O nouă perspectivă asupra măsurilor asigurătorii în procesul penal. Consecințele încălcării dispozițiilor art. 250/2 Cod procedură penală
7 februarie 2022 | Adrian CHIRVASE, Adina VLAICU
Adrian Chirvase
Adina Vlaicu
Masurile asiguratorii in procesul penal sunt reglementate de Codul de procedura penala si reprezinta, dupa cum denumirea lor o indica, masuri procesuale cu caracter asigurator avand ca obiect indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile apartinand persoanelor prevazute de lege, prin instituirea unui sechestru asupra bunurilor respective.
Premisa analizei valabilitatii masurilor asiguratorii, respectiv in ce conditii si pentru ce durata pot acestea fi mentinute, o constituie modificarea legislativa inca recenta[1], care a introdus pentru organele judiciare obligatia de verificare din oficiu a subzistentei temeiurilor masurilor asiguratorii in procesul penal, in termenele prevazute de lege (6 luni in faza de urmarire penala, respectiv 1 an in cursul judecatii).
Aceasta obligatie presupune o evaluare concreta a situatiei masurilor asiguratorii la fiecare 6 luni, respectiv 1 an atat in ce priveste subzistenta temeiurilor avute initial in vedere, cat si a intervenirii unor alte temeiuri care pot justifica mentinerea, modificarea sau ridicarea masurilor asiguratorii.
In ceea ce priveste aprecierea subzistentei temeiurilor pentru mentinerea sau, dupa caz, reducerea ori extinderea masurilor asiguratorii, aceasta trebuie realizata in concret, pornind de la situatia concreta a persoanei afectate de masura asiguratorie, la incadrarea juridica a faptelor retinute in sarcina acestei persoane si, nu in ultimul rand, la materialul probator care justifica indeplinirea conditiilor legale pentru luarea sau modificarea masurii asiguratorii, iar nu avand in vedere in mod generic intreg obiectul cauzei, respectiv toate faptele si persoanele cercetate sau judecate.
Astfel, analiza subzistentei temeiurilor avute in vedere la luarea sau mentinerea masurii asiguratorii trebuie sa fie reflectata in considerentele actului de dispozitie, care sa fie apte sa reliefeze aspectele privind oportunitatea, necesitatea si proportionalitatea mentinerii sau modificarii masurii asiguratorii ori argumentele pentru care se impune ridicarea ori extinderea acestor masuri.
In practica, de multe ori, actele de dispozitie referitoare la masurile asiguratorii sufera insa sub aspectul unei motivari convingatoare, situatii in care, in lipsa elementelor de concrete mentionate anterior, activitatea de verificare a masurii asiguratorii tine sa devina o activitate pur formala, lipsita de scopul avut in vedere de legiuitor, reprezentat de (i) limitarea arbitrariului si a excesului de putere in cursul procedurilor penale prin mentinerea infinita a unor masuri cu caracter preventiv si totodata de (ii) evitare a incalcarii drepturilor fundamentale si constitutionale ale oricarei persoane.
Nu de putine ori, tot in practica, s-a putut constata ca organele judiciare au neglijat obligatia impusa in sarcina lor prin aceasta ultima modificare legislativa, situatie care pare la randul ei sa fi scapat din atentia legiuitorului, in conditiile in care textul legal nu cuprinde norme suplimentare care sa stabileasca efectele generate in cazul neindeplinirii obligatiei de verificare periodica a temeiurilor masurilor asiguratorii.
Pana in prezent, nici practica judiciara nu a reusit sa transeze aspectele privind sanctiunea nerespectarii obligatiei de a verifica masura asiguratorie in termenele prevazute de lege, problema juridica aflandu-se inclusiv pe masa Curtii Constitutionale a Romaniei care a fost investita cu solutionarea unor exceptii privind neconstitutionalitatea textului de lege care pare sa puna atat de mari probleme in aplicare.
Pana la o eventuala dezlegare pe care Curtea Constitutionala o va da, in practica ramane ca instantele de judecata sa clarifice, in lipsa unor prevederi clare si predictibile, care este soarta masurilor asiguratorii in ipoteza neverificarii ori a verificarii tardive a acestora fata de termenele prevazute de lege.
Din aceasta perspectiva, opinam ca un aspect esential pentru stabilirea sanctiunii nerespectarii obligatiei de verificare a masurii asiguratorii consta in stabilirea naturii termenului prevazut de legiuitor, in sensul daca acest termen este un termen substantial sau un termen de recomandare.
Intr-o prima opinie, s-a apreciat ca termenele de 6 luni si respectiv 1 an instituite de legea noua sunt termene substantiale (motiv pentru care sanctiunea nerespectarii lor este incetarea de drept a masurii), in timp ce doar procedura de verificare a masurilor asiguratorii este guvernata prin norme cu caracter procedural. Astfel, institutia verificarii masurilor asiguratorii are un caracter mixt, respectiv de drept substantial in ce priveste continutul material al institutiei (existenta dreptului) si de drept procesual in ceea ce priveste formalitatea si modalitatea exercitiului acelui drept. (Decizie nr. 39/2021 din 23-apr-2021, Curtea de Apel Brasov, contestarea masurii asiguratorii (art. 250 NCPP)).
Intr-o alta opinie, s-a apreciat ca atata vreme cat dispozitiile legale nou introduse nu reglementeaza in mod expres si sanctiunea in cazul depasirii termenelor reglementate, natura juridica a termenelor ar fi de recomandare, iar nerespectarea acestora nu ar fi apta sa atraga decaderea organelor judiciare din dreptul de a mai efectua verificarea impusa de lege.
Desi intre cele doua curente de opinie se remarca din start diferentele de abordare, trebuie totusi avut in vedere ca niciunul dintre acestea nu ignora faptul ca dispozitiile legale in discutie reglementeaza o obligatie, iar nu doar o simpla posibilitate.
Asa fiind, mai trebuie avut in vedere ca existenta acestei obligatii presupune si existenta unui drept corelativ al organului judiciar de a aprecia asupra mentinerii, ridicarii, restrangerii sau extinderii masurilor asiguratorii. Prin urmare, consecinta fireasca a nerespectarii obligatiei, respectiv a neexercitarii dreptului de catre organul judiciar, nu poate consta decat in decaderea acestuia din dreptul sau (de a dispune mentinerea, ridicarea, restrangerea sau extinderea masurilor asiguratorii) si nulitatea actului facut peste termen, conform regulii aplicabile in materie.
Prin urmare, imprejurarea ca termenele prevazute de legiuitor ar avea natura unui termen de recomandare nu poate fi acceptata decat in ipoteza in care verificarea masurilor asiguratorii ar avea caracter facultativ pentru organul judiciar, aspect ce nu poate fi avut in vedere atat timp cat legiuitorul nu a inclus aceasta posibilitate in cuprinsul dispozitiilor art. 250 indice 2 C. Proc. Pen..
In final, trebuie spus ca aceasta modificare legislativa reprezinta in mod categoric un pas inainte in evolutia sistemului procesual penal din Romania, noul cadru legislativ fiind binevenit in special pentru cauzele aflate in faza de urmarire penala, faza caracterizata de un dinamism accentuat, in care intervin cu predilectie elemente noi, de natura sa modifice temeiurile avute in vedere la luarea masurii asiguratorii si sa conduca astfel la necesitatea verificarii si reevaluarii acesteia.
Similar, un alt pas in fata a fost facut si prin aceea ca dispozitiile legale nou introduse tind la imbunatatirea cadrului legislativ si in ceea ce priveste persoanele afectate de masurile asiguratorii, acestea avand astfel posibilitatea ca, la fiecare 6 luni in faza de urmarire penala, respectiv 1 an in faza de judecata, sa solicite reevaluarea masurilor si efectuarea controlului judecatoresc pe calea contestatiei impotriva masurii asiguratorii, reglementata in dispozitiile art. 250 C. Proc. Pen.
Chiar daca se poate sustine ca, intr-adevar, cadrul legal instituit pentru verificarea periodica a subzistentei temeiurilor masurilor asiguratorii nu se ridica la cel mai inalt nivel de exigenta in activitatea de legiferare, interpretarea sistematica a dispozitiilor legale este de natura sa asigure transarea chestiunii de drept.
[1]d in cursul lunii februarie 2021, prin care a fost completat Codul de Procedura Penala cu dispozitiile cuprinse in art. 250 ind. 2 C. Proc. Pen., potrivit cu care „in tot cursul procesului penal, procurorul, judecatorul de camera preliminara sau, dupa caz, instanta de judecata verifica periodic, dar nu mai tarziu de 6 luni in cursul urmaririi penale, respectiv un an in cursul judecatii, daca subzista temeiurile care au determinat luarea sau mentinerea masurii asiguratorii, dispunand, dupa caz, mentinerea, restrangerea sau extinderea masurii dispuse, respectiv ridicarea masurii dispuse, prevederile art. 250 si 250 ind.1 aplicandu-se in mod corespunzator.”
Adrian Chirvase, Partner Popescu & Asociații
Adina Vlaicu, Attorney-at-law Popescu & Asociații
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
