Perimarea – scurte considerații despre dezinteresul celui (ce ar fi trebuit să fie) interesat
19 august 2022 | Ioan-Mircea DAVID
Ioan Mircea David
Sedes materiae: art. 412 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., art. 416 C.proc.civ., art. 1103 C.civ., art. 2254-2263 C.civ.
I. Scurtă prezentare a situație de fapt
Pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București a fost înregistrată o cerere de chemare în judecată, prin intermediul căreia reclamantul a solicitat încetarea contractului de întreținere ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate de către debitorul obligației de întreținere. În mod corect, reclamantul s-a adresat instanței de judecată, având în vedere că o încetare a contractului de întreținere pentru un astfel de motiv nu o poate dispune decât instanța de judecată, având în vedere dispozițiile art. 2263 alin. (3) C.civ.
La primul termen de judecată se prezintă reprezentanții convenționali ai ambilor părți, iar reprezentantul reclamantului aduce la cunoștință instanței de judecată faptul că reclamantul decedase în etapa regularizării, prilej cu care depune la dosarul cauzei două înscrisuri eliberate de notarul public din cuprinsul căruia reiese că pe rolul acestuia este deja înregistrat dosarul de dezbatere succesorală a reclamantului, precum și copia unui certificat prin care se recunoștea calitatea de legatar a succesibilului.
Instanța de judecată constată că în această cauză nu este încă stabilit pe deplin cadrul procesual, motiv pentru care pune în discuție necesitatea suspendării judecății cauzei în temeiul dispozițiilor art. 412 alin. (1) pct. 1 C.proc.Civ. Niciuna dintre părți nu se opune, ambele considerând că este oportună suspendarea până la finalizarea procedurii succesorale.
Ca urmare a închiderii dezbaterilor, instanța de judecată rămâne în pronunțare și dispune în cele din urmă suspendarea de drept a judecății în temeiul dispozițiilor pe care deja le-am amintit.
Niciuna dintre părți nu a făcut niciun demers, nici măcar după comunicarea încheierii prin care s-a dispus suspendarea. Succesibilul reclamantului a rămas în pasivitate și nu a procedat nici la urgentarea și cu atât mai puțin la finalizarea procedurii dezbaterii succesorale.
Perioada de pasivitate s-a finalizat atunci când instanța de judecată, din oficiu, a emis citații pentru termenul de judecată la care urma să fie pusă în discuție perimarea cauzei, deoarece trecuse un termen mai mare de 6 luni de la momentul în care părțile au făcut ultimul demers în privința soluționării cauzei, fiind incidente dispozițiile art. 416 alin. (1) și alin. (2) C.proc.civ.
Deși succesibilul a fost reprezentat de un reprezentant convențional la noul termen de judecată, a solicitat să se constate că nu a intervenit perimarea, deoarece se regăsește în interiorul termenului de 1 an de opțiune succesorală, astfel cum legiuitorul l-a stabilit în cuprinsul art. 1103 alin. (1) C.civ. Argumentele pe care le-a expus în fața instanței vizau faptul că unica posibilitate pe care a avut-o succesibilul a fost aceea de a se adresa unui notar public și de a demara procedura succesorală.
Soluția a fost una previzibilă, instanța de judecată constatând faptul că niciuna dintre părți nu a întreprins demersuri în prezenta cauză, a dat aplicabilitate dispozițiilor legale și a constatat perimarea cererii de chemare în judecată.
Nemulțumit de soluția obținută, moștenitorul reclamantului (căruia i se eliberase certificatul de moștenitor) a formulat calea de atac a recursului, astfel cum este prevăzută de dispozițiile art. 421 alin. (2) C.proc.civ. În cuprinsul cererii de recurs a motivat faptul că prima instanță de judecată a constatat în mod greșit intervenită perimarea, deoarece termenul de 6 luni trebuie calculat de la momentul împlinirii termenului de 1 an, prevăzut în materia opțiunii succesorale.
II. Raționamentul și soluția instanței de control judiciar
În fața instanței de control judiciar, reprezentantul convențional al pârâtului a susținut faptul că nu există nicio legătură între termenul de 1 an pe care legituitorul l-a stabilit pentru dezbaterea succesorală și termenul de 6 luni pentru intervenirea permiării cererii de chemare în judecată.
Faptul că a rămas în nelucrare pentru o perioadă mai mare de 6 luni, este rezultatul exclusiv al pasivității de care reclamantul a dat dovadă, iar argumentele pe care le conturează prin cererea de recurs nu sunt apte să conducă la schimbarea soluției pe care a pronunțat-o prima instanță de judecată. În realitate, reclamantul a întreprins un act extrajudiciar care nu are valența de a întrerupe termenul de perimare.
Așadar, instanta de control judiciar a constatat faptul că ”nu există niciun temei de drept pentru care termenul ar începe să curgă de la momentul finalizării demersului privind constatarea transmiterii succesiunii, dispozițiile legale fiind clare în acest sens”.
Mai mult decât atât, instanța de control judiciar reține faptul că reclamantul nu a mai întreprins niciun demers în interiorul termenului de 6 luni care a început să fie calculat de la data pronunțării Încheierii de suspendare. Acesta nici măcar nu a adus la cunoștință instanței de judecată evoluția procedurii administrative pe care o demarase în fața notarului public.
III. Demersuri pe care reclamantul le-ar fi putut realiza
Față de soluția pronunțată de prima instanță de judecată și confirmată de instanța de control judiciar prin respingerea recursului ca nefondat, nu există niciun dubiu că aceasta este modalitatea corectă de interpretare și de aplicare a dispozițiilor legale din materia perimării.
Cu toate acestea, consider că este important de nuanțat demersul pe care reclamantul l-ar fi putut realiza în tot acest timp, anterior împlinirii termenului de 6 luni și, bineînțeles, anterior momentului în care instanța de judecată a dispus din oficiu citarea părților în vederea constatării perimării cererii de chemare în judecată.
Este interesant faptul că instanța de control judiciar a afirmat că pasivitatea recurentului-reclamant s-a manifestat și prin faptul că nu a adus la cunoștință instanței de judecată evoluția demersurilor administrative din procedura succesorală.
Oare putem considera că transmiterea unor adrese către instanța de judecată cuprinzând elementele noi ce s-ar fi petrecut în procedura administrativă, ar fi fost apte să conducă la întreruperea termenului de perimare și astfel instanța de judecată să constate că prezenta cauză nu a stat în nelucrare din pasivitatea exclusivă a părților?
Opinia mea este în sensul în care un astfel de demers nu reprezintă un veritabil caz de întrerupere a termenului de perimare, deoarece transmiterea evoluției procedurii administrative nu este un act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes, așa cum legiuitorul a instituit în cuprinsul art. 417 C.proc.civ.
Un act de procedură apreciez că ar fi fost formularea unei cereri de repunere pe rol a prezentei cauze, chiar dacă reclamantul – autor al cererii de repunere pe rol știa de la momentul formulării acesteia că instanța de judecată va dispune respingerea, tocmai pentru faptul că nu s-a finalizat procedura succesorală și că nu există suficiente elemente pentru stabilirea noului cadru procesual.
Reclamantul ar fi putut formula din timp în timp o astfel de cerere, căci indiferent de soluția instanței de judecată, ea reprezenta un veritabil motiv de întrerupere a cursului perimării, ceea ce ar împiedicat obținerea unei soluții nefavorabile și totodată, o modalitate clară de manifestare a interesului reclamantului pentru judecarea cererii.
În concluzie, perimarea cererii de chemare în judecată este rezultatul unui dezinteres manifestat de reclamant pentru cel puțin 6 luni de la momentul suspendării, interval de timp în care nu a fost suficient să aștepte soluționarea unei alte proceduri administrative pentru care legiuitorul a instituit un termen de 1 an, fără să existe vreo corelare cu dispozițiile din materia întreruperii termenului de perimare.
Av. drd. Ioan Mircea David
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
