Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 

Actele procesuale de dispoziţie în dreptul procesual civil român
04.08.2020 | Alexandru-Valentin PETREA

JURIDICE - In Law We Trust

Alexandru-Valentin Petrea

Alexandru-Valentin Petrea

1. Sediul materiei

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă reprezintă izvorul de drept principal în ceea ce priveşte tematica abordată în cadrul acestui proiect. Prevederile acestui act normativ reprezintă dreptul comun în materia dreptului procesual civil[1], reglementările contrare din cadrul legilor speciale având prioritate faţă de primele în baza adagiului latin specialia generalibus derogant. De asemenea, prevederile actualului Cod de procedură civilă pot fi aplicate şi asupra altor materii, în măsura în care legislaţia prin care acestea sunt reglementate nu cuprinde dispoziţii contrare[2]. Astfel, normele de drept procesual civil se aplică, sub rezerva fiinţării unor prevederi legale opuse în propriile legi speciale, şi în cadrul proceselor de contencios administrativ, de dreptul muncii sau în cele privitoare la insolvenţă şi concordat preventiv. În consecinţă, pot fi efectuate acte procesuale de dispoziţie şi în cadrul acestor procese, respectându-se, bineînţeles, limitele specifice fiecărei legislaţii speciale în parte.

În plus, este relevantă pentru aspectele cercetate şi Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, interesând, pe lângă dispoziţiile tranzitorii cuprinse în cadrul acesteia, şi anumite prevederi care se referă strict la actele procesuale de dispoziţie, cum ar fi cele privitoare la modificarea art. 398 alin. (2), art. 400 alin. (6) şi art. 404 din actualul Cod de procedură civilă privitoare la regimul juridic al renunţării la judecată şi al renunţării la dreptul pretins[3]. Ar mai fi demnă de menţionat şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, în cadrul căreia legiuitorul impune plata unor astfel de taxe pentru efectuarea anumitor acte procesuale de dispoziţie şi pentru exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor prin care sunt constate asemenea tipuri de acte.  De exemplu, sunt taxate cu 20 de lei cererile prin care se pretinde pronunţarea unei hotărâri care să consfinţească învoiala părţilor, inclusiv ca urmare a derulării procedurii de mediere, cu excepţia situaţiei desfăşurării unor litigii având ca obiect drepturi reale, inclusiv cele referitoare la partaj, în acest din urmă caz legiuitorul instituind un mod de calcul ce ia în considerare mai ales valoarea bunului/bunurilor din cauză[4]. De asemenea, sunt taxate cu 50 de lei recursurile împotriva hotărârilor prin care se ia act de renunţarea la judecată sau la un drept pretins ori prin care se încuviinţează învoiala dintre părţi[5]. Importanţa practică a unor astfel de dispoziţii rezidă în evitarea anulării cererii de chemare în judecată sau a căii de atac intentate pe motiv de neachitare a taxelor de timbru prevăzute de actul normativ sus-menţionat.

Nu în ultimul rând, sunt aplicabile şi dispoziţiile tratatelor internaţionale la care România este parte, în cazul în care acestea s-ar referi măcar indirect la materia actelor procesuale de dispoziţie. În prezent, România este parte, printre multe altele, a Convenţiei de la Haga din 15 noiembrie 1965 privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială, a Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind facilitarea accesului internaţional la justiţie şi a Convenţiei din 30 octombrie 2007 de la Lugano privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială[6]. Conform Constituţiei României, tratatele ratificate de Parlament, în condiţiile legii, constituie parte integrantă a dreptului intern[7] şi, în consecinţă, trebuie respectate precum nişte legi interne. De asemenea, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, au devenit obligatorii prevederile tratatelor care stau la baza funcţionării acestei organizaţii internaţionale, precum şi legislaţia secundară elaborată în baza acestora, cum ar fi Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, adăugându-se la acestea jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu un rol fundamental în interpretarea legislaţiei principale şi secundare a Uniunii Europene.

2. Principiul disponibilităţii în dreptul procesual civil român

Procesul civil constituie mai ales strădania persoanelor fizice sau juridice de a-şi apăra drepturile şi interesele legitime prin apelarea la un organ specializat desemnat de lege în acest scop, reprezentat de instanţele judecătoreşti sau arbitrale. Acestea, după caz, vor constata prin intermediul administrării probelor propuse de părţi sau, uneori, ordonate din oficiu şi a interpretării legii ce reglementează raporturile juridice care au fost deduse judecăţii dacă drepturile sau interesele invocate îşi au acoperirea în realitatea faptică şi legală. Procesul civil se încheie prin pronunţarea şi motivarea unei hotărâri judecătoreşti sau, după caz arbitrale, care poate fi supusă căilor de atac prevăzute în mod expres în cadrul legislaţiei procesuale civile în vigoare şi, pentru ca procesului civil să-i fie asigură o finalitate concretă, dispozitivul hotărârii poate fi adus la îndeplinire chiar prin intermediul executării silite, în condiţiile legii. Declanşarea şi desfăşurarea procesului civil nu sunt, de regulă, impuse în mod obligatoriu de lege, ci le este caracteristic principiul disponibilităţii, precum întregii ramuri a dreptului procesual civil.

Constituţia României permite persoanei fizice să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile celorlalte persoane, ordinea publică şi bunele moravuri[8]. Noi considerăm că acest articol, chiar dacă este inclus în materia apărării vieţii intime, familiale şi private, poate fi interpretat şi într-un mod extensiv, în sensul că persoana fizică poate dispune şi asupra drepturilor sale civile de natură substanţială sau procesuală, în limitele ordinii publice, bunelor moravuri şi drepturilor sau intereselor legitime ale altor subiecte de drept. Cum în mod logic şi persoana juridică este, în condiţiile legii, titulara anumitor drepturi şi libertăţi, are posibilitatea să dispună de acestea, în condiţiile prevăzute în articolul constitituţional sus-menţionat şi ţinând cont de particularităţile acesteia. Spre deosebire de o obligaţie cu izvor legal, judiciar sau convenţional, a cărei îndeplinire este necesară pentru a ne menţine în cadrul legal, dreptul subiectiv civil nu trebuie neapărat exercitat de către titularul său, care poate alege să nu-l valorifice sau chiar să renunţe la acesta.

Dacă putem abandona posibilitatea de a ne exercita un drept, putem, în consecinţă, să renunţăm şi la mijloacele procesuale prin care ne protejăm acel drept de conduitele abuzive ale altor persoane. De asemenea, dacă legea ne permite să valorificăm un interes privat doar prin intermediul justiţiei, iar prevederile normative nu interzic expres renunţarea la acesta, mijloacele procesuale instituite pentru apărarea sa pot face obiectul actelor de dispoziţie. Principiul disponibilităţii în dreptul procesual civil român presupune tocmai această prerogativă a justiţiabililor de a renunţa la declanşarea sau la continuarea unui proces necesar apărării drepturilor şi intereselor private, fără nicio presiune exercitată asupra acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către alte autorităţi ale statului.

Doctrina defineşte principiul disponibilităţii drept posibilitatea conferită părţilor de către legea procesuală civilă de a sesiza autorităţile judiciare, de a dispune de obiectul procesului şi de a valorifica sau nu mijloacele de apărare prevăzute la nivel normativ[9]. Practic, iniţiativa exercitării mijloacelor procesuale ofensive ori defensive aparţine persoanelor îndrituite în acest sens de legea procesuală civilă. Astfel, instanţa nu se poate sesiza din oficiu în ceea ce priveşte declanşarea unui proces civil, ci trebuie învestită prin intermediul unei cereri de chemare în judecată, formulată fie de către titularul dreptului subiectiv civil încălcat sau ignorat, fie de către alte persoane sau organe cărora legea le recunoaşte calitatea procesuală activă în anumite situaţii[10]. De regulă, reclamantul este cel care stabileşte întinderea obiectului litigiului, precum şi persoanele cu care se confruntă în cadrul procesului[11], iar completul de judecată nu poate soluţiona litigiul decât în baza cererilor şi apărărilor părţilor interesate şi numai în limitele sesizării instanţei[12], cu excepţiile strict prevăzute de lege. Printre acestea din urmă ar figura obligativitatea instituită de lege pentru instanţă de a se pronunţa în procesele de divorţ, chiar şi din oficiu, asupra exercitării autorităţii părinteşti şi a numelui pe care soţii urmează să-l poarte, dar şi posibilitatea instanţei în procedura necontencioasă şi în cazurile prevăzute expres de lege de a introduce în proces şi alte persoane a căror participare o consideră necesară pentru aflarea adevărului, chiar dacă părţile se opun[13].

Principiul disponibilităţii mai rezidă şi în posibilitatea părţilor de a exercita ori nu căile de atac prevăzute de lege, precum şi în prerogativa părţii care a câştigat procesul şi a obţinut o hotărâre ce poate fi pusă în executare de a renunţa la desfăşurarea procedurii de executare silită, în cazul în care debitorul nu doreşte să-şi îndeplinească obligaţiile de bunăvoie[14]. De asemenea, reclamantul are posibilitatea de a renunţa la judecată ori la însuşi dreptul pretins, iar pârâtul poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse[15], punând capăt, astfel, însuşi procesului civil. În plus, părţile pot cere instanţei să pronunţe o hotărâre pe baza tranzacţiei încheiate între aceştia pentru a stinge litigiul în curs[16]. Nu în ultimul rând, o parte poate renunţa în cadrul procesului civil la orice alt drept de care poate dispune conform legii, inclusiv la prerogativa de a propune probe sau de a formula cereri de intervenţie forţată a altor persoane în proces.

Principala limită a principiului disponibilităţii ar consta în fiinţarea şi manifestarea unui alt principiu specific procesului civil, şi anume rolul activ al judecătorului, deoarece posibilitatea părţilor de a dispune de propriile drepturi procesuale şi, după caz, substanţiale se realizează sub controlul instanţei de judecată[17]. Aceasta va trebui să informeze părţile asupra importanţei şi consecinţelor unor astfel de acte, pentru ca reclamantul, pârâtul sau intervenientul principal să nu fie afectaţi de propria ignoranţă sau nepricepere în chestiunile de ordin judiciar[18]. De asemenea, actele procesuale realizate în proces de reprezentaţii minorilor, persoanelor puse sub interdicţie sau dispărute, în numele acestora, nu vor împiedica continuarea judecăţii dacă instanţa apreciază că acele acte de dispoziţie nu sunt în interesul persoanelor reprezentate[19]. O altă limită a  manifestării plenare a disponibilităţii procesuale ar fi şi formularea acţiunii civile de către procuror în cazurile în care acesta consideră că este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicţie, dispăruţilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege[20]. Astfel, nu în toate situaţiile este nevoie ca titularul dreptului sau interesului invocat să îşi valorifice personal drepturile procesuale în instanţă, acestea putând fi exercitate şi de către alte persoane fizice sau juridice de drept public ori privat anume desemnate de lege, cum ar fi sindicatele sau asociaţiile pentru protecţia consumatorilor, conform legilor speciale prin care acestea sunt reglementate[21].

3. Natura şi clasificarea actelor procesuale de dispoziţie

În dreptul civil substanţial, actele de dispoziţie reprezintă acele manifestări de voinţă prin intermediul cărora se realizează ieşirea unui drept din patrimoniul unei persoane sau grevarea cu sarcini reale a unui anumit bun[22], cu respectarea prevederilor legale privitoare la actul juridic încheiat. În materia dreptului procesual civil, actele de dispoziţie au o semnificaţie oarecum diferită, în deplin acord cu obiectul şi specificul acestei ramuri de drept privat, ţinându-se cont şi de principiul legalităţii, prevăzut în mod expres şi în legătură cu procedura civilă[23].  Astfel, actele procesuale de dispoziţie reprezintă acele tipuri de manifestări de voinţă ale părţilor în procesul civil cu privire la drepturile sau, după caz, interesele supuse judecăţii ori la mijloacele procesuale prin care se poate obţine recunoaşterea sau realizarea acestora[24]. Am adăuga faptul că actele procesuale de dispoziţie constituie anumite forme de deturnare de la scopul şi finalitatea mijloacelor procesuale edictate de lege pentru desfăşurarea firească a unui proces civil, acesta finalizându-se, de regulă, prin pronunţarea unei hotărâri de admitere în tot sau în parte ori de respingere pe baza unui temei legal a cererii reclamantului.

În mod obişnuit, reclamantul îşi exercită drepturile procesuale până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive în favoarea sa, urmând să ceară parcurgerea procedurii de executare silită în cazul în care pârâtul nu îşi execută obligaţiile pe care instanţa le-a constatat ca fiind în sarcina sa. În sens opus, pârâtul utilizează toate prerogativele conferite de legea procesuală civilă pentru a determina respingerea cererii formulate de reclamant ca inadmisibilă, prescrisă, neîntemeiată sau perimată, putând invoca şi motive care să atragă constatarea ori declararea nulităţii acesteia. În acest scop, pârâtul se va putea folosi de excepţiile procesuale ori de apărările aflate în legătură cu fondul cauzei, utilizarea acestora făcându-se în acord cu respectarea prescripţiilor legii şi a principiului rolului activ al judecătorului. Partea nemulţumită de o hotărâre judecătorească sau arbitrală utilizează, în majoritatea cazurilor, căile de atac de reformare sau de retractare prevăzute în textul legal, în scopul obţinerii unei hotărâri în concordanţă cu drepturile sau interesele formulate. Nu în ultimul rând, debitorul sau orice altă persoană interesată are tendinţa de a formula contestaţie la executare împotriva executării silite iniţiate în aceea cauză sau a unuia ori a mai multor acte concrete de executare.

Totuşi, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, părţile au uneori tendinţa de a se abate de la acest parcurs procesual firesc şi de a efectua acte prin care împiedică desfăşurarea în continuare a procesului, renunţând la mijloacele procesuale pe care au dreptul să le exercite sau ajungând la o învoială cu partea adversă în ceea ce priveşte obiectul litigiului. Aceste acte de dispoziţie procesuală trebuie să fie în conformitate cu litera şi spiritul legii, impunându-se respectarea tuturor condiţiilor de validitate specifice actului juridic în general. Drept urmare, partea care doreşte să dispună asupra drepturilor sale procesuale trebuie să aibă, în principiu, capacitate deplină de exerciţiu în momentul formulării respectivei manifestări de voinţă[25], în caz contrar fiind incidentă sancţiunea nulităţii relative a actului procesual de dispoziţie în cauză, deoarece normele legale privind capacitatea persoanelor ocrotesc cu precădere interesul privat al acestora.

Pentru persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu, aceste acte procedurale se înfăptuiesc în numele acestora de către ocrotitorii legali ai acestora, iar persoanele fizice cu capacitate restrânsă de exerciţiu  au nevoie de încuviinţarea părintelui, tutorelui sau, după caz, a altei persoane care exercită autoritatea părintească asupra acesteia. În plus, pentru ca actul procesual de dispoziţie să fie valabil, în cazul persoanelor lipsite de capacitate deplină de exerciţiu este nevoie şi de autorizarea instanţei de tutelă sau, după caz, a organului administrativ competent[26], astfel cum rezultă şi din prevederile art. 81 alin. (1) C. proc. civ. În cazul efectuării actului procesual de dispoziţie de către tutorele minorului, este nevoie şi de un aviz al consiliului de familie, conform art. 144 alin. (2) C. civ.

De asemenea, părţile trebuie să exprime un consimţământ serios, neviciat, în deplină cunoştinţă de cauză[27], instanţa fiind obligată să se asigure că acestea cunosc în mod rezonabil natura şi implicaţiile actului procesual de dispoziţie pe care doresc să-l încheie. În plus, completul de judecată trebuie să vegheze asupra existenţei unei cauze licite şi morale, precum şi a lipsei unei eventuale intenţii a părţii ori a părţilor de a frauda legea prin intermediul actului procesual de dispoziţie în cauză[28]. Astfel, aceste tipuri de acte procesuale pot servi drept nişte pretexte aparent legale pentru a pune în practică manifestări de voinţă care nu concordă cu legea sau bunele moravuri, ca de exemplu dorinţa de a gratifica pe cineva încălcând condiţiile de fond pentru încheierea liberalităţilor prin intermediul unei renunţări la un drept ori printr-o achiesare la pretenţii.

Actele procesuale de dispoziţie trebuie să aibă şi un obiect determinat şi licit, precum orice act juridic, deoarece manifestarea de voinţă a părţii sau a părţilor trebuie să poarte asupra unui aspect precis al realităţii procesuale şi să se încadreze în limitele reglementărilor legale de drept public şi privat, luând în calcul şi normele morale de conduită. În mod clar, judecătorul ar trebui să constate nulitatea unui act procesual de dispoziţie fără un obiect precis din punct de vedere al drepturilor asupra cărora se dispune sau care este în mod vădit în dezacord cu legea sau bunele moravuri.

Actele procesuale de dispoziţie trebuie încheiate personal sau prin intermediul unui mandatar cu procură specială, conferită tocmai în vederea încheierii actului procesual în cauză[29]. Astfel, mandatarul cu procură generală nu va putea realiza din propria iniţiativă astfel de acte procesuale, întrucât acesta poate realiza numai acte de conservare şi administrare, nu şi acte de dispoziţie asupra drepturilor de ordin substanţial sau procesual, în conformitate cu art. 2016 alin. (1) şi (2) C. civ. Totuşi, avocatul care reprezintă şi asistă partea în proces poate efectua acte procesuale de dispoziţie dacă acest drept i-a fost conferit în mod expres de către clientul său în contractul de asistenţă juridică[30]. În anumite situaţii, actele procesuale de dispoziţie sunt prohibite de lege în considerarea apărării interesului general sau al unor categorii speciale de persoane.

Astfel, în cazul acţiunilor privitoare la filiaţie, nu se poate renunţa la drept[31], iar cel care introduce o acţiune privitoare la filiaţie în numele unui minor sau a unei persoane puse sub interdicţie judecătorească nu poate renunţa la judecată, aşa cum nu poate renunţa la judecarea cauzei nici minorul care a introdus singur o acţiune de acelaşi gen[32]. De asemenea, acţiunile introduse de persoanele de drept public şi de orice autoritate publică, precum şi cele formulate împotriva unui act administrativ normativ, nu mai pot fi retrase, cu excepţia cazului în care au fost formulate şi pentru apărarea unor drepturi sau interese legitime de care persoanele fizice şi juridice de drept privat pot dispune[33].

Actele procesuale de dispoziţie, care constutuie în acelaşi timp şi nişte veritabile incidente procedurale[34], alături de suspendare sau perimare, pot fi clasificate pe baza a numeroase criterii. Unul dintre acestea ar fi reprezentat de natura sau caracterul acestora şi impune divizarea actelor procesuale de dispoziţie în acte de desistare, de achiesare şi de tranzacţie[35]. Primele, incluzând renunţarea la judecată şi la dreptul pretins[36], se referă la posibilitatea părţii, îndeosebi a reclamantului, de a renunţa la mijloacele procesuale de care deja s-a folosit sau prevalat în cadrul procesului civil, abandonând implicit dreptul de a se mai servi de forţa coercitivă a statului în apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime. Actele de achiesare reprezintă acele manifestări de voinţă prin care o parte, de obicei pârâtul, acceptă ca temeinice pretenţiile părţii adeverse sau, după caz, partea împotriva căreia a fost pronunţată o hotărâre nefavorabilă renunţă la dreptul de a mai utiliza căile de atac prevăzute de lege. Astfel, achiesarea reprezintă acceptarea drept validă în fapt şi în drept a unei situaţii procesuale nefavorabile de către una dintre părţi. Tranzacţia presupune acordul părţilor din cadrul unui proces prin care acestea arată că doresc a stinge litigiul dintre ele, indicând şi chestiunile asupra cărora s-au înţeles şi care vor constitui obiectul învoielii dintre acestea[37].

Actele procesuale de dispoziţie se mai clasifică în funcţie de tipul drepturilor asupra cărora se dispune, putând fi vorba de o dispoziţie asupra drepturilor civile substanţiale sau asupra drepturilor de ordin procesual. De pildă, renunţarea la judecată semnifică renunţarea la un mijloc procesual stipulat de lege pentru apărarea drepturilor sale legitime, nu şi renunţarea la un drept material, în timp ce renunţarea la dreptul pretins presupune tocmai abandonarea unui drept cu caracter substanţial. Şi tranzacţia poartă asupra unor drepturi  cu caracter material, părţile învoindu-se asupra unor drepturi substanţiale proprii. Însă, această clasificare merită oarecum nuanţată, în sensul că o renunţare la un drept substanţial conduce automat şi la renunţarea la mijloacele procesuale edictate de lege pentru apărarea sa, iar renunţarea de a ataca o hotărâre judecătorească, care ar putea fi interpretată la prima vedere drept o renunţare la un drept procesual, conduce şi la pierderea definitivă a drepturilor substanţiale ce puteau fi salvate prin intermediul acelei căi de atac.

Drept urmare, clasificarea enunţată mai sus ar putea fi reluată în următoarea ordine: acte procesuale prin care se dispune asupra mijloacelor procesuale, fără consecinţe asupra drepturilor substanţiale, ca de exemplu renunţarea la judecată, acte procesuale prin care se renunţă la un drept procesual, cu consecinţe asupra drepturilor substanţiale, ca de exemplu renunţarea la apelul sau recursul formulat, acte procesuale prin care se renunţă la însuşi dreptul material, care produc şi pierderea drepturilor procesuale prevăzute de lege pentru apărarea acestora, ca de pildă în cazul renunţării la dreptul pretins sau a recunoaşterii pretenţiilor părţii adverse.

După forma în care pot fi realizate, actele procesuale de dispoziţie se clasifică în acte care pot fi făcute verbal în faţa instanţei, în formă scrisă, inclusiv sub forma unui înscris sub semnătură privată sau doar în forma înscrisului autentic. De pildă, renunţarea la judecată şi la dreptul pretins se poate face şi verbal în faţa instanţei[38], în timp ce tranzacţia poate fi prezentată instanţei doar în formă scrisă[39]. Dacă se realizează în formă scrisă, renunţarea la dreptul pretins poate fi exprimată doar sub forma unui înscris autentic, în conformitate cu art. 408 alin. (3) C. proc. civ. O formă specială este prevăzută în cazul renunţării la calea de atac de către partea prezentă la pronunţarea hotărârii atacabile, de care se poate lua act prin consemnarea acesteia într-un proces verbal semnat de preşedintele completului şi de grefier[40], nu printr-o încheiere de şedinţă, ca de obicei.

După condiţionarea de voinţa celorlalte părţi din proces, unele acte procesuale de dispoziţie pot fi realizate fără a fi necesar acordul părţii adverse, cum ar fi achiesarea necondiţionată la hotărârea pronunţată sau retragerea apelului principal, iar altele pot produce efecte juridice doar cu acordul celeilalte părţi, ca de pildă renunţarea la judecată după primul termen de judecată, care se va putea realiza doar cu acordul expres sau tacit al pârâtului[41].

În funcţie de partea care poate şi are interesul să efectueze actul procesual de dispoziţie, realizăm distincţia între actele care pot fi expresia de voinţă doar a reclamantului, ca de pildă renunţarea la judecată sau la dreptul pretins, doar a pârâtului, în cazul recunoaşterii pretenţiilor părţii adverse şi doar a părţii împotriva căreia s-a pronunţat o hotărâre potrivnică, pentru achiesarea la hotărârea pronunţată sau renunţarea la căile de atac pe care le-a exercitat încă sau nu. Pentru ultimul act procesual de dispoziţie menţionat, este nevoie ca partea respectivă să aibă la dispoziţie, conform legii, aceea cale de atac la care doreşte să renunţe.

Din punct de vedere al existenţei posibilităţii de a contesta hotărârea prin care se constată acel act procedural de dispoziţie, anumite acte procesuale de dispoziţie pot fi verificate din punct de vedere procedural de către instanţa ierarhic superioară, cum ar fi tranzacţia sau renunţarea la dreptul pretins, iar altele produc efecte definitive încă de la întocmirea lor, nefiind prevăzută de lege o cale de atac pentru cenzurarea acestora din punct de vedere al legalităţii, ca de pildă renunţarea la judecată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau achiesarea expresă sau tacită la o sentinţă sau decizie.

4. Renunţarea la judecată sau la dreptul pretins

Aşa cum am precizat şi mai sus, renunţarea la judecată şi renunţarea la dreptul pretins sunt acte procesuale de desistare prin care reclamantul renunţă la nişte prerogative anterior invocate în faţa instanţei. Totuşi, datorită naturii diferite a celor două tipuri de acte, deosebirile dintre acestea nu pot fi trecute cu vederea. Astfel, renunţarea la judecată este acel act procesual de dispoziţie cu caracter unilateral al reclamanului prin care acesta urmăreşte abandonarea instrumentului procesual instituit de lege pentru realizarea sau, după caz, protejarea dreptului său subiectiv civil[42]. Practic, reclamantul renunţă la exercitarea mijloacelor procesuale pe care le-a pus în mişcare începând cu momentul formulării cererii de chemare în judecată, întrerupând parcursul procesual pe care îl putea parcurge până la o posibilă realizare a drepturilor şi intereselor sale legitime. Deci, renunţarea la judecată priveşte un proces civil aflat pe rolul unei instanţe de judecată, nu unul încă ipotetic sau deja încheiat printr-o hotărâre definitivă.

Reclamantul poate renunţa la judecată pe tot parcursul procesului, în orice fază a acestuia[43]; renunţarea putând fi făcută atât verbal, în faţa instanţei de judecată, cât şi în formă scrisă[44], cererea realizată chiar şi printr-un înscris sub semnătură privată putând fi transmisă instanţei prin oricare dintre căile prevăzute în art. 148 C. proc. civ. Renunţarea poate privi ansamblul pretenţiilor sau doar o parte dintre acestea, pentru capetele de cerere pentru care nu s-a renunţat la judecată fiind obligatorie continuarea procesului[45]. Nu interesează motivele pentru care se renunţă la judecată, instanţa având misiunea să verifice doar îndeplinirea condiţiilor de validitate specifice unui astfel de act. De exemplu, într-un proces din 2015 aflat pe rolul Judecătoriei Buzău, reclamanta, o asociaţie de proprietari, a renunţat la judecată, deoarece pârâta a achitat întreaga sa datorie provenită din neplata la timp a contravalorii întreţinerii restante şi a penalităţilor de întârziere[46], dar putea să nu invoce niciun motiv.

În cazul în care renunţarea la judecată s-a depus până la momentul comunicării cererii de chemare în judecată către pârât, renunţarea se va produce necondiţionat de voinţa acestuia şi fără nicio altă formalitate de ordin procesual. De pildă, un complet de judecată al Tribunalului Iaşi a constatat faptul că, deoarece renunţarea la judecată a fost cerută de către reclamant în faza regularizării cererii de chemare în judecată, nu mai este nevoie de consimţământul pârâtului pentru îndeplinirea acestui act procesual şi, în consecinţă, instanţa a luat act de renunţarea la judecată în aceea cauză în temeiul art. 406 alin. (1)[47]. Dacă renunţarea la judecată s-a realizat după comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, reclamantul va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată avansate de acesta din urmă, însă doar dacă pârâtul le solicită în mod expres[48]. Legiuitorul nu reglementează în mod explicit procedura necesară constatării renunţării la judecată înainte de primul termen de judecată, însă doctrina este de părere că, în această fază procesuală, nu se va fixa un termen de judecată pentru a se lua act de această manifestare de voinţă, ci hotărârea va fi pronunţată într-un fel de procedură necontencioasă, chiar în etapa premergătoare  procesului propriu-zis[49].

Dacă renunţarea are loc la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, este nevoie de acordul expres ori tacit al pârâtului[50]; în cazul în care pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul şi-a manifestat intenţia de a renunţa la judecată, îi va fi acordat un termen până la care să-şi exprime poziţia faţă de acest act procesual, iar lipsa unui răspuns în interiorul acelui interval de timp va fi considerat acord tacit la renunţare[51]. Se instituie, astfel, o prezumţie legală conform căreia pârâtul este de acord cu renunţarea, pe care o putem vedea drept o probabilitate pe care legea o impune în temeiul realităţilor juridice constatate de-a lungul timpului[52]. În practica judiciară, se întâlnesc cazuri în care a fost suficient acordul reprezentantului pârâtului pentru a se putea încuviinţa renunţarea la judecată[53]; deşi în hotărârea analizată nu se precizează dacă reprezentantul convenţional a avut procură specială în acest sens ori i s-a permis această conduită prin contractul de asistenţă juridică, putem intui existenţa uneia dintre cele două situaţii. Exigenţa legii de a fi necesar consimţământul pârâtului în cazul renunţării la judecată se datorează faptului că hotărârea prin care se ia act de renunţarea la judecată şi prin care se închide dosarul[54] nu se bucură de autoritate de lucru judecat, reclamantul putând formula o nouă cerere de chemare în judecată cu acelaşi obiect, aceiaşi cauză şi împotriva aceleiaşi părţi[55], sub rezerva eventualei prescrieri a dreptului material la acţiune.

Dacă renunţarea se face în apel sau în căile extraordinare de atac, odată cu închiderea dosarului se vor anula şi hotărârea sau hotărârile pronunţate în fazele procesuale anterioare[56]. Renunţarea la judecată se constată nu printr-o simplă încheiere de şedinţă, ci prin intermediul unei sentinţe sau decizii, în funcţie de faza procesuală în curs[57]. Această hotărâre poate fi atacată cu recurs la instanţa ierarhic superioară[58], în termenul comun de 30 de zile şi pentru motive strict procedurale, întrucât nu a avut loc o pronunţare asupra fondului. Dacă sentinţa sau decizia a fost pronunţată de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă[59]; doctrina a motivat această intenţie a legiuitorului prin ideea că, în această situaţie, şi dacă s-ar fi desfăşurat procedura de judecată până la capăt, părţile nu ar fi avut dreptul de ataca hotărârea cu apel sau recurs, hotărârea fiind definitivă[60].

Renunţarea la judecată trebuie să fie expresă, nu poate fi dedusă din anumite acte sau fapte ce ar putea induce un dezinteres faţă de cauza în sine[61]. Acest act procesual nu produce efecte decât în privinţa părţilor în privinţa cărora a fost făcută[62], nu faţă de toate părţile din proces. Renunţarea la judecată a unuia dintre reclamanţi nu este opozabilă celorlalţi reclamanţi în cazul unei coparticipări procesuale active[63], cum ar fi în cazul creditorilor solidari sau a  coproprietarilor. De asemenea, renunţarea la judecată nu afectează cererile incidentale de sine stătătoare formulate în acelaşi proces, ca de exemplu cererea reconvenţională ori cererea de intervenţie voluntară principală[64].

Pe de cealaltă parte, renunţarea la dreptul pretins constituie aceea manifestare de voinţă prin intermediul căreia însuşi dreptul subiectiv civil invocat este abandonat de către titular, făcând inutilă desfăşurarea unui proces civil. La fel ca renunţarea la judecată, acest act procesual de dispoziţie se poate face în orice fază a procesului[65] şi poate avea un caracter parţial sau total, în funcţie de întinderea drepturilor la care se renunţă. Renunţarea la dreptul pretins se realizează necondiţionat de acordul părţii adverse, însă această manifestare de voinţă este condiţionată de posibilitatea conferită de lege de a dispune în mod liber de acel drept[66]. Câteva exemple de drepturi pretinse la care părţile nu pot renunţa ar fi cele care se circumscriu interesului superior al minorului şi cele care ar avea legătură cu interesul general, specific statului şi unităţilor administrativ-teritoriale.

Renunţarea se poate face atât verbal în şedinţa de judecată, cât şi prin intermediul unui înscris autentic[67], această ultimă formalitate fiind impusă de împrejurarea că partea renunţă nu la un simplu mijloc procesual, ci însăşi la un drept încorporat în activul patrimoniului său ori, atunci când legea o permite, la un drept nepatrimonial. Luând act de renunţarea dreptului pretins,  asigurându-se că partea conştientizează importanţa demersului său şi respectă prevederile legale, instanţa va pronunţa o hotărâre prin care va respinge cererea de chemare în judecată, dispunând şi asupra cheltuielilor de judecată[68]. Conform normelor procesuale civile, aceste cheltuieli vor cădea în sarcina părţii căzute în pretenţii, în cazul de faţă reclamantul, în acord cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Similar reglementărilor de la renunţarea la judecată, în apel şi în căile extraordonare de atac renunţarea la drept va conduce şi la anularea hotărârii sau, după caz, a hotărârilor ce au fost pronunţate anterior în cauză, în măsura renunţării, conform art. 409 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. Hotărârea pronunţată în aceste condiţii este supusă doar recursului pentru motive de procedură la instanţa ierarhic superioară, iar dacă sentinţa sau decizia au fost pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recursul va fi soluţionat de Completul de 5 judecători din cadrul acestei instanţe[69].

Termenul este precum cel din dreptul comun, adică de 30 de zile, nefiind stipulat un termen special în cazul acestui incident procedural. Nerespectarea acestui termen imperativ legal va conduce la constatarea recursului ca fiind tardiv formulat şi se va aplica sancţiunea decăderii[70], actul procesual al recursului fiind lovit de nulitate absolută. Renunţarea la dreptul pretins împiedică formularea pe viitor a unei acţiuni cu acelaşi obiect şi între aceleaşi părţi, având la bază aceiaşi cauză, deci hotărârea care constată o astfel de manifestare de voinţă este înzestrată de legiuitor cu autoritate de lucru judecat[71]. Totuşi, similar renunţării la judecată, abandonarea dreptului pretins nu va produce niciun efect asupra cererilor incidentale de sine stătătoare[72], pentru acestea continuând a se administra probe şi a se purta ulterior dezbateri în fond.

5. Achiesarea la pretenţiile reclamantului ori la hotărârea pronunţată

Conform art. 436 alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care pârâtul recunoaşte în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa de judecată va pronunţa la cererea acestuia din urmă o hotărâre în măsura recunoaşterii, prin care se va atesta achiesarea pârâtului la drepturile şi interesele legitime invocate de reclamant. Posibilitatea recunoaşterii integrale a pretenţiilor reclamantului este o inovaţie a Noului Cod de procedură civilă, vechea reglementare permiţând doar recunoaşterea parţială[73]. Pârâtul poate achiesa la pretenţiile reclamantului atât verbal în şedinţa de judecată, cât şi sub forma unui înscris autentic sau sub semnătură privată[74]; în opinia noastră, acest act procesual de dispoziţie se poate realiza şi ca urmare a parcurgerii procedurii de mediere. În plus, necesitatea ca reclamantul să fie de acord cu pronunţarea unei hotărâri pe baza recunoaşterii pretenţiilor face din acest act procesual un fel de tranzacţie implicită, pentru care nu este nevoie de încheierea unui contract între părţi, ci doar de lipsa unei opoziţii din partea pârâtului împotriva pretenţiilor formulate de reclamant, urmată de acordul reclamantului în sensul de a se stinge raportul juridic litigios în măsura recunoaşterii.

Recunoaşterea totală nu poate avea loc decât pe baza unei mărturisiri pure şi simple, deoarece o eventuală mărturisire complexă sau calificată nu poate valora prin ea însăşi achiesare la pretenţiile reclamantului[75]. Mărturisirea poate fi judiciară sau extrajudiciară, întrucât legea nu distinge în acest sens[76]. Pentru a putea vorbi de o mărturisire valabilă, aceasta trebuie să fie clară, precisă, neîndoielnică, să fie realizată în legătură cu drepturile de care pârâtul poate dispune şi să aibă legătură cu drepturile invocate de reclamant[77]. Hotărârea pronunţată pe baza recunoaşterii pretenţiilor nu are autoritate de lucru judecat, întrucât pronunţarea acesteia a avut loc pe fundamentul unui act de dispoziţie al pârâtului, reflectat în sentinţa sau decizia instanţei[78]. Totuşi, această hotărâre va servi în litigiile ulteriore drept înscris autentic, consimţământul pârâtului la recunoaşterea pretenţiilor fiind certificat în mod direct de către instanţă, astfel că acesta nu va mai putea nega această manifestare de voinţă decât prin procedura înscrierii în fals[79].

De asemenea, hotărârea este supusă recursului la instanţa ierarhic superioară, în termenul prevăzut de lege, conform art. 437 alin. (1) C. proc. civ., iar dacă a fost pronunţată în apel conduce şi la anularea hotărârii primei instanţe în limitele recunoaşterii[art. 437 alin (2), teza I C. proc. civ.]. Judecata asupra fondului va continua asupra pretenţiilor nerecunoscute de pârât, asupra cărora instanţa va pronunţa o nouă hotărâre, supusă regulilor de drept comun în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat.

În legătură cu actul procesual de dispoziţie al recunoaşterii pretenţiilor, oferim din practica judiciară exemplul în care reclamanta, datorită faptului că pârâta refuza prestarea unei obligaţii de întreţinere în natură, a cerut instanţei prestarea acesteia în echivalent, sub forma unei rente lunare de 300 de lei începând cu data pronunţării hotărârii, pretenţie cu care pârâta, prin apărător ales, a fost de acord, pronunţându-se o hotărâre pe baza recunoaşterii pretenţiilor[80]. De asemenea, în legătură cu un litigiu aflat pe rolul acesteia, Curtea de Apel Piteşti a constatat că neluarea în calcul de către instanţa de recurs a demersului părţilor în sensul încheierii unui acord de mediere sau a recunoaşterii pretenţiilor nu constituie o încălcare a principiului disponibilităţii, ci eventual doar nesocotirea rolului activ al instanţei sau o eronată apreciere a probei, neputând constitui un motiv de revizuire prevăzut la art. 322 pct. 2 C. proc. civ[81].

Achiesarea la o hotărâre judecătorească reprezintă, în schimb, acel act procesual de dispoziție prin intermediul căruia o parte renunță la calea de atac pe care o poate exercita ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau doar anumitor soluții din cadrul respectivei hotărâri judecătorești[82]. Achiesarea la hotărâre se poate realiza atât în mod expres, prin înscris autentic ori prin declarație verbală în fața instanței, făcută inclusiv prin mandatar cu procură specială, cât și în mod tacit, prin anumite fapte sau acte juridice precise și concordante ce indică în mod neîndoielnic hotărârea părții de a-și da adeziunea la hotărâre[83], ca de exemplu neatacarea hotărârii în termenul stabilit de lege sau executarea acesteia, în tot sau în parte. Formularea achiesării poate fi condiționată de anumite contraprestații din partea adversarilor procesuali, în această situație achiesarea producându-și efectele doar dacă partea căreia îi sunt adresate condițiile este de acord în mod expres cu acestea[84]. Dispozițiile de la renunțarea la judecată se aplică în mod corespunzător, astfel că partea adversă va fi citată să-și exprime sau nu acordul în mod expres față de condiții, fiindu-i oferit un termen în acest sens[85]. Totuși, ținând cont de faptul că acordul trebuie să fie expres, considerăm că absența unui răspuns la solicitarea instanței va trebui considerat un refuz al achiesării condiționate, nu un acord tacit faţă de condițiile formulate de partea care dorește să achieseze în mod condiționat.

O formă asimilată a achiesării la hotărâre este reprezentată de renunţarea la calea de atac în ceea ce priveşte hotărârea dată în prima instanţă, săvârşită la momentul pronunţării acesteia şi consemnată într-un proces verbal semnat de judecătorul cauzei şi de grefier[86]. Aşa cum rezultă din coroborarea art. 404 alin. (1) cu art. 464 alin. (2) C. proc. civ., renunţarea se poate realiza atât prin declaraţie verbală realizată în faţa instanţei şi menţionată în acel proces verbal, cât şi printr-un act autentic prin intermediul căreia partea declară că renunţă la exercitarea căii de atac, chiar dacă aceea soluţie i-ar fi nefavorabilă, al cărui conţinut va fi transcris iarăşi în acel proces-verbal. Ulterior pronunţării şi chiar dacă a fost declarată calea de atac, se poate renunţa la exercitarea acesteia prin prezentarea părţii la preşedintele instanţei sau la persoana desemnată de acesta ori, după caz, prin intermediul unui înscris autentic depus la grefa instanţei, doar până la trimiterea dosarului către instanţa ierarhic superioară, în conformitate cu art. 404 alin. (2) C. proc. civ. În opinia noastră, renunţarea la calea de atac în faţa preşedintelui instanţei sau persoanei desemnate de acesta se poate face atât prin declaraţie verbală pe care aceştia o vor consemna la fel într-un proces-verbal ori, după caz, prin prezentarea către aceştia a unui înscris autentic având ca obiect renunţarea la calea de atac. În raport cu grefa instanţei, se va putea exercita renunţarea doar prin acel înscris autentic.

Partea care a renunţat în mod expres la apel, adică a achiesat în întregime la hotărârea primei instanţe, nu mai are dreptul de a face apel principal împotriva sentinţei pronunţate în cauza respectivă[87], astfel că nu pierde dreptul de a formula apel incident sau provocat în legătură cu apelurile principale formulate de celelalte părţi. Referitor la achiesarea tacită, partea care a executat parţial hotărârea de primă instanţă, deşi aceasta nu era susceptibilă de executare provizorie, pierde dreptul de a mai intenta apel principal cu privire la dispoziţiile executate[88]. Executarea totală sau parţială a unei hotărâri susceptibile de executare provizorie nu conduce la efectul procesual descris mai sus, întrucât indică mai mult conformarea forţată a celui căzut temporar în pretenţii faţă de o hotărâre a cărei anulare sau casare o poate obţine prin intermediul căilor de atac. Considerăm că dispoziţiile de la renunţarea expresă la apel se aplică şi în cazul căilor extraordinare de atac, reprezentând şi acestea nişte manifestări esenţiale specifice principiului disponibilităţii procesuale.

7. Învoiala părţilor ca act procesual de dispoziţie

Învoiala părţilor în faţa instanţei sau tranzacţia judiciară este acel act procesual de dispoziţie prin care părţile arată că doresc stingerea litigiului existent între acestea prin acordul lor de voinţă, indicând şi aspectele asupra cărora părţile în cauză s-au înţeles[89]. Instanţa va lua act de tranzacţia părţilor exprimată în formă scrisă şi va pronunţa o hotărâre de expedient, al cărei dispozitiv va fi reprezentat de însăşi contractul de tranzacţie[90]. Acesta din urmă este definit de legea civilă în vigoare drept manifestarea concordantă de voinţă prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii ori renunţări reciproce la drepturi subiective civile sau prin transferul unor drepturi între acestea, conform art. 2267 alin. (1) C. civ. Deci, învoiala părţilor în faţa instanţei nu este singura formă a tranzacţiei, aceasta putând fi încheiată şi pentru a stinge un eventual litigiu viitor.

Între acordul de voinţă ca negotium juris şi instrumentum probationis, adică forma sub care se manifestă sau se constată acest acord, există o oarecare deosebire[91], aspect vizibil şi în ceea ce priveşte raportul între tranzacţie ca act juridic propriu-zis şi forma pe care aceasta trebuie să o îmbrace în calitate de act procesual de dispoziţie în cadrul unui proces civil. Astfel, învoiala dintre părţi poate fi realizată şi în cadrul unor negocieri desfăşurate în şedinţa de judecată, la mediator sau în oricare alt cadru, însă, pentru ca tranzacţia să determine pronunţarea unei hotărâri de expedient, aceasta trebuie să fie prezentată instanţei în formă scrisă, nu doar prin declaraţie verbală în faţa completului de judecată, aşa cum rezultă din regula instituită prin art. 439 C. proc. civ. Tranzacţia poate fi încheiată asupra oricărui drept de care părţile pot dispune, inclusiv a unor drepturi succesorale, ca de exemplu într-un litigiu aflat pe rolul Judecătoriei Focşani, în care coproprietarii unor terenuri obţinute ca urmare a moştenirii autorului lor s-au înţeles asupra împărţirii în natură a acestor bunuri[92].

Nu este nevoie să se întocmească un înscris autentic pentru certificarea existenţei tranzacţiei, aceasta putând fi luată la cunoştinţă şi prin intermediul unui înscris sub semnătură privată[93]. Părţile se pot înfăţişa oricând în cursul procesului, chiar în lipsa unei citări, în scopul de a pretinde pronunţarea unei hotărâri pe baza tranzacţiei încheiate [art. 98 alin. (1) C. proc. civilă]. Dacă părţile se înfăţişează cu tranzacţia la termenul de judecată stabilit, cererea părţilor va putea fi primită chiar şi numai de un judecător din cadrul completului de judecată [art. 98 alin. (2) C. proc. civ.], iar instanţa va pronunţa hotărârea de expedient în şedinţă publică[94]. În cazul în care părţile se înfăţişează în altă zi, în afara termenului de judecată obişnuit, hotărârea de expedient va fi pronunţată în camera de consiliu[95], deoarece voinţa părţilor subzistă tocmai în faptul că au dorit să evite o înfăţişare în şedinţă publică. De asemenea, părţile pot cere constatarea tranzacţiei încheiate între acestea inclusiv în căile de atac[96], fiindcă legiuitorul nu a limitat această prerogativă a părţilor doar la intervalul temporal al judecăţii în primă instanţă.

Conform art. 440 C. proc. civ., hotărârea de expedient poate fi atacată doar cu recurs la instanţa ierarhic superioară, pentru motive procedurale şi nu pentru conţinutul contractului de tranzacţie. Acesta din urmă poate fi ulterior desfiinţat pe motive de nulitate sau rezoluţiune, dar considerăm că acest fapt nu va avea niciun fel de repercursiune asupra validităţii hotărârii prin care se constată învoiala părţilor şi se pune capăt procesului civil. În cazul în care una dintre părţi nu respectă prevederile contractului de tranzacţie, va putea fi chemată în judecată de către partea interesată, ca într-o speţă aflată pe rolul Tribunalului Prahova, în care pârâtul se obligase anterior prin tranzacţie să plătească o sumă însemnată de bani, dar nu şi-a respectat obligaţia şi a fost acţionat în instanţă de reclamant, care a obţinut câştig de cauză[97].

Recursul împotriva hotărârii de expedient poate fi exercitat şi de procuror, dacă acesta participă la judecată[98]. Totuşi, doctrina consideră că se poate exercita şi contestaţie în anulare împotriva acestor hotărâri[99], recursul şi contestaţia în anulare fiind două căi extraordinare de atac ce au în comun invocarea anumitor vicii de procedură. De regulă, calea de atac a revizuirii nu poate fi exercitată în legătură cu aceste hotărâri, deoarece în cazul intervenirii tranzacţiei dintre părţi nu se mai poartă dezbateri contradictorii asupra fondului şi nu se mai stabileşte o situaţie de fapt pe baza probelor, dar pot fi invocate, totuşi, motivele de revizuire de la art. 509 pct. 2, 7 şi 8 C. proc. civ[100], dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. În opinia noastră, dacă un drept procedural al unei părţi a fost încălcat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat acest fapt, poate fi invocat ca motiv de revizuire şi punctul 10 al acelui articol.

8. Alte acte procesuale de dispoziţie

Principiul disponibilităţii are un conţinut ce se caracterizează prin varietate şi complexitate[101], astfel că şi actele procesuale de dispoziţie nu se limitează la cele prevăzute de obicei în tratatele de specialitate. De pildă, părţile au dreptul de a renunţa la probele propuse instanţei spre administrare prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare ori ulterior, în cazurile strict prevăzute de lege, astfel cum rezultă din analiza art. 257 alin. (1) C. proc. civ. Totuşi, renunţarea unei părţi la o probă propusă nu conduce automat la eliminarea acesteia din schema respectivului proces civil, deoarece poate fi însuşită de oricare altă parte, iar instanţa poate ordona administrarea acesteia din oficiu[102], în temeiul rolului activ al judecătorului şi al principiului aflării adevărului în procesul civil.

De asemenea, orice parte care formulează o cerere adresată instanţei judecătoreşti în temeiul art. 148 C. proc. civ. are dreptul să şi renunţe la aceasta în conformitate cu principiul simetriei juridice, cu excepţia cazului în care legea îi interzice expres să renunţe la mijlocul procesual exercitat sau partea în cauză nu poate dispune asupra dreptului ce formează obiectul respectivei cereri. Astfel, pârâtul-reclamant poate renunţa la judecarea cererii reconvenţionale introduse în termenul prevăzut de lege, iar persoanele care au formulat cereri de intervenţie voluntare ori părţile care au cerut intervenţia forţată în proces a altor persoane pot renunţa la aceste demersuri procesuale, cel puţin înainte de admiterea în principiu a cererilor de intervenţie. În plus, se poate renunţa şi la cererea de asigurare a unei dovezi, precum şi la o eventuală cerere de a se obţine o hotărâre în baza procedurii prevăzute de lege în cazul ordonanţei preşedinţiale.

În ceea ce priveşte faza executării silite, creditorul poate renunţa atât la dreptul de a cere executarea silită prin neîmpiedicarea împlinirii termenului de prescripţie, cât şi prin renunţarea la cererea de executare silită adresată executorului judecătoresc competent, în orice fază a desfăşurării procedurii. Considerăm că renunţarea se poate întreprinde atât în faţa executorului judecătoresc, cât şi în faţa instanţei de executare, atunci când aceasta din urmă este învestită cu soluţionarea unui anumit incident procedural de competenţa sa, ambele tipuri de organe având îndatorirea să noteze această renunţare într-un act procesual specific, care poate fi o încheiere sau, după caz, un proces verbal. De asemenea, debitorul şi alte persoane interesate pot renunţa la însuşi dreptul de a intenta contestaţie împotriva executării silite însăşi, cât şi a unui anumit act de procedură, prin neexercitarea acestuia în termenul prevăzut de lege, dar pot să şi renunţe la exercitarea contestaţiilor la executare deja formulate.

9. Propuneri de lege ferenda

În opinia mea, Codul de procedură civilă ar trebui să conţină şi o secţiune destinată prezentării în ansamblu a actelor procesuale de dispoziţie, incluzând definirea cât mai precisă a acestora şi principiile pe care sunt obligate să le respecte instanţa şi părţile în procedurile legate de aceste acte procesuale. În felul acesta, s-ar reuşi o delimitare riguroasă şi fermă a principiului disponibilităţii în raport cu rolul activ al judecătorului şi principiul aflării adevărului în procesul civil, precum şi a actelor procesuale de dispoziţie în raport cu alte mijloace procesuale civile permise de lege.

În plus, aş propune obligarea instanţei de a acorda un termen de reflexie solicitantului în cazul renunţării la dreptul pretins, mai ales în cazul în care urmează a fi abandonat un drept având ca obiect o valoare considerabilă, legiuitorul putând stabili un prag valoric în acest sens. Mai întâi, instanţa îi va pune în vedere părţii care renunţă la dreptul pretins urmările unui astfel de manifestări de voinţă, inclusiv imposibilitatea de a mai invoca acel drept într-o procedură judiciară ulterioară, iar apoi o va invita să reflecteze într-un anumit termen stabilit de lege sau lăsat la aprecierea instanţei la această decizie. Dacă partea va insista şi la acel termen în decizia sa de a renunţa la drept, atunci instanţa, verificând îndeplinirea celorlalte condiţii legale, va lua act de această hotărâre a părţii.

De asemenea, considerăm că tranzacţia, spre deosebire de reglementarea actuală, ar trebui să poată fi prezentată instanţei şi în formă verbală, urmând să fie consemnată în încheierea de şedinţă precum în cazul renunţării la judecată sau al renunţării la dreptul pretins. Desigur, pentru a fi asigurată o cunoaştere exactă de către părţi a drepturilor constituite sau transmise de către acestea cu ocazia încheierii tranzacţiei, instanţa ar trebui să asigure citirea acesteia în faţa părţilor astfel cum a fost înscrisă pe încheierea de şedinţă, la fel cum notarul public reciteşte conţinuţul testamentului autentic persoanei care doreşte întocmirea acestuia[103]. Totuşi, tranzacţiile care poartă asupra unor drepturi reale imobiliare ar trebui realizate în formă autentică, iar nu în formă verbală ori a unui înscris sub semnătură privată, deoarece legislaţia civilă impune în mod clar forma autentică pentru actele juridice care vizează constituirea sau transmiterea de drepturi reale imobiliare cu caracter tabular[104], iar prin tranzacţie se pot realiza şi asemenea operaţiuni. Totuşi, dacă tranzacţia are în întregime un caracter declarativ, forma autentică nu ar mai fi necesară, ţinând cont de semnificaţia art. 1244 C. civ., care se referă la actele constitutive sau translative.

10. Concluzii

Actele procesuale de dispoziţie au rolul de a reflecta în modul cel mai transparent cu putinţă interesele părţilor legate de procesul civil. Nicio persoană nu poate fi obligată, cu excepţiile prevăzute de lege, să stăruie peste voinţa ei în rolurile de reclamant, pârât sau de intervenient voluntar principal. Limitele justiţiei sunt şi cele între care se situează comportamentul uman de bună-credinţă, iar dispunerea de un drept ori de o situaţie juridică realizată cu respectarea ordinii publice şi bunelor moravuri apare, în consecinţă, un act destul de firesc în cadrul unui sistem democratic.

Fireşte, atât instanţa, cât şi părţile în cauză au obligaţii foarte stricte în legătură cu efectuarea acestor acte procesuale, tuturor participanţilor la procesul civil incumbându-le îndatorirea de a respecta principiile pe baza cărora acesta trebuie să se desfăşoare. Pe lângă verificarea condiţiilor de validitate ale respectivului act procesual de dispoziţie, completul de judecată legal constituit trebuie să preîntâmpine şi producerea unui eventual abuz de drept, caracterizat de regulă prin exercitarea unei prerogative legale cu încălcarea drepturilor altei persoane, cât şi prin deturnarea acesteia de la scopul prevăzut de legiuitor prin edictarea sa[105]. Totodată, instanţa de judecată nu trebuie să împiedice abuziv sau cu rea-credinţă exercitarea dreptului de a efectua acte procesuale de dispoziţie, doar interesul general ori un interes legitim al unei alte părţi putând justifica limitarea manifestării principiului disponibilităţii în procesul civil.

Importanţa actelor procesuale de dispoziţie este vizibilă şi la nivelul mijloacelor prevăzute de lege în scopul de fi evitată pronunţarea unei practici judiciare neunitare în cadrul sistemului juridic românesc. Unul dintre aceste mijloace este reprezentat, alături de pronunţarea hotărârii prealabile prin care se lămureşte o problemă de drept, şi de recursul în interesul legii, care nu este nicidecum o cale de atac ordinară sau extraordinară împotriva hotărârilor judecătoreşti, ci o modalitate de interpretare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unui text de lege ce a fost interpretat în mod diferit în cadrul mai multor hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele din România. Astfel, instanţa supremă a statuat ca urmare a admiterii unui astfel de recurs în interesul legii că executorul judecătoresc nu va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în cazul în care acesta renunţă la cererea de validare a popririi[106], fiind un act procesual de dispoziţie şi această manifestare de voinţă. Desigur, posibilitatea de a mai fi pronunţate decizii de acest fel ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în legătură cu aspectele abordate în cadrul articolului nostru sunt destul de promiţătoare, ţinând cont de actualitatea permanentă a principiului disponibilităţii în dreptul privat român.


[1] Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă, art. 2 alin. (1).
[2] Ibidem, art. 2 alin. (2).
[3] Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de Procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, art. 97-99.
[4] Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 392 din 29 iunie 2013, art. 11 alin. (1).
[5] Ibidem, art. 25 alin. (2), lit. b, c, d.
[6] https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2010/10/meto-X.doc
[7] Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, ca urmare a adoptării Legii nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei şi a referendumului din 29 octombrie 2003, art. 11 alin. (2).
[8] Ibidem, art. 26 alin. (2).
[9] I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. I, Articolele 1-449, Editura C. H. Back, Bucureşti, 2011, p. 16.
[10] F. Măgureanu, op. cit., p. 52.
[11] Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă, art. 9 alin. (2) şi Curtea Supremă de Justiţie., secţia civilă, decizia nr. 2072/2001 apud I. Leş, op. cit., p. 16.
[12] Î. C. C. J., secţia comercială, decizia nr. 2909/2007 apud I. Leş, op. cit., p. 16.
[13] A. Ciurea, Fişe de procedură civilă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 13.
[14] I. Leş, op. cit., p. 17.
[15] F. Măgureanu, op. cit., p. 53.
[16] Ibidem
[17] I. Leş, op. cit., p. 17.
[18] F. Măgureanu, op. cit., p. 53.
[19] Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă, art. 81 alin. (2).
[20] Ibidem, art. 92 alin. (1).
[21] F. Măgureanu, op. cit., p. 86.
[22] G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p. 117.
[23] Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă, art. 7 alin. (1).
[24] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 521.
[25] A. Tabacu, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 296.
[26] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 521.
[27] A. Tabacu, op. cit., p. 296.
[28] Ibidem
[29] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 522.
[30] Ibidem, p. 522.
[31] Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, modificată prin Legea nr. 71/2011 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505, art. 437 alin. (1).
[32] Ibidem, art. 437 alin. (2).
[33] Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, art. 28 alin. (3).
[34] A. Tabacu, op. cit., p. 296.
[35] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 521.
[36] Ibidem, p. 522.
[37] A. Tabacu, op. cit., p. 299.
[38] A se vedea Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă, art. 406 alin. (1) şi art. 408 alin. (3).
[39] Ibidem, art. 439 alin. (1).
[40] Ibidem, art. 404 alin. (1).
[41] Ibidem, art. 406 alin. (4).
[42] A. Ciurea, op. cit., p. 149.
[43] Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă, art. 406 alin. (1).
[44] Ibidem
[45] A. Ciurea, op. cit., p. 149.
[46] Judecătoria Buzău, Secţia civilă, sentinţa civilă nr. 10157 din 7 octombrie 2015 apud http://www.rolii.ro/hotarari/ 589c4223 e49009ac19000125.
[47] Tribunalul Iaşi, Secţia I civilă, decizia nr. 1595 din 17 octombrie 2016 apud http://www.rolii.ro/hotarari/58915f6de49009082d000c84.
[48] Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă, art. 406 alin. (3).
[49] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 461.
[50] Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă, art. 406 alin. (4), teza I.
[51] Ibidem, art. 406 alin. (4), tezele II şi III.
[52] T.-R. Briciu, Reglementarea prezumţiilor în Noul Cod de procedură civilă, Curierul Juridic, nr. 9/2013, p. 512.
[53] Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, sentinţa civilă nr. 5620 din 27 martie 2015 apud  http://www.rolii.ro/hotarari/58a5aee2e49009e448000fc3.
[54] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 523.
[55] Ibidem, p. 525.
[56] Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă, art. 406 alin. (5).
[57] M. Tăbârcă, op. cit., p. 461.
[58] Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă, art. 406 alin. (6).
[59] Ibidem
[60] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 525.
[61] M. Tăbârcă, Procedura civilă în fişe de revizuire, Editura Solomon, Bucureşti, 2017, p. 151.
[62] Ibidem
[63] Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă, art. 407 alin. (1).
[64] A. Ciurea, op. cit., p. 150.
[65] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 463.
[66] A. Ciurea, op. cit., p. 150.
72 Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă, art. 408 alin. (3).
[67] Ibidem, art. 408 alin. (2).
[68] Ibidem, art. 410.
[69] P. Pop, Despre termenele procedurale în Noul Cod de procedură civilă, Revista română de Drept privat, nr. 1/2015, p. 219.
[70] A. Ciurea, op. cit., p. 150.
[71] Ibidem

[73] G. Boroi(coord.), Noul Cod de procedură civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 965.
[74] Ibidem
[75] Idem, Mirela Stancu, op. cit., p. 541.
[76] M. Tăbârcă, op. cit., p. 466.
[77] M. Fodor, C. F. Popescu, Natura juridică şi forţa probantă a mărturisirii în lumina Noului Cod de procedură civilă, Revista Dreptul, nr. 2/2016, p. 13.
[78] G. Boroi(coord.), op. cit., p. 965.
[79] Ibidem, p. 966.
[80] Judecătoria Braşov, complet civil, sentinţa civilă nr. 9257 din 29 septembrie 2017 apud http://www.rolii.ro/hotarari/59e17657e49009081c00004e.
[81] Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, decizia civilă nr. 172 din 13 septembrie 2017 apud http://www.rolii.ro/hotarari/59d592d3e49009d81e000042.
[82] M. Tăbârcă, Procedura civilă în fişe de revizuire, Editura Solomon, Bucureşti, 2017, p. 151.
[83] A. Ciurea, op. cit., p. 171.
[84] Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă, art. 463 alin. (2).
[85] Ibidem, art. 463 alin. (3).
[86] Ibidem, art. 404 alin. (1).
[87] M. Tăbârcă, op. cit., p. 154.
[88] Ibidem
[89] A. Tabacu, op. cit., p, 299.
[90] Ibidem
[91] I. Nicolae, R. Matefi, Privire comparativă asupra actului juridic civil şi a faptului juridic ca izvoare ale raportului juridic, Revista Pandectele române, nr. 4/2017, p. 83.
[92] Judecătoria Focşani, sentinţa civilă nr. 5432 din 29 iunie 2018 apud http://www.rolii.ro/hotarari/5b52b079e49009601e0000bd.
[93] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 532.
[94] Ibidem
[95] Ibidem
[96] A. Ciurea, op. cit., p. 171.
[97] Tribunalul Prahova, Secţia a II-a civilă, decizia civilă nr. 1505 din 29 iulie 2015 apud http://www.rolii.ro/hotarari/5883433fe4900944270004bb.
[98] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 475.
[99] Ibidem
[100] Ibidem
[101] I. Leş, Reflecţii privitoare la controlul judecătoresc asupra actelor de dispoziţie ale părţilor în procesul civil, Revista Dreptul, nr. 3/2016, p. 9.
[102] Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă, art. 257 alin. (1) şi (2).
[103] Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod civil, art. 1044 alin. (1), teza I.
[104] Ibidem, art. 1244.
[105] D. Ghiţă, Repere privind fundamentul abuzului de drept, elementele abuzului de drept procesual şi sancţionarea acestuia în Noul Cod de procedură civilă, Revista Dreptul, nr. 2/2016, p. 41.
[106] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, decizia nr. 8 din 16 mai 2016 apud  http://www.mpublic.ro/ro/content/decizie-ril-civil-din-data-de-15022016.


Avocat Alexandru-Valentin Petrea

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.