mai multor funcții, precum și cumularea veniturilor de natură salarială cu pensia, că soluțiile pronunțate sunt tot mai des criticabile/criticate, inclusiv din „interior” pe calea opiniei separate etc.

Una dintre principalele cauze o constituie, în opinia mea, Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Este unanim acceptat că actele normative (deci și Legea nr. 47/1992) reglementează relațiile economice și sociale (inclusiv juridice) dintr-un anumit domeniu (în speță, domeniul contenciosului constituțional). Având în vedere caracterul dinamic al acestor relații, normele juridice care le reglementează trebuie puse în acord cu ele pentru că, altfel, normele s-ar putea transforma în adevărate bariere în calea dezvoltării unor asemenea relații, care ar putea conduce la disensiuni sociale majore.

Legea nr. 47/1992 are respectabila vârstă de 28 de ani și este ușor de observat că o parte dintre dispozițiile sale au intrat deja în contradicție cu realitatea românească actuală și, pe cale de consecință necesită itervenția unui/unor evenimente legislative.

Nu este atributul meu să fac o nouă Lege pentru organizarea și funcționarea Curții Constituționale și nici să fac, formal, modificări sau completări ale unor dispoziții ale prezentei legi.

În virtutea dreptului la opinie, recunoscut prin Constituție, îmi îngădui numai câteva idei pentru perfecționarea cadrului legislativ privind organizarea și funcționarea contenciosului constituțional:
• Instituirea unui sistem structurat pe două nivele de jurisdicție;
• Promovarea magistraților constituționali numai pe criterii strict profesionale;
• Reducerea mandatului judecătorilor constituționali la 2-3 ani, cu posibilitatea de prelungire pe perioade similare, pe aceleași (sau alte) criterii profesionale;
• Eliminarea discrepanțelor vădite față de alte catergorii socio-profesionale, în materie de salarizare și pensionare;
• Instituirea unor reguli care să limiteze posibilitatea magistraților constituționali să se pronunțe în propriile cauze;
• Dimensionarea corectă și controlabilă a personalului auxiliar.

Aștept inițiativa legislativă în acest sens a cel puțin 34 de parlamentari PSD, PNL, USR și ALDE!


[1]A se vedea „Proverbele românilor”, pe https://ro.wikisource.org/wiki/Proverbele_rom%C3%A2nilor, nr. 2884.
[2]M-am săturat să mai număr actele normative de modificare și completare ale acestei legi. Celor curioși în acest sens le sugerez să consulte lista lor, pe http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.frame.
[3]A se vedea Camera Deputaților, Urmarirea procesului legislativ, PL-x nr. 470/2017, pe http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?idp=16629.
[4]Ibidem.
[5]Ibidem.
[6]Ibidem.
[7]A se vedea D. Dumba, Înființarea societăților. Reglementare, comentarii, practică (Un rechizitoriu la legea și morala societară, Ed. Studis, București 2016, p. 131.
[8]Ibidem.
A se vedea în acest sens și Gh. Piperea, în St. Cărpenaru, Gh. Piperea, S. David, Legea societăţilor, Comentariu pe articole, Ediţia 5, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2014, p. 129.
[9]A se vedea şi noţiunea de „artificiu” în Dicţionarul explicativ al limbii române: „procedeu (ingenios) folosit spre a împodobi sau a modifica realitatea”.
[10]Ibidem, „ficţiune”: „reprezentare produsă de imaginaţia cuiva şi care nu corespunde realităţii sau nu are corespondent în realitate; plăsmuire a imaginaţiei; născocire”.
[11]A se vedea D. Dumba, I.L. Apostu Dumba, Funcționarea societăților comerciale, Reglementare, comentarii, practică (Un rechizitoriu la legea și morala societară), pe suport CD, Ed. Sfântul Ierarh Nicolae, 2019, Vol. I, n.s. 647, p. 219.
[12]A se vedea St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale, Comentariu pe articole, Ediţia 4, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2009, p. 115 – 116.
[13]A se vedea cererea de reexaminare pe http://www.cdep.ro/proiecte/2017/400/40/0/cerere440rx.pdf.
[14]Republicată în în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, cu modificările și completările ulterioare.
[15]Cu privire la precedentul judiciar, a se vedea și:
– Ghe. Piperea, Precedentul judiciar și aplicabilitatea directă în dreptul intern a reglementărilor comunitare europene, pe www.juridice.ro.;
– Ibidem, M. D. Bob, Despre precedentul judiciar și valoarea sa de izvor de drept.
[16]A se vedea și P. Perju, Comentariu la art. 1 din Codul civil, în A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil, Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2012, p. 1 și 2.
[17]A se vedea, pentru edificare și pct. 58 din Decizia Curții Constituționale nr. 372 din 17 iunie 2020, care face obiectul prezentei analize: „Criticile ce puteau fi formulate cu privire la acest din urmă text nu pot fi opuse în mod valid art. I pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (1)] din lege, având în vedere jurisprudența antereferită a Curții Constituționale” (s.n. D.D.).
Curtea Constituțională își justifică trimiterile la „jurisprudența antereferită” prin invocrea unui text insuficient precizat – art. 147 alin. (4) din Constituția României – care prevede că „deciziile sunt general obligatorii”.
[18]Pentru o redare exactă a considerentelor și dispozițiilor Curții și pentru a evita orice suspiciune de interpretare eronată a acestora, voi folosi procedeul citării între ghilimele.
[19]Potrivit art. 58 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constituie „evenimente legislative”: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea.
[20]Pentru argumentarea pe larg a acestor susțineri, autorii opiniei fac trimitere la opiniile separate la deciziile Curții Constituționale nr.67/2018 și nr.334/2018.
[21]Pentru argumentare se face trimitere la pct. 9 din opinia separată la Decizia nr. 67/2018 precum și opiniile separate la deciziile Curții Constituționale nr. 67/2018 și nr. 334/2018.
[22]Pentru argumentare se face trimitere la deciziile Curții nr. 20/2000 și nr. 767/2016.
[23]Se face trimitere și la deciziile Curții Constituționale nr. 334/2018, nr. 386/2018 și nr. 389/2018.
[24]Pentru argumentare se face trimitere la deciziile nr. 975/2010, nr. 334/2018, nr. 386/2018, nr. 389/2018.
[25]Se face trimitere și la deciziile nr. 334/2018, nr. 386/2018 și nr. 389/2018.
În opinia mea (D.D.), susținerea „că art. 14 din Legea nr. 31/1990 a fost abrogat încă înainte de reexaminarea legii” este cotrarară „principiului aplicării în timp a legii civile” [art. 6 din Codul Civil], precum și unor norme de tehnică legislativă [art. 61, 62 și 64 alin. (3) teza I din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 215 din 6 aprilie 2010, cu modificările și completările ulterioare].
[26]A se vedea Directiva 2018/843 a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 2018 de modificare a Directivei 2015/849 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului, precum și de modificare a Directivelor 2009/138/CE și nr. 2013/36/UE.
[27]A se vedea, supra, textele la care fac referire notele de subsol 7 și 12, precum și pct. 3.1 și 3.2 care cuprind concluziile „pe fond” ale autorilor opiniei separate.
Pentru efecte considerate a fi pozitive, a se vedea A. Tortov, A. Vlasin, Orice persoană fizică sau juridică va putea deține calitatea de asociat unic în mai multe societăți, pe https://www.juridice.ro/688901/orice-persoana-fizica-sau-juridica-va-putea-detine-calitatea-de-asociat-unic-in-mai-multe-societati.html.


Avocat Dumitru Dumba



PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Au fost scrise până acum 4 de comentarii cu privire la articolul “Despre modificările și completările Legii nr. 31/1990 privind societățile, prin Legea nr. 102/2020 sau Unde e înțelepciune scurtă, (e) și nebunie multă”

  1. Ana-Maria UDRISTE spune:

    De acord. Noi ne-am trezit în toate județele în care am depus cereri de modificare a sediului / infintare de SRL ca trebuie să avem contractul înregistrat la ANAF. Chiar și CAJ-ul.

    Sau contractul de comodat. Practic este un drum în plus.

    • Cătălin OROVICEANU spune:

      Cand am citit art. 17 (3), in noua forma, am avut o senzatie ca asa se va intampla. Dar m-am gandit ca nu va fi dracul chiar asa de negru. Se pare ca este.
      Curios este ca art. 17 (3), in noua forma, preia exact litera (a) din vechiul art. 17 (3), iar pe vremea vechii redactari nu exista o interpretare atat de restrictiva. Iar literele (b) si (c) din vechea forma nu contineau derogari de la litera (a), astfel incat sa argumentezi ca te scapau de inregistrarea la ANAF a oricarui tip de contract. Dar, probabil, nimeni nu a despicat atunci firul in patru. Acum, cu un singur alineat, se pare ca o fac.

  2. Cătălin OROVICEANU spune:

    Poate ar trebui modificat putin titlul articolului, caci imi pare mai degraba o pledoarie pentru re-asezarea atributiilor CCR.
    Nefiind un expert in drept constitutional, nu ma pot pronunta pe propunerile autorului.
    Cu privire la aceasta lege de modificare a Legii 31/1990, cred totusi ca asteptam prea mult de la CCR. Nu vad nimic neconstitutional in a avea mai multe SRL-uri cu acelasi asociat unic.
    Apoi, nu sunt convins ca mai multe SRL-uri cu asociat unic inseamna frauda (sau, cum zice guvernul, incurajare a evaziunii fiscale, etc). Sa-mi fie ingaduit sa nu cred in argumentele guvernului cu evaziunea fiscala, dupa ce am vazut cat de „eficienta” e in practica opozitia la transferul partilor sociale (si care a fost reglementata ca modalitate de a combate evaziunea fiscala).
    In plus, evitarea acestei restrictii era atat de usoara: imi faceam un SRL in care eram asociat unic, iar in celelalte SRL-uri ma puneam pe mine plus acest SRL cu o singura parte sociala. Practic, eram doar eu si o gramada de SRL-uri. Toti cu raspundere limitata. Deci…
    Asa ca, mai bine cinstit, pe fata. Sigur, noua reglementare nu e ideala, dar nici vechea reglementare nu era cine stie ce chestie cu caracter preventiv.
    Iar argumentele doctrinare ca SRL-ul cu asociat unic este nu stiu ce constructie juridica ciudata: doctrina mai trebuie sa coboare si in strada, sa vada realitatile si necesitatile economice.

  3. Dumitru DUMBA spune:

    Stimate domnule avocat Catalin Oroviceanu,

    1) Citindu-vă CV-ul (acum) și câteva dintre articolele pe care le-ați publicat (în timp; într-o lucrare a mea din 2019 chiar v-am citat de cinci ori), sunt onorat de faptul că ați avut amabilitatea să vă alăturați numele dvs. de cel al meu.

    2) Vă mărturisesc că atunci când am scris articolul „Despre modificările și completările Legii nr. 31 …” nu mi-am propus drept ținte CCR-ul, Parlamentul sau alte înalte autorități publice, căorara să le aduc nu știu ce acuze sau, dimpotrivă.
    Nu am făcut altceva decât niște constatări, în limitele mele de percepție și interpretare, ale unor fapte și împrejurări, mai mult sau mai puțin de natură juridică: adoptarea unei legi de modificare și completare a altei legi; o cerere de revizuire; o excepție de neconstituționalitate; o decizie de respingere a acesteia (cu opinie separată); existența, mai ales pe media, a unor controverse cu privire la CCR.
    Referințele la CCR au venit ca modeste opinii de final, desprinse din realitățile românești, cu privire la locul și rolul acestei onorabile autorități. Am gândit atunci, de exemplu, că un al doilea nivel de jurisdicție ar fi permis „o judecare mai dreaptă a cauzei”.

    3) Nu mă consider un teoretician al dreptului și cu atât mai mult un „constituționalist”. Îndrăznesc să cred că sunt, mai degrabă, un practician al dreptului, cu ceva experiență în legistică formală (pentru cei mai puțin inițiați: „redactarea legilor”), în interpretarea și aplicarea normei juridice și chiar în „mânuirea condeiului”.

    4) Vă exprimați opinia că poate „așteptăm prea mult de la CCR”! Păi, dacă nu de la CCR, atunci de la cine?!

    5) Afirmați, de asemenea, că nu vedeți „nimic neconstituțional în a avea mai multe SRL-uri cu același asociat unic”. Vă mărturisesc că nici eu nu aș fi văzut, probabil, dacă nu citeam cu atenție „opinia separată” a doi dintre magistrații constituționali, la decizia ce a făcut obiectul articolului meu. Aș fi invocat, cel mult, motive de inoportunitate.

    6) Autorii acestei opinii nu s-au mărginit la a observa dacă și în ce măsură abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990 privind societățile, favorizează sau nu evaziunea fiscală. Pentru combaterea evaziunii avem organe fiscale, organe de cercetare penală, parchete și instanțe de judecată competente. Și, de fapt, de 30 de ani ne-am cam obișnuit cu ea și o cam tolerăm, așa cum o să ne obișnuim și cu Covid-ul.

    7) Sunt și eu de acord că existența a mai multor SRL-uri cu asociat unic nu înseamna fraudă, prin ele însele. „Pericolul”, dacă îmi este îngăduit să spun așa, poate veni nu numai de la evaziunea fiscală, ci și de la folosirea frauduloasă a prerogativelor pe care legea le conferă asociatului unic, în detrimentul societății și/sau al creditorilor ei, de exemplu, în materie de evaluare a aporturilor în natură, a reducerii capitalului social vărsat spre minimul prevăzut de lege cu afectarea gajului general, încheierea unor contracte între societatea cu răspundere limitată și persoana fizică sau persoana juridică asociat unic al celei dintâi, acoperirea nulităților unor acte juridice ale societății, cedarea părților sociale, dizolvare, lichidare, precum și în materie de compensație, prescripție, insolvență etc.

    8) Faptul că dispozițiile art. 14 puteau fi eludate trebuia să ducă la perfecționarea cadrului legislativ în materie și nu constituia un motiv temeinic de abrogare a sa.

    Existau și alte soluții. De exemplu, într-o lucrare a mea [Înființarea societăților. Reglementare, comentarii, practică (Un rechizitoriu la legea și morala societară), Editura Studis, București, 2016, p. 132] făceam următoarele propuneri de lege ferenda:
    1. După alin. (2) al art. 14 se introduce alin. (2 indice 1) care are următorul cuprins: „(2 indice 1) Persoana fizică, asociat unic într-o societate cu răspundere limitată nu se poate asocia cu alte societăţi cu răspundere limitată în care singurul asociat persoană fizică este el însuşi”.
    2. Alin. (3) al art. 14 se modifică şi are următorul conţinut:
    „(3) În cazul încălcării prevederilor alin. (1) – (2 indice 1), Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, precum şi orice persoană interesată, poate cere dizolvarea pe cale judecătorească a societăţii astfel constituite” .
    3. După alin. (3) al art. 14 se introduce alin. (3 indice 1) care are următorul conţinut: „(3 indice 1) Prevederile alin. (3) al art. 14 sunt aplicabile şi în situaţia în care prin orice modalitatea admisă de lege o societate cu răspundere limitată se transformă în societate cu asociat unic, iar aceasta este asociată cu o altă societate cu asociat unic”.
    Dar cine eram eu, să mă audă cineva!?

    9) În penultimul paragraf al comentariului dvs. folosiți sintagma „Așa că, mai bine cinstit, pe față”. Trebuie să recunosc că nu înțeleg sensul acestei afirmații, dar nici nu îndrăznesc să-i dau vreo interpretare. Pun numai o întrebare, să-i zicem retorică, tot „pe față”: Cui i-ar conveni calitatea de creditor de bună credință al unei societăți cu răspundere limitată cu asociat unic care folosește prerogativele prevăzute de lege și aduce societatea în stare de insolvență?

    10) Forța argumentelor autorilor opiniei separate m-au făcut să mă raliez acesteia:
    a. Pe procedură, „nici Constituția, nici legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale nu au stabilit alte termene de decădere din dreptul de a sesiza jurisdicția constituțională decât cel incert evocat prin referirea la promulgarea legii de către Președintele României [din art. 146 lit. a) din legea fundamentală]”, iar „sesizările adresate Curții Constituționale în interiorul acestui termen incert, de promulgare a legii, sunt admisibile”.
    b. Pe fond, „abrogarea art. 14 și a unor alineate ori teze din art. 17 din Legea nr. 31/1990 contravine obligațiilor ce revin statului pentru realizarea unei economii de piață în baza art. 135 din Constituție, precum și obligațiilor pe care statul și le-a asumat prin aderarea la Uniunea Europeană în baza art. 148 din Constituție”.

    11) Cu tot respectul, nu vă împărtășesc opinia că „doctrina” – al cărui exponent sunteți mai degrabă dvs., de la înălțimea catedrei universitare, și nu eu, un biet practician – „mai trebuie să coboare și în stradă, să vadă realitățile și necesitățile economice”, ci alții ar trebui să o facă.

    Doctrina juridică și-a îndeplinit și continuă să-și îndeplinească menirea ei de a căuta și propune cele mai bune soluții de reglementare precum și de interpretare și aplicare a normelor de drept, chiar dacă aceste soluții nu sunt obligatorii sau, după caz, „general obligatorii” și nici nu au calitatea de izvor de drept sau de precedent, și chiar dacă o mare parte dintre ele au o valoare teoretică deosebită. Asta este soarta doctrinarilor (ca și a practicienilor), să lucreze, în principiu, „cu materialul clientului”: cu o lege dată, cu o normă juridică dată, cu un act juridic dat, cu o hotărâre judecătorească dată ș.a.m.d., într-o relație de multe ori invers proporțională, cu cât materialul clientului este mai de proastă calitate, cu atât „performanța” doctrinei este mai evidentă.
    Pentru cine are ochi, să vadă! Pentru cine are urechi, să audă! Altfel, vom continua să „bâjbâim”, mult și „bine”, „în stradă”, dar și în cabinete sau în sediile societăților (comerciale)!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.