Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

Individualismul – note din marginea unui drum înfundat (IV)
31.07.2020 | Freddy GÂRBACI

JURIDICE - In Law We Trust

« Individualismul – note din marginea unui drum înfundat (I)
« Individualismul – note din marginea unui drum înfundat (II)
« Individualismul – note din marginea unui drum înfundat (III)

Un tip sclipitor şi excentric: Aleister Crowley, alias Fiara 666

Fiara i-a spus chiar mama sa, o “fundamentalistă creştină” exasperată de temperamentul odraslei. Crowley şi-a însuşit cu plăcere porecla, adăugându-i şi numărul alocat acestui tip de entitate în Cartea Apocalipsei: 666 (“Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase[1]). Într-un fel, poate că strădania mistico-intelectuală a lui Crowley chiar în direcţia aceea era menită să conducă, poate că soarta i-a fost să stârnească forţe pe care nu avea cum să le controleze şi, în ciuda inteligenţei şi profunzimii sale, poate că nu a fost decât un vehicul…

Nu am citit nimic de Crowley, deşi producţia lui literară “a fost imensă şi a cuprins multe domenii. El este autorul a peste douăzeci de lucrări majore numai în domeniul ezoteric, pe lângă altele de ficţiune şi poezie şi o autobiografie masivă” (P.T. Mistlberger). Robert Anton Wilson a scris că “Aleister Crowley a fost unul dintre cei mai originali şi mai importanţi gânditori ai acestei ere – alături de titani precum Einstein şi Joyce”.

Un tip mai mult decât interesant, deşi astăzi e aproape uitat. Puţină lume mai ştie câte ceva despre influenţa lui spirituală. N-am găsit nimic din opera lui Crowley pe piaţa de carte, dar nici nu ard de dorinţa de a-l citi; ştiu că una dintre cărţi şi-a legat-o de un blestem adresat chiar eventualilor cititori, dar nu din acest motiv caut să-i evit opera, ci pentru că atmosfera din juru-i pare întunecată; cum scria Kimberley Cornish, “nu voi analiza aici textele lui Crowley şi nici nu le voi recomanda nimănui spre lectură. A-l citi pe Crowley este ca şi cum ţi-ai băga mâna într-un sac plin de vermină şi lipitori”. Sunt înclinat să îl cred.

Sunt destule capete de acuzare în dosar, iar P.T. Mistlberger le trece în revistă:

“Printre cele mai obişnuite puncte de vedere negative despre el sunt acelea că era satanist, magician practicant de magie neagră, că sacrifica copii, că era bisexual, dependent de droguri şi chiar – păzea! – canibal”.

Ca avocat al apărării, Mistlberger admite doar două: Crowley “era bisexual în mod declarat şi a avut într-adevăr perioade lungi de dependenţă de heroină. Celelalte acuzaţii sunt toate false”[2].

Cu privire la magia neagră (sau măcar gri) şi la satanism am nişte dubii, deşi Mistlberger scrie că Aleister Crowley nu putea fi “satanist” pentru că “respingea creştinismul în totalitate, precum şi zeităţile din lumea de jos a acestuia. El nega şi existenţa diavolului creştin”.

Acelaşi autor arată că numărul 666 din porecla lui Crowley nu s-ar referi la apocalipsa Bibliei creştine, ci ar avea legătură “cu simbolistica Soarelui şi cu chakra inimii din yoga hindusă”. Este prea meschin, ne asigură Mistlberger, să-l reducem pe Crowley la un banal “adorator al diavolului”, dat fiind că “gradul său de sofisticare intelectuală şi nivelul la care înţelegea tradiţiile de înţelepciune perenă erau atât de mult peste cele ale oamenilor care ar fi vrut să-l vadă ars pe rug, încât de cele mai multe ori nici măcar nu se deranja să se apere”.

Poate că aşa şi este, însă nu putem să nu luăm în considerare gândul că destinul său a stat sub semnul “părţii întunecate a Forţei”: mama lui era creştină şi trebuie să fi dat curs unei intuiţii când i-a spus Fiara, iar faptul că el însuşi a studiat, invocat şi urmat forţe despre ale căror origini nu era pe deplin lămurit este indiscutabil.

În plus, se pare că “avea o inimă împietrită”; era fascinant, dar lipsit de sensibilitate şi de empatie, ceea ce îl apropie mult de imaginea psihopatului. Asta nu l-a împiedicat să fie un bun poet, deşi simţul comun ne spune că un astfel de spirit n-ar fi înzestrat pentru poezie…

Câte ceva despre talentele lumeşti ale lui Crowley: poezia şi şahul. Născut în 1875 (la peste 300 de ani după moartea lui Rabelais, deci), în Anglia, într-o familie afiliată la o sectă creştină evanghelică (Frăţia Plymouth), Aleister Crowley a crescut opunându-se tentativelor de control ale mamei sale (“o bigotă fără creier”, obişnuia să spună). A studiat trei ani la Cambridge (Colegiul Trinity) şi era “pasionat de trei lucruri: poezie, magie şi alpinism”.

Despre calitatea de poet, biograful Lawrence Sutin a scris: “Crowley a fost un poet prolific, care arăta din când în când un talent pur şi adevărat. Acest lucru a fost recunoscut de contemporani de-ai săi care, altfel, nu admirau pe nimeni, precum G.K. Chesterton şi William Butler Yeats”. Ca detaliu, între Yeats şi Crowley chiar a existat o anumită rivalitate, mai ales că, scrie Mistlberger, “ambii erau iniţiaţi ai renumitei frăţii ezoterice cunoscute drept Ordinul Hermetic al Zorilor de Aur”.

De fapt, a fost mai mult decât rivalitate, a fost antipatie, chiar ostilitate. Yeats era şi el preocupat de spirite şi de supranatural, chiar avea un “prieten” spirit, Leo Africanus, “un aventurier din secolul al XVI-lea”. Yeats “îl considera pe Crowley imoral, dacă nu chiar nebun” şi a făcut tot ce-a putut ca acesta să fie exclus din Golden Dawn. De partea cealaltă, “Crowley credea că Yeats era ros de gelozie din cauza succesului său literar şi a puterilor magice” (Schnakenberg, op.cit., pp. 122-123).

Despre jocul de şah s-a spus că ar fi un fel de învăţătură criptată, transmisă de-a lungul mileniilor, însă este puţin probabil. Ca punctaj Elo, se pare că Crowley ar fi “ajuns la o forţă de joc undeva între 1.900 şi 2.100 (între clasa A şi Expert sau maestru candidat). În sine, aceasta nu este o realizare măruntă şi este posibilă doar pentru cineva care a dedicat multe sute de ore jocului şi studiului” (Mistlberger). Crowley a abandonat şahul de performanţă în 1897, când vederea maeştrilor întruniţi la Congresul de Şah de la Berlin l-a dezgustat şi l-a făcut să caute altă cale.

Mistlberger speculează că aplecarea spre şah a lui Crowley ar fi fost un fel de tentativă de asociere cu femininul, de “împăcare” cu principiul feminin, “încercând să ajungă la măiestrie într-un joc ce are regina ca piesa cea mai puternică (…). Crowley, cu toate părerile lui negative despre femei şi cu împotrivirea lui clară la angajarea într-o relaţie, cu siguranţă că niciodată nu a fost liber de ele.”

De asemenea, acelaşi autor susţine că alegerea de către Crowley a numărului 666 “reprezenta o cheie pentru a ieşi din vechiul Eon al patriarhatului şi a pătrunde într-un nou Eon, al conştiinţei iluminate care se bazează pe îmbinarea forţelor contrarii, la fel ca în îmbinarea forţelor contrarii de pe tabla de şah.”

Ajungem astfel la latura mistică, ezoterică a personalităţii lui Crowley, adică la partea mai interesantă şi mai complexă. Alpinismul i-a schimbat viaţa, pentru că, la 23 de ani, în Alpi, l-a cunoscut pe Julian Baker şi, prin intermediul acestuia, s-a alăturat Ordinului Ermetic al Zorilor de Aur, “fondat în 1888, la Londra, de trei francmasoni – William Woodman, William Wynn Wescott şi Samuel Liddell ‘MacGregor’ Mathers”. Deşi Crowley “a avansat rapid prin treptele inferioare”, în interiorul ordinului a apărut un conflict ce a dus la desprinderea lui Crowley de Mathers (cei doi au avut chiar şi un proces public, Mathers încercând să-l oprească pe Crowley de la a publica ritualuri ale Zorilor de Aur; demersul juridic li s-a părut ridicol judecătorilor, iar Mathers a pierdut procesul).

În 1907 – avea 32 de ani – Crowley “şi-a înfiinţat propria şcoală de mistere, numită Argenteum Astrum (Steaua de Argint)”. În 1912 Crowley l-a întâlnit pe ocultistul german Theodore Reuss, cei doi s-au împrietenit (după ce, iniţial, Reuss îl acuzase pe Crowley de publicarea unor secrete), iar “Reuss l-a împuternicit pe Crowley să constituie o ramură a Ordo Templi Orientis (sau O.T.O.) în Anglia” (Mistlberger). La 50 de ani, în 1925, Crowley avea să devină preşedintele O.T.O.

În timpul Primului Război Mondial Crowley s-a aflat în America. Este un motiv de derută faptul că, acolo, a scris propagandă progermană. S-a speculat intens: fie că ar fi fost trădător, fie că fi acţionat conform indicaţiilor serviciilor secrete britanice. Nu e clar.

Crowley şi-a fondat comunitatea spirituală după război, în 1920. Şi-a ales Sicilia; acolo a pus bazele Abaţiei Thelema, care se conducea după “învăţăturile thelemice ale lui Crowley, inclusiv practica meditaţiilor şi a ritualurilor” (Mistlberger). Practic, intenţia lui a fost aceea de a fonda o nouă religie. Avea să fie un eşec, pentru că discipolul Raoul Loveday a murit acolo după ce a băut apă infestată şi s-a îmbolnăvit de enterită, incident în urma căruia premierul fascist Mussolini l-a expulzat pe Crowley. Abaţia era condamnată.

Am ajuns, astfel, la esenţa individualistă a învăţăturii lui Crowley, la ceea ce el a pretins că i-ar fi fost dictat de către entitatea neîncarnată Aiwass. Ca şi în cazul altor religii, textul cărţii a fost inspirat de divinitate.

În cazul lui Crowley este vorba despre Cartea Legii, iar dictarea şi transcrierea au avut loc la Cairo, în 1904, prin mijlocirea soţiei lui de atunci, Rose, care i-ar fi spus: “Ei te aşteaptă”. Crowley n-ar fi făcut decât să transcrie cuvintele rostite de o voce fără trup (o manifestare a zeului egiptean Horus), într-o cameră de hotel, timp de trei zile (câte o oră pe zi).

Convingerea lui era că este purtătorul mesajului pentru “intrarea omenirii într-o nouă eră, una pe care el o numea Eonul lui Horus sau al Copilului Încoronat şi Cuceritor”, numit aşa “deoarece reprezintă importanţa individului mai presus de orice altceva – mai presus de naţiune, familie, comunitate etc.” (Mistlberger).

Noul Eon urma a fi, după Crowley, era “stăpânului şi a sclavului” (cât spirit vizionar!), sub faimoasa deviză thelemică:

Să faci ceea ce doreşti ar trebui să fie singura ta lege”. Sau, după alte traduceri:

Fă ce vrei, asta-i singura lege cu putinţă”.

Aşa cum scrie John Higgs, “Crowley vestea apariţia unui nou omphalos, care avea să-l înlocuiască pe cel vechi, definind secolul XX: individul”.

Mai târziu, Crowley ar fi redactat un document mai simplu (Liber OZ), cu scopul de a “condensa filosofia de la baza religiei Thelema” în doar câteva paragrafe, pentru a stabili că a face ce vrei se referă la orice activitate umană: să munceşti când vrei, să te joci când vrei, să te odihneşti când vrei… “dreptul omului de a mânca, de a bea, de a se adăposti, de a se deplasa, de a gândi, de a vorbi, de a desena, de a se îmbrăca şi de a iubi după cum îi este voia” (John Higgs).

La prima vedere este o filosofie atrăgătoare, însă dacă reflectăm un pic constatăm că e o aberaţie: cu excepţia unui tiran atotputernic, nimeni nu poate face activităţile descrise când şi cum vrea fără a se izbi de voinţele contrare ale unor semeni. Crowley încearcă să rezolve şi această problemă, dar soluţia oferită de el în ultimul paragraf este sinistră: “omul are dreptul de a-i ucide pe cei care încearcă să împiedice exercitarea acestor drepturi” (Higgs). Pur şi simplu. Este şocantă lipsa de îngăduinţă faţă de cel care s-ar putea dovedi mai slab într-o înfruntare fizică, cât timp soluţia lui Crowley la o dilemă veche pare a fi triumful forţei brute.

Spunem că dilema este veche întrucât se trage din filosofia greacă (cum am arătat deja, Aristotel nu se opunea sclaviei şi rezerva onorurile şi fericirea unei minorităţi compuse din tipi “valoroşi”); a fost prilej de reflecţie şi pentru Kant: “Kant a susţinut că fiecare fiinţă umană e un scop în sine, ceea ce poate fi considerată o expresie a concepţiei inaugurate de creştinism. În teoria lui Kant există însă o dificultate logică, pentru că ea nu oferă mijloacele de a decide în cazurile de conflict între interesele a doi oameni. Dacă fiecare din ei e un scop în sine, cum putem ajunge la un principiu prin care să se determine care dintre cei doi trebuie să cedeze? Un asemenea principiu trebuie să aibă de-a face nu cu individul, ci cu comunitatea. În sensul cel mai larg al cuvântului, el va trebui să fie un principiu de <<dreptate>>.”[3]

Vorbind despre dreptate, riscăm să ne blocăm într-un concept dificil: ce este dreptatea? Este înfăptuirea ei posibilă în societatea umană? Cert este că, introducând în ecuaţie “dreptatea”, avem şanse mult mai mari să găsim o soluţie echilibrată, raţională şi benefică social decât proclamând “dreptul la crimă”.

Russell arată, în continuare, ce înţelegeau utilitariştii prin “dreptate”: “Bentham şi utilitariştii interpretează <<dreptatea>> ca <<egalitate>>: când interesele a doi oameni sunt în conflict, linia de urmat este cea care produce maximum de fericire totală, indiferent care din cei doi se va bucura de ea sau cum se va împărţi aceasta între ei. Dacă se dă mai mult omului bun decât celui rău, aceasta se face pentru că, pe termen lung, fericirea generală va spori prin răsplătirea virtuţii şi pedepsirea viciului, şi nu pe temeiul unei doctrine etice ultime conform căreia cel bun merită mai mult decât cel rău. <<Dreptatea>>, potrivit acestei concepţii, constă în a ţine cont numai de cuantumul de fericire care se obţine, fără a favoriza vreun individ sau vreo clasă în detrimentul altora.”

Russell s-a referit aici destul de schematic la concepţia utilitaristă despre “dreptate”; John Stuart Mill nu o raporta doar la cantitatea de “fericire totală”, ci şi la “obligaţia morală”:

“Dreptatea presupune nu doar ceva ce este corect să faci şi incorect să nu faci, dar şi ceva ce o anumită persoană poate revendica de la noi ca fiind dreptul său moral. Nimeni nu are un drept moral la generozitatea sau binefacerea noastră, deoarece noi nu suntem ţinuţi din punct de vedere moral să practicăm aceste virtuţi în raport cu vreun individ determinat.”[4]

Suntem ţinuţi însă, din punct de vedere moral, să respectăm dreptul la viaţă al altora (de exemplu). Fiecare individ are dreptul moral de a pretinde să nu fie agresat de către o persoană (mai puternică, de regulă) care “face ce vrea”, pentru că societatea însăşi implică o “comunitate de interese” între orice fiinţă umană şi “societatea omenească din care face parte”. Mill explică:

“Interesul implicat este acela al securităţii, cel mai vital dintre toate interesele. Aproape toate celelalte foloase pământeşti sunt trebuincioase unei persoane şi netrebuincioase alteia; la multe dintre ele se poate renunţa de bună voie, dacă trebuie, sau pot fi înlocuite cu altele. Însă fără securitate niciun om nu poate face nimic; de ea depindem în ceea ce priveşte evitarea răului şi conferirea întregii valori oricărui bine, dincolo de clipa trecătoare; căci nimic nu mai are valoare pentru noi, în afara satisfacţiei clipei, dacă putem fi privaţi de totul în clipa următoare de către cineva care s-ar dovedi, pentru moment, mai puternic decât noi.”[5]

El face referire şi la teoria lui Kant, explicând că nu poate fi interpretată în sens individualist (astfel cum va face Popper, ceva mai târziu), ci doar în sens holist:

“Atunci când Kant a propus ca principiul fundamental al moralei să fie <<Acţionează în aşa fel încât regula conduitei tale să poată fi adoptată ca lege de toate fiinţele raţionale>>, el recunoştea virtual că interesul umanităţii luată în sens colectiv (sau cel puţin în sensul umanităţii fără discriminare) trebuie să fie avut în vedere de agent atunci când decide în cunoştinţă de cauză cu privire la moralitatea actului. Altfel, el foloseşte cuvinte fără sens: bunăoară, nu se poate susţine în mod plauzibil că o regulă, fie ea şi o regulă care predică egoismul, nu este posibil să fie adoptată de către toate fiinţele raţionale, astfel spus, că există un obstacol insurmontabil, ţinând de natura lucrurilor, care s-ar opune adoptării ei. Pentru ca principiul lui Kant să capete un oarecare sens, el trebuie să însemne că noi suntem ţinuţi să ne modelăm conduita conform unei reguli pe care ar putea-o adopta toate fiinţele raţionale în folosul interesului lor colectiv.”[6]

Desigur, concepţia utilitaristă despre “dreptate” se deosebeşte de aceea a anticilor; Russell are dreptate atunci când observă că Platon şi Aristotel se înţeleg de minune atunci când susţin că “drept” este să primească fiecare conform rangului şi înzestrărilor naturale: “fiecare lucru sau persoană îşi are sfera sa proprie, din care e <<nedrept>> să iasă. Unii oameni, în virtutea caracterului şi a aptitudinilor lor, au o sferă mai largă decât alţii şi nu-i deloc o nedreptate dacă ei se bucură de mai multă fericire”, scrie Russell, sintetizând concepţia grecilor.

Într-adevăr, în Republica, Platon a scris: “Nu i-am îngăduit cizmarului să încerce să fie şi agricultor, ţesător sau zidar; el trebuia să facă încălţări, pentru ca munca aceasta să fie practicată bine în folosul nostru. Tot aşa i-am rânduit şi pe ceilalţi, potrivit cu darurile lor din naştere. Fiecare trebuia să lase la o parte celelalte lucruri şi să-şi petreacă viaţa numai cu îndeletnicirea sa”. Unii vor fi privilegiaţi pentru că aptitudinile şi rangul lor o reclamă: “de vreme ce munca păzitorului e cea mai de seamă, el are nevoie de mai mult timp liber decât toţi ceilalţi, de mai mult exerciţiu, de mai multă pricepere şi atenţie”.

Modul în care Aristotel decide să împartă lumea în stăpâni şi sclavi este sincer şi dezarmant: “Cine poate să prevadă cu ajutorul gândului, acela este în mod natural stăpân şi conducător, iar cine poate realiza cu ajutorul corpului cele prevăzute, este supus şi sclav în mod natural” (Politica). Este motivul probabil pentru care populaţia a fost constant menţinută la un nivel intelectual scăzut: cei mulţi nefiind capabili de a conta prea mult pe propriile abilităţi cognitive, s-au văzut număraţi ca sclavi (termenul “sclav” a început însă, cu timpul, să capete un accent brutal, astfel că a fost necesar să i se găsească înlocuitori).

Urmează concluzia firească, tot în Politica: “Unora li se pare că dreptatea înseamnă egalitate. Ea chiar este aşa ceva, dar nu pentru toţi, ci numai pentru cei care sunt egali”.

Astfel de concepţii l-au făcut pe Russell să afirme că “la Aristotel te izbeşte absenţa aproape totală a ceea ce s-ar putea numi bunăvoinţă sau filantropie”. Este un posibil motiv pentru care opera lui Aristotel a străbătut veacurile. Alţii n-au fost la fel de norocoşi.

“Soluţia” lui Crowley, foarte îndepărtată de ideea pe care ne-am făcut-o despre civilizaţie, se pare că a fost moştenită de la o sectă arabă ce practica omorul “ca pe o datorie religioasă”: gruparea Assassinilor. Despre Assassini, Jim Marrs a scris:

“Se pare că numele lor a derivat din drogul obţinut din canabis, numit haşiş, drog pe care membrii sectei îl fumau atunci când se pregăteau pentru o crimă. Astfel, ucigaşii sectei – care fuseseră învăţaţi că omorul era o datorie religioasă – au devenit cunoscuţi sub numele de haşasin (termenul arab pentru <<fumător de haşiş>>), care în timp s-a transformat în termenul binecunoscut: <<asasin>>. (…)

Fondatorul grupării Assassinilor, Hasan bin Sabah, a fost coleg de şcoală cu apreciatul poet persan Omar Khayyam şi cu Nizam ul-Mulk, cel care avea să devină ulterior mare vizir al sultanului turc din Persia. (…)

Cultul ucigaş al lui Hasan a luat naştere în jurul anului 1094, când el şi unii aliaţi persani au cucerit fortăreaţa montană Alamut, situată lângă Marea Caspică, în Iran. El şi-a creat propria sectă, Shia Ismaili, care a devenit cunoscută sub numele de Assassin. Hasan, cunoscut drept <<bătrânul muntelui>>, a creat un cult al personalităţii centrat asupra lui însuşi şi a stârnit teama prin violenţa letală a sectei sale.

Cei mai mari iniţiaţi au fost învăţaţi doctrinele ascunse ale Assassinilor – una dintre ele spunea: <<Nimic nu este adevărat şi totul este permis>>, o frază care aminteşte în mod straniu de Legea Thelemei, exprimată prin <<Fă ceea ce vrei şi aceasta să fie întreaga lege>>.”[7]

Aşadar, astfel cum observă Higgs, Crowley considera că “soluţia, pentru situaţia în care se ciocnesc două libertăţi rivale, este utilizarea forţei. Când cineva te împiedică să faci ce vrei, nu rămâne decât să se impună cel mai puternic. Aceasta era şi abordarea preferată a politicianului italian Benito Mussolini, unul dintre principalii arhitecţi ai fascismului”.

Dar Higgs împinge raţionamentul şi mai departe, arătând că logica lui Crowley riscă să conducă la concluzia că “un lider precum Hitler îşi exercita voinţa individuală în chip admirabil”. Consecinţe teribile, aşadar.

În contrast cu portretul oarecum retuşat pe care Mistlberger i-l face lui Crowley, Higgs arată, fără ocolişuri, că acesta “a preluat ideile scriitorului chinez Lao Zi (din secolul al VI-lea î.Hr.) şi le-a pliat pe o viziune proto-fascistă de inspiraţie nietzscheană, una pe gustul începutului de secol XX, ce rezona şi cu concepţia sa sumbră despre lume, pentru că nu degeaba l-a numit presa <<cel mai malefic dintre toţi oamenii>>”.

Deşi Crowley a visat la un destin măreţ pentru religia thelemică, în cele din urmă figura lui mesianică a pălit, iar teribila idee pe care a vrut s-o transforme în cult a rămas fără “credincioşi”.

BBC a văzut în Crowley, la începutul secolului XXI, unul dintre cei mai mari 100 de britanici “ai tuturor timpurilor”, după ce chiar şi trupa The Beatles inclusese chipul Fiarei 666 pe coperta albumului Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club.

Cu toate astea, astfel cum scrie, cu umor, John Higgs în “istoria alternativă a secolului XX”, “în cadrul unui recensământ realizat în Marea Britanie în 2011, 184 de oameni au bifat <<Thelema>> ca opţiune religioasă. Şi aceasta în contextul în care 176.632 de britanici au indicat religia <<Jedi>>, ca opţiune. Marea majoritate a populaţiei, iar Crowley ar fi fost distrus să afle asta, nu a simţit că adeziunea la Thelema ar fi fost o acţiune concordantă cu adevărata lor voinţă.”


[1] Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul: 13,18.
[2] P.T. Mistlberger, Cei trei magi periculoşi, Ed. Livingstone, 2015, p. 23.
[3] B. Russell, Istoria filozofiei occidentale, vol. 1, trad. D. Stoianovici, Humanitas, 2005, p. 202.
[4] J.S. Mill, Utilitarismul, Ed. ALL, 2014, trad. V. Mureşan, p. 89.
[5] J.S. Mill, op.cit., p. 95.
[6] Ibid., pp. 92-93. Cred că traducerea este, pe alocuri, deficitară, dar se înţelege ideea.
[7] J. Marrs, Illuminati. Societatea secretă care a deturnat întreaga lume, trad. Aretina Timoce, Ed. IN EXTENSO, 2018, p. 105 – 106.


Freddy Gârbaci

Aflaţi mai mult despre ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.