Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
2 comentarii

Tot despre competenţa materială procesuală de soluţionare a apelului reglementat de art. 17 din Legea nr. 136/2020, vizând carantina persoanei şi prelungirea izolării
31.07.2020 | Ana-Maria PUIU

JURIDICE - In Law We Trust
Ana-Maria Puiu

Ana-Maria Puiu

Nu de puţine ori norma juridică se lasă curtată de argumentele ce cu măiestrie se invocă în sprijinul unor opinii diametral opuse generate de opera legiuitorului.

De această dată, urmare a edictării Legii nr. 136/2020, privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătăţii publice în situaţii de risc epidemiologic şi biologic, s-au născut controverse în privinţa competenţei materiale procesuale de judecată a căii de atac a apelului formulat împotriva sentinţei prin care judecătoria soluţionează, în primă instanţă, potrivit art. 17 din Legea nr. 136/2020, acţiunea în anularea deciziei cu caracter individual de carantină a persoanei, respectiv acţiunea în anularea deciziei cu caracter individual de prelungire a izolării.

Argumentele pentru care se susţine că revine Secţiei Civile a Tribunalului competenţa materială procesuală de judecată a apelului reglementat de art. 17 alin. 7 din Legea nr. 136/2020 v-au fost făcute cunoscute de colegii de la Curtea de Apel Bucureşti.

Enunţarea opiniei

În dezacord cu ai mei colegi de la Curtea de Apel Bucureşti, autori ai articolului menţionat, consider că Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului îi revine competenţa materială procesuală de judecată a apelului reglementat de art. 17 alin. 7 din Legea nr. 136/2020.

Argumentarea opiniei

Potrivit art. 17 alin. 1 din Legea nr. 136/2020, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ individual emis potrivit art. 7 sau art. 8 alin. (4) poate introduce, în termen de cel mult 24 de ore de la data comunicării deciziei direcţiei de sănătate publică, acţiune la judecătoria în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are reşedinţa ori la judecătoria în a cărei circumscripţie este situat spaţiul sau unitatea sanitară în care este carantinată sau, după caz, izolată potrivit art. 7 sau art. 8 alin. (4), solicitând anularea actului administrativ contestat, revizuirea sau încetarea măsurii. Cererile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.

Alineatul 7 al art. 17 statuează că hotărârea primei instanţe este executorie şi poate fi atacată cu apel în termen de două zile de la comunicare.

Într-adevăr, textul art. 17 din Legea nr. 136/2020 nu prevede care secţie a tribunalului este competentă să soluţioneze calea de atac a apelului reglementat de alin. 7.

Dar, tot la fel, art. 17 din Legea nr. 136/2020 nu prevede nici care este instanţa competentă să soluţioneze apelul în discuţie.

Prin urmare, instanţa competentă material se va identifica potrivit celorlalte prevederi legale existente în fondul legislativ activ.

Astfel, într-un prim pas, art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă ne ajută să identificăm tribunalul ca instanţă competentă material să soluţioneze apelul reglementat de art. 17 alin. 7 din Legea nr. 136/2020.

Potrivit art. 95 pct. 2 C.pr.civ., Tribunalele judecă ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

În continuare, care secţie de la nivelul tribunalului este chemată a soluţiona calea de atac în discuţie, oferă informaţii art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, potrivit cu care în cadrul tribunalelor funcţionează, în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor, secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri specializate pentru cauze maritime şi fluviale.

Or, având în vedere că, potrivit art. 2 alin. 1 lit. f din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, contenciosul administrativ este activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, se observă că Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului este competentă a soluţiona calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunţate de judecătorie în primă instanţă într-o cauză de contencios administrativ, respectiv într-o cauză în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut din emiterea unui act administrativ.

Raţionamentul expus în cele ce precedă oferă cu claritate concluzia ce se desprinde aplicând textele legale incidente strict la materia avută în vedere – competenţa materială procesuală în soluţionarea apelului formulat împotriva hotărârii pronunţate de judecătorie în primă instanţă într-o cauză în care conflictul s-a născut din emiterea unui act administrativ şi cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică.

Contra-argumentarea opiniei contrare

Consider că raţionamentul prezentat nu poate fi invalidat de argumentele aduse în susţinerea opiniei contrare, în virtutea căreia competenţa este recunoscută în favoarea Secţiei Civile deoarece:

1. S-a invocat ca argument care ar exclude apelul în discuţie din competenţa Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal articolul 5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, însă acesta nu priveşte situaţia legislativă prezentată de Legea nr. 136/2020 întrucât:

Conform art. 5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Prevederile legale citate, aşa cum rezultă din conţinutul lor expres, se referă la acte administrative care întrunesc toate elementele definitorii cuprinse în art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, dar pentru care legea instituie expres o procedură specială de contestare. Este cazul, spre exemplu, al procedurii reglementate de Legea nr. 275/2006, privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal care, în Capitolul IV, reglementează drepturile şi obligaţiile persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, stabilind că împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor luate de către administraţia penitenciarului, persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate pot face contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, contestaţie care se judecă potrivit art. 460 alin. 2 – 5 din Codul de procedură penală.

De altfel, la o interpretare sistematică a Legii nr. 136/2020, se va observa că reglementarea în discuţie nu extrage actele administrative la care se referă din sfera contenciosului administrativ, pentru a ne găsi în ipoteza art. 5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 („Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ”).

Astfel, articolul 15 alin. 7 din Legea nr. 136/2020 prevede că la soluţionarea acţiunilor introduse împotriva actelor administrative din prezenta lege nu sunt aplicabile prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la obligativitatea procedurii plângerii prealabile. Judecarea cererilor se face de urgenţă şi cu precădere, dispoziţiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nefiind aplicabile.

Prin urmare, rezultă cu evidenţă intenţia legiuitorului de a aşeza reglementarea Legii nr. 136/2020 în sfera contenciosului administrativ, de la procedura căruia, în calitatea sa de lege specială, aceasta derogă de la procedura de drept comun reglementată pentru materia contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004), printre altele, prin: atribuirea competenţei de primă instanţă judecătoriei (intenția legiuitorului fiind, astfel cum s-a intuit, de a identifica instanța competentă material din perspectiva plasării sale potențiale în spațiu în proximitatea locului unde se află persoana reclamantului), înlăturarea prevederilor referitoare la obligativitatea procedurii plângerii prealabile, reglementarea unei căi de atac speciale, distincte de cea reglementată prin art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Aşadar, prin atribuirea în competenţa judecătoriei a soluţionării cererilor formulate de persoanele care se consideră vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ individual emis potrivit art. 7 sau 8 alin. 4, Legea nr. 136/2020 nu a exclus astfel de cauze de la procedura contenciosului administrativ, competenţa materială procesuală urmând a se respecta pe verticală prin atragerea competenţei Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului sesizat cu soluţionarea căii de atac.

O situaţie similară s-a întâlnit sub imperiul Decretului nr. 92/1976, privind carnetul de muncă, potrivit cu care plângerile formulate împotriva refuzului de a înscrie în carnetul de muncă unele date rezultând din acte sau de a efectua rectificările unor înscrieri se soluţionau de judecătorie, în complet constituit din doi judecători şi doi asistenţi judiciari (art. 8 din Decretul nr. 92/1976, coroborat cu art. 55 din Legea nr. 304/2004), când nimeni nu îşi punea problema că ar fi competentă să soluţioneze calea de atac aferentă o altă secţie a tribunalului decât cea pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Nu în ultimul rând, un argument de interpretare logică împiedică a se ajunge la concluzia că art. 5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004-  care reglementează posibilitatea excluderii de la atacarea pe calea contenciosului administrativ a anumitor acte administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară – ar permite să se extragă o cauză de contencios administrativ (privind un conflict născut din emiterea unui act administrativ, în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică) din competenţa unei secţii specializate tocmai în astfel de cauze pentru atribuirea ei unei secţii civile de drept comun deoarece:

Procedurile judiciare cunoscute sunt: procedura civilă şi procedura penală. Secţia pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal judecă aplicând procedura civilă.

Prin urmare, având în vedere că art. 5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 reglementează o normă ce face referire la procedură, iar nu la organizarea judecătorească din perspectiva căreia sunt înfiinţate secţiile specializate aşa cum este şi cea pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal, pot fi excluse, în temeiul art. 5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, de la posibilitatea atacării pe calea contenciosului administrativ, acele acte administrative pentru  modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară – respectiv procedura penală ori competenţa materială procesuală expresă a altei secţii decât cea specializate pentru judecarea cauzelor de contencios administrativ şi fiscal.

2. Raţionamentul expus în susţinerea opiniei potrivit căreia Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului îi revine competenţa materială procesuală de judecată a apelului reglementat de art. 17 alin. 7 din Legea nr. 136/2020 nu poate fi invalidat de argumentul potrivit cu care Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului nu judecă în calitate de instanţă de control judiciar decât în cele două ipoteze identificate până în prezent: în domeniul contenciosului contravenţional, în virtutea art. 34 alin. 2 din O.G. nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor şi art. 67 din Legea nr. 122/2006, privind azilul în România.

Împrejurarea că, potrivit legii, până la acest moment, în competenţa Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului s-au identificat doar aceste două căi de atac nu poate constitui, în lipsa unui temei legal prohibitiv concret, o interdicţie opusă legiuitorului în atribuirea altor căi de atac în competenţa materială procesuală a Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului.

Ori de câte ori Judecătoria judecă în primă instanţă, în temeiul legii, o cauză de contencios administrativ (cauză în care conflictul s-a născut din emiterea unui act administrativ şi cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică), calea de atac prevăzută de lege formulată împotriva hotărârii pronunţate de Judecătorie revine, în afară de situaţia expresă în care legea prevede altfel, spre competenţă Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului.

S-au mai citat, în susţinerea opiniei contrare celei argumentate la începutul acestui material, paragrafe din Decizia nr. 18/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi din Decizia nr. 17/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Consider că nici invocarea acestor considerente nu pot invalida raţionamentul logico-juridic întemeiat pe texte de lege deoarece:

Potrivit art. 517 alin. 4 C.pr.civ., este obligatorie de la data publicării deciziei pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii dezlegarea dată problemelor de drept judecate.

Cu privire la Decizia nr. 18/2019, se reţine că:

– prin această decizie s-au dezlegat următoarele: în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art.  714 şi art. 95 din Codul de procedură civilă, secţiile civile ale tribunalelor sunt competente funcţional să soluţioneze apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii asupra contestaţiilor formulate împotriva executărilor silite pornite în temeiul dispoziţiilor art. 260 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, problemă de drept care nu are relevanţă în cauză;

– în această decizie s-a analizat situaţia de conflict dintre secţia specializată, pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal, pe de o parte, şi secţia civilă de drept comun, dar izvorul conflictului dedus judecăţii în speţele care au născut dezbaterea soluţionată nu era reprezentat de un act administrativ, ci de acte de executare care pot fi contestate, conform dreptului comun (Codului de procedură civilă), cu care se completează Codul de procedură fiscală (art. 3), în temeiul căruia fuseseră emise actele de executare;

– în consecinţă, paragrafele citate în susţinerea opiniei potrivit cu care competenţa materială procesuală de judecată a apelului reglementat de art. 17 alin. 7 din Legea nr. 136/2020 revine Secţiei Civile a Tribunalului reprezintă considerente indiferente sau supraabundente, care nu justifică soluţia din dispozitivul Deciziei nr. 18/2019 şi care ar putea lipsi din conţinutul considerentelor, fără ca aceasta să conducă la lipsirea de fundament a Deciziei, astfel încât nu îşi justifică autoritatea de lucru judecat reglementată de art. 430 alin. 2 C.pr.civ.

Cu privire la Decizia nr. 17/2017, se reţine că:

– prin această decizie s-au dezlegat următoarele: în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale privind calea de atac în materia contenciosului administrativ, împotriva hotărârilor pronunţate în această materie poate fi exercitată numai calea de atac a recursului, cu excepţia cazului prevăzut de dispoziţiile art. 25 (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare;

– prin urmare, dezlegarea oferită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost necesară pentru identificarea căii de atac ce poate fi exercitată împotriva unei hotărâri pronunţate de instanţa de contencios administrativ, aspect ce nu priveşte dezbaterea de faţă;

– faptul că, la momentul anului 2017, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale privind calea de atac în materia contenciosului administrativ, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că împotriva hotărârilor pronunţate în această materie poate fi exercitată numai calea de atac a recursului, nu obligă legiuitorul ca, ulterior acestui moment, să reglementeze în acelaşi mod;

– identificarea, pe baza dispoziţiilor legale privind calea de atac în materia contenciosului administrativ existente la momentul pronunţării Deciziei nr. 17/2017, a căii de atac ce poate fi exercitată împotriva unei hotărâri pronunţate de instanţa de contencios administrativ, nu poate reprezenta cauza / motivarea / justificarea identificării competenţei materiale procesuale în dezbaterea de faţă;

– altfel spus, dacă ulterior anului 2017 legiuitorul decide să reglementeze în privinţa anumitor cauze de contencios administrativ o altă cale de atac decât cea a recursului, această împrejurare nu schimbă natura cauzei şi, prin urmare, nu justifică atragerea unei alte competenţe decât cea care se impune în considerarea textelor de lege aplicabile.

Concluzie

E deja un truism, dar merită să ne reamintim că nu deţine nimeni adevărul absolut. Nici chiar judecătorul. Ce ne permite domeniul juridic e o delectare prin intermediul dezbaterii: argumentăm, contra-argumentăm şi, în final, regula jocului impune soluţia câştigătoare.

La începutul acestui articol, v-am făcut cunoscut că, în dezacord cu ai mei colegi de la Curtea de Apel Bucureşti, autori ai unui recent material, consider că Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului îi revine competenţa materială procesuală de judecată a apelului reglementat de art. 17 alin. 7 din Legea nr. 136/2020.

Ulterior, am încercat să conving prezentându-mi argumentele opiniei proprii şi contr-argumentele aduse opiniei juridice contrare.

Care opinie se va impune, va decide practica.

Eu m-am bucurat ca, după atât de multă distanţare, să ne apropiem printr-o dezbatere mereu de bun augur şi ceea ce m-a încântat de-a dreptul a fost să constat că, dată fiind Secţia Civilă în care activează co-autoarea articolului care m-a provocat (la dezbatere), în opoziţie cu Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal în care activează subsemnata, în felul acesta, conflictul pozitiv de competenţă nu riscă să cadă în desuetudine.

Judecător Ana-Maria Puiu
Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal

Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Au fost scrise până acum 2 de comentarii cu privire la articolul “Tot despre competenţa materială procesuală de soluţionare a apelului reglementat de art. 17 din Legea nr. 136/2020, vizând carantina persoanei şi prelungirea izolării”

  1. Consider că e inadmisibil să avem o lege ce reglementează ceva atât de vital ce intră pe tărâmul articolului 5 CEDO și totodată să avem și afirmația „Care opinie se va impune, va decide practica” – afirmație care apare în urma unor articole de opinie în contradictoriu semnate de judecători.

    Încrederea în Justiție? – o întrebare retorică.

  2. Ovidiu TOTH spune:

    Cred că problema devine şi mai „încurcată” atunci când la nivelul unui tribunal funcţionează două secţii civile, cum este cazul celor din circumscripţia Curţii de Apel Alba Iulia, cel puţin…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.