ÎCCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Motivele de nelegalitate invocate în cererea de anulare a deciziei de soluţionare a contestaţiei şi a actelor administrative fiscale la care aceasta se referă nu sunt limitate la cele invocate în contestaţia administrativă, iar anularea obligaţiei fiscale datorate de debitorul persoană fizică care desfăşoară activităţi în mod independent, ca urmare a radierii debitorului din registrul în care a fost înregistrat potrivit legii, nu împiedică preluarea obligaţiei fiscale de către persoana fizică în condiţiile art. 23 alin. (3) şi (4) din CPF
29 iunie 2023 | Andrei PAP
Andrei Pap
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 27 iunie 2023 a fost publicată Decizia nr. 20/2023 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Iaşi – Secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 4.838/99/2020, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
I. Titularul şi obiectul sesizării
Prin Încheierea din 30 iunie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 4.838/99/2020, Curtea de Apel Iaşi – Secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarele chestiuni de drept:
– „Dispoziţiile art. 269 alin. (2), art. 273 alin. (2), art. 276 alin. (1) şi ale art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în sensul că motivele de nelegalitate invocate în cererea de anulare a deciziei emisă în soluţionarea contestaţiei şi a actelor administrative fiscale nu sunt limitate la cele invocate în contestaţia prealabilă administrativă?
– Dacă dispoziţiile art. 269 alin. (2), art. 273 alin. (2), art. 276 alin. (1) şi ale art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt interpretate în sensul că nu pot fi invocate alte motive de nelegalitate în afara celor din contestaţia prealabilă administrativă, aceste norme sunt de ordine publică sau de ordine privată?
– Dacă dispoziţiile art. 269 alin. (2), art. 273 alin. (2), art. 276 alin. (1) şi ale art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt interpretate în sensul că permit instanţei de contencios fiscal să analizeze motivele noi de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, prevederile art. 266 alin. (41) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală trebuie interpretate în sensul că radierea persoanei fizice care a desfăşurat activităţi economice în mod independent din registrul public în care a fost înregistrată, potrivit legii, reprezintă o cauză de stingere a creanţelor fiscale?”
II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia contencios administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]
120. În ceea ce priveşte prima întrebare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată prin procedura de unificare a practicii judiciare prevăzută de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă să se pronunţe dacă: „dispoziţiile art. 269 alin. (2), art. 273 alin. (2), art. 276 alin. (1) şi ale art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, în sensul că motivele de nelegalitate invocate în cererea de anulare a deciziei emise în soluţionarea contestaţiei şi a actelor administrative fiscale sunt sau nu sunt limitate la cele invocate în contestaţia prealabilă administrativă”.
121. Cu titlu preliminar se constată, procedând la o interpretare sistematică a celor două acte normative, că Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, este o lege specială faţă de Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiilor din normele speciale, în concordanţă cu specificul reglementării, acolo unde aceste din urmă dispoziţii nu reglementează.
122. Din acest punct de vedere, Codul de procedură fiscală este o lege specială faţă de Legea nr. 554/2004, cu un obiect de reglementare diferit, reglementând procedura administrativă fiscală care se derulează exclusiv în faţa organelor fiscale de soluţionare a contestaţiei, fără să conţină dispoziţii de procedură aplicabile fazei de judecată, făcând doar trimitere la Legea nr. 554/2004.
123. Prin urmare, dispoziţiile art. 276 alin. (1) din Codul de procedură fiscală referitoare la modul de analiză a contestaţiei şi limitele sesizării vizează organul competent de soluţionare a contestaţiei, după cum, de altfel, se arată în cuprinsul normei, şi nu instanţa de judecată, astfel încât limitele stabilite iniţial nu pot fi extinse şi la procedura de judecată, în lipsă de dispoziţie legală expresă.
124. De altfel, raţionamentul din cadrul paragrafului anterior rezultă din însuşi art. 268 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură fiscală, care defineşte contestaţia drept o cale administrativă de atac ce nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ-fiscal, dar mai ales din reglementarea de la alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 295/2020, care limitează obiectul contestaţiei administrative fiscale doar la actul administrativ-fiscal tipic, pentru actul asimilat făcând trimitere la prevederile art. 8 alin. (1) teza a doua şi art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, persoana vătămată urmând a se adresa direct instanţei de contencios administrativ.
125. Natura juridică a procedurii administrative fiscale este de procedură prealabilă, în aplicarea principiului revocabilităţii actelor administrative, aplicabil şi în ceea ce priveşte actele administrative fiscale, şi nu de procedură administrativă jurisdicţională, caracter care se păstrează şi după modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017 prin care s-au introdus dispoziţii procedurale care tind să o apropie de jurisdicţiile speciale administrative.
126. Principiul revocabilităţii este de esenţa actului administrativ şi reprezintă dreptul persoanei vătămate ca, înainte de a se adresa instanţei şi până la momentul în care actul administrativ vătămător să intre în circuitul civil şi să producă efecte juridice, să solicite autorităţii emitente reevaluarea acestuia, care corespunde obligaţiei corelative a acesteia din urmă de a proceda la efectuarea unui control intern de legalitate şi de a revoca actul în ipoteza în care constată că într-adevăr a fost emis cu nerespectarea dispoziţiilor legale şi este vătămător pentru autorul sesizării.
127. În materie fiscală, procedura finalizată cu dispoziţiile art. 281 alin. (2) şi chiar art. 2811 din Legea nr. 207/2015 reprezintă o procedură de control intern de legalitate, realizat de organele fiscale, care se realizează de autoritatea fiscală emitentă sau de un organism administrativ specializat în soluţionarea contestaţiilor fiscale, care, în materie jurisdicţională, nu cuprinde nicio dispoziţie, ci are o normă de trimitere, în care se prevede că deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.
128. În condiţiile în care Codul de procedură fiscală nu conţine reglementări pentru faza de judecată, ci trimite la Legea nr. 554/2004, iar, potrivit art. 273 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, decizia emisă în soluţionarea contestaţiei este definitivă în sistemul căilor administrative de atac şi este obligatorie pentru organul fiscal emitent al actelor administrative fiscale contestate, procedura de judecată din faţa instanţei de contencios administrativ este reglementată exclusiv de Legea nr. 554/2004 şi de Codul de procedură civilă.
129. Nu se poate susţine ideea că dispoziţiile art. 269 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală stabilesc limitele sesizării şi în ceea ce priveşte sesizarea instanţei, cu alte cuvinte că motivele de fapt şi de drept invocate de contestator trebuie să fie aceleaşi şi în faţa instanţei, pentru că aceasta ar reprezenta o restrângere a accesului la instanţă care ar fi trebuit să fie prevăzută expres de acelaşi act normativ, fiind de strictă interpretare şi aplicare.
130. Mai mult, limitele sesizării, despre care se face vorbire în art. 276 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, privesc limitele controlului intern de legalitate, respectiv, pe de o parte, motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ-fiscal, iar, pe de altă parte, în limitele sesizării determinate de susţinerile părţilor, dispoziţiile legale invocate de acestea şi documentele existente la dosarul cauzei.
131. Aceste dispoziţii procedurale trebuie interpretate prin adaptare la scopul prevăzut de legiuitor, respectiv soluţionarea contestaţiei administrative fiscale, dar nu trebuie extrapolate şi aplicate prin analogie, ca având efect restrictiv şi în ceea ce priveşte limitele sesizării instanţei, unde există deja o dispoziţie de procedură care priveşte obiectul acţiunii în contencios administrativ, respectiv art. 8 din Legea nr. 554/2004.
132. Desigur, nu se pune în discuţie că reclamantul ar putea contesta obligaţii fiscale noi sau alte sume ori acte administrative fiscale care nu au făcut obiectul contestaţiei administrative, fiind de esenţa procedurii administrative fiscale ca natura şi întinderea obligaţiilor fiscale să fie supuse mai întâi controlului intern de legalitate al organelor fiscale, ci dacă acesta poate invoca motive de nelegalitate şi/sau netemeinicie noi. Revine instanţei de judecată sesizate cu fondul litigiului să aprecieze dacă motivele invocate pentru prima dată în faţa instanţei de judecată se situează în conţinutul raportului juridic ce a făcut obiectul controlului de legalitate sau, dimpotrivă, excedează limitelor controlului generat de contestaţia fiscală, cu consecinţele legale fireşti.
133. Or, decizia de soluţionare a contestaţiei reprezintă actul prin care se finalizează procedura administrativă prealabilă fiscală, sub forma contestaţiei fiscale prevăzute de actul normativ special, iar decizia de impunere este actul administrativ-fiscal care produce efecte juridice de drept administrativ-fiscal, în sensul naşterii, modificării sau stingerii obligaţiilor fiscale ale contribuabilului plătitor, ambele fiind acte emise de administraţie, iar controlul instanţei de contencios administrativ este unul de plină jurisdicţie, un contencios subiectiv împotriva unor acte emise în proceduri administrative vătămătoare, controlul de legalitate efectuându-se atât din punctul de vedere al normelor de drept substanţial aplicabile obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina contribuabilului, cât şi din punctul de vedere al normelor de procedură aplicabile atât la emiterea actului de impunere, cât şi la cel de soluţionare a contestaţiei.
134. În condiţiile în care Codul de procedură fiscală nu conţine dispoziţii de procedură aplicabile în faţa instanţei de contencios fiscal, iar Legea nr. 554/2004 nu conţine o limitare, dimpotrivă, permite ca motivele formulate în acţiunea în anulare să nu fie limitate la cele din procedura prealabilă, nu există un motiv juridic temeinic în a considera inadmisibile argumentele invocate în faţa instanţei de contencios fiscal, suplimentar faţă de cele din contestaţia administrativă fiscală.
135. Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere faptul că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului impune existenţa unei căi judiciare efective care să permită revendicarea drepturilor civile.
136. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în jurisprudenţa sa constantă, că dreptul de acces la instanţă trebuie să fie „concret şi efectiv” [Bellet împotriva Franţei, pct. 38; Zubac împotriva Croaţiei (MC), pct. 76-79]. Efectivitatea dreptului de acces impune ca un individ „să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale” (Nunes Dias împotriva Portugaliei).
137. În acelaşi sens s-a apreciat de către Curtea de la Strasbourg că dreptul de acces la o instanţă este afectat în însăşi esenţa sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică şi bună administrare a justiţiei şi constituie un obstacol care împiedică justiţiabilul să solicite soluţionarea pe fond a litigiului de către instanţa competentă [Zubac împotriva Croaţiei (MC), pct. 98]. O interpretare deosebit de riguroasă dată de instanţele interne unei norme de procedură (formalism excesiv) îi poate priva pe reclamanţi de dreptul de acces la o instanţă [Perez de Rada Cavanilles împotriva Spaniei, pct. 49; Miragall Escolano şi alţii împotriva Spaniei, pct. 38; Sotiris şi Nikos Koutras ATTEE împotriva Greciei, pct. 20; Bĵles şi alţii împotriva Republicii Cehe, pct. 50; RTBF împotriva Belgiei, pct. 71-72 şi 74; Miessen împotriva Belgiei, pct. 72-74; Zubac împotriva Croaţiei (MC), pct. 97].
138. O instanţă este caracterizată în sens material de rolul său jurisdicţional: de a soluţiona, pe baza normelor de drept, cu jurisdicţie deplină şi în urma unei proceduri organizate, orice problemă care ţine de competenţa sa [Cipru împotriva Turciei (MC), pct. 233]. În interpretarea Curţii, singurul care se califică pentru denumirea „instanţă” în sensul art. 6 § 1 este un organism care beneficiază de jurisdicţie deplină (Beaumartin împotriva Franţei, pct. 38). Astfel, art. 6 § 1 impune instanţelor judecătoreşti un control judiciar efectiv (Obermeier împotriva Austriei, pct. 70). Exercitarea deplinei jurisdicţii de către o instanţă presupune să nu renunţe la niciuna din componentele funcţiei de a judeca (Chevrol împotriva Franţei, pct. 63). Art. 6 § 1 din Convenţie impune în principiu un recurs în cadrul căruia instanţa să aibă competenţa de a analiza toate problemele de fapt şi de drept pertinente pentru litigiul asupra căruia este sesizată (Terra Woningen B.V. împotriva Ţărilor de Jos, pct. 52; Sigma Radio Television Ltd împotriva Ciprului, pct. 151-157). Aceasta implică în special că judecătorul trebuie să aibă competenţa să analizeze punct cu punct asupra fiecăruia din capetele de cerere ale reclamantului pe fond, fără a refuza să examineze pe vreunul din ele, şi să ofere motive clare pentru respingerea lor. În ceea ce priveşte faptele, judecătorul trebuie să fie în măsură să îi reexamineze pe cei menţionaţi în apelul reclamantului (Bryan împotriva Regatului Unit, pct. 44-45).
139. Jurisprudenţa a stabilit criterii pentru a evalua dacă se realizează controlul „jurisdicţiei depline” în sensul Convenţiei (Sigma Radio Television Ltd împotriva Ciprului, pct. 151-157). Astfel, pentru a evalua dacă organul jurisdicţional exercită un control suficient trebuie luate în considerare următoarele trei criterii combinate: a) obiectul deciziei criticate: dacă decizia administrativă se pronunţă asupra unei simple chestiuni de fapt, controlul judecătorului va fi mai extins doar dacă este vorba despre un domeniu specializat, care necesită competenţe tehnice specifice; b) metoda folosită pentru a ajunge la această decizie impune a se stabili care au fost garanţiile procedurale prezentate în faţa autorităţii administrative contestate. Dacă reclamantul a dispus deja, în stadiul administrativ prealabil, de garanţii procedurale care să îndeplinească seria cerinţelor art. 6 din Convenţie, se poate justifica controlul jurisdicţional ulterior invocat [Bryan împotriva Regatului Unit, pct. 46-47; Holding şi Barnes PLC împotriva Regatului Unit (dec.)]. În cazul în care faptele au fost stabilite de administraţie în cadrul unei proceduri cvasijudiciare care respectă câteva din cerinţele art. 6 § 1 mai sus-menţionat, dacă nu există nicio contestaţie cu privire la materialitatea faptelor astfel stabilite, nici cu privire la deducţiile emise din aceste fapte de către administraţie, iar judecătorul a tratat punct cu punct toate celelalte mijloace de apel ale justiţiabilului, controlul exercitat de instanţa de apel este considerat ca având o întindere suficientă în raport cu art. 6 § 1 din Convenţie (Bryan împotriva Regatului Unit, pct. 44-47). Nu a fost considerată ca bucurându-se de jurisdicţie deplină o instanţă administrativă care nu poate examina decât dacă autorităţile administrative s-au folosit de puterea lor discreţionară într-un mod compatibil cu obiectul şi scopul legii (Obermeier împotriva Austriei, pct. 70).
140. Aplicând aceste principii pentru dezlegarea chestiunii de faţă, se reţine că, întrucât procedura administrativ-jurisdicţională nu poate fi considerată a întruni garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, se impune ca aceste garanţii, inclusiv plenitudinea de competenţă, să fie asigurate de instanţa de contencios administrativ învestită să cenzureze aspectele de nelegalitate ale deciziei de soluţionare a contestaţiei.
141. În considerarea tuturor acestor argumente se impune a se răspunde la această întrebare în sensul că, în interpretarea şi aplicarea art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la prevederile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, motivele de nelegalitate invocate în cererea de anulare a deciziei de soluţionare a contestaţiei şi a actelor administrative fiscale la care aceasta se referă nu sunt limitate la cele invocate în contestaţia administrativă.
142. În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, dacă dispoziţiile art. 269 alin. (2), art. 273 alin. (2), art. 276 alin. (1) şi ale art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt de ordine publică sau de ordine privată, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, procedura administrativă fiscală prevăzută de aceste dispoziţii are caracter obligatoriu, iar procedurii jurisdicţionale derulate în faţa instanţei i se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi cele ale Codului de procedură civilă, din perspectiva dacă pot sau nu pot fi invocate alte motive de nelegalitate în afara celor din contestaţia prealabilă administrativă, această distincţie este nerelevantă.
143. Cea de-a treia problemă de drept supusă dezlegării este dacă radierea persoanei fizice care a desfăşurat activităţi economice în mod independent din registrul public în care a fost înregistrată, potrivit legii, reprezintă o cauză de stingere a creanţelor fiscale.
144. Codul de procedură fiscală reglementează, ca dispoziţii generale, atât cauzele de stingere a creanţelor fiscale, în art. 22, cât şi cauzele de preluare a acestor obligaţii, în art. 23.
145. Art. 22 din Codul de procedură fiscală reglementează stingerea creanţei prin anulare, plată, compensare, executare silită, scutire, prescripţie, dare în plată şi prin alte modalităţi prevăzute expres de lege. Alte modalităţi de stingere a creanţei sunt cele prevăzute de art. 266 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, şi anume posibilitatea anulării creanţei fiscale dacă cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poştă, sunt mai mari decât creanţele fiscale supuse executării silite şi obligativitatea anulării creanţelor fiscale, dacă, la sfârşitul perioadei de prescripţie, se constată că debitorul nu a dobândit bunuri sau venituri urmăribile, dacă debitorul persoană fizică este dispărut sau decedat fără să fi lăsat venituri ori bunuri urmăribile şi dacă, pentru plata creanţelor, nu s-a atras răspunderea altor persoane, potrivit legii, în cazul în care debitorii, persoane juridice, au fost radiaţi din registrele în care au fost înregistraţi, potrivit legii.
146. Toate aceste ipoteze au în comun imposibilitatea începerii sau continuării executării silite (aspectele menţionate constituind impedimente la executarea silită).
147. O ultimă ipoteză este cea introdusă prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017, în alin. (41) al art. 266 din Codul de procedură fiscală, text ce prevede că „obligaţiile fiscale datorate de debitori, persoane fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau profesii libere, precum şi asocieri şi alte entităţi fără personalitate juridică, radiaţi din registrele în care au fost înregistraţi potrivit legii, se anulează după radiere, inclusiv în situaţia în care obligaţiile au fost preluate de alţi debitori în conformitate cu prevederile art. 23”.
148. Radierea debitorului nu conduce la imposibilitatea începerii sau continuării executării silite, atât timp cât, potrivit art. 23 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, „persoana fizică care desfăşoară o profesie liberală sau exercită o activitate economică în mod independent într-una din formele prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 182/2016, cu modificările şi completările ulterioare, răspunde pentru obligaţiile fiscale datorate ca urmare a exercitării profesiei sau activităţii (…)”.
149. Potrivit notei de fundamentare a Ordonanţei Guvernului nr. 30/2017, alin. (41) al art. 266 din Codul de procedură fiscală este rezultatul necesităţii de a reglementa situaţia obligaţiilor fiscale datorate de debitori, persoane fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau profesii libere, precum şi asocieri şi alte entităţi fără personalitate juridică care se radiază din registrele în care au fost înregistraţi potrivit legii, nereglementate anterior de către Codul de procedură fiscală.
150. Ipoteza alin. (41) mai sus menţionat reglementează anularea creanţelor debitorilor menţionaţi, după radiere, inclusiv în situaţia în care acestea au fost preluate de către alţi debitori. Dar ceea ce trebuie înţeles este faptul că anularea reglementată de art. 266 alin. (41) din Codul de procedură fiscală nu are efecte asupra răspunderii angajate în condiţiile art. 23 alin. (3) din acelaşi cod, bunurile debitorului fiind, în continuare, susceptibile de executare, potrivit regulilor stabilite de text şi de normele de drept civil enumerate.
151. Cu alte cuvinte, operaţiunea de radiere a persoanei fizice ce şi-a desfăşurat activitatea într-una din formele reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 şi anularea creanţei pentru contribuabilul radiat nu pot înlătura răspunderea debitorului persoană fizică, potrivit art. 23 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, altfel, s-ar aduce atingere principiului legalităţii.
152. Poate fi reţinut că, potrivit art. 56 din Constituţia României, fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni. Însă aşezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuşi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situaţii identice.
153. În acest sens, obligaţia constituţională de a contribui la cheltuielile publice nu poate fi dezactivată prin radierea contribuabilului, urmată de anularea creanţei, atât timp cât există posibilitatea executării silite, prin angajarea răspunderii.
154. Mai mult, s-ar crea un tratament diferit faţă de contribuabilii persoane juridice, în raport cu care continuarea executării silite, prin atragerea răspunderii altor persoane, constituie o regulă reglementată de art. 266 alin. (4) din Codul de procedură fiscală.
155. În raport cu considerentele de mai sus se impune a se răspunde la a treia întrebare în sensul că, în interpretarea şi aplicarea art. 266 alin. (41) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, anularea obligaţiei fiscale datorate de debitorul persoană fizică care desfăşoară activităţi în mod independent, ca urmare a radierii debitorului din registrul în care a fost înregistrat potrivit legii, nu împiedică preluarea obligaţiei fiscale de către persoana fizică în condiţiile art. 23 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură fiscală
Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:
„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 30 iunie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 4.838/99/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.
În interpretarea şi aplicarea art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la prevederile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, motivele de nelegalitate invocate în cererea de anulare a deciziei de soluţionare a contestaţiei şi a actelor administrative fiscale la care aceasta se referă nu sunt limitate la cele invocate în contestaţia administrativă.
În interpretarea şi aplicarea art. 266 alin. (41) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, anularea obligaţiei fiscale datorate de debitorul persoană fizică care desfăşoară activităţi în mod independent, ca urmare a radierii debitorului din registrul în care a fost înregistrat potrivit legii, nu împiedică preluarea obligaţiei fiscale de către persoana fizică în condiţiile art. 23 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură fiscală.
Obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 martie 2023.”
Avocat Andrei Pap
PAP | law office
