Secţiuni » Jurisprudenţă
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţă curentă ÎCCJ / Dezlegarea unor chestiuni de drept / Recurs în interesul legii
Curţi de apelTribunaleJudecătorii
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)
CărţiProfesionişti

CEDO. Jurisprudență în problematica simbolurilor și ținutelor religioase
29.07.2020 | Răzvan-Gabriel DALU

JURIDICE - In Law We Trust
Răzvan-Gabriel Dalu

Răzvan-Gabriel Dalu

I. Expunerea simbolurilor religioase în săli de clasă din școli publice[1] (Hotărârea (Marii Camere) Lautsi și alții împotriva Italiei din 18 martie 2011[2])

Copiii reclamantei erau înmatriculați la o școală publică în care toate sălile de clasă aveau un crucifix pe perete, fapt pe care reclamanta l-a considerat contrar principiului secularismului în baza căruia dorea să își educe copiii.

În hotărârea Marii Camere, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dispus că nu a fost încălcat art. 2 (dreptul la instruire) din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și că nu s-a ridicat o problemă distinctă în raport cu art. 9 (libertatea de gândire, de conștiință și de religie) din Convenție. Curtea a constatat în special că problema simbolurilor religioase în sălile de clasă se încadra, în principiu, în marja de apreciere a statului – în special pentru că nu exista consens la nivel european asupra acestei probleme – cu condiția ca deciziile în materie să nu ducă la o formă de îndoctrinare. Faptul că crucifixele din sălile de clasă din școlile publice din Italia confereau religiei majoritare a țării o vizibilitate predominantă în mediul școlar nu era suficient, în sine, să denote un proces de îndoctrinare. De asemenea, prezența crucifixelor nu era asociată cu învățământul obligatoriu despre creștinism; și nu exista nimic care să sugereze că autoritățile erau intolerante față de elevii care erau adepți ai altor religii, cei care erau necredincioși sau care aveau convingeri filozofice nereligioase. În ultimul rând, reclamanta și-a păstrat dreptul ca părinte de a-i ilumina și sfătui pe copiii săi și de a-i îndruma pe o cale corespunzătoare convingerilor sale filozofice.

II. Obligația de a apărea cu capul neacoperit în fotografii de identificare destinate utilizării în documente oficiale (Hotărârea Mann Singh împotriva Franței din 13 noiembrie 2008[3])

Reclamantul, sikh practicant, a susținut că impunerea obligației de a apărea cu capul neacoperit în fotografia de identificare din permisul de conducere a constituit o ingerință în viața sa privată și în exercitarea libertății sale de religie și de conștiință. Acesta s-a plâns de faptul că reglementările în materie nu conțineau nicio dispoziție pentru tratamentul diferit al membrilor comunității sikh.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (în mod vădit nefondată). Curtea a reținut că fotografiile de identificare destinate utilizării în permisul de conducere, care îl arătau pe reclamant cu capul neacoperit, erau necesare autorităților responsabile de siguranța și ordinea publică, mai ales în contextul controalelor efectuate în temeiul reglementărilor de circulație rutieră, pentru a fi în măsură să identifice șoferul și să verifice dacă acesta este autorizat să conducă autovehiculul respectiv. Curtea a subliniat că respectivele controale erau necesare pentru asigurarea siguranței publice, în sensul art. 9 § 2 din Convenție. Curtea a considerat că modalitățile practice de aplicare a controalelor respective intrau sub incidența marjei de apreciere a statului pârât, mai ales că obligația persoanelor de a-și da jos turbanele în acest scop sau pentru eliberarea inițială a permisului era sporadică. Prin urmare, Curtea a hotărât că ingerința în litigiu a fost justificată în principiu și proporțională cu scopul urmărit.

III. Controale de securitate – aeroport, consulate etc.

a) Hotărârea Phull împotriva Franței din 11 ianuarie 2005[4]

Invocând art. 9 din Convenție, reclamantul, sikh practicant, s-a plâns în special de ingerința în exercitarea dreptului său la libertatea de religie, ingerință cauzată de autoritățile aeroportuare, care l-au obligat să-și dea jos turbanul în cursul controlului de securitate obligatoriu pentru pasageri la intrarea în sala de așteptare din zona plecări. Acesta a susținut că nu era necesar ca agenții de securitate să îl oblige să dea jos turbanul, mai ales că nu refuzase să treacă prin poarta detectoare de metale ori să se supună controlului cu detectorul portabil.

Curtea a constatat că controalele de securitate din aeroporturi sunt necesare în interesul siguranței publice în sensul art. 9 § 2 din Convenție și că modalitățile practice de aplicare a acestora în prezenta cauză se încadrau în marja de apreciere a statului pârât, mai ales că măsura era folosită doar ocazional. Prin urmare, Curtea a hotărât că este vădit nefondat capătul de cerere formulat în temeiul art. 9 din Convenție și a declarat cererea inadmisibilă.

b) Hotărârea El Morsli împotriva Franței din 4 martie 2008[5]

Reclamanta, resortisant marocan, căsătorită cu un cetățean francez, nu a primit viză de intrare în Franța deoarece a refuzat să își dea jos vălul la controlul de identitate realizat de personalul de sex masculin la Consulatul general al Franței din Marrakech.

Curtea a declarat această cerere inadmisibilă (vădit nefondată), reținând în special că orice control de identitate la un consulat general urmărea scopul legitim al siguranței publice și că obligația reclamantei de a-și da jos vălul era foarte limitată în timp.

IV. Purtarea simbolurilor sau ținutelor religioase la școală sau universitate

1. Învățători și profesori

a) Hotărârea Dahlab împotriva Elveției din 15 februarie 2001[6]

Reclamanta, care era cadru didactic în învățământul primar și se convertise la islamism, s-a plâns de decizia conducerii școlii de a-i interzice să poarte vălul în timpul orelor, decizie confirmată ulterior de Tribunalul Federal Elvețian în 1997. Aceasta mai purtase văl la școală timp de câțiva ani, fără să provoace tulburări evidente.

Curtea a declarat această cerere inadmisibilă (vădit nefondată), reținând că măsura nu a fost nerezonabilă, având în vedere îndeosebi faptul că respectivii copii pentru care era responsabilă reclamanta, în calitate de reprezentant al statului, aveau între 4 și 8 ani, vârstă la care copiii sunt mai ușor de influențat decât elevii cu vârste mai mari.

b) Hotărârea Kurtulmus împotriva Turciei din 24 ianuarie 2006[7]

Cauza a avut ca obiect interdicția impusă unei profesoare universitare de a purta vălul islamic în exercitarea atribuțiilor sale. Reclamanta a susținut că interdicția de a purta văl când predă i-a încălcat dreptul de a-și manifesta religia în mod liber. Aceasta a susținut îndeosebi că decizia comisiei disciplinare, conform căreia ar trebui să se considere că și-a dat demisia ca urmare a purtării vălului islamic, a constituit o încălcare a drepturilor sale garantate de art. 8 (dreptul la respectarea vieții private), art. 9 și art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenție.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (în mod vădit nefondată). Aceasta a constatat că, mai ales în contextul relației dintre stat și cultele religioase, rolului factorilor de decizie politică naționali trebuia să li se acorde o pondere specială. Într-o societate democratică, statul era îndreptățit să restrângă purtarea vălului islamic în cazul în care practica venea în contradicție cu scopul protejării drepturilor și libertăților altora. În această cauză, reclamanta a ales să devină funcționar public; „toleranța” arătată de autorități, pe care s-a bazat reclamanta, nu făcea ca norma în litigiu să aibă o forță juridică mai puțin obligatorie. Codul vestimentar în litigiu, care se aplica fără deosebire tuturor funcționarilor publici, avea ca scop să apere principiile secularismului și neutralității în cadrul serviciului public, mai ales al celor din învățământul public. De asemenea, scopul acestor măsuri și modalitățile practice de aplicare a acestora trebuie în mod inevitabil să fie lăsate, într-o oarecare proporție, în sarcina statului respectiv. În consecință, având în vedere marja de apreciere de care beneficiază statele contractante în materie, ingerința în litigiu a fost justificată în principiu și proporțională cu scopul urmărit.

2. Elevi și studenți

a) Hotărârea (Marii Camere) Leyla Sahin împotriva Turciei din 10 noiembrie 2005[8]

Provenind dintr-o familie tradițională de musulmani practicanți, reclamanta a considerat că este datoria sa religioasă să poarte vălul islamic. Aceasta s-a plâns de o regulă anunțată în 1998, pe când era studentă la medicină la Universitatea Istanbul, regulă prin care studentelor le era interzis să poarte văl la orele de curs sau la examene, fapt care a determinat-o să plece din țară și să își continue studiile în Austria.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 9 din Convenție, constatând că în legislația turcă exista temeiul legal pentru ingerința în exercitarea dreptului reclamantei de a-și manifesta religia întrucât Curtea Constituțională a Turciei decisese anterior că purtarea vălului în universități este contrară Constituției. Prin urmare, reclamantei ar fi trebuit să-i fie clar, din momentul în care a intrat la universitate, că existau restricții privind purtarea vălului islamic și, de la data la care a fost anunțată regula universității, că risca să i se interzică accesul la orele de curs și la examene dacă îl purta în continuare. Având în vedere marja de apreciere a statelor în acest domeniu, Curtea a hotărât totodată că ingerința putea fi considerară „necesară într-o societate democratică” în sensul art. 9 § 2 din Convenție.

b) Hotărârea Kose și alte 93 de persoane împotriva Turciei din 24 ianuarie 2006[9]

Cauza a avut ca obiect interdicția impusă elevelor din licee cu specific religios de a mai purta vălul islamic în cadrul liceului. Invocând art. 9 din Convenție, reclamanții s-au plâns în special că interzicerea purtării vălului islamic în unitățile de învățământ respective constituia o ingerință nejustificată în exercitarea dreptului lor la libertatea de religie și în special a dreptului lor de a-și manifesta religia. Părinții au susținut că interzicerea purtării vălului islamic în unitățile de învățământ respective încălca dreptul copiilor lor la instruire, așa cum este prevăzut în prima teză a art. 2 (dreptul la instruire) din Protocolul nr. 11 la Convenție. Aceștia au mai susținut că măsurile încălcau totodată drepturile părinților, prevăzute în a doua teză a art. 2 din Protocolul nr. 1. Aceștia și-au înmatriculat copiii la liceele respective cu credința că vor primi o educație concordantă cu convingerile lor religioase. Însă măsurile care au fost aplicate începând din februarie 2002 le-au lipsit de acest drept.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă (în mod vădit nefondată). Curtea a constatat că codul vestimentar impus elevilor era o măsură generală aplicabilă tuturor elevilor, fără deosebire de credințe religioase. În consecință, chiar și presupunând că ar fi existat o ingerință în exercitarea dreptului reclamanților de a-și manifesta religia, nu exista o aparentă încălcare a art. 9 din Convenție. În ceea ce privește capetele de cerere formulate de reclamanți în temeiul art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a constatat, pe de o parte, că interdicția în litigiu era bazată pe principii clare și era proporțională cu scopul prevenirii tulburărilor și al protejării drepturilor și libertăților altora, precum și scopul păstrării neutralității învățământului secundar, iar pe de altă parte, că codul vestimentar impus în prezenta cauză și măsurile aferente nu constituiau o încălcare a dreptului prevăzut în a doua teză a art. 2 din Protocolul nr. 1.

c) Hotărârile Dogru[10] împotriva Franței și Kervanci[11] împotriva Franței din 4 decembrie 2008

Reclamantele, musulmane amândouă, au fost înmatriculate în primul an al unei școli gimnaziale publice pentru anul școlar 1998-1999. Acestea au participat de mai multe ori la orele de educație fizică purtând văluri pe cap și au refuzat să le dea jos, în pofida cererilor repetate ale profesorului în acest sens. Comitetul disciplinar al școlii a decis exmatricularea lor pe motivul încălcării obligației de asiduitate prin neparticiparea activă la orele respective, decizie care a fost confirmată de instanțe.

Curtea a hotărât în ambele cauze că nu a fost încălcat art. 9 din Convenție, constatând în special că nu este nerezonabilă concluzia la care au ajuns autoritățile naționale conform căreia purtarea unui văl, precum vălul islamic, este incompatibilă cu orele de sport din motive de sănătate ori siguranță. Curtea a acceptat faptul că sancțiunea aplicată era consecința refuzului reclamantelor de a se conforma regulamentului aplicabil în școală – despre care fuseseră informate în mod corespunzător – nu a convingerilor lor religioase, cum au susținut acestea.

d) Hotărârile Aktas[12] împotriva Franței, Bayrak[13] împotriva Franței, Gamaleddyn[14] împotriva Franței, Ghazal[15] împotriva Franței, J. Singh[16] împotriva Franței și R. Singh[17] împotriva Franței din 30 iunie 2009

Cererile au avut ca obiect exmatricularea a șase elevi pe motivul purtării unor simboluri evidente ale apartenenței religioase. Aceștia erau înmatriculați în diverse școli publice în anul școlar 2004-2005. În prima zi de școală, fetele, care sunt musulmane, s-au prezentat purtând pe cap văl sau batic. Băieții purtau „keski”, un tip de turban purtat de grupul sikh. În urma refuzului acestora de a da jos de pe cap obiectele nepermise, li s-a interzis accesul în clasă și, după o perioadă de dialog cu familiile lor, au fost exmatriculați pe motivul nerespectării Codului educației. În fața Curții, aceștia s-au plâns de interdicția privind obiectele pentru acoperirea capului, aplicată în școli, invocând în special art. 9 din Convenție.

Curtea a declarat cererile inadmisibile (vădit nefondate), hotărând în special că ingerința în exercitarea libertății elevilor de a-și manifesta religia era prevăzută de lege și urmărea scopul legitim de a proteja drepturile și libertățile altora și de a proteja ordinea publică. De asemenea, Curtea a subliniat rolul statului de organizator neutru al manifestării diverselor religii, credințe și convingeri. Referitor la sancțiunea exmatriculării definitive, aceasta nu era disproporțională față de scopurile urmărite deoarece elevii aveau posibilitatea de a-și continua studiile prin intermediul cursurilor la distanță.

V. Purtarea simbolurilor sau ținutelor religioase la locul de muncă

a) Hotărârea Eweida și Chaplin împotriva Regatului Unit din 15 ianuarie 2013[18]

Cele două reclamante – una angajată la British Airways, cealaltă asistentă medicală de geriatrie – sunt creștine practicante. Acestea s-au plâns în special că angajatorii lor au impus restricții privind purtarea la vedere, la gât, a unor cruci creștine în timpul serviciului și au susținut că legislația internă nu proteja în mod corespunzător dreptul lor de a-și manifesta religia.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 9 (libertatea de religie) din Convenție în cazul primei reclamante și că nu a fost încălcat art. 9, considerat separat sau coroborat cu art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenție, în cazul celei de a doua reclamante.

Curtea nu a considerat că lipsa, din legislația britanică, a unei protecții exprese pentru a reglementa purtarea ținutelor și simbolurilor religioase la locul de muncă însemna în sine că dreptul la manifestarea religiei a fost încălcat, deoarece problemele puteau fi și erau examinate de instanțele naționale în contextul pretențiilor de discriminare formulate de reclamanți.

În cazul primei reclamante, Curtea a hotărât că de o parte a balanței se afla dorința reclamantei de a-și manifesta credința religioasă. De cealaltă parte a balanței se afla dorința angajatorului de a arăta o anumită imagine a organizației. Deși acest scop era fără îndoială legitim, instanțele naționale i-au acordat prea multă importanță.

În ceea ce o privește pe a doua reclamantă, importanța pe care o avea pentru ea permisiunea de a-și mărturisi credința creștină purtându-și crucea în mod vizibil la locul de muncă a cântărit greu în balanță. Cu toate acestea, motivul pentru care i s-a cerut să nu mai poarte crucea, și anume protejarea sănătății și siguranței într-o secție de spital, era, în mod natural, mult mai important decât motivul care se aplica în privința primei reclamante, iar conducerea spitalului era în măsură să adopte decizii cu privire la siguranța clinică.

b) Hotărârea Ebrahimian împotriva Franței din 26 noiembrie 2015[19]

Cauza a avut ca obiect decizia de a nu reînnoi contractul de muncă al unei asistente medicale sociale în urma refuzului său de a înceta să mai poarte vălul islamic. Reclamanta s-a plâns că decizia de a nu-i reînnoi contractul de asistentă medicală socială îi încălca dreptul la libertatea de a-și manifesta religia.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) din Convenție, constatând că autoritățile franceze nu și-au depășit marja de apreciere prin constatarea că nu exista nicio posibilitate de reconciliere a convingerilor religioase ale reclamantei cu obligația de a se abține de la manifestarea acestora și prin decizia de a acorda precădere obligației de neutralitate și imparțialitate a statului. Curtea a observat în special că purtarea vălului a fost considerată de autorități ca o manifestare ostentativă a religiei, care era incompatibilă cu obligația de neutralitate care incumbă funcționarilor publici în îndeplinirea atribuțiilor lor. Reclamantei i s-a impus să respecte principiul secularismului în sensul art. 1 din Constituția Franței și cerința de neutralitate care decurge din acest principiu. Potrivit instanțelor naționale, era necesară susținerea caracterului secular al statului și, astfel, protejarea pacienților spitalizați de orice risc de influență sau părtinire în numele dreptului lor la propria libertate de conștiință. Necesitatea protejării drepturilor și libertăților celorlalți – respectiv, respectarea religiei fiecăruia – a constituit baza deciziei în litigiu.

VI. Purtarea simbolurilor sau ținutelor religioase în instanță

a) Hotărârea Hamidovic împotriva Bosniei și Herțegovinei din 5 decembrie 2017[20]

Martor într-un proces penal, reclamantul a fost dat afară din sala de judecată, condamnat pentru sfidarea instanței și amendat pentru refuzul de a-și scoate scufia. Acesta s-a plâns în special că sancționarea sa pentru sfidarea curții a fost disproporționată.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 9 (libertatea de religie) din Convenție. A constatat că nu existau elemente care să indice că reclamantul a dat dovadă de lipsă de respect pe parcursul procesului. Sancționarea sa pentru sfidarea curții pentru unicul motiv că a refuzat să își scoată scufia, un simbol religios, nu a fost prin urmare necesară într-o societate democratică și a încălcat dreptul fundamental al acestuia de a-și manifesta religia. Curtea a subliniat în special că era necesar să se facă distincție între cauza reclamantului și cauzele privind purtarea simbolurilor și a ținutelor religioase la locul de muncă, în special de către funcționarii publici. Funcționarilor publici, spre deosebire de cetățenii persoane fizice, precum reclamantul, li se poate impune o obligație de discreție, neutralitate și imparțialitate, inclusiv o obligație de a nu purta simboluri și ținute religioase în timp ce exercită autoritatea publică.

b) Hotărârea Lachiri împotriva Belgiei din 18 septembrie 2018[21]

Cauza are ca obiect scoaterea reclamantei din sala de judecată în urma refuzului său de a-și da jos hijabul. Aceasta s-a plâns că i-a fost încălcată libertatea de a-și exprima religia.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 9 (libertatea de religie) din Convenție. A constatat că scoaterea reclamantei – un cetățean obișnuit, care nu reprezintă statul – din sala de judecată a constituit o restrângere a exercitării dreptului de a-și manifesta religia. Restrângerea a urmărit scopul legitim de protejare a ordinii publice în vederea prevenirii comportamentului lipsit de respect față de autoritatea judiciară și/sau cu caracter perturbator al ședinței de judecată. Curtea a constatat totuși că, la momentul intrării în sala de ședință, comportamentul reclamantei nu a fost lipsit de respect și nu a constituit – sau nu a fost susceptibil să constituie – o amenințare pentru buna desfășurare a ședinței. Prin urmare, a reținut că necesitatea restrângerii în cauză nu a fost stabilită și că încălcarea dreptului reclamantei la libertatea de a-și manifesta religia nu a fost justificată într-o societate democratică.

VII. Purtarea simbolurilor sau ținutelor religioase în spațiile publice

a) Hotărârea Ahmet Arslan și alții împotriva Turciei din 23 februarie 2010[22]

Reclamanții, 127 de membri ai unei grupări religioase cunoscute ca Aczimendi tarikatÿ, s-au plâns de condamnarea lor în 1997 pentru încălcarea legii privind purtarea acoperămintelor pentru cap și a normelor privind purtarea în public a hainelor religioase, după ce au mers pe stradă și au compărut în instanță purtând ținuta distinctivă a grupării lor (alcătuită din turban, pantaloni largi, tunică și baston).

Curtea a constatat încălcarea art. 9 din Convenție, reținând în special că nu existau probe că reclamanții au reprezentat o amenințare la adresa ordinii publice sau că au fost implicați în prozelitism prin exercitarea unei presiuni necorespunzătoare asupra trecătorilor în timpul întrunirii. Curtea a subliniat că, spre deosebire de alte cauze, aceasta a avut ca obiect pedeapsa aplicată pentru purtarea unei ținute speciale în spații publice care erau deschise tuturor, și nu reglementarea purtării simbolurilor religioase în instituțiile publice, caz în care neutralitatea religioasă ar putea avea precădere față de dreptul persoanelor de a-și manifesta religia.

b) Hotărârea Belcacemi și Oussar împotriva Belgiei din 11 iulie 2017[23]

Cauza a avut ca obiect interdicția de a purta în public obiecte vestimentare care acoperă parțial sau integral fața, conform legii belgiene din 1 iunie 2011. Ambele reclamante s-au prezentat ca musulmane care au decis din proprie inițiativă să poarte niqab – un văl care acoperă fața, cu excepția ochilor – pe motivul convingerilor lor religioase.

Curtea a constatat că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie), nici art. 9 (libertatea de gândire, de conștiință și de religie) din Convenție și nici art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenție coroborat cu art. 8 și art. 9. Curtea a constatat, în special, că restrângerea adusă urmărea să garanteze condițiile de „conviețuire” și protejarea drepturilor și libertăților celorlalți și că era necesară într-o societate democratică. În primul rând, Curtea a constatat că preocuparea de a asigura respectarea garanțiilor minime ale vieții în societate ar putea fi considerată ca un element al protejării drepturilor și libertăților altora și că interdicția era justificată, în principiu, numai în măsura în care urmărea să garanteze condițiile de „conviețuire”. În această privință, Curtea a explicat că, prin contactul lor direct și constant cu părțile interesate din țara lor, autoritățile statului erau, în principiu, mai bine poziționate decât o instanță internațională pentru a evalua nevoile locale și contextul local. Prin urmare, prin adoptarea dispozițiilor în litigiu, statul belgian urmărise să răspundă unei practici pe care o considera incompatibilă, în societatea belgiană, cu comunicarea socială și în general cu stabilirea de relații umane, care erau indispensabile vieții în societate. Era vorba de protejarea unui mod de interacțiune între persoane care, pentru stat, era esențial pentru a asigura funcționarea unei societăți democratice. Chestiunea dacă vălul ca acoperământ al întregii fețe ar trebui acceptat în spațiul public belgian era astfel o alegere a societății. În al doilea rând, în ceea ce privește proporționalitatea restrângerii, Curtea a constatat că sancțiunea pentru nerespectarea interdicției în legislația belgiană putea varia de la amendă la pedeapsa închisorii. Închisoarea era însă rezervată persoanelor recidiviste și nu era aplicată automat. În plus, infracțiunea era considerată un „hibrid” în legislația belgiană, fiind parțial reglementată de dreptul penal și parțial de cel administrativ. Astfel, în contextul procedurii administrative, erau posibile măsuri alternative, acestea fiind luate, în practică, la nivel local.


[1] Fișă tematică disponibilă la http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/2018/11/CEDO-FT-Religious-symbols-and-clothing-December-2018-RO.pdf
[2] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22fulltext%22:[%22lautsi%22],%22languageisocode%22:[%22RUM%22],%22appno%22:[%2230814/06%22],%22itemid%22:[%22001-117734%22]}
[3] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-89848%22]}
[4] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-77018%22]}
[5] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-117860%22]}
[6] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-22643%22]}
[7] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-88325%22]}
[8] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-70956%22]}
[9] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-90405%22]}
[10] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-90039%22]}
[11] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-90047%22]}
[12] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-93697%22]}
[13] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-93698%22]}
[14] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-93699%22]}
[15] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-93700%22]}
[16] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-93701%22]}
[17] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-93702%22]}
[18] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22fulltext%22:[%22eweida%22],%22languageisocode%22:[%22RUM%22],%22appno%22:[%2248420/10%22],%22itemid%22:[%22001-138805%22]}
[19] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-178775%22]}
[20] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-179605%22]}
[21] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-186245%22]}
[22] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-97380%22]}
[23] https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-175141%22]}


Răzvan-Gabriel Dalu

Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.