Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Interviuri
 1 comentariu

Silviu-Gabriel Barbu: Judecătorul se așteaptă să găsească raționamente juridice cursive, logice, clare, cu trimiteri doctrinare și jurisprudențiale pertinente și concludente
04.08.2020 | Alina MATEI

JURIDICE - In Law We Trust
Alina Matei

Alina Matei

Silviu-Gabriel Barbu

Silviu-Gabriel Barbu

Alina Matei: Mulțumesc, stimate domnule judecător Silviu-Gabriel Barbu, pentru timpul acordat cititorilor J. Ideea acestui interviu este legată de materialul cu titlul Statul de drept nu poate exista fără o avocatură funcțională, publicat pe J. Mă bucur că o să am o discuție cu un judecător care este convins de importanța activității avocatului. La care definiție a statului de drept în mod special v-ați gândit când ați scris titlul menționat mai sus?

Silviu-Gabriel Barbu: Vă mulțumesc pentru invitația de a participa la aceasta discuție despre statul de drept și rolul avocatului! Această discuție include inevitabil și magistratura, atât cât este posibil privită în bloc, dar mai ales privite distinct cele două profesii de magistrat, anume cea de judecător (adică exponentul Puterii Judecătorești), respectiv profesia de procuror (exponentul Ministerului Public).

Pentru a fixa sumare repere teoretice, este de amintit că au fost emise o mulțime de teorii și definiții despre statul de drept, paleta teoretică și acumularile istorice mergând de la moharhia constituțională (limitată), republica în forma sa modernă (cea deschisă de Revoluția Franceză de la 1789), traversând epoca statelor militariste și a celor polițienești (secolul XX cu precădere)– unde legea devenise principalul instrument de justificare a forței represive a statului, cu o aparență democratică dată de pluripartidism și o formă de capitalism inerțial, puțin reglementat -, ajungând la monarhia parlamentară contemporană și la republicile contemporane (ambele versiuni considerate ca fiind mediul propice de funcționare și dezvoltare a statului de drept) – unde de asemenea găsim multiple variante, cu numeroase particularități, cum sunt unele exemple cu aparență democratică mai pronunțată (pluripartidism, libera inițiativă economică, vot universal, parlamente și autorități judiciare funcționale), dar cu autoritarism vizibil specific unui stat polițienesc, cum ar fi, de ex. Turcia, Rusia, Belorusia și alte state din fostul bloc sovietic, unde prevalează Executivul.

Din fericire, există democrații de profunzime unde statul de drept este un modus vivendi până la nuanță, este consolidat în timp îndelungat, iar conceptul rule of law și separația consolidată a puterilor în stat constituie reguli de bază în funcționarea întregii societăți: Franța, Marea Britanie, Germania, Danemarca, Olanda, Italia, Suedia, SUA, Canada, Norvegia, Elveția, Finlanda, Grecia, Irlanda, Luxemburg.

Există și democrații „de mijloc, acceptabile, dar unde se poate și mai bine”, cum ar fi Ungaria, Polonia, Bulgaria, în general fostele state socialiste europene, inclusiv România, unde discursul despre statul de drept este adesea caragialesc, sforăitor și penibil, pentru că interpretează răsturnat definiții ale guvernărilor democratice/ale statului de drept și discursul este dublat de măsuri legislative sau administrative ori chiar judiciare cu tipar nedemocratic și autoritar. Nu are sens să exemplificăm aici.

Mai există o categorie de state în Europa, pe care le putem numi „democrații aflate încă la vârsta copilăriei”, în special în spațiul geopolitic ex-sovietic, unde manifestările statului de drept trec repede de la agonie la extaz.

În ce privește o viziune doctrinară asupra statului de drept ca domnie a legii, amintesc o definiție stilizată a profesorului german Walter Leisner: ,,Statul de drept nu este guvernământul oamenilor, este domnia normelor. Puterea nu este altceva decât executarea, subordonată, realizarea a ceea ce trebuie să fie conform normelor”. Profesorul francez Jacques Chevallier susține că „statul de drept implică a încredere absolută în drept, credința în virtuțile dogmaticii juridice pentru a atinge obiectivele propuse, pentru a face să prevaleze valorile de care suntem atașați: tocmai prin transformarea în drepturi subiective vor fi apărate libertățile individuale; tocmai prin proclamarea suveranității naționale va fi garantat principiul democratic; tocmai prin afirmarea libertății comerțului și industriei va fi protejată societatea civilă de riscurile ingerinței statale. Statul de drept se bazează astfel pe fetișismul regulii; norma juridică tinde să fie luată drept realitatea însăși, capabilă să facă să se întâmple ceea ce ea enunță, iar trecerea prin forma juridică constituie garanția supremă a acesteia”. Profesorul Chevallier mai arată că teoriile privind democrația și statul de drept generate de Revoluția franceză de la 1789 au conturat, pe de o parte, un rol central judecătorului, ca personaj cheie al statului de drept care are funcția de a garanta respectarea legilor, ca funcție obiectivă care exclude orice marjă de liberă determinare a acestuia. Autorul arată că, deși vorbim despre domnia legii, totuși este inacceptabil un guvernământ al judecătorilor, deoarece munca jurisdicțională trebuie să fie numai una deductivă, judecătorul nu face altceva decât să aplice legea, trăgând consecința ierarhiei normelor juridice instituite de Legislativ. Așadar judecătorul se află el însuși în serviciul exclusiv al normei juridice edictate de Legiuitor, judecătorul fiind practic un ministru al legilor, care trebuie să țină seama strict de litera și spiritul textului de lege, să urmeze fidel voința legiuitorului, emițând silogismul juridic prin care aplică legea la situații particulare pe care le judecă în cadrul formal judiciar. Supunerea Puterii Executive și în general a administrației statale față de lege, care se află în centrul teoriei statului de drept, este garantată de existența controlului jurisdicțional. (J.Chevallier, Statul de drept, Traducere în limba română D. Dănișor, UJ/EUC, București 2012).

Pe de altă parte, Hans Kelsen, pentru a întări forța principiului separației puterilor în stat, creionând și nevoia firească de echilibru între Legislativ, Executiv și Puterea Judecătorească, a consacrat teoria controlului de constituționalitate exercitat de o autoritate autonomă specializată ca jurisdicție constituțională, denumită generic tribunal constituțional, teorie menită să tempereze excesele celor trei puteri.

România contemporană beneficiază de reglementare generoasă privind statul de drept, având în art. 1 din Constituție consacrat expres atât statului de drept, cât și principiului echilibrului și separației puterilor în stat, respectiv o dezvoltare semnificativă a acestora în economia dispozițiilor constituționale. De asemenea, este reglementat și tribunalul constituțional cu un rol vast, care acoperă atât controlul de constituționalitate a legilor, cât și modul de funcționare a principiului separației și echilibrului puterilor (atribuția de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice), precum și alte importante atribuții privind funcționarea aparatului statal în dimensiunile sale macrosistemice, dar și în concret în viața judiciară cotidiană.

Am încercat să punctez câteva repere privind discuția noastră în cadrul general al exercitării profesiei de avocat în statul de drept.

Alina Matei: În opinia dumneavoastră, care este rolul unui avocat atunci când vine în fața judecătorului? Dar nu în abstract, ci raportat la realitățile actuale.

Silviu-Gabriel Barbu: Avocatul este muzicianul profesionist/cu diplomăcare poate să schimbe „partitura” pe baza căreia „orchestra justiției concertează” afacerile judiciare, stabilind evoluția destinelor umane care intră în malaxorul procedurilor judiciare.

Într-o apreciere generală, avocatul exercită, pe de o parte, o profesie din care își câștigă existența pentru sine și pentru familia sa, ceea ce induce inevitabil un plan de abordare personală, subiectivă, încărcată emoțional și extra-speță, dar și firești implicații materiale. Pe de altă parte, adică în aparența primordială, avocatul exercită profesia prin care servește clientul cu priceperea sa în științe juridice și contribuie la înfăptuirea justiției. Cu alte cuvinte, avocatul vine la instanță cu o dublă încărcătură: una firească privind speța în care își va exercita talentul profesional și cunoștințele juridice, precum și una strict personală care îl poziționează față de interesele materiale proprii/familiale, de asemenea firești, determinându-l să demonstreze că își cunoaște bine profesia și că o exercită în cele mai bune condiții, că face performanță din această meserie.

Ca atare, avocatul are obligațiile profesionale și legale față de client, trebuie să manifeste diligența maximă pentru a apăra drepturile și interesele clientului, indiferent cine este acel client și indiferent pentru ce motivație judiciară persoana asistată de avocat se află în fața judecătorului. Spun asta pentru ca cititorii nejuriști să înțeleagă faptul că în statul de drept, în democrația autentică, absolut orice persoană care ajunge în fața unui organ judiciar are dreptul la apărare consfințit generic de art. 24 din Constituție (dreptul la apărare – adică pentru absolut orice problemă juridică imaginabilă), respectiv dreptul la apărare în materia privării de libertate (art. 23 din Legea fundamentală), adică în versiunea cea mai drastică a dreptului penal privit în sensul său larg.

Avocatul este, cred, la fel ca medicul generalist sau poate medicul specialist la care pacientul merge pentru că este bolnav sau pentru că are impresia că este bolnav (cu particularitatea că „boala” este una de sorginte juridică) și merge cu convingerea că avocatul ales îl va „vindeca”.

Avocatul se luptă să îl convingă pe judecător de prevalența drepturilor și intereselor clientului său, însă urmărind cu profesionalism, cu înțelepciune, cu bună credință și cu măsură linia de echilibru a legalității aplicabile la speță, folosind o balanță fină între dezideratul de a câștiga procesul pentru clientul său și etica exercitării profesiei de avocat. În aceste limite, manifestarea avocatului trebuie să fie liberă, subsumată exigențelor legale de procedură și conștiinței proprii a acestuia, marcată de nivelul de pregătire profesională a avocatului și respectând desigur solemnitatea ședinței de judecată și regulile generale de conduită.

Nu îmi pot imagina o ipoteză în care judecătorul îi trasează unui avocat linia de administrare a probatoriului și mai ales parametrii de expunere a pledoariei. Rolul activ al judecătorului, desigur cu observarea atentă a normelor de procedură aplicabile în concret, în general se rezumă la a indica ce anume reprezintă obiectul judecății, de a identifica părțile, de a arăta ce excepții procesuale trebuie soluționate, de a urmări respectarea tuturor exigențelor procedurale impuse de lege pentru desfășurarea procesului, precum și de a asigura respectarea egalității de arme între părțile din proces, procesul echitabil în accepțiunea sa cea mai largă, inclusiv de a asigura buna desfășurare a procesului impunând eventuala administrare a unor probe care sunt de natură de lămuri cauza în mod obiectiv și dincolo de orice formă de partizanat.

Cred că reperele unui ambient judiciar echilibrat și sănătos sunt: răbdarea și înțelepciunea judecătorului, măiestria și măsura avocatului în ce privește precizia și durata pledoariilor, capacitatea de sintetiză a elementelor esențiale ale speței manifestată în conținutul pledoariei, urmărirea liniară a problemelor de drept incidente, evitarea criticilor care excedează tematica dedusă judecății (de ex. critici personale împotriva magistraților și polițiștilor care au avut în speță atribuții procesuale, critici împotriva altor avocați, altor juriști sau practicieni care au interferat anterior cu speța, în ipoteza în care obiectul cauzei nu îl reprezintă însuși comportamentul acestora).

Cred că avocații și consilierii juridici, dar și procurorii în egală măsură înțeleg faptul că scopul prestației lor profesionale este de a-l convinge pe judecător că fiecare dintre aceștia au dreptate, respectiv că soluția pe care aceștia o propun este cea corectă, legală, temeinică. Și mai cred că acești actori judiciari esențiali înțeleg și faptul că judecătorul are un proces intern de conștiință înăuntrul căruia se produce fenomenul logico-juridic de construcție a soluției și a motivării, astfel că este important ca în sală, la dezbateri, la concluzii, profesioniștii dreptului să expună cât mai cursiv și mai clar cu putință punctele lor de vedere asupra speței deduse judecății.

Au importanță incontestabilă, cuantificată în plan procesual de lege, atât actul de sesizare a instanței, cât și întâmpinările, concluziile scrise, unde judecătorul se așteaptă să găsească raționamente juridice cursive, logice, clare, cu trimiteri doctrinare și jurisprudențiale pertinente și concludente pentru speța dedusă judecății. Nu aș putea să confirm faptul că succesul ar fi asigurat de cererile/pledoariile scrise pe zeci sau sute de pagini prin simplul fapt că „un document foarte amplu impresionează decisiv”, adică unul cu munți de informații doctrinare și jurisprudențiale deseori puse la întâmplare (am observat destul de frecvent obsesia de a scrie câte ceva din practica CJUE sau CCR, deși legătura concretă la speță este inexistentă), autorii acelor „romane fluviu” având impresia greșită că judecătorii nu le vor lectura „literatura abundentă” și că nu vor observa frazele ca „nuca în perete” din zecile sau sutele de pagini, mai precis balastul aruncat cu toptanul „la impresie”. Pe de altă parte, am văzut destul de frecvent cereri introductive, rechizitorii, respectiv concluzii/note scrise adevărate capodopere de literatură juridică, cu un nivel de abordare juridică de excepție, al căror loc este în egală măsură și în revistele juridice cele mai bine cotate, respectiv ca material didactic la seminarii și cursuri pentru studenți, dar și la cursurile de pregătire a magistraților, a avocaților, a notarilor, a consilierilor juridici, ofițerilor de poliție judiciară și pregătirea altor profesioniști ai dreptului. Acestea din urmă conțin cel mai adesea și argumentele care au condus la modificări jurisprudențiale semnificative, unele modificând chiar istoria recentă a României.

Alina Matei: Cum credeți că se caracterizează prezența unui avocat în fața unui procuror/polițist? Se deosebește de tiparul comportamental cerut în sala de judecată?

Silviu-Gabriel Barbu: Câțiva ani la începutul carierei mi-am desfășurat activitatea ca procuror, mai cu seamă în segmentul de urmărire penală proprie (anchetă, cum este lumea de azi familiarizată), așa că înțeleg și cunosc subtilitățile acestui mediu judiciar. Aș spune că, „grație” abundenței de filme polițiste ce rulează parcă obsesiv, unde se propagă comportamentele de extremă, unde consumatorul de film vede de regulă numai „personaje negative și personaje pozitive” (pierde din vedere viața reală), luptele între acestea duse la violență extremă, toate aceste „ingrediente” induc publicului din România multe prejudecăți în această privință, așa încât „criticii” poliției și ai procuraturii sunt tentați să judece activitatea acestora prin prisma unor scenarii de film și destul de departe de realitate, cu imaginația lăsată să zburde fără limite.

Într-o comparație sumară între sala de judecată și biroul de anchetator (procuror, polițist), se poate vorbi despre o diferență în ce privește gradul de viteză de reacție a celor implicați și durata procedurilor, în anchetă ritmul fiind mult mai accentuat decât în sala de judecată și uneori mult mai îndelungat, cu efecte inevitabile asupra tiparului provocărilor pentru avocat. Spre exemplu, prezența avocatului la o percheziție presupune multă imprevizibilitate pentru acesta în ce privește programul acelei zile și maniera de relaționare cu cei prezenți, audierile în biroul anchetatorului sunt mult diferite față de cele în sala de judecată, tensiunea psihică se conturează în alți parametri, ancheta având un grad mai mare de personalizare, în timp ce o audiere în sala de judecată seamănă cu o piesă de teatru desfășurată pe scenă, în fața publicului.

Cred că se respectă în cea mai mare măsură regulile de procedură penală pe baza cărora se desfășoară activitățile judiciare la aceste instituții de cercetare penală/urmărire penală. Cred că respectul reciproc între profesioniștii muncii juridice care interacționează în aceste ipostaze, respectul față de lege și etica profesională trebuie să fie constante și ferme, ca un automatism conservat cu sfințenie.

Cred ca nu se potrivește scenariul de filme polițiste potrivit căruia „scopul scuză mijloacele” și „personajul negativ trebuie să piardă cu orice preț„, ci trebuie să prevaleze regula de drept „idem est non esse et non probari”… pentru că angajații statului au în spate un imens aparat instituționalizat pe care trebuie să îl valorifice pentru a dovedi vinovăția celor pe care îi cercetează și dacă acesta este adevărul obiectiv.

Oriunde în lumea civilizată statul – ca părinte înțelept și drept al națiunii – are capacitatea și obligația să înființeze și să organizeze optim instituțiile de law enforcement în așa fel încât acestea să fie performante și eficiente. Supremația legii constituie un concept consacrat ferm în dreptul constituțional, în filosofia dreptului, îl regăsim și în teoria generală a dreptului, aceasta este esențială pentru a salva ideea de stat de drept și supremația puterii poporului ca titular al suveranității naționale – lucru valabil pentru toate puterile și autoritățile statului, precum și pentru toți actorii judiciari, în așa fel încât democrația să nu devină o formă fără fond, statul de drept să nu devină o iluzie/abstractizare strict teoretică, iar totalitarismul/dictatura să nu mai fie din nou la el acasă în România.

În ce privește imperativele și provocări profesionale, cred că și în ziua de azi, la fel ca în urmă cu 20 de ani, polițiștii și procurorii se preocupă să soluționeze cu celeritate dosarele din fișete, să afle adevărul în fiecare dosar în parte, să redacteze convingător actele de finalizare a cercetărilor și să obțină tragerea la răspundere a persoanelor despre care își formează convingerea că ar fi vinovate de comiterea unor fapte penale, trimițându-i în judecată. În ce privește dosarele cu mari provocări, cred că și în timpurile de azi acești profesioniști ai muncii judiciare se preocupă să covingă judecătorii pentru a dispune arestarea suspecților în privința cărora sunt îndeplinite condițiile legale pentru lipsirea de libertate ca măsură procesuală (și pentru motivațiile obiective, concrete și palpabile de la speță, nicidecum pentru vreo idee de pedepsire), trimiterea în judecată și finalmente condamnarea acestora la pedepse prevăzute de legea penală, respectiv, în paralel, o cât mai eficientă protecție a persoanelor vătămate prin comiterea faptelor penale și recuperarea prejudiciilor, adică în marja rolului constituțional al Ministerului Public.

În astfel de tablou, avocatul cred că se luptă să fie convingător în apărarea clientului pe parcursul întregului demers judiciar, așteptând probabil de la organul judiciar să fie citat în timp util la activitățile judiciare, să primească acces la clientul său încarcerat, să poată administra probele pe care le consideră utile în apărare, să valorifice cât mai bine și mai eficient mijloacele procesuale prin care poate îmbunătăți situația clientului său, indiferent dacă avocatul apără suspectul ori apără persoana vătămată.

Munca judiciară în materie penală are de multe ori dezavantajul publicității exagerate, împrejurare care determină strategii de comunicare publică pentru toți actorii judiciari implicați, inclusiv pentru avocat. În această privință, timpul a demonstrat că unii avocați își fac reclamă neloială și încearcă subversiv să inducă organelor judiciare soluțiile dorite pentru clientul său ori caută să genereze presiune publică prin intermediul căreia să determine soluție favorabilă pentru client. Sigur că în lumea reală acest lucru este imposibil de strunit, însă într-o dimensiune strict teoretică aceste reacții afectează procesul echitabil pentru celelalte părți din dosarul căruia i se face publicitate.

Alina Matei: Sunt avocații azi puternici și luptători, așa cum îi caracterizați în articol?

Silviu-Gabriel Barbu: Răspunsul este evident afirmativ. Avocații demonstrează mereu că reprezintă o profesie fără de care democrația nu poate funcționa corect, nu poate să devină realitate palpabilă. Mai mult, în fiecare legislatură în Parlament au intrat și avocați care au optat așadar și pentru viața politică, valorificând natura de profesie liberală a avocaturii, ducându-și expertiza juridică în forul legislativ. Așadar, privind spre dimensiunea politică, putem observa fără teama de a greși că avocații sunt și puternici, dar și luptători. În cea mai mare măsură, miniștrii de justiție după 1990 au provenit din profesia de avocat, la fel majoritatea parlamentarilor juriști, dar și mulți dintre judecătorii Curții Constituționale. Să nu uităm că din anul 1990 și până în prezent legislația judiciară, codificările principale au suferit transformări imense, ajungându-se la noi reglementări, în comisiile de elaborare fiind printre membri și reputați profesori și avocați în egală măsură, astfel că dreptul are forma cunoscută azi în România în mare măsură și grație muncii îndelungate și asidue a acestora.

Există, desigur, dimensiunea judiciară, adică mediul standard în care se manifestă profesia de avocat, unde timpurile au demonstrat că rolul avocaților este esențial pentru a proteja și promova legalitatea în toate nuanțele sale, mai ales pentru a dezvolta concepția modernizată asupra drepturilor omului duse până la cele mai migăloase detalii.

Pe de altă parte, trebuie observat că judecătorii dobândesc forța de a pronunța uneori soluții mai curajoase sau care modifică linia jurisprudențială de până la un moment dat mai ales dacă avocații insistă în mod profesionist și argumentat să arate că adevărul judiciar în anumite categorii de probleme juridice trebuie să fie altul decât cel bătătorit de jurisprudența anterioară. Revirimentele jurisprudențiale ale instanței supreme, ale curților de apel, ale celorlalte instanțe în experiența judiciară acumulată după decembrie 1989 ilustrează dincolo de orice îndoială acest lucru.

De fapt, avocații au fost primii actori judiciari care au subliniat că arestarea trebuie să fie decisă de judecător, că dreptul de proprietate are o altă dimensine juridică în lumina Convenției Europene a Drepturilor Omului și se impune o altă linie jurisprudențială la restituirea proprietăților confiscate abuziv de regimul comunist, că procurorul în reglementarea din anii 1990-2000 în România nu îndeplinea garanțiile de independență și imparțialitate pentru noțiunea de magistrat din art.5 din Convenția Europeană, că este necesară respectarea principiului egalității de arme în procesul penal și multe alte subtilități juridice care au condus după anii 1997-2000 la modificări legislative semnificative, chiar și la soluții de condamnare a statului român la CEDO, numeroase decizii tranșante ale Curții Constituționale (spre exemplu cele care au condus la desființarea instanțelor și parchetelor din cadrul Curții de Conturi), apoi la revizuirea Constituției în anul 2003. De asemenea, se poate observa că, în anii de după întărirea unui anume mod de intervenție statală represivă defazat față de Constituție (să zicem ultimii 20 de ani), tot demersurile avocaților au determinat o intervenție în cascadă a Curții Constituționale, apoi a Înaltei Curți de Casație și Justiție, modificând substanțial, treptat, percepția jurisprudențială (apoi și doctrinară) privind valoarea unor categorii de probe în procesele penale (fiind între timp eliminate constant din dosarele penale care le conțineau), neconstituționalitatea unor norme juridice speciale cu relevanță în dreptul penal, conducând la regândirea, revoluționarea și modernizarea unor mecanisme de lucru ale organelor judiciare în materie penală.

Prin insistența lor, avocații au determinat o importantă schimbare de paradigmă asupra definiției statului de drept în percepția românească, între timp creionată mai clar în jurisprudența mai recentă a Curții Constituționale, pe baza unor teorii lansate în avans de avocații preocupați de aceste subiecte. Astfel, în mod indubitabil, avocații au promovat statul de drept de profunzime, au subliniat reperele reale ale unei democrații autentice, au ilustrat părțile negative pe care autoritățile statului român le implementaseră în acte normative, în acte administrative, în metode de lucru judiciar și extrajudiciar în numele unei teorii parțial false despre rule of law și despre statul de drept.

Există și un revers al medaliei, anume exagerările unora dintre avocați (probabil cazuri izolate) pornite dintr-o înțelegere greșită a modului în care aceștia consideră că trebuie să își facă reclamă și să realizeze apărarea clientului „cu orice preț”, atitudini care se distanțează vizibil de litera și spiritul legii, acesta fiind un gen de demers care creează o nervozitate justificată a organelor judiciare, a celorlalți avocați din cauză, a celorlalți participanți și deseori maschează incompetență sau poate chiar alte secrete mai puțin „ortodoxe”. Să nu omitem o realitate promovată mediatic: parte din societatea românească are o percepție distorsionată despre profesia de avocat, în sensul că îi asimilează în unele situații pe avocați cu cei pe care îi apără în dosarele penale, considerându-i „salvatori nelegitimi” ai acestora, lucru care creează mari confuzii conceptuale în conștiința publică și care evident aduce deservicii atât profesiei de avocat, onorabilității și rolului său constituțional, precum și deservicii justiției ca proces reglator pentru viața cetății, la bază fiind niște confuzii brute. Percepția aceasta este eronată și ar trebui făcută mai multă publicitate pozitivă profesiei de avocat, pentru a schimba spre bine această situație.

Cred că majoritatea covârșitoare a magistraților români au convingerea consolidată în sensul că o imagine echilibrată și decentă despre avocați, dublată de priceperea acestora în exercitarea profesiei, ajută mult la soluționarea corectă a dosarelor și aflarea adevărului, la înfăptuirea unei justiții drepte. Este o mentalitate progresistă, pozitivă, larg întâlnită în țările civilizate, din experiența cărora ar trebui să învățăm și noi mai mult.

Am făcut aceste precizări suplimentare întrucât sunt convins că avocatura trebuie să reprezinte și în sistemul de drept din România, la fel ca în democrațiile avansate partenere, principalul bazin de recrutare de personal pentru instanțele și parchetele din România.

Aș aminti că ponderea formulelor de recrutare pentru magistratură în marile democrații, în sistemele judiciare tradițional democratice și considerate universal ca modele de bune practici, valorifică bazinul profesionist al avocaturii.

Greu se poate imagina o lume a dreptului fără profesia de avocat, mai exact nu îmi pot imagina cum ar putea funcționa un sistem judiciar fără avocați. Oare ce fel de justiția s-ar putea realiza în asemenea condiții?

Sunt convins că profesia de avocat nu trebuie să fie doar decorativă, cum probabil era deseori la speță în dosarele judiciare din perioada totalitară sau acolo unde sunt uneori desemnați avocați din oficiu lipsiți de experiență și fără miză, ci avocatul trebuie să fie un personaj activ, curajos, demn, înțelept și pragmatic, în egală măsură foarte bun cunoscător al științei dreptului, un bun mânuitor al oratoriei/ jocului cuvintelor.

Alina Matei: Vedeți, avocatul este și el om și vrea să câștige dosare pentru client. Și atunci, nu că ar vrea să facă pe plac judecătorului, ci e cu băgare de seamă și poate că nu spune în concluziile orale tor ce ar vrea să spună, din această teamă de a nu-l deranja pe judecător, cu efect asupra soluției din dosar. Deși sunt adepta vorbelor lui Dostoievski cum că în orice împrejurare te poți impune prin demnitate, ați văzut de-a lungul timpului avocați care au adoptat această atitudine, pentru binele clientului?

Silviu-Gabriel Barbu: Mai întâi aș aminti ce spuneau în antichitate romanii: erare humanum est, perseverare diabolicum est. Poziționarea față de judecător, față de procuror, față de polițistul anchetator, adică intrarea în siajul acestora pentru a le fi pe plac, pare să fie un fapt din realitatea obiectivă, dar sper că se întâmplă atât de rar, încât sper că este irelevant.

În cei aproape 25 de ani de experiență în magistratură, inclusiv în profesii juridice conexe din sistemul autorităților publice, în mare parte a timpului am interacționat profesional cu avocați, astfel că am văzut reacții, mentalități, tipare comportamentale atât în munca judiciară, unde încorsetarea cu reguli procedurale este mai riguroasă și mai drastică, dar și în activități administrative, unde relaționarea este ceva mai elastică, până la cea de sorginte diplomatică marcată de un tipar mult mai neutru.

Este posibil ca avocatul, probabil că tributar și scenariilor multor filme (americane, europene) despre avocați (în sensul de modele de urmat), să încerce își adapteze prestația profesională în așa fel încât să facă pe plac judecătorului, cu teama de a nu-l deranja pe judecător, cum ați spus dumneavoastră mai sus. De fapt cred că există asemenea reacții uneori, dar aș zice că acolo este vorba despre o lipsă de încredere a avocatului în propriile forțe. Sigur că este rațional și logic ca avocatul să urmărească jurisprudența unui complet sau a altuia, să înțeleagă raționamentele juridice folosite de judecător într-un anume gen de speță, în speranța că o soluție similară va fi pronunțată de acel complet într-o speță asemănătoare (lucru, de fapt, foarte normal și de dorit în logica unificării practicii judiciare). Însă cred că una este să argumenteze inteligent cu argumente din jurisprudența îmbrățișată de acel complet, alta este să fie obedient față de președintele de complet prin atitudine de yesman. Cred că ultima variantă nu îl ajută nici măcar pe judecător, iar avocatului îi poate aduce în primul rând deserviciul de a se face de rușine în breaslă, de a fi considerat ca fiind fără păreri proprii, fără coloană vertebrală.

Desigur că ar fi greșit să apară discuții conflictuale în sală, să se ajungă la polemică agresivă între judecător și avocat pentru maniera de lucru asupra speței, precum și pentru eventuale animozități extrajudiciare. Fiecare om are și doza proprie de subiectivism, mai mare sau mai redusă, determinat de prejudecăți de tot felul, mândrie, orgoliu, frustrări, limite în gândire și în concepțiile despre lume și viață, limite în ce privește gradul de cunoaștere a subtilităților profesiei și științei dreptului. Însă exercitarea profesiei atât la avocat, cât și la judecător, la procuror, la polițist (în logica raporturilor dintre avocat și organele judiciare) implică cu necesitate apelul la înțelepciune, la litera și spiritul legii, la moderație, la maturitate, la precauție.

În esență, prin intermediul procedurilor judiciare, hotărârea judecătorească trebuie să fie aptă a evidenția adevărul, de a aplica legal și temeinic legea la speță, de a pune părțile în situația anterioară, de a sancționa pe cel care a încălcat legea, de a individualiza corect sancțiunea, de a asigura satisfacția prevăzută de lege pentru persoana păgubită etc.

Alina Matei: Am văzut și eu filmul Homeland. Black list încă nu. Mă bucur că ați amintit de el în editorial, întrucât de multe ori în serial drepturile omului sunt intenționat evitate, încălcate, zdrobite pur și simplu, situație în care victima cere să vină avocatul. Se vede bine nemărginirea rolului avocatului de salvator sau de colac de salvare?

Silviu-Gabriel Barbu: Multe persoane cunoscute din jurul meu, inclusiv oameni de profunzime din diferite profesii și a căror înțelepciune este dincolo de îndoială mi-au vorbit despre acest film, convingându-mă să îl vizionez…. Este un film serial plin de intrigă, cu un scenariu spumos și cu multe aparențe de adevăr, dar și cu foarte multă ficțiune evidentă. Filmele rămân, însă, în lumea aceea imaginară. Realitatea este, de regulă, mult diferită față de filme. Însă există uneori în filme tot felul de mesaje aplicabile în viața reală, sunt unele scenarii bazate pe povești reale, adică producătorii încearcă să supună atenției publicului unele subiecte din care ar trebui învățat câte ceva.

Nu vreau sa comentez aici vreun serial, dar cred că două mesaje se pot desprinde: unul este cel spus de dumneavoastră. Al doilea vizează slăbiciunile democrației, inducând ideea că statul de drept poate să atârne uneori de un fir foarte subțire și, dacă oamenii, mai ales cei cu decizie, se poartă neloial față de propriul popor și încearcă să manipuleze întregul eșafodaj statal sub pretextul că procedează așa spre binele poporului, atunci statul de drept, democrația autentică, poate chiar statul în sinea sa profundă se află în real pericol.

Totalitarismul/autoritarismul este un fapt istoric pentru poporul român, iar apetitul unora pentru metode retro comuniste de control general poate fi repede repus pe tapet cu motivarea că așa ar putea fi combătute diverse flageluri care afectează societatea românească. Acest concept de autocrație nu stă numai în denumirea formală a unei țări, de exemplu Republica Socialistă…X sau partidul unic conducător în sine, ori în dictatura militară în sine, acestea reprezentând extremele certe totalitare dincolo de orice îndoială. Se poate spune că totalitarismul (indiferent de forma sa de manifestare) stă ascuns uneori în metodele de lucru excesive și agresiv-tranșante folosite de aparatul de represiune statală în manieră înșelătoare, ca „metode salvatoare” ascunse în spatele unor cuvinte cheie care pe moment au mare priză publică, fiind impuse cu ignorarea regulilor standard privind regimul juridic democratic al drepturilor omului de exemplu (situația care se poate întâlni cel mai frecvent).

Asemenea situații le putem desluși prin lectura atentă a jurisprudenței CEDO, astfel că găsim exemple repetate în anumite state, precum Turcia sau Rusia, unde aparența este de democrație în forma de guvernământ republică, însă tiparul de reacție permisă de legea statală/federală pentru instituțiile de law enforcement este unul excesiv autoritar, cu simulacru pentru respectarea unor drepturi fundamentale (libertatea individuală, dreptul la viață privată, dreptul la apărare, libertatea conștiinței, procesul echitabil, inviolabilitatea domiciliului, dreptul de proprietate etc), tendința aceasta fiind o soluție otrăvită pe care guvernele popoarelor cu istoric totalitar recent au tendința să o folosească pe post de „soluție optimă de moment, pânâ se normalizează situația„.

De altfel, jurisprudența Curții Constituționale din România, în special în ultimii 4-5 ani, a ilustrat destul de elocvent faptul că a existat o tendință a autorităților române, inclusiv a Executivului, a Legislativului, de a emite acte normative, respectiv măsuri administrative cu conținut incompatibil cu democrația autentică, incompatibil cu statul de drept, dar puternic susținute propagandistic ca metode de „salvare a democrației cu soluții extreme care să stârpească răul din rădăcină”. Să nu uităm niciodată că în orice instituție sau entitate căreia i se atribuie „roluri salvatoare” pentru societate lucrează întotdeauna oameni, care au fiecare în parte propria conștiință, propriile idealuri, o educație acumulată în timp mai îndelungat sau mai scurt, pregătire profesională mai vastă sau mai redusă, ambiții personale, subiectivism și mofturi, frustrări și bucurii, părți bune și părți mai puțin bune.

În privința aceasta, chiar nu pricep ce fel de filosofie politică pretins democratică să fie aceea care promovează concentrarea puterii judiciare de anchetă în mâinile unei singure persoane – adică la șeful unei anumite structuri de parchet, nici măcar la procurorul general al țării -, conferind puteri discreționare inimaginabile unei persoane care prin împrejurarea de a concentra decizia (discreționară și deseori strict subiectivă)) de a cerceta pe absolut oricine, atunci acesta se va situa el însuși deasupra legii, deoarece în mod concret nu va mai avea nimeni în aparatul de stat puterea/competența de a decide cercetarea acestui șef (prea curajos și determinat să fie lider suprem) de unitate de parchet, eliminând bruma de check and balance care ar mai rămâne în raporturile dintre autoritățile publice. Cu siguranță despre acest tipar instituțional/organizatoric se arată în orice manual respectabil de teoria dreptului/drept public/filosofie juridică faptul că semnifică tiparul de stat polițienesc/stat autocratic, adică în astfel de scenariu, pe baza unor elemente simple de analiză, se creionează reperele unui sistem cu potențial discreționar excesiv, departe de democrația reală.

Apropos de serialul Homeland, cu oarecare exagerare ne putem imagina că personajul șef imaginar de entitate din parchet în logica de mai sus este cumpărat/determinat să lucreze pentru o putere străină (și mai ales neprietenă României), care îi va cere să creeze haos instituțional prin deschiderea unor anchete cu mare publicitate, în scopul de a bloca anumite libertatea de acțiune și de decizie a unor persoane importante în stat, țintite de puterea străină imaginară, tablou dublat de o atmosferă mediatică agresivă construită tot de acel stat neprieten, desigur prin folosirea unor mijloace subversive (ca scenariul din serialul amintit). Este limpede că, în absența unui curaj ferm al judecătorilor care ar trebui să judece dosarele politicienilor, militarilor de rang înalt și înalților oficiali guvernamentali din scenariu luați în vizorul intransigentului procuror șef imaginar, planul diversionist al statului advers/neprieten poate deveni repede realitate, subminând grav statul victimă, transformându-l în perdant sigur (repet – este un ipotetic scenariu, ca spețele școală de la formele de pregătire profesională, denumite joc de roluri). Credeți că se poate întâmpla așa ceva? Dar este cineva convins că nu se va întâmpla niciodată, dacă totuși tabloul expus mai sus ajunge să fie constituit printr-o lege neinspirată?!

Este ușor să înțeleagă oricine faptul că frica constituie un resort esențial pentru a deturna libertatea de conștiință și de reacție către rezultate dorite/urmărite de cel care induce acest sentiment agresiv – frica.

În această logică, sunt ferm convins că instituțiile statului trebuie să fie puternice, să nu poată fi timorate, să își facă datoria constituțională și legală în cele mai bune condiții, statul fiind atât un bonus pater familias, cât și un bonus dominus, care se prezumă că are soluție bună, eficientă pentru orice provocare. Într-un stat puternic și stăpân pe situația sa istorică, geopolitică, economică, democrația funcționează mult mai bine. Într-un stat puternic este mai puțin relevant dacă la conducere ajung uneori genii sau alteori nepricepuți, pentru că întregul mare mecanism statal funcționează așa de bine, încât cei care conduc țara la un moment dat nu ar putea să influențeze dramatic/negativ mersul normal al societății, deoarece regulile sunt respectate cu responsabilitate, seriozitate și cu fidelitate de toți destinatarii legii, iar în acest mare tablou ideal liber-profesioniștii dreptului își exercită profesia în condiții infinit mai bune. Deocamdată acesta rămâne un deziderat! Dar suntem optimiști că mergem ca societate și ca țară pe drumul cel bun!

Alina Matei: Raportarea avocatului permanent la lege și la respectarea ei cum se oglindesc în conștiința judecătorului?

Silviu-Gabriel Barbu: Citat de regretatul profesor Viorel Mihai Ciobanu, profesorul Aguesseau spunea foarte sugestiv despre condiția avocatului faptul că avocatura este tot atât de veche ca și magistratura, tot atât de nobilă ca și virtutea, tot atât de necesară ca și justiția. (V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I Teoria generală, Ed. Național, București 1996). Într-un paralelism util pentru a înțelege relația dintre cele două profesii, profesorul francez J.C. Soyer arăta că magistratul la rândul său nu este mai puțin om, dar servituțile sale profesionale îi impun un anume gen de sobrietate privind modul său de manifestare și angajamentele sale publice. Un judecător militant, exaltat, devorat de luptele sale se îndepărtează de virtuțile solicitate de această activitate, adică echilibrul, moderația, seninătatea. (J.C. Soyer, Justice en perdition, Plon, Paris, 1982). R. Martin, într-o exprimare mai plastică, susține că judecătorul trebuie să cultive o independență interioară față de propriile porniri, pasiuni, afinități ideologice care i-ar putea afecta decizia, să practice un fel de asceză în privința propriilor sale stări sufletești (R. Martin, Theorie generale du proces, EJT, Senur-en-Auxois), iar profesorul R. Perrot arăta că independența judecătorului este înainte de toate o problemă de caracter, oamenii cu caracter puternic având puterea de a rezista în fața amenințărilor, a presiunilor și a promisiunilor celor care vor să le influențeze decizia. Aș adăuga faptul că portofoliul de emoții și sentimente, de porniri și convingeri ale judecătorului/ale procurorului sunt relevante pentru a-i contura gradul real de independență față de orice alt factor exterior ființei sale.

Tot ce se spune mai sus despre judecător, este în opinia mea valabil și despre procuror și avocat, în ceea ce privește esența profesiei juridice în manifestare. Avocatul trebuie să aibă în plus o libertate și capacitate de a face un amplu joc al ideilor, pentru a putea să expună în fața magistratului versiunile de interpretare a legii care se potrivesc cu interesele clientului său, conservându-și demnitatea și onoarea de profesionist rafinat.

Așadar la interferența dintre cele două profesii – avocat și judecător- trebuie să existe o activă și profundă cunoaștere a științei dreptului, dar și a unor științe conexe acestuia (psihologie judiciară/psihologie generală, economie, sociologie juridică/sociologie generală, filosofia dreptului/filosfie în general, istoria statului și a dreptului/istorie în general etc.), să existe o curtuoazie în interacțiune specifică educației elevate/evoluate, o coexistență armonioasă și pragmatică în special în planul strict profesional, un respect reciproc manifest, o susținere reciprocă în ce privește promovarea echilibrată și corectă a acestor două profesii, precum și susținerea acestora pentru un Minister Public independent și puternic, profesionist și loial supremației Constituției și supremației legii, dar și pragmatic și fidel poporului român.

Echilibrul armonios și cert al acestor trei esențiale funcții/profesii judiciare – judecătorul, procurorul și avocatul – reprezintă fundamentul statului de drept, fiind de natură să întroneze asumat domnia legii.

Din această descriere deducem faptul că tendința naturală a judecătorului este aceea de a privi participanții la proces prin prisma rigorilor legislative și de a avea așteptări de la aceștia în funcție de rolul jucat de fiecare în ansamblul procedurilor judiciare, în cazurile ideale judecătorul făcând un exercițiu atent de înlăturare a propriilor sale prejudecăți și privind speța și mai ales participanții cu detașare și maximă neutralitate. Spre exemplu, cititorii care locuiesc în orașe mici și unde funcționează instanțe de judecată, unde urbea impune inerțial cunoașterea reciprocă a locuitorilor, cu bune și cu rele, înțeleg cel mai bine dimensiunea acestei provocări a neutralității judecătorului care se cunoaște cu majoritatea concetățenilor săi. Relaționarea interumană, însă, impune o cerință de tărie de caracter a judecătorului (absolut identic în cazul funcției de procuror), în așa fel încât soluția abordărilor sociale să nu fie autoizolarea, pentru că aceasta este toxică și denotă semne patologice (asociale sau chiar antisociale), ci integrarea armonioasă a oricăror relații interumane, până la delimitarea conceptuală discretă, dar fermă, a liniei de demarcație a influenței permise celor din jur asupra propriei conștiințe a judecătorului.

Referitor la libertatea avocatului de a alege cum se prezintă public, ce manifestări are în viața sa cotidiană, judecătorul nu trebuie să facă primordial un examen critic general asupra aparențelor privind respectarea legalității, eticii, moralei de către avocat în ce privește prestația/viața acestuia în afara sălii de judecată (aceea fiind problema altor autorități/instituții/entități), ci judecătorul (la fel și procurorul) trebuie să își focalizeze atenția spre ceea ce expune avocatul în sala de judecată (în cadrul judiciar oficial) și în cadrul litigiului pendinte, să îi urmărească cu atenție și diligență susținerile, să înțeleagă integrarea discursului în contextul general al cauzei și să fie în măsură să cântărească pledoaria la deliberare, identificând în conținutul acesteia argumentele care contribuie la deslușirea speței și alegerea soluției judecătorești (soluției procurorului), având în vedere faptul că judecătorul se exprimă prin decizii de speță și o face in limine litis, iar procurorul soluționează dosare privite individual, stări de fapt și părți precis identificate. Judecătorul este mereu un integrator de informații furnizate de participanții la litigiu și probate de aceștia, date care descriu starea de fapt și încadrarea juridică a acesteia, relevă regimul juridic aplicabil și, finalmente, conduc spre soluția legală. Aș spune același lucru despre rolul procurorului, în linia competențelor sale de serviciu.

Alina Matei: Cum ar putea tempera avocații excesul anchetatorilor și al judecătorilor? Mai ales dacă ți se spune că ai la dispoziție 5 minute pentru concluzii în recurs și ești întrerupt de 4 ori în aceste 5 minute pentru a te atenționa să te încadrezi în ele sau, chiar mai puțin, 2 minute.

Silviu-Gabriel Barbu: Procesul judiciar, indiferent de domeniul dreptului, reprezintă locul în care se petrec mai multe lucruri din planuri ontologice și epistemologice diferite: acolo se exprimă profesional profesioniștii dreptului, începând cu judecătorul învestit cu jurisdictio și imperium, procurorul ca reprezentant al statului în definiția dată de Constituție, avocatul, consilierul juridic, expertul judiciar, alte categorii de profesioniști care interferează cu cadrul judiciar. A doua dimensiune este dată de situația juridică și psiho-emoțională a părților, asupra cărora va produce efecte hotărârea judecătorească. A treia dimensiune putem spune că este cea mediatică, exprimată prin modul de reflectare în presă a unui litigiu judiciar în concret, acolo unde există interes pentru mediatizare. Mai există o dimensiune cu impact instituțional în cazul unor litigii penale și al unor litigii de contencios administrativ (de regulă) unde hotărârile judecătorești produc consecințe semnificative asupra organizării și funcționării unor instituții publice/private, fiind depășită dimensiunea relativității efectelor procesului numai între părți, influențând și destinele unor persoane care nu au fost parte în proces.

Avocatul experimentat și preocupat de profesie vede toate aceste fațete ale unui litigiu, mai ales dacă este capabil să iasă din matricea intereselor clientului său și să vadă tabloul de ansamblu al speței. Și dacă stăpânește și câteva noțiuni esențiale de psihologie, atunci va putea să înțeleagă în ce măsură clientul său îi furnizează datele reale esențiale, în ce măsură primele indicii de la partea adversă indică descrierea realității sau a unui scenariu fals, distorsionat, care poate induce în eroare instanța de judecată. Avocatul care manifestă înțelepciune și răbdarea necesară pentru a expune toate aceste categorii de observații, îmbrăcate în haina juridică potrivită pentru litigiul în concret, acela va reuși să tempereze tendința judecătorului de a merge pe aparențele (plauzibile) generate de neadevărurile ticluite de partea adversă. Fie că vorbim despre denaturarea globală a adevărului (frecvent întâlnită în litigiile judiciare), fie că vorbim despre o denaturare fină a unor nuanțe ale stării de fapt ori a cadrului juridic aplicabil în profunzimea speței, judecătorul va fi dirijat spre o pistă eronată privind înțelegerea stării de fapt, identificarea cadrului normativ incident la acel tipar al speței și va împinge raționamentele spre o soluție greșită/nelegală și desigur favorabilă părții care a creat astfel de aparențe.

Există situații în viața reală când judecătorul sau procurorul au motive de context, personale (de exemplu: rateuri sau nedreptăți în carieră, probleme de sănătate mai grave, zvonul că este supravegheat/cercetat de o instituție judiciară pentru ceva misterios) sau generate de alți factori externi (evenimente negative în familie ori în mediul apropiat), care le perturbă la un moment dat echilibrul interior și le diminuează capacitatea de atenție și de analiză punctuală în derularea procedurii judiciare într-o zi oarecare, cu efecte negative asupra calității actelor judiciare efectuate și a acurateții elementelor consemnate în acestea.

Sigur că judecătorul trebuie să se întrebe în forul său interior dacă o limitare drastică a pledoariei avocatului nu cumva împietează asupra dreptului la un proces echitabil al părții reprezentate de acel avocat. Este o balanță fină de analiză, însă există undeva la mijloc o soluție de echilibru pe care ambii actori trebuie să o identifice cu multă înțelepciune, răbdare și empatie manifestă.

Un avocat atent și calm, cu răbdare și eleganță, cu o inteligență emoțională activă, dând valoarea cuvenită solemnității ședinței de judecată, poate să atragă atenția într-o manieră constructivă completului de judecată cu privire la eventualele scăpări de ordin procedural, omisiuni din declarațiile luate în acea ședință, în așa fel încât lucrurile să fie așezate în matca lor firească. Am auzit uneori teoria machiavelică a vânării greșelilor celor care participă la procedurile judiciare, indiferent cine sunt aceștia, pe considerentul pueril și neserios că ulterior ar avea un spațiu de manevră asigurat.

Principiul loialității și bunei credințe impune tuturor actorilor procedurilor judiciare să iasă din paradigma egoismului schizoid și să încerce să contribuie la decelarea unei proceduri judiciare curate, cursive, unde starea de fapt este lămurită, cadrul juridic aplicabil la speță este identificat judicios și părțile și-au făcut apărările suficient de amplu încât să convingă instanța că adevărul este de partea fiecăruia dintre aceștia. Aceasta este o chestiune de apreciere subiectivă a fiecărui participant, indică simțul datoriei îndeplinite ca magistrat, respectiv al datoriei împlinite față de propriul client pentru avocat, însă înăuntrul decenței tipice pentru exercitarea unei profesii, fie ea profesia liberală, fie profesiile de procuror ori de judecător.

Pe de altă parte, avocatul nu trebuie să se teamă în a semnala excesele și derapajele din activitatea magistraților, însă având ei înșiși un pronunțat simț al măsurii, pentru a nu califica greșit ca fiind derapaje acele acțiuni normale din comportamentul judiciar legal, etic, admisibil. Reciproca cred că este valabilă. În orice caz, ura și prejudecățile constituie atitudini care trebuie ținute la mare distanță de toți aceștia, pentru a se crea un mediu judiciar funcțional și echilibrat.

Alina Matei: Știți ce e în sufletul unui avocat când constată că pierde un proces pentru că procurorul/judecătorul efectiv nu a fost atent în dosar? Pustiu, durere, dezamăgire… Și nu ne putem amăgi că nu sunt astfel de situații. Remedii precum plângeri la CSM, IJ, SIIJ nu repun părțile în situația anterioară. Care vocație este profund afectată: a profesiei de avocat, a procurorului/judecătorului, a dreptății?

Silviu-Gabriel Barbu: Grea întrebare! Pe de o parte, nu putem ști apriori dacă avocatul care pierde procesul clientului său are într-adevăr dreptate! Aceasta este o paradigmă din logica acelui calif din poveste care a înțeles că toate părțile din proces aveau dreptate, însă dreptatea trebuia acordată numai unuia în mod oficial și formal. Pe de altă parte, adevărul din hotărârea judecătorului de la instanța de fond se verifică la instanța de control judiciar, iar adevărul din hotărârea instanței de control judiciar se verifică în căile extraordinare de atac ori în formule superioare care exced Puterii Judecătorești naționale, precum Curtea Constituțională sau Curtea Europeană a Drepturilor Omului ori Curtea de Justiție a Uniunii Europene. În cazul actelor procurorului, acestea se vor verifica în controlul ierarhic superior în Ministerul Public, apoi în controlul judecătoresc și tot așa pe verticala ascendentă a Puterii Judecătorești. Sunt convins că se întâmplă ceea ce spuneți dumneavoastră.

Există canale legale de remediu, acestea trebuie folosite de părți, avocații știu foarte bine cum anume să le valorifice.

Însă este afectată vocația tuturor acestor profesii, precum și vocația conceptului de justiție, în măsura în care adevărul judiciar spus de magistratul în cauză este un adevăr strâmb și care nu are suportul firesc în realitatea obiectivă și nici în sediul materiei incident în mod real la speță.

Am observat o tendință a avocaților de a evita să fie angajați în litigiile în care se contestă rezoluțiile Inspecției Judiciare, iar dacă observația mea este corectă, atunci pot spune fără teama de a greși că această strategie este eronată, deoarece și în aceste cazuri delicate rolul avocatului poate fi foarte util în a descifra poveștile încâlcite pe care le expun părțile care contestă rezoluțiile Inspecției Judiciare și, implicit, care reclamă greșeli ale magistraților. Acolo unde se pune multă patimă (am văzut exemple de raționamente scrise pătimaș excesiv, sub semnătura unor avocați), șansa adevărului de a ieși la lumină este mai redusă, pentru că patima aduce întuneric, limitează capacitatea de gândire rațională și blochează sinapsele în demersul de a descrie corect tabloul stării de fapt și de a găsi soluții de ieșire din blocaje.

Am spus la începutul interviului că justițiabilii merg la avocați și la magistrați exact așa cum merg la medici, cu mari speranțe, cu multă încredere că li se va face dreptate, că le vor fi aduse explicațiile care să îi lămurească și să le liniștească mințile și sufletele, să îi ajute să stingă conflictele cu semenii. Medicul nervos nu poate fi perfomant, ba chiar riscă să își facă greșit meseria, să genereze o culpă medicală. Similar, avocatul nervos și pătimaș, procurorul nervos, agresiv și pătimaș, judecătorul care și-a ieșit din fire, care este autosuficient și pătimaș, ei bine toți aceștia sunt ineficienți și periculoși pentru actul de justiție, locul lor în asemenea perioade de derapaj psiho-emoțional nu este în pretoriul judiciar (nici măcar ascuns în biroul său de avocat, de procuror ori de judecător), ci undeva departe de profesie până când se calmează, se echilibrează și își elimină vibrația negativă a reacțiilor umorale necontrolate. Judecătorul sau procurorul care urlă ca apucatul la justițiabili, la ceilalți participanți din litigiu, care se manifestă complet defazat față de exigențele profesiei trebuie retras și dus la medic specialist, la fel și avocatul care face așa ceva, pentru că aceștia au nevoie de ajutor specializat întrucât în starea respectivă aceștia reprezintă factori de risc pentru ei înșiși, dar și pentru cei din jur.

Una dintre trăsăturile de esență pentru judecător și procuror este aptitudinea de a fi calm până dincolo de orizontul răbdării unui om obișnuit, pentru că nu numai promovarea unor examene grele de intrare în profesie îl legitimează ca magistrat, ci și prin anumite calități umane speciale, deosebite, care îl validează să își judece/ancheteze semenii, să le verifice comportamentele, să se situeze deasupra acestora într-o ierahie valorică pe care ceilalți semeni o acceptă cu sufletul împăcat cu ideea că ,,dreptatea este pe mâini bune”. Același raționament este valabil în cazul avocaților, elemente semnificative de etică profesională accentuată regăsindu-se în legea privind profesia de avocat, ceea ce denotă că standardul este foarte apropiat de cel consacrat pentru magistrați.

O diferență trebuie însă amintită aici, anume că magistrații sunt angajații statului, plătiți din bani publici, exercitând funcții publice, în timp ce avocatura este o profesie liberală unde în foarte mare măsură contează modul de gândire al avocatului despre aceste valori, felul în care el însuși înțelege să respecte constant catalogul obligațiilor profesionale, în special acelea care țin de profunzimea și noblețea profesiei, iar veniturile îi vin de la clienții care îi angajează, astfel că azimutul moral se modifică substanțial, iar liberul arbitru și anvergura intelectuală și sufletească au un rol definitoriu.

Sentimentul părții care pierde procesul este greu de împăcat, chiar dacă în sinea sa soluția judecătorească a fost corectă… aprecierea subiectivă a unui pârât sau reclamant sau parte vătămată ori inculpat care primește o soluție nefavorabilă rămâne cel mai adesea ca o convingere în sensul că i s-a întâmplat o nedreptate, chiar dacă lucrurile poate că nu stau chiar așa în realitate. Am spus mai sus că omul este supus greșelii și trebuie ca societate să ne asumăm și acest adevăr, perfecționând cadrul normativ în așa fel încât riscul erorilor judiciare să fie cât mai scăzut, iar pentru magistrați este tot mai clar că trebuie să funcționeze în mod automat, la intrarea în profesie, un sistem de asigurări pentru malpraxis.

Pe de altă parte, cred că avocații au un rol foarte important în a nu le vinde gogoși clienților pentru a-și acoperi uneori neștiința de carte sau dezinteresul pentru litigiul clientului, prin afirmații defăimătoare la adresa judecătorilor și a procurorilor (am auzit că unii procedează așa, sper că sunt informații eronate). De aceea insist să spun că etica profesiei trebuie să fie un imperativ al onoarei, al demnității de avocat, al nivelului de excelență al acestei profesii nobile.

Alina Matei: Magistrații pot contribui într-o foarte mare măsură la creșterea rolului avocatului în societate. Sunt conștienți?

Silviu-Gabriel Barbu: Sper că da! Am observat, mai ales în dialogurile mele cu colegi din străinătate, dar și cu majoritatea colegilor români de-a lungul anilor, faptul că toți aceștia au sentimentul bine conturat de apartenență la categoria profesională de judecător sau de procuror, adică o elită profesională cu un rol esențial, covârșitor și dificil în societate, iar asta îi obligă la multă disciplină, multă seriozitate, mult studiu, la o abordare foarte matură a profesiei de judecător, a celei de procuror, punând o presiune semnificativă a responsabilității și maturității privind deciziile judiciare luate în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Cred că în general există un anumit tipar de gentleman agreements între magistrați și avocați, ca un pact nescris de respect reciproc, care marchează repede linii de interferență și limite peste care nu se trece.

Magistrații trebuie să fie conștienți că, în inevitabilele dispute politice privind regimul juridic al profesiilor judiciare, avocații au fost și continuă să fie veritabili… avocați ai magistraților, pentru că în istoria contemporană timpul a demonstrat faptul că avocații au fost primii care s-au luptat pentru reglementarea drepturilor și condițiilor decente de exercitare a profesiei, de asigurare a elementelor definitorii normale pentru acest statut profesional esențial pentru statul de drept, valorificând adecvat reglementările internaționale în privința independenței judecătorilor și procurorilor. Tot avocații (în special cei din Parlament) au fost cei care au susținut și promovat cu fermitate, în noile legi judiciare, soluții care să întărească garanțiile de independență pentru judecători și procurori, fiind conștienți că un sistem judiciar cu adevărat independent este funcțional la parametri net superiori, spre deosebire de un sistem judiciar obedient și haotic.

Pe de altă parte, avocații sunt prezenți în mult mai multe ipoteze din viața cetății, nu numai în cadrul litigiilor de pe rolul instanțelor și în dosarele de urmărire penală de la parchete sau de la poliția judiciară, iar magistrații sunt atenți, de regulă, la toate aceste detalii.

Alina Matei: Dacă dumneavoastră ați fi avocat din nou, ce așteptări ați avea de la un judecător?

Silviu-Gabriel Barbu: Să caute mereu Lumina, să trateze cu înțelegere și condescendență justițiabilii și oamenii în general, să își înțeleagă menirea și rolul constituțional, să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat noțiunile de independență și inamovibilitate, să știe bine cât mai multe nuanțe ale științei dreptului, să fie înțelept, matur, moderat, senin și lucid mereu, să fie rațional și cu spirit umanist, să nu fie devorat de lupte interioare de sorginte politico-ideologică, să nu fie exaltat și autosuficient, să nu facă politică nici măcar în mod mascat, să fie calm chiar și atunci când în jurul său toți ceilalți sunt nervoși, să aibă puterea de a zâmbi părintește chiar și când cei din fața sa spun lucruri neserioase sau nepotrivite, să fie suficient de ferm încât să se vadă că el conduce procesul judiciar și că o face cu naturalețea unui înțelept, să fie suficient de blând în sala de judecată încât părțile să poată vorbi deschis și sincer în fața sa, să aibă mintea deschisă spre construcția unor raționamente și soluții care rezolvă problemele și aduc lumina dreptății și adevărului, să fie călăuzit de gândul de a aduce armonie și echilibru semenilor… adică să își merite deplin funcția și demnitatea de judecător.

Alina Matei: Ca de obicei, un mesaj, vă rog, pentru cititorii J.

Silviu-Gabriel Barbu: Am expus viziunea mea despre subiectele propuse de Juridice, iar rândurile de mai sus trebuie privite sub beneficiu de inventar, reprezintă numai opinii personale, iar citările reflectă opțiunea mea de a fi inserate în text unele opinii doctrinare consacrate cu rol lămuritor.

Câteva gânduri de final pentru cititori: viața personală cu tot cu carieră constituie, în cea mai mare măsură, rezultatul propriilor acțiuni și opțiuni. Ca atare, recomand mai ales tinerilor cititori ai Juridice să își ia cu mult curaj destinul în mâini, să se apuce serios de studiu și să își deschidă mintea în așa fel încât să învețe tot ce li se pare util și necesar pentru o viață de adult mai bună, pentru a putea construi o carieră mulțumitoare și o viață echilibrată. Lăsați filmele să fie doar filme, imaginarul să rămână doar imaginar… trăiți cât mai frumos viața, luptați pentru mai bine, fiți solidari cu semenii, iubiți și respectați poporul român, stați mereu aproape de normalitate, pentru că aceea este liniaritatea pe care o caută fiecare om pentru a-și găsi drumul spre fericire! Găsiți-vă fericirea și bucurați-vă de ea!



PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Silviu-Gabriel Barbu: Judecătorul se așteaptă să găsească raționamente juridice cursive, logice, clare, cu trimiteri doctrinare și jurisprudențiale pertinente și concludente”

  1. Eu nu-mi pot deloc imagina. Ar fi o contradicție în termeni să spui că avem în continuare o lume a dreptului, deși fără prezența avocatului. Adică e de parcă ai spune că ne-am putea imagina, deși greu, o lume a jocului de șah fără toate piesele care-l apără pe rege. N-ai cum să-ți imaginezi așa șah. În alte cuvinte, avocatul reprezintă o regulă constitutivă a jocului de-a dreptul.

    Sper că nu sunt în minoritate cu această imposibilitate de a îmi imagina o lume a dreptului fără avocat (când scriu aceste rânduri bat și-n lemn de trei ori, consecutiv, de superstiție)

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.