Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

Între Agora și Fanar sau nefastul tandem dintre autoritarismul șefilor de stat și insuficiența mecanismelor de limitare a acestuia în istoria recentă a României. Șefii de stat: dinamica autoritară a puterii politice în istoria constituțională românească de Manuel Guțan, Oana Rizescu, Bogdan Iancu, Cosmin Cercel și Bodgan Dima
04.08.2020 | Adrian BANTAȘ

JURIDICE - In Law We Trust
Adrian Bantaș

Adrian Bantaș

Dacă în cea mai recentă recenzie publicată în rubrica Povestim cărți am încercat să privim contactele poporului român cu Imperiul Otoman într-un registru diferit de cele cu care am fost obișnuiți, unul care, în detașarea și calmul său împrumutau ceva din atmosfera cafelelelor Istanbulului de altădată, astăzi ne vom întoarce în spațiul cultural autohton, însă influența otomană nu va fi, nici de această dată, lăsată deoparte. Mai mult, se prea poate ca, parcurgând lucrarea la care se referă apelul meu la lectură, să constatăm că, asemenea acordurilor antrenante ale vreunei melodii orientale care ne revin, mobilizator și obsesiv totodată, în minte, moștenirea otomană transcende vremurile și chiar metamorfozele societății care a creat-o, pentru a creiona și astăzi trăsăturile esențiale ale relațiilor de putere din societățile fostului Imperiu.

Pentru început, apelez însă la clemența cititorului pentru un scurt, dar necesar, disclaimer. Desigur, nu este misiunea mea să încerc măcar să antamez fondul eternei dezbateri din „Pericles and the Plumber[2], a cărei temă centrală este, în esență, dilema alegerii între juristul de tip Pericle, cel care, pe lângă aspectele concrete ale profesiei sale, dorește să capete o perspectivă cât mai cuprinzătoare asupra realității din care, volens-nolens, face parte, și juristul plumber care, asemenea instalatorului evocat, se mulțumește să astupe cu câlți locurile prin care presiunea unor determinanți sociali mai mult sau mai puțin corect așezați face să tâșnească frustrantul torent al disputelor cotidiene. Dar poate fi misiunea mea să îl previn pe distinsul cititor că lucrarea la care ne vom referi nu are, pentru a continua seria metaforelor, prea multe de-a face cu astuparea pripită a spărturilor corabiei pe care cu toții ne aflăm, ci cu identificarea cauzelor pe care, aproximativ din secolul XVIII și până astăzi, corabia nu plutește așa cum am dori, ci eșuează periodic pe câte un banc de nisip a cărui existență este perfect cunoscută întregului echipaj.

De fapt, pentru cititorii obișnuiți mai degrabă cu aspectele de natură strict tehnică, lucrarea aceasta poate apărea ca aproape șocantă, mai ales din cauza pronunțatului său caracter interdisciplinar. Avem în față o veritabilă operă juridică? Sau una istorică? În ceea ce mă privește, consider că avem exact ceea ce ne trebuia pentru a înțelege parcursul autoritarismului șefilor de stat în spațiul românesc, pentru că o asemenea temă de cercetare nu se poate sonda, cel puțin în opinia mea, decât utilizând concomitent instrumentele de cercetare ale istoricului și ale juristului, respectiv perspectiva temporală a primului împreună, cu rigoarea și aparatul conceptual al celui de-al doilea.

Astfel, după un excurs juridico-istoric prin parcursul instituției șefului de stat la români care (ca întreaga lucrare, de altfel) ne obligă să ne confruntăm, într-un mod aproape brutal, cu o serie de realități incomode ale istoriei noastre constituționale, realizat de Manuel Guțan[3], capitolul realizat de Oana Rizescu[4] ne provoacă să regândim paradigma devenită tradițională, cu pronunțate nuanțe „roșii”, a boierilor malefici care îl împiedică pe Domnul autoritar, dar bun și drept să realizeze reformele dorite întru binele poporului muncitor.

În realitate, ne explică autoarea, relația dintre boieri și domnie este mult mai complexă decât o narează, în alb și negru, istoriografia menționată. Aceasta pentru că, în situația unor intervenții externe moderate ca intensitate și, prin urmare, gestionabile, monarhia medievală de stări a provinciilor române a fost capabilă să edifice un cadru, fie el și cutumiar și în stadiu incipient, de limitare a tendințelor domnești autoritare prin intermediul vechilor rânduieli tradiționale și a sfaturilor domnești. Cu alte cuvinte, interesele și ponderea clasei sociale a boierimii acționau ca o contrapondere pentru puterea domnitorilor, iar din interacțiunea celor două lua naștere ceea ce, fie-mi iertat anacronismul, am putea numi un echilibru al puterilor în stat.

Desigur, acest din urmă echilibru era departe de a fi perfect, iar caracterul dominant cutumiar al dreptului românesc îl predispunea la alterări și interpretări conjuncturale, însă nu cred că trebuie să uităm că într-un mod asemănător a luat naștere și documentul de referință al constituționalismului britanic, Magna Charta Libertatum, care viza tocmai limitarea ambițiilor autoritariste ale monarhului nu de către popor (nu putea fi vorba de o asemenea noțiune în acele vremuri), ci tot de către nobilime. Sigur, există multiple diferențe atât între cele două ordini juridice amintite, cât și între parcursurile istorice ale statelor în cauză (Acemoglu și Robinson ar spune, poate pe bună dreptate, că diferențele dintre ultimele nu sunt întâmplătoare, ci mai degrabă un efect al diferențelor dintre primele). Dar, pe de altă parte, oare nu ar trebui să acceptăm ca firești diferențele dintre instituțiile dreptului public din societăți diferite, ca rezultat al diferențelor dintre relațiile sociale din cadrul acestora, atâta timp cât produc și mențin instituții distributive, nu extractive?

Nu îndrăznesc să afirm că, în lipsa acelor factori care au făcut ca, dintre democrația boierească și autoritarismul domnesc, acesta din urmă să aibă mai mereu câștig de cauză, societatea românească de astăzi ar fi atins nivelul de prosperitate a unor societăți precum cea britanică. Însă, pentru o comparație mai pertinentă și mai ancorată în realitățile regionale, aș recomanda lectura capitolului menționat concomitent sau nu la multă vreme după lectura monumentalei lucrări a lui Norman Davies, Istoria Poloniei: terenul de joacă al lui Dumnezeu. Nu-i așa că asemănările par aproape frapante? Și atunci, dacă în cazul Republicii Polone, considerăm, astăzi, că limitarea puterii monarhului (care, într-o epocă dominantă de violența interstatală, s-a dovedit o vulnerabilitate prin diminuarea capacității militare) a dat naștere unui experiment liberal care, dacă nu i-ar fi pus capăt armatele ruse, ar fi avut poate semnificația istorică a Revoluției Glorioase sau Revoluției Franceze, de ce nu am privi prin aceeași prismă și limitarea puterilor domnitorilor din Țările române de către corpul boieresc?

În mod asemănător, însă, monarhiei de stări din țările române i-a pus capăt perioada fanariotă, care a adus după sine propriile relații de putere, centrate pe lipsa limitării autorității domnești. Este, cu alte cuvinte, epoca în care „mintea, sufletul și voința monarhului sunt deasupra tuturor lucrurilor, liberul său arbitru admite ca judecător doar divinitatea, poporul are doar dreptul de a venera”[5]. Ei bine, în fața acestei stări de fapt, de evidentă proveniență externă, ce opțiuni îi rămâneau boierimii, singura componentă a societății care putea măcar aspira la limitarea puterii domnești[6]?

Având în vedere riscurile implicate de contestarea fățisă a autorității domnești (riscuri care priveau nu doar averea și statutul, ci și viața contestatarilor), una dintre puținele modalități identificate de către boieri pentru limitarea acestei autorități a fost recursul la puterile externe, inclusiv la cea care s-a aflat la originea acestui regim. Ca o veritabilă ceartă în familie, în care se cerea spălarea la Istanbul a rufelor pătate la Iași și București, aceasta consta în adresarea de memorii puterii suzerane, centrate pe semnalarea abuzurilor agenților fanarioți ai puterii imperiale. Desigur, în general aceste memorii nu aveau mai mult efect decât încercarea de a trata o rană provocată de un glonț sub îngrijirea trăgătorului care a provocat-o, dar ne putem întreba dacă nu au stat la baza unei moșteniri incomode ale respectivei perioade, care și astăzi ne mai provoacă binemeritate angoase. Pentru că nu degeaba scria Anton Maria del Chiaro, secretar de origine florentină al Cancelariei domnești din Valahia anilor 1710-1717, că „nu a fost prea greu Vizirului să afle chiar mai mult decât spera. Cunoscuta nestatornicie a valahilor, rămasă aproape ereditară la unele familii, dăinuiește până azi[7].

Cu toate aceste profunde zbateri istorice, secolul fanariot, oricât de dificil ar fi fost, a trecut, cel puțin la scara istoriei, suficient de repede încât tradiția „monarhiei de stări” să nu fie uitată. Ba, mai mult, odată cu revenirea la domniile pământene, tradiția în cauză a suferit un proces de apropiere și chiar fuziune cu acele curente politice specifice secolelor XVIII-XIX care, sub o varietate de modele, își propuneau tot limitarea puterii șefilor de stat și potențarea rolului organelor reprezentative. Lumea asista, cu alte cuvinte, la începuturile parlamentarismului modern.

Exact acestea ne explică Manuel Guțan[8] că erau aspirațiile boierimii moldovene și muntene din secolul XIX, care vedea în reinstituirea domniilor pământene debutul unui autentic proces de limitare juridică a autoritarismului domnesc, astfel încât excesele perioadei fanariote să nu mai fie posibile pe viitor. Și exact acestea nu s-au putut întâmpla, din cauza viziunii diferite pe care „puterea protectoare”, respectiv Rusia (predecesoare a „puterii eliberatoare” de mai târziu, respectiv URSS, din ambele raporturi menționate lipsind un element esențial, și anume consimțământul subiectului „protejat”, respectiv „eliberat”, ceea ce transformă ambele situații în veritabile agresiuni constituționale).

Cu toate că epoca analizată aduce după sine o importantă inovație juridică pentru spațiul autohton, respectiv primele acte de natură constituțională din Țările române (Regulamentele Organice), conținutul acestora, detaliază autorul menționat, este departe de a reflecta aspirațiile boierimii moldovene și muntene, pe care deja le putem numi, cu puțină îngăduință, democratice. Din contra, conținutul acestor prime Constituții acordate, în mod inedit, de două puteri străine (un subiect de drept internațional public, mai degrabă decât de drept constituțional, respectiv Imperiul Țarist și unul cu statut greu de exprimat în termenii dreptului internațional și constituțional contemporan, respectiv Imperiul Otoman) nu limitează, ci mai degrabă consacră primatul Domnului în arhitectura constituțională a Țărilor române. Desigur, acest fapt corespundea interesul puterii protectoare (care, în acest caz, proteja Țările române de propria voință constituțională) de a impune, pe tronurile Moldovei și Țării Românesti, domni fideli care să beneficieze de prerogativele necesare protejării intereselor puterii căreia îi erau fideli, dar, din perspectiva Țărilor române, nu a făcut decât să instituționalizeze un autoritarism deja prezent și, mai ales după modificarea lor prin intermediul Convenției de la Balta-Liman, să creeze premisele perpetuării unui climat politic care acorda Domnului locul central în relațiile interne de putere. De acest cadru va profita, de altfel, și domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care, în ciuda locului său de referință în istoria românilor, datorat reformelor sale, poate fi considerat, prin comportamentul său politic sub imperiul celeilalte Constituții acordate, de data aceasta printr-un instrument de drept internațional public adoptat de puterile învingătoare din Războiul Crimeei, respectiv Convenția de la Paris, cât și, mai ales, prin Statutul dezvoltător al acesteia, deschizător de drumuri și în materia autoritarismului șefului de stat. În acest context, coaliția dintre liberalii, adepți ai modernizării prin preluarea modelului occidental democratic și parlamentarist, și conservatori, adepți ai mecanismelor tradiționale de limitare a puterii domnești, nu mai pare nici atât de neverosimilă (prin prisma interesului comun de limitare a tendințelor autoritare ale domnitorului), și, mai ales, nici atât de monstruoasă

În acest context, tabloul zugrăvit de către Bogdan Iancu[9] nu ar trebui să ne surprindă, dar cu siguranță ar trebui să ne provoace la un exercițiu de introspecție democratică și constituțională ale cărui rezultate ar putea deveni de-a dreptul traumatice, dar în același mod în care este traumatică și o operație salvatoare.

Aceasta pentru că, din lectura cursivă, dinamică a acestui capitol înțesat cu savuroase extrase din surse de epocă, tabloul idilic al României din perioada Belle Epoque suferă o reconsiderare de-a dreptul radicală. Mai exact, avem de-a face cu un contrast (pe care desigur că altfel nu aveam cum să-l cunoaștem, această situație fiind cu totul necunoscută peisajului politic și constituțional contemporan) frapant între norma constituțională de inspirație franceză și belgiană și practica politică tradițională românească. Cum funcționa acest mecanism? Spre exemplu, prin utilizarea prerogativelor constituționale ale dizolvării Parlamentului de către Rege și numirii unui nou Guvern (până aici, nimic neobișnuit), condus de reprezentantul partidului aflat până atunci în opoziție, pentru a determina o alternanță la putere. Desigur, alternanțele la putere n-ar fi un lucru nociv, ba chiar sunt necesare, dar premisa de la care pornea acest mecanism era aceea a câștigării invariabile a alegerilor de către partidul care le organiza. Lucru care s-a întâmplat, cu precizie germană, din 1871 până la Primul Război Mondial. Reprezintă rotativa guvernamentală descrisă mai sus o alternanță la putere? Cu siguranță. Dar reprezintă ea, totuși, apanajul unei democrații autentice? Și, mai important din perspectiva constituțională, deturnează acest mecanism prevederile Constituției de la 1866? Transformă ea prevederile acestei Constituții dintr-o serie de instrumente destinate a limita și organiza exercitarea prerogativelor regale un instrument de concretizare a voinței Regelui? Greu de zis…

Pe de altă parte, ar fi corect să-i reproșăm Regelui Carol I acest comportament? În opinia autorului, pe care o împărtășesc, nu ar fi, întrucât Regele apare mai degrabă în ipostaza de victimă a unui sistem generator de autoritarism, pe care este nevoit să-l organizeze utilizând prevederile constituționale, dar în cadrul conturat de practicile politice preexistente care, în lipsa acestui mecanism și, mai ales, în lipsa unui parlamentarism autentic, probabil că oricum ar fi dat naștere unei concentrări autoritare a puterii, dar în persoana Primului ministru, în general Președinte al partidului de guvernământ.

De altfel, pentru înțelegerea acestui întreg context istoric și a cercului vicios în care autoritarismul generează subdezvoltare care, la rândul său, perpetuează autoritarismul, recomand parcurgerea acesui capitol în corelație cu lectura lucrării lui Bogdan Murgescu, România și Europa: acumularea decalajelor economice.

Procedând mai departe la lectura lucrării noastre, ajungem la un alt capitol ca un veritabil duș rece, și anume, cel elaborat de Cosmin Cercel[10]. De ce am asemuit acest capitol unui duș rece?

În primul rând, pentru că lectura sa poate sfărâma iluzia că dreptul poate, de unul singur, preveni apariția autoritarismelor și, mai mult, a unor crime abominabile precum cele săvârșite de regimurile nazist și comunist. Ambele aceste regimuri și, alături de ele, și regimurile autoritare ale României interbelice au funcționat într-un cadru definit juridic: cel în care aplicabilitatea normelor juridice fundamentale era suspendată (dar nu prin acțiune divină, ci prin acțiunea conștientă a decidenților, susținută de o bună parte a societății și fundamentată juridic) tocmai pentru a le salva de acțiunea dușmanului intern sau extern a cărui victorie ar fi adus după sine dispariția acestora. Așadar, întrebarea fundamentală pe care această parte a lucrării analizate ne provoacă să ne-o adresăm este: dreptul (constituțional) își realizează de unul singur funcția preventivă, exonerându-ne pe noi, subiecții sau interpreții săi, de responsabilitatea de a-l interpreta și aplica în conformitate cu valorile fundamentale ale societății umane în timpurile pe care le traversăm, sau, spre neliniștea noastră, nu scăpăm de această apăsătoare responsabilitate? Pentru că, în acest caz, cele mai șocante crime ale istoriei nu sunt efectul lipsei dreptului, ci al lipsei oamenilor.

Și, în al doilea rând, pentru că același capitol ne avertizează asupra efectelor permanentizării excepțiilor. În teorie, Constituția din 1923, cu toată modalitatea expeditivă de elaborare și adoptare a sa, conținea prevederile necesare refacerii echilibrului instituțional în cazul unei derive autoritare. Dar pentru cât timp au fost acestea aplicate în totalitate? Câți ani au produs efecte, în total, frecvent instituitele stări de asediu (fie pe întregul teritoriul al statului, fie pe o parte a acestuia)? Nu cumva au pregătit, acestea, suprimarea definitivă a fragilului exercițiu democratic românesc, considerată a fi survenit odată cu evenimentele din anul 1938? Au fost Regii României, din acea perioadă, vinovați pentru această desfășurare a evenimentelor sau tendințele autoritare ale epocii au fost (pe lângă mișcărilepolitice pe care le cunoaștem cu toții) apanajul unor lideri și ai unul partid pe care astăzi în asociem cu construcția României moderne? Aflați răspunsul la toate aceste întrebări prin lectura monumentalei lucrări pe care o tratăm astăzi.

În ceea ce privește recomandarea de lectură complementară pentru acest capitol, cel puțin în partea sa referitoare la perioada interbelică, ea este lucrarea lui Dragoș Zdrobiș, „Limitele meritocrației într-o societate agrară. Șomaj intelectual și radicalizare politică a tineretului în România interbelică[11].

Efectuând un salt peste secțiunile dedicate perioadei comuniste (este cumva posibil ca aceasta să fi recuperat elemente de discurs specifice perioadei interbelice, inclusiv mișcării legionare? Dar ale patrimonialismului fanariot? Pare neverosimil? Vă las să descoperiți…), ajungem la capitolul final al lucrării analizate, aparținând lui Bogdan Dima[12].

Precum capitolele precedente, și acesta împărtășește trăsăturile definitorii ale tuturor capitolelor acestei incitante lucrări, și anume: (1) reprezintă rodul unei minuțioase și profunde documentări pe baza documentelor de epocă (inclusiv inedite) și (2), supune atenției cititorului o serie de chestiuni dacă nu neapărat incomode, atunci cel puțin presante.

Principala întrebare la care încearcă să răspundă cercetarea autorului menționat este legată de rolul șefului de stat în arhitectura constituțională a României contemporane. Expunerea pornește de la primele acte ale CFSN și CPUN, premergătoare Constituției din 1991, cărora, dat fiind obiectul lor (organizarea modului de dobândire și exercitare a puterii în stat), li se conferă o binemeritată valoare constituțională. Dar, privind perioada imediat următoare Revoluției din decembrie 1989 prin această cheie, câte din opțiunile Constituției din 1991 privitoare la forma de stat și la locul șefului de stat în cadrul edificiului constituțional erau deja formulate, mai mult sau mai puțin explicit, încă dinaintea debutului propriu-zis al dezbaterilor Adunării Constituante?

Ajungând la problema șefului de stat, cercetarea continuă prin interpretarea creionării locului șefului de stat ca rezultat al unei fatidice echilibristici între imperativul prevenirii oricărei repetări a episodului ceaușist („Sistemul constituțional în România trebuie să evite posibilitatea instaurării dictaturii chiar și pentru o singură zi, trebuie să interzică acapararea puterii prin Constituție”)[13] și necesitatea asigurării unui rol central pentru șeful de stat („trebuie să avem un șef al statlui și de el să legăm tot, echilibrul puterilor[14]). Dar, în acest caz, care este locul președintelui în arhitectura constituțională a României? Este el un „Rege constituțional[15] sau un „președinte-jucător”[16]? Și, privind retrospectiv, dar în strânsă relație cu cele de mai sus, a avut monarhia parlamentară vreo șansă în România postrevoluționară? Dar parlamentarismul? Are acesta vreo șansă în România actuală?

În concluzie, mă voi mărgini la a ridica tot o serie de întrebări. Ne aflăm, în ansamblul societății noastre, într-o simbioză imposibil de zdruncinat cu autoritarismul? Îl căutăm inconștient chiar și atunci când încercăm să îl prevenim? Ne poate ajuta vreo Constituție să evităm falșii profeți dacă nu reușim să ne rupem de ei în sinea noastră, mai întâi?

Top 3 citate

Să o spunem deschis, problema lagărelor de concentrare și exterminare, transporturile de populație cu scopul eliminării, rapturile administrative și represiunea militară, administrativă sau penală atât față de populația evreiască, romă, rusă sau ucraineană, cât și față de o parte a populațoiei române nu s-au produs în afara sistemului juridic, ci la umbra acestuia”.[17]

Începând cu 1871, se instituie sistemul familiar al constituționalismului modernizării românești, în logica căruia parlamentul este o creație a unui guvern inițial desemnat ca provizoriu. Mai precis, regele numește un nou prim-ministru, care, folosind întreg aparatul guvernamental în acest scop, construiește după dizolvarea parlamentului un nou legislativ prin alegeri în bună parte trucate”.[18]

„ (…) nu trebuie să dăm posibilitatea executivului să aibă puteri foarte largi, pentru că întotdeauna puterea executivă tinde să-și depășească atribuțiile (…) Să nu-i dăm puteri prea largi executivului, să stabilim ca principiu constituțional ca puterea executivă să fie controlată de parlament (…) În țările în care puterea legislativă este dominantă, ea controlează celelalte puteri, lucrurile merg bine pentru că aceasta este garanția adevăratei puteri[19]

CE MI-A PLĂCUT

Indiferent de poziția adoptată de fiecare dintre noi în disputa Pericles vs. The Plumber, lumea juridică românească avea nevoie de o astfel de lucrare, atât pentru faptul că se înscrie armonios și necesar într-o suită de cercetări pe care istorici ai dezvoltării umane din SUA și Europa le realizează de o vreme încoace (în care nume precum Acemoglu și Robinson sau Niall Fergusson sunt doar două exemple relevante) le efectuează cu privire la impactul instituțiilor juridice, politice și economice dintr-o societate asupra dezvoltării acesteia, cât și pentru faptul că cititorii români interesați de succesiunea, profunzimea și impactul prefacerilor constituționale din istoria recentă a poporului român aveau nevoie de o asemenea oglindă uneori nemiloasă, dar cu certitudine sinceră, în care să poată privi aceste perioade analizate până acum uneori obiectiv (la nivelul discursului științitific) dar și de multe ori partizan. Iar o asemenea analiză are nevoie de juriști, de instrumentele și rigoarea științei Dreptului. Asta pentru a nu mai aminti și faptul că disciplinele din sfera dreptului public au, la rândul lor, nevoie să fie integrate în ansamblul instrumentelor utilizate pentru analiza prefacerilor prin care trece o societate, or din această perspectivă, lucrarea în cauză este o veritabilă dovadă de maturizare a comunității științifice a dreptului public din România, la o generație de la evenimentele din decembrie 1989.

CE NU MI-A PLĂCUT

Nici o parte a acestei lucrări nu pare a se fi dorit a fi comodă. În mod sigur, nu avem de-a face cu o simplă lectură de seară. Practic, fiecare pagină ridică întrebări fundamentale, provoacă la introspecție și sapă la temelia unor mituri. Desigur, toate acestea pot să nu placă întotdeauna. Dar, pentru că tot trăim vremuri dominate de referirile „sanitare”, medicamentele amare sunt menite să placă sau să vindece? Atunci nu este firesc ca și medicamentele pentru minte și suflet să funcționeze în același mod? Pentru propria noastră percepție istorico-juridică, lucrarea „Șefii de stat” este o veritabilă alarmă de dimineață. Poate că nu ne place, dar nu ne putem lipsi de deșteptarea pe care o aduce.


[1] Lucrarea poate fi achiziționată de aici: shorturl.at/ghry5
[2] Cu referire la lucrarea lui William Twining, Pericles and the Plumber, Oxford University Press, Oxford, 1967.
[3] Intitulat „Șeful statului la români: între deziderat constituțional și realitate politică”.
[4] Intitulat „Chipurile autorității domnești și formele contestării sale. Tiparele societății tradiționale românești și inovațiile fanariote”.
[5] Manuel Guțan, Studiu introductiv. Șeful statului la români: între deziderat constituțional și realitate politică, în Manuel Guțan, Oana Rizescu, Bogdan Iancu, Cosmin Cercel, Bogdan Dima, Șefii de stat: dinamica autoritată a puterii politice în istoria constituțională românească, Universul Juridic, București, 2020, p.58.
[6] A nu se înțelege că, prin această exprimare, privesc limitarea puterii șefului de stat ca pe un apanaj exclusiv al claselor sociale considerate „privilegiate”. Dar, în contextul istoric al epocii fanariote, în lipsa unei clase de mijloc și în condițiile analfabetismului și lipsei posibilităților de implicare politică a claselor rurale, societățile celor două Țări române pur și simplu nu puteau răspunde autoritarismului domnesc decât prin acțiunile boierimii.
[7] Oana Rizescu, Chipurile autorității domnești și formele contestării sale. Tiparele societății tradiționale românești și inovațiile fanariote, în Manuel Guțan, Oana Rizescu, Bogdan Iancu, Cosmin Cercel, Bogdan Dima, op.cit. p. 98.
[8] În capitolul intitulat „Avatarurile autoritarismului domnesc la mijlocul secolului al XIX-lea: între absolutism (luminat) și cezarism (democratic) (1834-1866)”.
[9] În capitolul intitulat „Separația puterilor în Constituțiile de la 1866 și 1923: modernizarea periferică ca generator de autoritarism structural”.
[10] Intitulat „Sub umbra excepției: stat, națiune și conducător în epoca extremelor”.
[11] Apărută la Editura Polirom în anul 2015.
[12] „Dacă nu ne lăsați să ne organizăm, nici control nu vom avea, nici organizare”.
[13] Mihai Constantinescu, apud Bogdan Dima, Dacă nu ne lăsați să ne organizăm, nici control nu vom avea, nici organizare, în Manuel Guțan, Oana Rizescu, Bogdan Iancu, Cosmin Cercel, Bogdan Dima, op.cit. p.463.
[14] Antonie Iorgovan, apud Bogdan Dima, op.cit., p. 460.
[15] Marian Enache, apud Bogdan Dima, op.cit., p. 460.
[16] Într-o exprimare ce nu mai necesită citare.
[17] Cosmin Cercel, Sub umbra excepției: stat, națiune și conducător în epoca extremelor, în Manuel Guțan, Oana Rizescu, Bogdan Iancu, Cosmin Cercel, Bogdan Dima, op.cit. p. 358.
[18] Bogdan Iancu, Separația puterilor în Constituțiile de la 1866 și 1923: modernizarea periferică ca generator de autoritarism structural, în Manuel Guțan, Oana Rizescu, Bogdan Iancu, Cosmin Cercel, Bogdan Dima, op.cit.  p. 264
[19] V. Gionea apud Bogdan Dima, Dacă nu ne lăsați să ne organizăm, nici control nu vom avea, nici organizare, în  Manuel Guțan, Oana Rizescu, Bogdan Iancu, Cosmin Cercel, Bogdan Dima, op.cit., p. 467.


Adrian Bantaș

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.