Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Dreptul muncii
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
SAVESCU & ASOCIATII
 

Aspecte generale privind timpul de muncă
04.08.2020 | Eufemia VIERIU

JURIDICE - In Law We Trust
Eufemia Vieriu

Eufemia Vieriu

Rezumat

Timpul de muncă reprezintă durata stabilită dintr-o zi sau săptămână în care este obligatorie prestarea muncii în cadrul contractului individual de muncă, perioadă în care salariatul prestează munca, aflându-se la dispoziţia angajatorului şi îndeplinindu-şi sarcinile şi atribuţiile conform prevederilor contractului individual de muncă.

Materialul ce urmează prezintă la modul general aspecte specifice referitoare la această componentă a contractului individual de muncă, de asemenea în cadrul acestuia se vor face referiri cu privire la durata timpului de muncă, la obligaţiile aflate în sarcina angajatorilor cu privire la munca de noapte, precum şi la reglementările specifice care privesc munca suplimentară.

Abstract

The working time represents the duration established from a day or a week in which the work provision is obligatory within the individual employment contract, during which the employee performs the work, being available to the employer and fulfilling his tasks and duties according to the provisions of the individual contract. the work.

The following material presents in general the specific aspects regarding this component of the individual employment contract, also within it will be made references regarding the length of working time, the obligations placed on the employers regarding the night work, as well as to specific regulations regarding additional work.

Delimitări conceptuale privind timpul de muncă

Desfăşurarea activităţii cu respectarea unui anumit program de lucru reprezintă una din trăsăturile specifice ale raportului juridic de muncă. Munca trebuie să aibă un caracter de continuitate şi să fie prestată într-un număr minim de ore.

Timpul de muncă reprezintă durata stabilită, dintr-o zi sau săptămână, în care este obligatorie prestarea muncii în cadrul contractului individual de muncă[1], sau, altfel spus, „orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare[2].

În dreptul comunitar a fost adoptată Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, iar potrivit acestei directive, „timpul de lucru” este acea perioadă de timp în care lucrătorul se află la dispoziţia angajatorului şi în exerciţiul activităţii sau funcţiei sale.[3]

Timpul de muncă se află într-o indisolubilă legătură cu timpul de odihnă sau cu perioada de repaus iar reglementarea acestuia reprezintă o garanţie a dreptului la odihnă. Dispoziţiile legale care reglementează timpul de muncă şi timpul de odihnă au caracter imperativ; orice derogare de la normele pe care le conţine este inadmisibilă.[4]

Timpul efectiv lucrat

Conceptul de timp efectiv lucrat include timpul petrecut la locul de muncă în cadrul activităților productive și în cadrul altor activități care nu sunt considerate direct productive, dar care sunt parte componentă a sarcinilor și îndatoririlor asociate postului de muncă. Conceptul include, de asemenea, perioade inactive de timp petrecute la locul de muncă pentru motive care țin de procesul de producție sau de organizarea muncii (timpul de așteptare). În cadrul acestor perioade lucrătorii sunt disponibili pentru muncă. De exemplu, perioada în care se desfăşoară instruirea lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă este considerată timp de muncă. [5]

Timpul de muncă efectiv lucrat include, la rândul său, pauzele mici pentru diferitele activități, dar exclude pauza pentru masa de prânz care poate fi evidențiată în mod distinct.

Timpul productiv

Nu toate perioadele disponibile pentru muncă sunt petrecute pentru activități producătoare de bunuri și servicii. O parte din timpul de muncă este petrecută în cadrul unor activități care nu pot fi considerate productive.

Salariații care dețin posturi de muncă din domeniul serviciilor, de exemplu pot petrece o parte din timpul de muncă la locul de muncă, așteptând clienți.

Salariații care dețin posturi de muncă din domeniul producției pot petrece o parte din timpul de muncă la locul de muncă, așteptând materiile prime și materialele.

De asemenea, există o serie de timpi tehnologici în care unii muncitori situați pe fluxul de producție sunt în perioadă de așteptare. Penele tehnologice (întreruperile de curent, de apă, de gaze etc.) pot face imposibilă continuarea muncii în cadrul timpului de muncă.

Indicatorul „timp productiv” este mult mai util decât indicatorul „timp efectiv lucrat”, mai ales în calculele privind productivitatea muncii, reflectând mult mai bine cantitatea de muncă implicată în producerea de bunuri și servicii.

De asemenea, este util în calculul costului mediu al muncii pe unitatea de timp lucrat efectiv. Diferența mare între timpul productiv și timpul de muncă efectiv lucrat indică necesitatea reorganizării structurii de producție și revizuirii proceselor de muncă din cadrul unei întreprinderi.

Cu toate acestea timpul productiv nu trebuie considerat ca un indicator al efortului depus în cadrul muncii de către un salariat, deoarece o oră de muncă productivă poate fi folosită îm mod mai eficient decât o altă oră de muncă productivă. Importantă în cadrul timpului de muncă nu este doar cantitatea ci, mai ales, calitatea muncii.[6]

Timpul de muncă plătit

Timpul de muncă poate fi văzut ca perioada de timp petrecută în cadrul activității, perioada care a fost remunerată pe baza unui contract de muncă. Timpul de muncă plătit va include atât timpul efectiv lucrat, cât și o parte din timpul care este petrecut în afara locului de muncă (concedii de odihnă plătite, pauzele de masă, sărbatorile legale, parțial concediile medicale).

Din acest indicator sunt excluse perioadele de absență pentru care nu se asigură remunerare (concediile fără plată, absențele nemotivate, perioadele de grevă).

Plecând de la considerațiile anterioare se poate spune că timpul de muncă plătit este format din timpul normal de muncă și din perioada de muncă suplimentară.

Timpurile de muncă suplimentară, perioadele de absență sau odihnă sunt stabilite prin legislația națională, acordurile colective dintre sindicate și guvern, practicile de la nivel național, ele fiind diferite de la o categorie la alta de angajați, în funcție de domeniul în care își desfășoară activitatea.

Perioadele de absență

În viața angajaților există perioadele de timp în care deși aceștia nu lucrează, ei nu se află nici în perioada alocată pentru odihnă. Astfel de situații pot avea diferite motive:

– angajații se pot îmbolnăvi;

– utilajele și echipamentele se pot defecta;

– vremea poate împiedica pe angajați să ajungă la locul de muncă sau îi împiedică să-și desfașoare activitatea la locul de muncă.

Aceste evenimente sunt cunoscute sub numele de absență de la locul de muncă, iar timpul pe care angajații nu îl petrec la locul de muncă, deși ei se află în timpul normal de lucru, se numește perioadă de absență.

Originile, motivele, caracteristicile și consecințele variatelor tipuri de absență sunt diverse. Absențele datorate stagiilor de formare profesionale sunt dezirabile, și de regulă stabilite între conducerea întreprinderilor și angajați; în schimb, absențele cauzate de accidentele de muncă nu sunt dorite nici de angajați și nici de angajatori.

O clasificare a pericolelor de absență se regăsește în cadrul definiției date de Organizația Internațională a muncii, care enumeră următoarele motive pentru care un angajat lipsește de la muncă:

– îmbolnăvire sau rănire;

– concedii și sărbători;

– greve;

– stagii de formare profesională;

– concedii de maternitate sau petrnitate;

– alte perioade de absență temporară;

– din motive individuale.

Munca de noapte, munca în schimburi, ritmul de lucru

În România munca prestată între orele 22:00 – 6:00 este considerată muncă de noapte. [7] Salariatul de noapte reprezintă după caz:

– salariatul care efectuează muncă de noapte cel puțin 3 ore din timpul său zilnic de lucru;

– salariatul care efectuează muncă de noapte în proporție de cel puțin 30% din timpul său lunar de lucru.

Durata normală a timpului de lucru, pentru salariatul de noapte, nu va depăși o medie de 8 ore pe zi, calculată pe o perioadă de referință de maximum 3 luni calendaristice, cu respectarea prevederilor legale cu privire la repausul săptămânal.

În durata muncii de noapte se vor lua măsurile necesare pentru ca:

– timpul normal de lucru al lucrătorilor de noapte să nu depășească în medie 8 ore pe parcursul unei perioade de 24 de ore;

– lucrătorii de noapte a căror muncă implică riscuri speciale sau tensiuni fizice sau mintale deosebite să nu muncească mai mult de 8 ore pe parcursul unei perioade de 24 de ore în care efectuează munca de noapte.

Este interzisă folosirea la muncă în timpul nopţii a tinerilor sub 18 ani,[8] iar femeile gravide, lăuzele şi cele care alăptează nu pot fi obligate să presteze muncă noaptea.[9]

Angajatorul care preconizează să organizeze munca în conformitate cu un anumit ritm să țină cont de principiul general al adaptării muncii la lucrător, în special în vederea atenuării muncii monotone, și a muncii într-un ritm predeterminat, în funcție de tipul de activitate și de cerințele de securitate și sănătate, în special în ceea ce privește pauzele pe parcursul timpului de lucru.

Durata timpului de muncă

În ceeea ce privește durata timpului de muncă trebuie avute în vedere, pe lângă reglementările generale, și o serie de probleme speciale: munca suplimentară, munca de noapte, norma de muncă.

O altă problemă care suscită interes se referă la sistemele de muncă ce prezintă specificații față de sistemul normal, tradițional: munca la domiciliu, munca prin agent de muncă temporară, munca part-time.

Nu în ultimul rând trebuie avute în vedere specificațiile programării timpului de muncă în anumite domenii care solicită în mod obigatoriu program continuu de muncă.

Timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează muncă, se află la dispoziția angajatorului și îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare.

Pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână. Pentru anumite sectoare de activitate, unităţi sau profesii se poate stabili o durată zilnică a timpului de muncă mai mică sau mai mare de 8 ore.

În funcţie de specificul unităţii sau al muncii prestate, se poate opta şi pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână. Durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăși 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare.

Modul concret de stabilire a programului de lucru inegal în cadrul săptămânii de lucru de 40 de ore, precum şi în cadrul săptămânii de lucru comprimate va fi negociat prin contractul colectiv de muncă la nivelul angajatorului sau, în absenţa acestuia, va fi prevăzut în regulamentul intern. [10]

Prin negocieri la nivel de unitate, pentru a pune de acord programul cu cerințele producției, se poate stabili un program săptămânal de 36 până la 44 de ore, cu condiția ca media lunară să fie de 40 de ore pe săptămână, iar programul stabilit să fie anunțat cu o săptămână înainte.

În cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi și de 30 de ore pe săptămână.[11]

Prin excepție, durata timpului de muncă, ce include și orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiția ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referință de 3 luni calendaristice, să nu depășească 48 de ore pe săptămână.

Pentru anumite sectoare de activitate, unități sau profesii stabilite, prin contractul colectiv de muncă unic la nivel național, se pot negocia, prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură de activitate aplicabil, perioade de referință mai mari de 3 luni, dar care să nu depășească 12 luni (pentru ramurile de activitate și sectoarele cu activitate sezonieră cum ar fi construcțiile).

La stabilirea perioadelor de referință nu se iau în calcul durata concediului de odihnă anual și situațiile de suspendare a contractului individual de muncă.

Pentru anumite sectoare de activitate, unități sau profesii se poate stabili prin negocieri colective sau individuale ori prin acte normative specifice o durată zilnică a timpului de muncă mai mică sau mai mare de 8 ore. Durata zilnică a timpului de muncă de 12 ore va fi urmată de o perioadă de repaus de 24 de ore.

La locurile de muncă unde, datorită specificului activității, nu există posibilitatea încadrării în durata normală a timpului zilnic de lucru pot fi stabilite forme specifice de organizare a timpului de lucru, după caz: în tură, tură continuă, program fracționat. Locurile de muncă la care se aplică aceste forme specifice de organizare, precum și modalitățile concrete de organizare și evidență a muncii prestate, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, grupuri de unități sau unități.

Programul de muncă și modul de repartizare a acestuia pe zile sunt aduse la cunoștință salariaților și sunt afișate la sediul angajatorului.

Angajatorului poate stabili programe individualizate de muncă, cu acordul sau la solicitarea salariatului în cauză, dacă această posiblitate este prevăzută în contractele colective de muncă aplicabile la nivelul angajatorului său, în absența acestora, în regulamentele interne. Programele individualizate de muncă presupun un mod de organizare flexibilă a timpului de muncă.

Durata zilnică a timpului de muncă este împărțită în două perioade: o perioadă fixă în care personalul se află simultan la locul de muncă și o perioadă variabilă, mobilă, în care salariatul își alege orele de sosire și de plecare, cu respectarea timpului de muncă zilnic.

Angajatorul are obligația de a ține evidența orelor de muncă prestate de fiecare salariat și de a supune controlului inspecției muncii această evidență ori de câte ori este solicitat.[12]

Codul muncii realizează şi o clasificare a duratei timpului de muncă, acesta putând fi împarţit în 3 categorii[13]:

– Timpul de muncă având o durată normală;

– Timpul de muncă sub durată normală;

– Timpul de muncă peste durata normală.

Timpul de muncă având o durată normală

Timpul normal de muncă exprimat săptămânal exclude perioadele de repaus care au loc în fiecare săpămână (pauza de prânz, odihna nocturnă, weekend-urile.) De asemenea timpul normal de muncă exprimat anual va exclude perioadele de repaus anual (sărbătorile legale și concediile de odihnă).

De regulă, timpul normal de muncă se exprimă în termeni săptămânali. Dar acest indicator nu ține seama de perioadele de repaus anuale, de aceea el trebuie corectat ținând seama de aceste valori.

În practică programul de muncă în cadrul unei săptămâni, luni sau unui an poate diferi de la un domeniu economic la altul. De exemplu, în cadrul super sau hipermarketurilor, programul de lucru poate fi de 4 zile pe săptămână (2 zile de 12 ore și doua zile de 8 ore). În acest fel se respectă săptămâna de lucru de 40 de ore, iar programul flexibil asigură acoperirea în întregime a nevoilor de personal pe întreaga săptămână.

De asemenea, în constrcții se poate accepta în anotimpurile calde (primăvara, vara, toamna) un program săptămânal prelungit de muncă (de până la 48 de ore), pentru că în anotimpul rece, din cauza condițiilor meteo nefavorabile programul de muncă să fie redus, pentru a se asigura o medie săptămânală la nivelul întregului an de 40 de ore.

Având în vedere cele enunțate anterior se poate spune că timpul normal de muncă poate lua forma „timpului legal de muncă” și „timpului de muncă specific unui domeniu de activitate” (timpul de muncă contractual).[14]

În ceea ce priveşte durata normală a timpului de muncă, Codul muncii stabileşte faptul că pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână[15]. Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu două zile repaus.

Excepţie fac tinerii în vârstă de până la 18 ani, a căror durată a timpului de muncă este de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână.

Pentru cei a căror activitate se desfăşoară în condiţii speciale sau deosebite de muncă, timpul de lucru nu va depăşi 8 ore pe parcursul oricărei perioade de 24 de ore, decât în cazul în care majorarea acestei durate este prevăzută în contractul colectiv de muncă aplicabil şi numai în situaţia în care o astfel de prevedere nu contravine unor prevederi exprese stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

De asemenea se consideră că durată normală de 8 ore asigură desfăşurarea în condiţii obişnuite a procesului de producţie, răspunzând şi cerinţelor de ordin biologic, material, social şi spiritual al salariaţilor. Durata zilnică a timpului de muncă este împărţită în două perioade: [16]

– o perioadă fixă în care personalul se află simultan la locul de muncă şi

– o perioadă variabilă, mobilă, în care salariatul îşi alege orele de sosire şi de plecare, cu respectarea timpului de muncă zilnic.

În plus, angajatorul are obligaţia stabilită prin lege de a aduce la cunoştinţă salariaţilor programul de muncă cât şi modul de repartizare al acestuia, pe zile, prin afişarea la propriul sediu. Printre atribuţiile angajatorului referitoare la programul de muncă al salariatului putem menţiona şi faptul că acesta are posibilitatea de a stabili programe individualizate de muncă, cu acordul sau la solicitarea salariatului în cauză. Nu trebuie neglijat însă faptul că programele individualizate de muncă presupun un mod de organizare flexibil a timpului de muncă.

Legislaţia de specialitate reglementează faptul că angajatorul are obligaţia de a ţine la locul de muncă evidenţa orelor de muncă prestate zilnic de fiecare salariat, cu evidenţierea orei de începere şi a celei de sfârşit al programului de lucru, şi de a supune controlului inspectorilor de muncă această evidenţă, ori de câte ori se solicită acest lucru.[17]

Obligaţia stipulată anterior are în vedere stabilirea procedurii prin care urmează a se ţine evidenţa orelor de muncă prestate zilnic de către fiecare salariat. După modalitatea de reglementare, evidenţa orelor de muncă prestate zilnic de către fiecare salariat se va efectua atât în cazul salariaţilor care prestează activitate în temeiul unui contract individual de muncă cu timp parţial (sub 40 de ore/săptămână), cât şi în cazul prestării unei activităţi în temeiul unui contract individual de muncă cu timp normal de lucru.

Timpul de muncă sub durată normală

Referitor la timpul de lucru sub durata normală, acesta poate fi definit drept acea situaţie în care durata timpului de muncă a unui salariat este mai mică de 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe saptămână. Dintre aceste situaţii face parte şi cea anterior menţionată privitoare la tinerii în vârstă de până la 18 ani, a căror durată a timpului de muncă este de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână.

O altă situaţie este aceea a salariatelor care alăptează şi solicită ca pauzele de alăptare să fie înlocuite cu reducerea duratei normale a timpului lor de muncă cu 2 ore zilnic.[18]

În aceeaşi situaţie sunt şi salariaţii care efectuează cel puţin 3 ore de muncă noaptea, beneficiind de program de lucru redus cu o oră faţă de durata normală a zilei de muncă fără ca aceasta să ducă la scăderea salariului de bază, ori de un spor pentru munca prestată în timpul nopţii de 25% din salariul de bază.

În aceea ce-i priveşte pe aceşti salariaţi, este important de precizat că, pentru a putea fi considerată muncă de noapte, aceasta este obligatoriu să se efectueze în intervalul orar 22:00-06:00.

Durata normală a timpului de lucru, pentru salariatul de noapte, nu va depăşi o medie de 8 ore pe zi, calculată pe o perioadă de referinţă de maximum 3 luni calendaristice, cu respectarea prevederilor legale cu privire la repausul săptămânal.

Tinerilor sub 18 ani le este interzisă prestarea muncii de noapte, iar femeile gravide, lăuzele şi cele care alăptează nu pot fi obligate să presteze muncă de noapte.

Totuşi, salariaţii care urmează să desfăşoare muncă de noapte trebuie în mod obligatoriu să fie supuşi unui examen medical gratuit înainte de începerea activităţii şi, după aceea, periodic. Cei care desfăşoară muncă de noapte şi au probleme de sănătate recunoscute ca având legătură cu aceasta vor fi trecuţi la o muncă de zi pentru care sunt apţi.

În acest caz, angajatorul care utilizează în mod frecvent munca de noapte este obligat să informeze despre aceasta Inspectoratului teritorial de muncă.

Printre alte situaţii în care se realizează un program de lucru redus, putem menţiona şi cazul femeilor ce au în îngrijire copii cu vârsta de până la 18 ani, care pot lucra cu jumătate de normă, dar şi situaţia salariaţilor ce au un program de lucru inegal.

În temeiul dispoziţiilor legale, soţul şi rudele care au în îngrijire o persoană vârstnică dependentă pot beneficia de program lunar redus de lucru, de o jumătate de normă, cu suportarea drepturilor salariale pentru cealaltă jumătate de normă din bugetul local, corespunzător salariului brut lunar al îngrijitorului la domiciliu.[19] Timpul cât soţul şi rudele au fost încadrate în aceste condiţii se consideră, la calculul vechimii în muncă, timp lucrat cu normă întreagă.

Beneficiază de timp de lucru redus cu cel puţin o pătrime, salariaţii care au afecţiuni cauzate de accidente de muncă sau de boli profesionale care nu le permit un program de lucru normal.[20]

Pentru cel mult 90 de zile într-un an calendaristic, în una sau mai multe etape, cei în cauză primesc o indemnizaţie egală cu diferenţa dintre media veniturilor salariale din ultimele 6 luni şi venitul brut realizat ca urmare a reducerii timpului de muncă.[21]

Posibilitatea de a lucra mai puţin de 8 ore pe zi este prevăzută şi în cazul persoanelor cu handicap.[22]

De asemenea, prestarea muncii cu reducerea zilei de lucru se impune şi în perioadele de temperaturi extreme.[23]

Salariaţii care desfăşoară efectiv şi permanent activitatea în locuri de muncă cu condiţii deosebite – vătămătoare, grele sau periculoase – beneficiază de reducerea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi. Reducerea duratei timpului de muncă în condiţiile prezentei legi nu afectează salariul şi vechimea în muncă.[24]

În sectoarele de activitate în care munca este organizată în tură, tură continuă sau altă formă de organizare a timpului de lucru, durata schimburilor va fi astfel stabilită încât să asigure pentru salariaţii care lucrează în condiţii deosebite – vătămătoare, grele sau periculoase – condiţii de menţinere a stării de sănătate şi de refacere a capacităţii de muncă.

Stabilirea categoriilor de personal, a activităţilor şi locurile de muncă pentru care durata timpului de muncă se reduce sub 8 ore pe zi se face pe baza următoarelor criterii:[25]

– natura factorilor nocivi – fizici, chimici sau biologici – şi mecanismul de acţiune a acestora asupra organismului;

– intensitatea de acţiune a factorilor nocivi sau asocierea acestor factori;

– durata de expunere la acţiunea factorilor nocivi;

– existenţa unor condiţii de muncă ce implică un efort fizic mare, în condiţii nefavorabile de microclimat, zgomot intens sau vibraţii;

– existenţa unor condiţii de muncă ce implică o solicitare nervoasă deosebită, atenţie foarte încordată şi multilaterală sau concentrarea intensă şi ritm de lucru intens;

– existenţa unor condiţii de muncă ce implică o suprasolicitare nervoasă, determinată de un risc de accidentare sau de îmbolnăvire;

– structura şi nivelul morbidităţii în raport cu specificul locului de muncă;

– alte condiţii de muncă vătămătoare, grele sau periculoase, care pot duce la uzura prematură a organismului.

Program redus de 6 ore în medie pe zi este prevăzut pentru medicii, personalul sanitar cu pregătire superioară şi personalul sanitar mediu încadraţi în unităţile publice din sistemul sanitar, în următoarele activităţi:[26]

– anatomie patologică;

– medicină legală, în activitatea de prosectură şi disecţie;

– activitatea de radiologie – imagistică medicală şi roentgenterapie, medicină nucleară şi radioizotopi, igiena radiaţiilor nucleare, terapie cu energii înalte, angiografie şi cateterism cardiac.

Medicii încadraţi în unităţile publice din sectorul sanitar, din unităţile, compartimentele de cercetare ştiinţifică medico – farmaceutică, în serviciile ambulanţă au un program de 7 ore în medie pe zi.[27]

Timpul de muncă peste durata normală

Timpul de muncă peste durata normală, sau asa cum mai este denumit, munca suplimentară, reprezintă munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal. Munca suplimentară reprezintă deci perioada de timp lucrată în plus față de timpul de muncă normal statuată prin contractul individual de muncă.

Angajatorii pot solicita angajaților să lucreze o perioadă de timp mai mare decât cea prevăzută în contract pentru a compensa pierderile de timp neprevăzute (accidente, catastrofe naturale, întreruperi ale energiei etc.), pentru a respecta termenele de predare a unor lucrări sau pentru a suplimenta forța de muncă existentă în întreprindere la un moment dat. Tinerilor de până la 18 ani le este interzisă prestarea muncii suplimentare.[28]

Angajații pot fi interesați de munca suplimentară, deoarece ea reprezintă o sursă adițională de venit, iar angajatorii pot recurge la aceasta pentru a asigura un necesar suplimentar de muncă, fără a avea cheltuieli suplimentare cu recrutarea și selecția forței de muncă, mai ales atunci când nevoia de muncă suplimentară este temporară.

Aceasta nu poate fi prestată fară consimţământul salariatului, cu excepţia cazului de forţă majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident. Important de precizat este că durata zilnică a timpului de muncă de 12 ore va fi urmată în mod obligatoriu de o perioadă de repaus de 24 de ore. Chiar şi în situaţia în care salariatul prestează muncă suplimentară, Codul muncii reglementează faptul că durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare realizate de către salariat. [29] Doar prin excepţie, durata timpului de muncă, ce include şi orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână şi numai cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referinţă de 4 luni calendaristice, să nu depăşească 48 de ore pe săptămână.[30]

Se instituie principiul plăţii în natură pentru orele suplimentare lucrate de către salariaţi, prin oferirea în schimb a unui interval corespunzător de ore libere plătite. Acestea urmează a fi compensate în următoarele 60 de zile consecutive zilei în care au fost prestate orele suplimentare. Legiuitorul stabileşte si calea de urmat în situaţia în care nu va fi posibilă plata în natură a orelor suplimentare, şi anume compensare în bani, la nivelul unui spor de minimum 75% din salariul de bază.[31]

Totuşi, prestarea muncii suplimentare constituie o excepţie, de regulă sarcinile fiecărui salariat trebuind să fie realizate în timpul programului de lucru. Important de precizat este că orele suplimentare realizate în îndeplinirea unui contract individual de muncă se efectuează în limita plafonului de 120 de ore pe an de persoană, fără însă a depăşi 360 de ore pe an, aceasta fiind limita maximă admisă. Nerespectarea tuturor acestor dispoziţii legale referitoare la munca suplimentară constituie contravenţie, ce se constată de către inspectorii de muncă.

Norma de muncă

Norma de muncă exprimă cantitatea de muncă necesară pentru efectuarea operațiunilor sau lucrătorilor de către o persoană cu calificare corespunzătoare, care lucrează cu o intensitate normală, în condițiile unor procese tehnologice și de muncă determinate.

Condițiile de calitate ce se cer unei norme de muncă:

– să respecte cerințele organizării ergonomice a muncii, adică să țină seamă de condițiile tehnico-organizatorice reale, de principiile economiei de mișcări, de regulile privind organizarea rațională a locului de muncă și de intensitatea normală a muncii;

– să reflecte progresul tehnic, în sensul să se țină seamă de noile condiții tehnico-organizatorice introduse în procesul tehnologic, sau de orice alte modificări cu scopul măririi gradului de tehnicitate și de organizate a unității;

– să aibă un grad de încordare care să permită îndeplinirea ei la nivelul proiectat.[32]

Munca în zilele de week-end

Codul Muncii prevede că timpul legal de munca este de opt ore pe zi timp de cinci zile, cu două zile de repaus. Totuşi, pot exista şi cazuri în care salariaţii trebuie să lucreze suplimentar, în zilele de sărbători legale sau în zilele de weekend.

Pentru munca prestată în zilele de sâmbătă şi duminică, angajatorul trebuie să acorde salariatului alte zile libere (un repaus săptămânal obligatoriu de 48 de ore consecutive), precum şi un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, dupa caz, prin contractul individual de muncă (legislaţia nu prevede o valoare obligatorie pentru sporul ce trebuie acordat şi nici modalitatea de determinare a valorii sporului, angajatorul stabilind modalităţile şi cuantumul prin reguli interne).

Munca în schimburi

Munca în schimburi are ca scop să decupleze orele de desfășurare a activității unei organizații de timpul de muncă individual al angajaților organizației.

Modelele de organizare a scumburilor în cadrul unei întreprinderi sunt următoarele:

– modelul cu două schimburi (unul de dimineață, unul după-amiază) – modelul continental;

– modelul cu două schimburi (unul de zi, unul de noapte) – modelul anglo-saxon;

– modelul cu trei schimburi semi-continuu (cinci zile pe săptămână);

– modelul cu trei schimburi continuu sau „foc continuu” (șapte zile pe săptămână).

În ceea ce privește repartizarea în cadrul sectoarelor economiei, munca în schimburi se întâlnește în aceleași domenii ca și munca în week-end sau munca de noapte:

– hoteuri și restaurante;

– sănătate și servicii sociale;

– transporturi și telecomunicații;

– livrarea de electricitate, gaze, apă.


[1] S. Ghimpu, I. T. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, G. Mohanu, Dreptul muncii, vol. 2, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 300.
[2] Art. 111 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.
[3] E. Vieriu, Tratat de dreptul muncii, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2016, p. 227.
[4] S. Ghimpu, I. T. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Gh. Mohanu, Dreptul muncii, tratat, vol. 2, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 300.
[5] Art. 76 din Normele metodologice la Legea nr. 319/2006 privind Sănătatea şi securitatea în muncă.
[6] C.G. Bocean, Timpul de muncă și timpul de odihnă, Ed. Tribuna Economică, București, 2008, pp. 24-25.
[7] E. Vieriu, Dreptul securităţii sociale, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2016, p. 43.
[8] Art. 11 şi 12 din H.G. 600/2007 privind protecţia tinerilor la locul de muncă.
[9] Art 19 din O.U.G. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă.
[10] E. Vieriu, Dreptul securităţii sociale, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2016, p. 43.
[11] A. Popescu, Dreptul intennațional și european al muncii, Ediția a II-a, Ed. C. H. Beck, 2008, p 217.
[12] C. G. Bocean, op. cit., p. 53.
[13] E. Vieriu, Tratat de dreptul muncii, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2016, pp. 225-226.
[14] A. Popescu, Dreptul intennațional și european al muncii, Ediția a II-a, Ed. C. H. Beck, 2008, pp. 208-209.
[15] Art. 112 alin.(1) din Legea nr. 53/2003.
[16] Art. 118 alin.(3) din Legea nr. 53/2003.
[17] Art. 119 din Legea nr. 53/2003.
[18] Al. Ţiclea, A. Popescu, C. Tufan, M. Ţichidelean, O. Ţinca, Dreptul muncii, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, pp. 585-586.
[19] Art. 13 alin (2) din Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice, coroborat cu prevederile Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
[20] Art. 40 din Legea nr. 346/2002 privind privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale.
[21] I. T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.548.
[22] Art. 82, alin. (1) lit. f din legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.
[23] Art. 82, alin. (1) lit. f din O.U.G. 99/2000 privind măsurile ce pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi extreme pentru protecţia persoanelor încadrate în muncă.
[24] Art. 1 din Legea nr. 31/1991 privind stabilirea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi pentru salariaţii care lucrează în condiţii deosebite.
[25] Art. 114 alin. (1) din Legea nr. 31/1991.
[26] Art. 2 alin. (3) din O.M.S. 870/2004 privind aprobarea regulamentului privind timpul de muncă, organizarea şi efectuarea gărzilor în unităţile publice din sectorul sanitar.
[27] Art. 2 alin. (2) din O.M.S. 870/2004
[28] Art. 124 din Legea nr. 53/2003.
[29] Art. 119 din Legea nr. 53/2003.
[30] Art. 114 alin. (2) din Legea nr. 31/1991.
[31] V. Zanfir, Codul Muncii-Comentat, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2004, pp. 265-266.
[32] Al. Țiclea, Tratat de dreptul muncii, Ediția a IX-a, actualizată, Ed. Universul Juridic, 2015, p. 117.


Conf. univ. dr. Eufemia Vieriu
Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.