Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Competența de urmărire penală în situația conexității între faptele militarilor și cele ale civililor
28.07.2020 | Radu SLĂVOIU

JURIDICE - In Law We Trust
Radu Slăvoiu

Radu Slăvoiu

În practica organelor de urmărire penală apar uneori dificultăți în determinarea competenței în cauzele constituite ca urmare a reunirii unor dosare privind infracțiuni comise de militari cu dosare privind infracțiuni comise de civili.

Aceste dificultăți sunt generate de inconsistența unor dispoziții din legislația procesual penală, a căror interpretare lasă relativ neacoperită ipoteza mai sus menționată.

Astfel, pe de o parte, dispozițiile art. 56 alin. (4)-(5) C.p.p. atribuie procurorului militar competența obligatorie de a efectua urmărirea penală în cazul tuturor infracțiunilor săvârșite de militari, precum și de participanții, civili sau militari, la aceste infracțiuni. Această competență vizează, prin urmare, situația în care, raportat la dispozițiile art. 46-48, art. 52 și art. 174 C.pen., la săvârşirea aceleiași infracțiuni contribuie, în calitate de autor, coautor, instigator sau complice, cel puțin două persoane, dintre care unul este militar, iar celălalt civil.

Pe de altă parte, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 56 alin. (5) C.p.p. ar rezulta că procurorul militar nu este competent să cerceteze infracțiuni comise de civili, dacă acestea se află în relație de conexitate cu infracțiuni comise de militari, întrucât în această situație nu putem vorbi de ”participanți” la infracțiunea militarului. Pentru această ipoteză, pare că devin aplicabile dispozițiile art. 44 alin. (1), (4) și (5) raportat la art. 63 alin. (1) C.p.p., care arată că, în faza de urmărire penală, se aplică în mod corespunzător regulile specifice judecății pentru ipoteza reunirii cauzelor. Prin urmare, cauza reunită privind fapta comisă de militar, conexă cu cea comisă de civil, ar fi de competența procurorului civil (egal în grad cu cel militar).

Însă, incidenţa în ipoteza analizată a dispozițiile art. 44 alin. (1), (4) și (5) raportat la art. 63 alin. (1) C.p.p. generează unele incongruenţe:

– în primul rând, atribuirea către procurorul civil a competenței pentru cauza reunită intră în contradicție cu competența obligatorie a procurorului militar pentru fapta militarului. Natura competenţei procurorului militar este specială și derogatorie faţă de competenţa procurorului civil[1]. Privit în ansamblu, Codul de procedură penală permite explicit cercetarea civililor de către procurori militari (avem dispoziţie clară în cazul participației penale), dar nu conţine nicio regulă expresă care să permită urmărirea penală a militarilor de către procurori civili (aceasta rezultă numai pe cale interpretativă). Aşadar, ceea ce putem afirma cu certitudine este că legea impune, ”în mod obligatoriu”, urmărirea penală a militarului de către procurorul militar. Or, dacă în dosarul reunit urmărirea ar fi efectuată de procurorul civil, s-ar încălca norma de competență privind cercetarea faptei conexe a militarului;

– în al doilea rând, aplicarea ad litteram în faza de urmărire penală a dispozițiilor art. 44 alin. (1), (4) și (5) C.p.p. conduce la un mod cel puţin bizar de stabilire a competenţei organelor judiciare. Astfel, este cunoscut că, în cursul judecăţii, pentru dosarele în care sunt atât inculpaţi militari cât şi inculpaţi civili competenţa revine întotdeauna instanţei civile, fie că vorbim de participaţie penală la aceeaşi faptă, fie că vorbim de fapte conexe. Aceasta este consecinţa jurisprudenţei CEDO care, în cauza Maszni, a stabilit că judecarea civililor de către judecători militari încalcă dreptul la un proces echitabil. Însă, este evident că legiuitorul român nu a urmărit să extindă practica CEDO şi la faza de urmărire penală, din moment ce, pentru ipoteza participaţiei penale militari-civili, a dat în mod expres competenţa procurorului militar, prin art. 56 alin. (5) C.p.p. În aceste condiţii, mă întreb care ar fi logica pentru care, la fapte ale militarilor, conexe cu cele ale civililor, legea să fi vrut stabilirea competenţei în favoarea procurorului civil? Este inexplicabil pentru mine de ce legiuitorul ar fi dorit ca, în timp ce judecarea dosarelor în care sunt implicaţi militari şi civili se face la instanţa civilă în ambele ipoteze puse în discuţie (participaţie şi conexitate), urmărirea penală să se realizeze de procurorul militar într-o ipoteză (participaţia penală) şi de procurorul civil în cealaltă (conexitatea). Practic, din această perspectivă, aplicarea dispoziţiilor art. 44 alin. (1), (4) şi (5) nu se realizează chiar „în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale”, aşa cum arată art. 63 alin. (1) C.p.p..

Din cele de mai sus se observă că, într-o cauză reunită privind infracțiuni comise de civili, care sunt conexe cu infracțiuni comise de militari, procurorul militar este competent pentru fapta militarului, dar interpretarea dispozițiilor art. 44 alin. (1), (4) și (5) raportat la art. 63 alin. (1) C.p.p. îl împiedică să urmărească și fapta conexă a civilului, în timp ce procurorul civil este competent pentru fapta civilului, dar este împiedicat de dispozițiile art. 56 alin. (4)-(5) C.p.p. să urmărească fapta conexă a militarului.

Cum s-ar putea rezolva această situație problematică? Teoretic, prin cercetarea raportului ”normă specială – normă generală” între competența procurorilor militari și cea a procurorilor civili. Numai că nu există vreun argument solid care să elucideze situaţia. Este cert că dispozițiile art. 56 alin. (5)-(6) C.p.p. sunt norme speciale, dar la fel de evident este că excepția este de strictă interpretare, deci nu poate fi extinsă la ipoteze pe care aceste texte nu le reglementează. Însă, nici invers nu ajungem la o concluzie valabilă: dispozițiile art. 63 C.p.p., aplicate strict, conduc tocmai la încălcarea competenței speciale a procurorului militar.

În această situație, s-a apelat uneori în practică la varianta facilă din punct de vedere tehnic: disjungerea și formarea a două dosare separate, cel privind fapta militarului fiind instrumentat de procurorul militar, cea privind fapta civilului de procurorul civil. Raportat la dispozițiile art. 43 și art. 46 C.p.p., disjungerea este posibilă, ipoteza pe care o avem în vedere nefăcând parte din situațiile de reunire obligatorie a cauzelor.

Însă, deși posibilă, disjungerea nu este de dorit întrucât afectează caracterul unitar al urmăririi penale și poate conduce la soluții contradictorii. Tocmai de aceea legea dă preferință reunirii cauzelor, iar art. 46 C.p.p. arată că disjungerea este posibilă ”pentru motive temeinice pentru mai buna desfășurare” a procesului. Este evident că, în ipoteza pe care o analizăm, disjungerea nu este folosită decât ca paleativ pentru o reglementare deficitară, în niciun caz pentru că ar asigura o urmărire penală mai eficientă. Un exemplu relativ simplu este cel al faptelor de lovire reciprocă dintre un militar și un civil: constituirea a două dosare separate, cercetate la parchete diferite, când este evident că există un unic context de loc, timp și împrejurări, conduce la urmăriri penale realizate în moduri parțial diferite, cu posibile deosebiri între soluții, cu probabilitate ridicată de a nu se finaliza nici măcar la momente apropiate. Și, după părerea mea, este și puțin penibil pentru justiţie şi justițiabili: cei doi ”bătăuși” schimbă scaunele de persoană vătămată și inculpat după cum se schimbă procurorul militar cu cel civil, fiecare povestind într-un birou ”cum a dat”, iar în celălalt ”cum a luat” palma.

Dacă exemplul de mai sus este puțin amuzant, carențele derivate din disjungere devin mult mai serioase în cazul infracțiunilor aflate în ceea ce doctrina numește ”pluralitate disociată”. De pildă, darea – luarea de mită sau cumpărarea – traficul de influență[2]. Este evident că disjungerea și formarea a două dosare în cazul în care mituirorul este civil, iar mituitul este militar, împietează grav asupra urmăririi penale. Aceeaşi concluzie în cazul evadării unui militar din arest, dacă a fost ajutat de un civil – pentru că, prin voința legiuitorului, înlesnirea evadării nu este reglementată ca formă de participaţie la evadare, ci ca infracțiune distinctă.

La fel se prezintă situația atunci când infracțiunile sunt diferite, dar legăturile dintre ele sunt aproape indisolubile. Spre exemplu, un militar comite o înșelăciune prin fals, dar înscrisul a fost falsificat de un civil din proprie inițiativă. Militarul comite înșelăciunea și uzul de fals, civilul este complicele militarului la înșelăciune, dar este autorul unic al falsului. Ca participant la înșelăciune, civilul trebuie cercetat de procurorul militar, dar acesta nu va putea efectua urmărirea cu privire la fals, întrucât aceasta este o infracțiune distinctă, la care militarul nu a participat, ea fiind doar o faptă conexă pentru care ar trebui dispusă disjungerea, declinarea și constituirea unui dosar separat la procurorul civil.

Desigur, legea tace. Avem dispoziții care nu acoperă juridic problema, iar sancțiunea în caz de determinare eronată a competenței este nulitatea absolută. Disjungerea – după modelul de mai sus – evită sancțiunea proceasulă, dar promovează riscul unei justiții incoerente.

În opinia mea, o interpretare mai aproape de spiritul legii este cea de a acorda procurorului militar competența de a cerceta cauzele reunite. Și aceasta nu doar pentru că procurorul militar are competență specializată și derogatorie faţă de procurorul civil, ci și pentru că așa mi se pare că a raționat legiuitorul atunci când a fixat regula competenței procurorului militar față de participanții civili la infracțiunea unui militar.

Nu îmi propun să neg teoria participației penale, care are în centru fapta autorului, în jurul căreia gravitează contribuțiile participanților, dar adevărul este că această teorie pornește totuși de la o ficțiune: în realitate, fapta autorului este una, fapta complicelui este alta, iar a instigatorului este diferită de ale primilor doi. Dacă privim activitatea materială, autorul, complicele şi instigatorul au comportamente substanţial diferite; nici măcar în cazul coautoratului nu este necesar să existe comportamente identice. Prin urmare, faptele participanţilor sunt, din punct de vedere obiectiv, activităţi materiale profund deosebite. Corelația ”fapta” – ”ajutor la fapta” – ”determinarea faptei” reprezintă, în fond, o inovație menită a facilita înțelegerea și aplicarea concretă unor concepte și norme, urmărind cu precădere raportarea la un text unic de incriminare (autorat la furt, complicitate la furt). La fel de bine putem însă afirma că autorul comite o infracțiune, complicele o altă infracțiune (autorul a furat, complicele a ajutat). În plus, legiuitorul a recurs uneori și la excepții de la această concepție: mituitorul nu este tratat legal ca și complicele mituitului, ci ca autor unei infracțiuni distincte, cel care înlesnește evadarea nu este complicele evadatului, ci autorul unei infracțiuni distincte. Situația este la fel de evidentă în cazul lovirilor: când două persoane se lovesc reciproc în același context sunt două infracțiuni distincte, când mai multe persoane se lovesc reciproc în același context avem, prin voința legii, o singură infracțiune de încăierare, cu autori aflaţi în pluralitate naturală, deşi acţiunile lor sunt, în esenţă, tot loviri reciproce, dar între care se produce confuzie.

În aceste condiţii, apreciez că logica dispozițiilor art. 56 alin. (5) C.p.p. trebuie să transceadă ideii tehnice de ”participație penală”. Cred că legiuitorul s-a exprimat pur și simplu într-un mod incomplet. Mi-e dificil să înțeleg de ce s-ar fi permis procurorului militar să cerceteze, într-un cadru unitar, nu numai faptele comise exclusiv de militari, ci și faptele săvărşite de militari împreună cu participanți civili, dar s-ar fi dorit ca faptele militarilor aflate în strânsă legătură cu faptele civililor să fie cercetate de procurorul civil sau, şi mai ciudat, în dosare separate și de procurori diferiți. Până la urmă, dacă s-ar fi dorit ca procurorul militar să cerceteze exclusiv militari, nu ar fi existat art. 56 alin. (5) C.p.p.

Prin urmare, consider că, în rezolvarea problemei expuse, interpretarea voinței reale a legiuitorului ar trebui să primeze în fața interpretării tehnice gramaticale a normei[3].


[1] Am apreciat, cu un alt prilej, că aceasta natură specială şi derogatorie se manifestă inclusiv în raporturile cu procurorii D.I.I.C.O.T.. Îmi menţin opinia că singurul parchet specializat faţă de care nu funcţionează competenţa procurorului militar este S.I.I.J. (Are DIICOT competență cu privire la militari?, www.juridice.ro, 07.10.2019).
[2] Semnalez, dată fiind competenţa extinsă a Direcţiei Naţionale Anticorupţie cu privire la aceste fapte, formularea art. 13 alin. (6) din O.U.G. nr. 43/2002: „Urmărirea penală în cauzele privind infracțiunile prevăzute la alin. (1)-(3), săvârșite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate”. Şi această normă este prolixă, raportând mai întâi competenţa la cauză (de unde s-ar putea înţelege că procurorul militar D.N.A. cercetează şi eventuala faptă a civilului, conexă cu cea a militarului), după care se referă doar la infracţiunile săvârşite de militari.
[3] Singura formulare legislativă lipsită de ambiguitate, în problema conflictului de competenţă dintre diverse organe de urmărire penală specializate, mi se pare a fi cea din art. 881 alin. (2) din Legea nr. 304/2004: „Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție își păstrează competența de urmărire penală și în situația în care, alături de persoanele prevăzute la alin. (1), sunt cercetate și alte persoane” (desigur, acest text nu vizează problema pe care am antamat-o mai sus decât în măsura în care fapta magistratului militar ar fi conexă cu fapta altui militar).


Lect. univ. dr. Radu Slăvoiu
Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti – Facultatea de Drept

Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.