Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
Comentariile sunt închise pentru Competența materială procesuală de soluționare a apelului reglementat de art. 17 din Legea nr. 136/2020, vizând carantina persoanei și prelungirea izolării

Competența materială procesuală de soluționare a apelului reglementat de art. 17 din Legea nr. 136/2020, vizând carantina persoanei și prelungirea izolării
30.07.2020 | Linda Iulia GADI, Bogdan CRISTEA

JURIDICE - In Law We Trust
Linda Iulia Gadi

Linda Iulia Gadi

Bogdan Cristea

Bogdan Cristea

Intrarea în vigoare a Legii nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic[1] a adus, dincolo de controversele notorii privind reglementarea în sine, și probleme punctuale de aplicare a dispozițiilor sale, ce se prefigurează în cauze de practică judiciară neunitară.

Una dintre aceste probleme, cu efect previzionat de întârziere a soluționării definitive a proceselor ce se vor declanșa în legătură cu aplicarea Legii nr. 136/2020, pune în discuție chestiunea competenței materiale procesuale de judecată a căii de atac a apelului formulat împotriva sentinței prin care judecătoria soluționează, în primă instanță, potrivit art. 17 din Legea nr. 136/2020, acțiunea în anularea deciziei cu caracter individual de carantină a persoanei, respectiv acțiunea în anularea deciziei cu caracter individual de prelungire a izolării.

Chestiunea juridică la care am făcut referire este aptă de a genera conflicte negative de competență între secțiile civile și secțiile de contencios administrativ și fiscal din cadrul tribunalelor, conflicte în cadrul cărora curțile de apel vor fi chemate a tranșa competența materială procesuală în soluționarea apelului. În egală măsură, și la nivelul curților de apel poate fi anticipată o interpretare și aplicare diferită a dispozițiilor legale ce au determinat analiza noastră.

Astfel, reținem că Legea nr. 136/2020 reglementează la art. 3 instituția carantinei persoanelor definită legal ca „măsură de prevenire a răspândirii bolilor infectocontagioase, constând în separarea fizică a persoanelor suspecte de a fi infectate sau purtătoare ale unui agent înalt patogen de alte persoane, în spații special desemnate de către autorități, la domiciliu sau la locația declarată de către persoana carantinată, stabilită prin decizie individuală motivată a direcției de sănătate publică, care va conține mențiuni cu privire la data și emitentul actului, numele și datele de identificare ale persoanei carantinate, durata măsurii și calea de atac prevăzută de lege” (art. 3 lit. a)[2], precum și instituția izolării definită legal ca „măsură care constă în separarea fizică a persoanelor afectate de o boală infectocontagioasă sau a persoanelor purtătoare ale agentului înalt patogen chiar dacă acestea nu prezintă semne și simptome sugestive, la domiciliu, la locația declarată de persoana izolată, într-o unitate sanitară sau la o locație alternativă atașată unității sanitare, în vederea monitorizării stării de sănătate și aplicării unui tratament, după caz, măsură instituită în scopul vindecării și reducerii gradului de contagiozitate pe baza consimțământului persoanelor sau, în lipsa acestuia, prin decizia individuală motivată a direcției de sănătate publică, care va conține mențiuni cu privire la data și emitentul actului, numele și datele de identificare ale persoanei izolate, durata măsurii și calea de atac prevăzută de lege” (art. 3 lit. c).

Dacă măsura carantinei se instituie într-o singură etapă, pentru durata perioadei de incubație specifice bolii infectocontagioase suspicionate[3], izolarea este susceptibilă de a parcurge două etape, mai întâi (1) instituirea izolării în scopul efectuării examinărilor clinice, paraclinice și a evaluărilor biologice, până la primirea rezultatelor acestora, dar nu mai mult de 48 de ore, iar apoi (2) prelungirea izolării, pe baza examinărilor clinice și paraclinice și dacă se menține riscul transmiterii bolii infectocontagioase cu risc de transmitere comunitară, încetând ulterior la data confirmării persoanei ca fiind vindecată pe baza examinărilor clinice și paraclinice sau a recomandării medicului care constată că riscul de transmitere a bolii nu mai există[4].

În contextul legal expus, arătăm că analiza noastră privește exclusiv acțiunea în anularea deciziei cu caracter individual de carantină a persoanei și acțiunea în anularea deciziei cu caracter individual de prelungire a izolării, iar nu și ipoteza deciziei cu caracter individual de instituire a izolării, întrucât, în această din urmă situație, judecătoria se pronunță potrivit art.16 din Legea nr. 136/2020 prin hotărâre definitivă, nesusceptibilă de exercitarea căii de atac a apelului, așadar în primă și ultimă instanță.

Totodată, reținem că atât decizia cu caracter individual de carantină a persoanei, cât și decizia cu caracter individual de prelungire a izolării sunt calificate expres de către legiuitor, prin norma de la art. 17 alin. 1 din Legea nr. 136/2020, ca fiind acte administrative cu caracter individual[5].

Având în vedere terminologia juridică folosită de legiuitor, respectiv calificarea deciziilor în discuție ca reprezentând un act administrativ cu caracter individual, se ridică astfel problema competenței materiale procesuale de soluționare a apelului, posibil a fi declarat, împotriva hotărârii judecătorești de primă instanță a judecătoriei, prin care a fost soluționată acțiunea în anularea deciziei individuale de carantină a persoanei  sau a deciziei individuale de izolare, formulată de persoana ce se pretinde vătămată. Cu alte cuvinte, are a fi identificată secția tribunalului chemată a soluționa calea de atac a apelului, prevăzută de art. 17 alin. 7-8 din Legea nr. 136/2020, respectiv dacă aceasta este secția civilă sau secția de contencios administrativ și fiscal, ținând cont de ansamblul reglementării[6] relevante.

Din interpretarea coroborată a tuturor dispozițiilor legale incidente în analiza de față, apreciem că revine secției civile a tribunalului competența materială procesuală de judecată a apelului reglementat de art. 17 alin. 7-8 din Legea nr. 136/2020.

Astfel, ne raportăm pe de o parte la prevederile art. 95 Cod procedură civilă potrivit cărora „Tribunalele judecă: (…) 2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță;”, și la prevederile art. 94 Cod procedură civilă, potrivit cărora „Judecătoriile judecă: (…) 3. orice alte cereri date prin lege în competența lor.

Textele Codului de procedură civilă nu reglementează explicit modul în care un proces soluționat în primă instanță va fi soluționat în calea de atac, atunci când la nivelul instanței ierarhic superioare sunt organizate secții ce judecă în materii diferite.

Pe de altă parte, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, prevede la art. 36 alin. 3 că „În cadrul tribunalelor funcționează, în raport cu complexitatea și numărul cauzelor, secții sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesioniști, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și completuri specializate pentru cauze maritime și fluviale.

Așadar, Legea de organizare judiciară prevede funcționarea în cadrul unui tribunal, în raport de complexitatea și numărul cauzelor, atât a secției civile, cât și a celei de contencios administrativ și fiscal.

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ definește prin norme cu caracter special, la art. 2 alin. 1 din conținutul său, noțiunea de contencios administrativ ca fiind „activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim” (art. 2 alin. 1 lit. f), precum și noțiunea de instanță de contencios administrativ ca fiind „Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel și tribunalele administrativ-fiscale” (art. 2 alin. 1 lit. g).

Din lectura textului legal anterior menționat reiese că, în accepțiunea legiuitorului organic, prin instanță de contencios administrativ se înțelege o instanță de nivelul ierarhic al tribunalelor, al curților de apel și al instanței supreme. Așadar, judecătoria nu reprezintă instanță de contencios administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004.

Tribunalul, fie cel specializat, fie prin secția sa specializată, deși reprezintă instanță de contencios administrativ[7], totuși potrivit art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004[8] are competență de judecată în această materie doar în primă instanță, iar calea de atac specifică materiei – recursul – revine în competența de judecată a secției specializate din cadrul curții de apel pentru sentințele tribunalului și, respectiv, secției specializate a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru sentințele curții de apel[9].

În acest context, reținem că în ceea ce privește competența materială procesuală de soluționare a căii de atac a apelului într-o acțiune privind executarea silită a unui act administrativ fiscal individual (contestație la executare silită în materie fiscală), Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a pronunțat decizia nr. 18/2019, în ale cărei considerente Înalta Curte a statuat astfel: „38. … divergențele de jurisprudență au apărut în soluționarea apelurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în materia contestațiilor la executare fiscală, unele instanțe apreciind că acestea sunt în competența funcțională a secțiilor civile ale tribunalelor, iar alte instanțe statuând că sunt în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale tribunalelor, în raport cu natura obiectului litigiului. (…) 55. Este de principiu că numai determinarea naturii juridice a litigiului ca fiind de contencios administrativ atrage competența instanțelor de contencios administrativ, iar, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ este definit ca fiind (…). (…) 61. Mai mult, atunci când legiuitorul a dorit să atribuie competența instanței de contencios administrativ a făcut-o în mod clar, așa cum rezultă din art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015 (poprirea și sechestrul asigurător). Dimpotrivă, când se face referire la contestația la executare propriu-zisă împotriva actelor de executare emise de organele fiscale, art. 260 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 se referă la instanța de drept comun, și nu la instanța specializată de contencios administrativ. Dacă intenția legiuitorului ar fi fost să se soluționeze astfel de litigii în căile de atac de către instanța de contencios administrativ, ar fi prevăzut expres acest lucru în textul de lege prin care a stabilit competența instanțelor pentru soluționarea contestației la executare propriu-zise. 62. (…) potrivit art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor judecă în fond, ca regulă generală, (…). Pe de altă parte, în apel, aceste secții specializate judecă doar în acele situații prevăzute expres de alte acte normative cu caracter special (spre exemplu, Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, …). 63. În consecință, se poate observa că în materia contenciosului administrativ există un dublu grad de jurisdicție, potrivit căruia doar tribunalele și curțile de apel sunt competente să soluționeze cauze în primă instanță, calea de atac prevăzută de lege fiind recursul. De la această regulă generală se poate deroga doar prin norme speciale, (…). 64. (…), este cert că nu se poate aprecia direct în apel competența funcțională a secției de contencios administrativ a tribunalului prin raportare la natura actului contestat, deoarece determinarea competenței funcționale prin raportare la natura actului se realizează cu ocazia soluționării cauzei în fond, iar nu în calea de atac. 65. Or, dacă în determinarea instanței competente funcțional ar prezenta relevanță natura actului contestat, atunci, prin raportare la art. 10 din Legea nr. 554/2004, cauza ar trebui să fie soluționată în fond de tribunal sau de curtea de apel, iar nu de către judecătorie. 66. Această soluție ar contrazice însă voința legiuitorului (…)”.

Pe linia de argumentare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, apreciem că situațiile în care secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului judecă în calea de atac rezultă din norme de procedură exprese, cu caracter special, potrivit cărora anumite categorii de acțiuni, chiar dacă presupun controlul legalității unor acte administrative individuale, sunt de competența în primă instanță a judecătoriei, iar calea de atac ce poate fi declarată împotriva sentinței judecătoriei revine spre competență secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

Avem astfel în vedere situația specială, derogatorie de la normele de competență în materie de contencios administrativ și de la regimul căilor de atac, a plângerii contravenționale pentru care legiuitorul, prin art. 34 alin. 2 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, a stabilit expres că Dacă prin lege nu se prevede altfel, hotărârea prin care s-a soluționat plângerea poate fi atacată numai cu apel. Apelul se soluționează de secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului. (…)”, dar și prevederea art. 67 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, derogatorie de la normele de competență în materie de contencios administrativ, potrivit căreia „Recursul se judecă în termen de 30 de zile de la înregistrarea sa, de către tribunalul – secția de contencios administrativ – în a cărui circumscripție se afla judecătoria a cărei hotărâre este atacată.”

Astfel de ipoteze normative se circumscriu totodată art. 5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, care prevede că „Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Or, în categoria actelor administrative avute în vedere de art. 5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 se includ și deciziile cu caracter individual de carantină a persoanei, respectiv de prelungire a izolării, legiuitorul calificându-le în mod expres prin art. 17 alin. 1 din Legea nr. 136/2020 ca acte administrative; totodată, în privința acestor acte administrative individuale, legiuitorul a ales să instituie o procedură judiciară derogatorie de la calea  contenciosului administrativ.

Prin urmare, litigiile având ca obiect controlul instanțelor judecătorești asupra legalității actelor administrative individuale avute în vedere de art. 17 alin. 1 din Legea nr. 136/2020 nu se încadrează în noțiunea de contencios administrativ, în sensul definiției legale de la art. 2 alin. 1 lit. f) din Legea nr. 554/2004, întrucât activitatea de soluționare a cererii de chemare în judecată nu revine unei instanțe de contencios administrativ, ci a fost dată de legiuitor în competența de judecată în primă instanță a judecătoriei.

Cum judecătoria nu reprezintă o instanță de contencios administrativ, nefăcând parte din enumerarea art. 2 alin. 1 lit. g) din Legea nr. 554/2004, acțiunea în anularea deciziei cu caracter individual de carantină a persoanei și acțiunea în anularea deciziei de prelungire a izolării sunt, în opinia noastră, proceduri judiciare ce atrag incidența normelor de drept în materie procesual civilă, iar nu a normelor speciale referitoare la competența instanțelor specializate de contencios administrativ și fiscal.

Un argument în plus reiese și din faptul că în domeniul contenciosului administrativ, potrivit Legii nr. 554/2004, calea de atac specifică este recursul. Considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în decizia nr. 17/2017, sunt elocvente în această privință și lămuritoare cu privire la chestiunea în analiză, sens în care cităm selectiv: „47. Se consideră, așadar, în acord și cu jurisprudența consolidată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor legale privind calea de atac în materia contenciosului administrativ, împotriva hotărârilor pronunțate în această materie poate fi exercitată numai calea de atac a recursului, cu excepția cazului prevăzut de dispozițiile art. 25 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. (…) 56.  Un alt argument este reprezentat de dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012, care reflectă voința legiuitorului de a reglementa calea de atac împotriva hotărârilor pronunțate în materia contenciosului administrativ ca fiind recursul, și nu apelul. (…)”

Prin urmare, reținând și aceste considerente ale instanței supreme, apreciem că opțiunea legiuitorului pentru calea de atac a apelului, prevăzută de art. 17 alin. 7 și 8 din Legea nr. 136/2020, reprezintă încă un argument pentru a conchide în sensul că acțiunea persoanei pretins vătămate de anulare a deciziei cu caracter individual de carantină a persoanei sau a deciziei de prelungire a izolării declanșează o procedură judiciară ce derogă, sub aspectul competenței de primă instanță și al căii de atac, de la normele speciale din materia contenciosului administrativ.

De altfel, observăm că același legiuitor, la edictarea Legii nr. 136/2020, atunci când a dorit să supună competenței instanțelor de contencios administrativ controlul legalității altor acte administrative emise pe tărâmul acestei legi, a indicat în mod expres acest lucru. Este vorba despre acțiunile în anulare reglementate de Legea nr. 136/2020 la art. 15 și la art. 19.

Prin urmare, văzând modul diferit de reglementare a procedurilor judiciare, sub aspectul competenței în primă instanță și al căii de atac, proceduri izvorând din corpul aceleiași legi, apreciem că legiuitorul însuși a fost cel care a optat pentru incidența unor norme de competență diferite, cu consecințe asupra căii de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii judecătorești de primă instanță.

Revenind la textul art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, reținem că în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, respectiv cauze de contencios administrativ și fiscal. În consecință, competența materială procesuală a secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului are ca domeniu de aplicare principal cauzele de contencios administrativ și fiscal, acestora adăugându-li-se alte materii stabilite expres de lege (exempli gratia, procedura contravențională sau procedura azilului).

Din moment ce acțiunea vizată de art. 17 din Legea nr. 136/2020 a fost exclusă din domeniul contenciosului administrativ, în condițiile art. 5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, prin reglementarea unei proceduri judiciare derogatorii, sub aspectul competenței de primă instanță atribuită judecătoriei și al căii de atac, apreciem că nu se identifică un temei legal spre a învesti secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul tribunalului cu judecata apelului în discuție.

Într-adevăr, obiectul acțiunilor în discuție este reprezentat de controlul legalității unui act administrativ unilateral cu caracter individual, aspect ce nu înlătură însă ab initio incidența normelor de drept comun în materie de competență și căi de atac, atunci când opțiunea legiuitorului a fost expresă în acest sens.

Observăm că art. 1 din Legea nr. 136/2020 prevede că acest act normativ „reglementează unele măsuri necesare în domeniul sănătății publice cu caracter temporar, în situații de risc epidemiologic și biologic, pentru prevenirea introducerii și limitarea răspândirii bolilor infectocontagioase pe teritoriul României”, constituind în principiu o reglementare specifică dreptului public, prin prisma normelor cu caracter imperativ stabilite în conținutul său.

Totuși, textul legal imediat următor arată că „Măsurile prevăzute de prezenta lege se dispun și se aplică în situațiile prevăzute la art. 1, exclusiv pentru apărarea sănătății publice, cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și a ordinii publice. Toate măsurile dispuse în baza prezentei legi vor fi proporționale cu situația care le-a determinat, limitate în timp la aceasta și aplicate în mod nediscriminatoriu.”

Astfel, o componentă importantă a reglementării o constituie atenția legiuitorului pentru respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, urmărindu-se existența unui just echilibru între interesul general al societății / comunității vizând sănătatea publică și interesul individual de a nu interveni limitarea libertății de circulație, în anumite situații a dreptului la viață intimă, familială și privată, și chiar a libertății individuale[10], de manieră disproporționată.

În acest cadru legal, mecanismul administrativ de atingere a scopului legii prin emiterea deciziilor cu caracter individual vizând carantina persoanei și izolarea este orientat în principal înspre interesul public, deși trebuie să respecte drepturile și libertățile individuale, întrucât astfel de acte administrative au ca scop esențial prevenirea sau împiedicarea răspândirii bolilor infectocontagioase, prin separarea fizică de comunitate a persoanei suspecte, afectate ori purtătoare.

În schimb, mecanismul procesual este reglementat tocmai spre a verifica măsura în care justul echilibru dintre interesul public și interesul privat a fost respectat la emiterea deciziei de carantină  a persoanei sau a deciziei de prelungire a izolării, astfel încât să nu se fi adus atingere libertății de circulație, dreptului la viață intimă, familială și privată și/sau libertății individuale a (ale) persoanei fizice.

Altfel spus, citind Legea nr. 136/2020 într-o astfel de cheie, poate fi dedusă intenția legiuitorului de a identifica instanța competentă material din perspectiva plasării sale potențiale în spațiu în proximitatea locului unde se află persoana reclamantului, dar se poate deduce și că legiuitorul a conferit unei instanțe civile atribuția de verificare a măsurii în care sunt respectate drepturi și libertăți fundamentale, iar nu celei specializate în contenciosul administrativ.

În concluzie, apreciem că, în lipsa unei norme legale exprese care să confere secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului competența materială procesuală de soluționare a apelului reglementat de art. 17 alin. 7-8 din Legea nr. 136/2020, această competență, în calea de atac, revine secției civile a tribunalului.


[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 18 iulie 2020.
[2] Distinct de carantina persoanelor, Legea nr. 136/2020 reglementează și instituția carantinei zonale ca „măsură de prevenire a răspândirii bolilor infectocontagioase, prin care se urmărește separarea fizică a persoanelor și activităților, inclusiv limitarea circulației dintr-un perimetru afectat de o boală infectocontagioasă de perimetrele învecinate, astfel încât să se prevină răspândirea infecției sau contaminării în afara acestui perimetru”, ce revine în competența de judecată a instanței de contencios administrativ potrivit art. 15 din Lege.
[3] Pentru detalii a se vedea art. 7 din Legea nr. 136/2020.
[4] Pentru detalii a se vedea art. 8 din Legea nr. 136/2020.
[5] Potrivit art. 17 alin. 1 din Legea nr. 136/2020 „(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ individual emis potrivit art. 7 sau art. 8 alin. (4) poate introduce, în termen de cel mult 24 de ore de la data comunicării deciziei direcției de sănătate publică, acțiune la judecătoria în a cărei circumscripție domiciliază sau își are reședința ori la judecătoria în a cărei circumscripție este situat spațiul sau unitatea sanitară în care este carantinată sau, după caz, izolată potrivit art.7 sau art.8 alin.(4), solicitând anularea actului administrativ contestat, revizuirea sau încetarea măsurii. Cererile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru”. Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prin act administrativ se înțelege  „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
[6] Potrivit art. 17 alin 2-10 din Legea nr. 136/2020 „(2) Judecarea cererilor prevăzute la alin. (1) se face de urgență și cu precădere, în termen de cel mult 48 de ore, dispozițiile art. 200 din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nefiind aplicabile. (3) Părțile vor fi citate potrivit dispozițiilor privind citarea în procesele urgente, astfel încât să se asigure respectarea termenului de judecată prevăzut la alin. (2), asistența juridică a persoanei fiind obligatorie. (4) Dispozițiile art. 15 alin. (13)-(16) se aplică în mod corespunzător. (5) Instanța poate amâna pronunțarea cu cel mult 24 de ore, iar redactarea hotărârii se face în aceeași zi. (6) Până la pronunțarea hotărârii instanței, persoana în cauză va fi monitorizată de către medic, zilnic sau când situația o impune. (7) Hotărârea primei instanțe este executorie și poate fi atacată cu apel în termen de două zile de la comunicare. (8) Apelul se soluționează într-un termen ce nu va depăși 24 de ore de la data sesizării instanței, prevederile alin. (5) aplicându-se în mod corespunzător. (9) Dacă instanța de fond dispune anularea actului administrativ, măsura contestată încetează de la pronunțare, iar persoana în cauză are dreptul de a părăsi imediat spațiul sau unitatea în care a fost carantinată sau, după caz, izolată. (10) Comunicarea actelor de procedură, inclusiv înregistrarea acțiunii, se realizează în format și prin mijloace electronice.”
[7] Art. 30 din Legea nr. 554/2004 prevede că „Până la constituirea tribunalelor administrativ-fiscale, litigiile se soluționează de secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor.”.
[8] Art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 prevede că „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
[9] Art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 prevede că „Recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, iar recursul împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel se judecă de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.”
[10] Prin decizia Curții Constituționale nr. 458/2020 s-a arătat că „68. (…) asemănător internării obligatorii pentru prevenirea răspândirii unei boli transmisibile, carantina pune în discuție, în funcție de forma pe care o îmbracă măsura, restrângerea, dacă nu chiar privarea de libertate a persoanei (…) 78. (…) măsura carantinei dispusă în România în contextul epidemiei determinată de infecția cu COVID-19 a putut fi calificată, în anumite situații, ca o veritabilă privare de libertate, precum și ca o restrângere, implicită, a exercițiului drepturilor fundamentale prevăzute de art. 25 și art. 26 din Constituție.”


Judecător Linda Iulia Gadi, Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă
Judecător Bogdan Cristea, Curtea de Apel București, Secția a VIII-a Contencios administrativ și fiscal

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare



Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.