Secţiuni » Arii de practică » Business » Corporate
Corporate
DezbateriCărţiProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
AUDI Q3
AUDI Q3
Articole Corporate Drept penal RNSJ SELECTED Studii

Răspunderea penală a persoanei juridice în reglementarea legii penale române – de la ficțiune legală la necesitatea unor strategii interne de prevenție

4 iulie 2023 | Raul Alexandru NESTOR
Raul Alexandru Nestor

Raul Alexandru Nestor

The criminal liability of the legal person in the regulation of the Romanian criminal law – from legal fiction to the need for internal prevention strategies

Abstract

In the conditions of the current economic reality, the legal person can no longer be considered as a notion belonging exclusively to the field of reality or the fictitious field. Legal personality represents a normative reality, even if in order to analyze the way of incurring criminal liability, an allegory is sometimes necessary to which law enforcement bodies are less willing. Resorting to a foray into the area of anatomy, one can imagine that any legal person has a center of coordination and initiation of activities (the brain and the central nervous system), as well as organs or structures for the execution of decisions (the locomotor system).

Consistent with the previously adopted regulation, the national legislator opted for a regulation of the criminal liability of the legal entity according to the general clause (liability) system or the general liability model, also found in the common law system, according to which the legal entity can be criminally liable for any crime, without the exclusion of some crimes.

Even under the conditions of this regulation, considering the specific conditions of typicality, we appreciate that certain crimes such as rape, perjury, etc. they cannot be committed as an author, by a legal person.

The national regulation establishes a difference between persons under public law and those under private law, establishing that the latter are criminally liable in all cases, and in the first case, the rule is that they are not criminally liable, with the exception of public institutions that carry out an activity that can is the subject of the private domain.

Servicii JURIDICE.ro

Arbitraj comercial

Evenimente juridice

Criminal liability, based on art. 135 C. pen. it can only be employed in the charge of a legal person, respectively an entity to which the civil law recognizes this personality (art. 194 C.civ. 2009).

According to the Romanian criminal law, the legal entity is not criminally liable for any act committed by its representatives, agents, but only if there is also the form of guilt provided for by law.

Finding the guilt of the accused natural persons employed by the legal entity on the grounds that they did not properly exercise their duties, cannot represent a demonstration beyond any reasonable doubt of the existence of a fault of the legal entity.

In order to retain the criminal liability of the legal person, it is necessary to have deficiencies, inactions of it, specifically, of the board of directors, the shareholders, the legal representatives that created the premises for such negligent behavior of natural persons, behavior that was generated or to have favored the criminal activity.

Any illegal conduct that could degenerate and involve the company itself can be identified, isolated and promptly brought to the attention of the authorities, precisely in order to avoid serious damage to the image that could be caused by involving the respective legal entity in a follow-up file criminal, regardless of the procedural quality held.

It remains essential to create the necessary mechanisms for such an approach at the level of each company, as it is known that the authorities can come to know with great difficulty and after a consistent interval of time, a certain factual situation that could meet the typical conditions of a crime.

Rezumat

În condițiile realității economice actuale, persoana juridică nu mai poate fi considerată ca o noțiune aparținând exclusiv domeniului realității sau domeniului fictiv. Personalitatea juridică reprezintă o realitate normativă, chiar dacă pentru a analiza modul de antrenare a răspunderii penale este uneori necesară o alegorie la care organele de aplicare a legii sunt mai puțin dispuse. Recurgând la o incursiune în zona anatomiei, se poate imagina că orice persoană juridică are un centru de coordonare și de inițiere a activităților (creierul și sistemul nervos central), precum și organe sau structuri pentru executarea deciziilor (sistemul locomotor).

Consecvent reglementării adoptate anterior, legiuitorul național a optat pentru o reglementare a răspunderii penale a persoanei juridice conform sistemului clauzei (răspunderii) generale sau modelul răspunderii generale, întâlnit și în sistemul common law, potrivit căruia persoana juridică poate răspunde penal pentru orice infracţiune, fără excluderea de plano a unor infracţiuni.

Chiar în condițiile acestei reglementări, având în vedere specificul condițiilor de tipicitate, apreciem că anumite infracţiuni cum ar fi violul, mărturia mincinoasă etc. nu pot fi comise în calitate de autor, de o persoană juridică.

Reglementarea națională instituie o diferență între persoanele de drept public și cele de drept privat, stabilind că acestea din urmă răspund penal în toate cazurile, iar în primul caz, regula este că ele nu răspund penal, cu excepția instituțiilor publice care desfășoară o activitate ce poate face obiectul domeniului privat.

Răspunderea penală, în baza art. 135 C. pen. poate fi angajată numai în sarcina unei persoane juridice, respectiv a unei entități căreia legea civilă îi recunoaște această personalitate (art. 194 C. civ. 2009).

Conform legii penale române, persoana juridică nu răspunde penal pentru orice faptă comisă de reprezentanții, prepușii săi, ci doar dacă există și pentru aceasta forma de vinovăție prevăzută de lege.

Reținerea vinovăției acuzaților persoane fizice angajați ai persoanei juridice pe motivul că aceștia nu și-au exercitat corespunzător atribuțiile de serviciu, nu poate reprezenta o demonstrație dincolo de orice dubiu rezonabil a existența unei culpe a persoanei juridice.

Pentru a se reține și răspunderea penală a persoanei juridice, este necesar să existe deficiențe, inacțiuni ale acesteia, în concret, ale consiliului de administrație, acționariatului, reprezentanților legali care să fi creat premisele unui asemenea comportament neglijent al persoanelor fizice, comportament care să fi generat ori să fi favorizat activitatea infracțională.

Orice conduită ilegală care ar putea degenera și implica însăși compania poate fi identificată, izolată și adusă în mod operativ la cunoștința autorităților, tocmai în scopul evitării unor grave prejudicii de imagine care ar putea fi provocate prin implicarea respectivei persoane juridice într-un dosar de urmărire penală, indiferent de calitatea procesuală deținută.

Rămâne esențială crearea mecanismelor necesare unui asemenea demers la nivelul fiecărei companii, fiind cunoscut că autoritățile pot ajunge să cunoască cu mare dificultate și după un interval consistent de timp, o anumită situație de fapt care ar putea întruni condițiile de tipicitate ale unei infracțiuni.

I. Necesitatea unei răspunderi penale a persoanei juridice la nivel european

Orientarea concertată a factorilor de decizie de la nivel european în sensul reglementării celor mai adecvate strategii de acțiune pe linia neutralizării produsului infracțional, a împiedicării comiterii de noi infracțiuni și implicit a producerii de noi pagube a condus la adoptarea Recomandării R(88) din 20.X.1988 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, în temeiul căreia mai multe state au reglementat răspunderea penală a persoanei juridice, dintre care Franța, Belgia, Italia, Finlanda, Portugalia, România, Republica Moldova și Spania.

Răspunderea penală a persoanei juridice reprezintă atât un răspuns eficient la criminalitatea organizată din ultima parte a secolului XX, cât și o consacrare la nivel normativ a unor preocupării mai vechi în sensul reglementării unei asemenea forma de răspundere.

Fără a intra în alte detalii, vom reaminti dezbaterile organizate în forurile științifice internaționale de la București (3-12 X.1929) și Budapesta (1978)[1] care s-au finalizat tot cu adoptarea unor rezoluții prin care se recomandă introducerea în legislațiile statelor a unor măsuri proporționale de apărare socială împotriva persoanelor juridice pentru infracțiuni comise.

Deși uneori s-a afirmat că răspunderea penală a persoanei juridice este un element de artificialitate judiciară, presupunând desfășurarea unui proces doar în scop mediatic, ”în lipsa unei posibilități concrete de acuzare și de condamnare a unei persoane reale”[2], partizanii ficțiunii (după care persoana juridică este o creație a legii) susținând că persoana juridică nu poate fi subiect activ al unei infracțiuni, iar majoritatea adepților teoriei realității (după care persoana juridică este o realitate concretă) afirmând contrariul, respectiv că persoana juridică poate deveni infractor, realitatea normativă europeană actuală impune acceptarea unui regim sancționator aplicabil persoanei juridice, asemenea pedepse contribuind în mod decisiv la prevenirea comiterii de noi infracțiuni sau la înlăturarea producerii de noi pagube.

Preocupările în materia sancționării persoanelor juridice sunt extrem de vechi, doar teoretizarea acestora fiind de dată mai recentă. Literatura de specialitate franceză consemnează un prim caz de infracțiune de omor comisă de o persoană juridică și sancționat conform legislației în vigoare la acel moment[3]. Astfel, în anul 1379, în orașul francez Montpellier, au fost uciși toți ofițerii regelui, locuitorii orașului înțelegând să protesteze în acest sens împotriva fiscalității excesive. Sancțiunea aplicată ca urmare a acestui act de revoltă nu a vizat în mod direct pe acei cetățeni care au comis actele de suprimare a vieții reprezentanților coroanei, ci orașul a fost condamnat la plata unor amenzi, la demolarea zidurilor de apărare, la înlăturarea privilegiilor comerciale, precum și la interzicerea dreptului de a avea universitate. Este o primă atestare istorică a unei sancțiuni aplicabile colectivității, respectiv orașului pentru comiterea unor fapte ilicite de cea mai mare gravitate.

Tot în arealul de aplicare a dreptului francez, prin celebra Ordonanță ”Colbert” din 1670[4] este reglementată pentru prima dată la nivel european o răspundere penală generală a tuturor categoriilor de persoane juridice existente în acel moment, legiuitorul francez referindu-se la ”comunitățile, orașele, târgurile, satele, corpurile și companiile care vor fi comis orice rebeliune, violență sau altă crimă. La nivelul unei reglementări de secol XVII observăm că persoana juridică era considerată o entitate cu voință proprie, putând acționa inclusiv în mod violent, putând fi sancționată și pentru fapte îndreptate împotriva vieții persoanei.

Istoria dreptului va consemna însă un prim caz de infracțiune îndreptată împotriva vieții persoanei comis de o persoană juridică în anul 1987 în Olanda. Tribunalul Leeuverden a reținut în soluția pronunțată la data de 23 decembrie 1987 că persoana juridică acuzată, respectiv un spital de mare prestigiu, a provocat moartea unui pacient acceptând la nivel de practică omisiunea de a controla în mod regulat aparatele medicale din blocul de anestezie. Instanța a considerat că prin atitudinea delăsătoare față de instaurarea unui regim intern de întreținere și control al aparatelor care au generat moartea pacientului, unitatea medicală este în mod prioritar vinovată de comiterea unui omor cu intenție indirectă, acceptând în mod conștient posibilitatea producerii rezultatului[5].

În condițiile realității economice actuale, persoana juridică nu mai poate fi considerată ca o noțiune aparținând exclusiv domeniului realității sau domeniului fictiv. Personalitatea juridică reprezintă o realitate normativă, chiar dacă pentru a analiza modul de antrenare a răspunderii penale este uneori necesară o alegorie la care organele de aplicare a legii sunt mai puțin dispuse. Recurgând la o incursiune în zona anatomiei, se poate imagina că orice persoană juridică are un centru de coordonare și de inițiere a activităților (creierul și sistemul nervos central), precum și organe sau structuri pentru executarea deciziilor (sistemul locomotor).

Chiar dacă modul de acțiune al persoanei juridice este expresia unei forme colective de voință, nu putem exclude niciun fel de decizie care ar putea fi luată la nivelul centrului de comandă, deci nici decizia de a acționa în mod voluntar împotriva unor valori ocrotite de legea penală, cum ar fi viața sau integritatea corporală a persoanei. În sistemul normativ actual, considerăm că nu va putea fi reținut niciun element de natură a exonera persoana juridică de la răspunderea pentru o infracțiune îndreptată împotriva vieții persoanei.

O divergență remarcabilă între cele două opinii diametral opuse în materia răspunderii penale a persoanei juridice a fost sintetizată de un dialog între Leon Duguit (adept al curentului care exclude răspunderea penală a persoanei juridice) care susținea: ”niciodată nu am luat masa cu o persoană juridică” și Jean Claude Soyer care a replicat: ”Nici eu, dar am văzut-o de multe ori achitând nota de plată”.

Deși dificultatea de aplicare a unei pedepse persoanei juridice sau incapacitatea acestora de a percepe efectele unui tratament sancționator au fost evidențiate ca argumente împotriva unei reglementări a răspunderii penale a persoanei juridice, credem că varietatea pedepselor aplicabile conform cadrului normativ autohton corespunde necesităților actuale de apărare socială împotriva fenomenului infracțional.

II. Răspunderea penală a persoanei juridice în legea penală română

La nivel național, răspunderea penală a persoanelor juridice a fost reglementată pentru prima dată prin Codul penal adoptat prin Legea nr. 301/2004[6], act normativ care nu a intrat niciodată în vigoare, dar care a fost abrogat expres prin art. 446 alin. (2) din noul Cod penal adoptat prin Legea nr. 286/2009[7].

Prin Legea nr. 278/2006[8] s-a introdus în Codul penal 1968, articolul 19 prin care erau reglementate condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice, legiuitorul național având ca model de inspiraţie sistemul de drept francez.

În Codul penal intrat în vigoare la data de 01 februarie 2014, răspunderea penală a persoanei juridice este reglementată într-un titlul distinct (titlul VI, după modelul Codului penal finlandez, capitolul 9), însă unele prevederi referitoare la aplicarea legii penale române în baza principiului personalităţii, cu referire la persoanele juridice (art. 8), rămân în mod necesar în afara acestui titlu.

Potrivit art. 135 din Codul penal (Legea nr. 286/2009): „(1) Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.

(2) Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.

(3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte”

Consecvent reglementării adoptate în anul 2006, legiuitorul național a optat pentru o reglementare a răspunderii penale a persoanei juridice conform sistemului clauzei (răspunderii) generale sau modelul răspunderii generale, întâlnit și în   sistemul common law, potrivit căruia persoana juridică poate răspunde penal pentru orice infracţiune, fără excluderea de plano a unor infracţiuni.

Chiar în condițiile acestei reglementări, având în vedere specificul condițiilor de tipicitate, apreciem că anumite infracţiuni cum ar fi violul, mărturia mincinoasă etc. nu pot fi comise în calitate de autor, de o persoană juridică.

Reglementarea națională instituie o diferență între persoanele de drept public și cele de drept privat, stabilind că acestea din urmă răspund penal în toate cazurile, iar în primul caz, regula este că ele nu răspund penal, cu excepția instituțiilor publice care desfășoară o activitate ce poate face obiectul domeniului privat.

Răspunderea penală, în baza art. 135 C. pen. poate fi angajată numai în sarcina unei persoane juridice, respectiv a unei entități căreia legea civilă îi recunoaște această personalitate (art. 194 C. civ. 2009).

Calitatea de persoană juridică este prevăzută în legea penală română ca o condiție esențială pentru calitatea de subiect distinct de drept al unui raport juridic penal, spre deosebire de alte legislații europene care asimilează persoanelor juridice și unele entități lipsite de personalitate juridică potrivit legii civile, cum sunt asociațiile temporare, asociațiile în participație și societățile comerciale în curs de formare etc.

Chiar în condițiile unui număr foarte mare de organizații neguvernamentale care acționează în România, observăm că o asemenea dispoziție nu se regăsește în legislația autohtonă, putând exista în practică situații în care necesitatea antrenării răspunderii unei asemenea entități colective ar reprezenta realmente o necesitate de ordin social, însă legea nu oferă autorității judiciare niciun fel de pârghie în acest sens.

În absența unui cadru legislativ coerent care să prevadă ce măsuri trebuie să instituie un ONG în cazul în care un angajat/voluntar comite un caz de abuz față de un beneficiar, numai în condițiile în care ONG-ul are personalitate juridică va exista posibilitatea angrenării răspunderii penale a persoanei juridice.

Chiar dacă reglementarea națională este concepută în termeni clari, realitatea practică recentă demonstrează în continuare existența unor dificultăți întâmpinate în practică în materia antrenării răspunderii penale a persoanei juridice.

Spre exemplu, prin încheierea de ședință din data de 16 noiembrie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 1.802/62/2019[9], având ca obiect soluționarea apelului declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov împotriva Sentinței penale din data de 19 ianuarie 2022 pronunțate de Tribunalul Brașov, Curtea de Apel Brașov a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

”Dacă unitatea militară – spital militar este autoritate publică sau instituție publică, iar în cazul în care este instituție publică, dacă o instituție publică – unitate militară – poate fi subiect activ în calitate de autor al unor infracțiuni de serviciu și de corupție, respectiv infracțiunea de luare de mită, prevăzută de dispozițiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, și abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, infracțiuni care prevăd subiect activ nemijlocit calificat, funcționar sau funcționar public.”

Prin Decizia nr. 9 din 13 februarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[10], a stabilit că spitalul miliar este instituție publică în sensul art. 135 din Codul penal, iar aceasta nu poate fi autor al infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din Codul penal, și abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal.

Articolul 135 alin. 1 din Codul penal instituie o dispoziție derogatorie,  exceptând de la răspunderea penală statul și autoritățile publice. Statul ca persoană juridică este exceptat de la răspunderea penală în majoritatea sistemelor de drept din Europa (Franța, Belgia, Olanda, Finlanda, Marea Britanie etc.).

Conform art. 240 din Legea nr. 187/2012[11], noțiunea de ”autorități publice”, în sensul art. 135 C. pen. 2009, se referă la autoritățile prevăzute în mod expres în Titlul III, precum și la art. 140 și 142 din Constituția României.

Vor avea calitatea de autorități publice Parlamentul, Guvernul, administrația publică, centrală și locală, autoritatea judecătorească, în care se includ și instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Conturi și Curtea Constituțională, Avocatul Poporului.

Pe aceeași concepție de reglementare, articolul 5 alin. 4 din Codul penal  belgian[12] stabilește că nu pot avea calitatea de subiect activ regiunile, comunitățile, provinciile, comunitatea Bruxelles-ului, comunele, organele teritoriale intracomunale, Comisia comunitară franceză, Comisia comunitară flamandă, Comisia comunitară comună și centrele publice de ajutor social.

Potrivit art. 31 bis paragraful 5 din Codul penal spaniol, dispozițiile privind răspunderea penală a persoanelor morale nu sunt aplicabile administrațiilor publice teritoriale și instituțiilor, organelor de conducere, agențiilor și întreprinderilor publice, partidelor politice și sindicatelor, organizațiilor internaționale de drept public, nici celor care exercită politici publice sau furnizează servicii de interes economic general.

În aceste cazuri, organele judiciare pot face o declarație de răspundere penală dacă apreciază că s-a acționat într-o formă juridică concepută de către inițiatori, fondatori, administratori sau reprezentanți în scopul sustragerii de la o eventuală răspundere penală.

Cu referire la infracţiunile care pot fi săvârşite de o persoană juridică, analiza reglementărilor europene demonstrează că există două sisteme, unul care are în vedere o răspundere specială şi altul, în care este reglementată o răspundere generală.

Primul sistem a fost consacrat în Franța, fiind preluat de Codul penal român din anul 2004. În acord cu acest sistem, legea penală este aceea care precizează expres care sunt acele infracţiuni pentru care poate fi antrenată şi răspunderea penală a persoanei juridice. În acest sens, art. 184 C. pen. 2004 prevedea că persoana juridică se sancţionează pentru infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. 2 (determinarea sau înlesnirea sinuciderii unui minor). Sistemul este preluat de Codul penal al Republicii Moldova[13], care prin art. 21 alin. 4 prevede că persoanele juridice răspund penal pentru infracţiunile încriminate în partea specială. De pildă, art. 165 din Codul penal al Republicii Moldova care încriminează traficul de fiinţe umane, prevede că persoana juridică se pedepseşte cu amendă, cu privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei juridice.

Al doilea sistem a fost adoptat prin Legea nr. 278/2006 şi preluat de Codul penal 2009. Acest sistem este consacrat în prezent de Codul penal francez şi presupune că o persoană juridică poate, în principiu, să comită orice infracţiune indiferent de natura acesteia, urmând a se stabili, în fiecare caz în parte, dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale a persoanei juridice.

În ceea ce privește raportul între persoana fizică având calitatea de autor imediat al actului de conduită incriminat şi persoana juridică, legea penală română se referă doar la modul general asupra acestui aspect. Conform art. 135 C. pen. pentru antrenarea răspunderii penale a persoanelor juridice este necesar ca infracţiunile să fie săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.

Prin urmare, în concepția actuală a legiuitorului român, răspunderea persoanei juridice poate fi antrenată de orice persoană fizică ce acționează în condițiile prevăzute de lege și nu doar de acțiunile organelor sau reprezentanților acesteia. Evitând să individualizeze persoanele fizice sau organele prin intermediul cărora răspunderea penală a persoanelor juridice ar putea fi angajată, legiuitorul național a evitat limitarea sferei acestor persoane și implicit, oferirea de posibilități în a eluda răspunderea penală prin încredințarea formală a unor atribuții de decizie altor persoane decât cele expres prevăzute de lege.

În lumina acestei orientări, vor fi imputabile persoanei juridice actele comise de organe, reprezentați, mandatari, prepuși, sau chiar de persoane care formal nu lucrează pentru persoana juridică, dar care, în fapt, acționează sub autoritatea acesteia.

Un model legislativ elocvent la nivel european este cel reglementat de art. 51 din Codul penal olandez. Conform acestui text de lege, persoana juridică răspunde penal pentru infracțiunea comisă de prepusul său, indiferent de locul pe care-l ocupă acesta în organigramă, considerându-se că acest sistem prezintă avantajul că evită discuțiile privind calitatea organelor, ca și riscul ca persoana juridică să se organizeze în așa fel încât să eludeze răspunderea penală.

Legea penală română nu reglementează niciun criteriu de identificare a persoanelor care săvârşesc infracţiuni fie pentru transpunerea în practică a obiectului de activitate, fie numai în folosul sau interesul persoanei juridice.

Având în vedere că cele trei ipoteze la care se referă art. 135 alin. (1) din Codul penal – săvârşirea infracţiunii în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice, în interesul persoanei juridice sau în numele persoanei juridice – nu sunt condiţii cumulative, ci sunt trei situaţii alternative, credem că de fiecare dată când va fi incidentă cel puţin una dintre ipoteze, va putea fi angajată răspunderea penală a persoanei juridice, indiferent de împrejurarea că fapta a fost sau nu comisă şi în interesul persoanei juridice ori dacă a fost sau nu săvârşită în numele acesteia.

În sensul legii penale, o infracţiune poate fi considerată ca fiind săvârşită în numele persoanei juridice dacă persoana fizică care comite actul de conduită incriminat acţionează în calitate de prepus sau reprezentant al persoanei juridice, învestit în mod oficial, fără ca fapta să fie săvârşită în realizarea obiectului de activitate sau în folosul persoanei juridice în cauză.

Deşi răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată fără reţinerea răspunderii penale a cel puţin unei persoane fizice, de fiecare dată aspectul subiectiv trebuie să poată fi imputat cel puţin unei persoane fizice, chiar dacă nu se poate stabili identitatea acesteia (în cazul organelor colective, de pildă), legea penală română consacrând în prezent regula potrivit căreia răspunderea penală a persoanei fizice şi a persoanei juridice nu se exclud, ci se cumulează.

III. O perspectivă practică asupra mecanismului de stabilire a răspunderii penale a persoanei juridice

În literatura germană[14] s-a susținut în mod constant că acțiunea necesară pentru săvârșirea unei fapte penale este condiționată de factorul uman ca manifestare conștientă a personalității, motiv pentru care se afirmă că persoana juridică nu ar putea fi considerată niciodată autorul unei infracțiuni, neavând posibilitatea de a comite o asemenea faptă personal.

O persoană fizică poate fi considerată ca subiect activ al unei infracțiuni deoarece alege în mod conștient o anumită conduită și beneficiază de toate facultățile fizice pentru a pune în executare o asemenea decizie.

Situația este similară în cazul unei persoane juridice. O societate comercială nu are nevoie de o veritabilă putere de acțiune deoarece organele acesteia dețin o asemenea putere. Cât timp persoanei juridice legal înființate îi este recunoscută o putere de acțiune în materie civilă, numai în mod neștiințific se poate nega  recunoașterea calității de subiect în materia dreptului penal.

Printr-o decizie pronunțată la data de 09 noiembrie 1999, Curtea de Casație franceză a reținut vinovăția unei societăți în cazul infracțiunii de ucidere din culpă a unui schior[15]. În scopul obținerii unui profit cât mai consistent, doi reprezentanți ai societății vinovate au decis deschiderea unei pârtii de schi, permițând accesul unui public numeros înainte de a provoca în mod artificial o avalanșă ce prezenta un pericol ridicat de declanșare. O persoană și -a pierdut viața, iar autoritățile judiciare franceze au considerat că directorul de pistă și șeful de sector montan au îndeplinit voința societății, acționând în numele, în interesul și în realizarea obiectului de activitate a persoanei juridice, angajând implicit responsabilitatea penală a acesteia.

Fapta persoanei juridice nu poate fi concepută în afara faptei persoanei fizice care prin acțiunile sau inacțiunile ei determină conduita persoanei juridice. Simpla legătură de fapt ori de drept între persoana fizică și persoana juridică nu poate antrena și răspunderea penală a persoanei juridice pentru fapta persoanei fizice atât timp cât fapta reținută în sarcina persoanei juridice nu a fost comisă în realizarea obiectului de activitate în interesul ori în numele ei[16].

Într-o cauză aflată pe rolul instanțelor române, instanța de apel a admis apelul inculpatei și a dispus în urma rejudecării cauzei achitarea persoanei juridice (inculpată apelantă). Persoana juridică fost acuzată de comiterea infracțiunilor de vătămare corporala din culpă și de distrugere din culpă. Instanța de apel a reținut că faptele nu au fost săvârșite cu forma de vinovăție cerută de lege. Persoanele fizice ce aveau calitatea de angajați ai persoanei juridice și au făcut obiectul judecății au fost însă condamnate pentru aceste infracțiuni.

În fața instanței de primă jurisdicție, persoana juridică a fost condamnată la plata unei amenzi penale de 375.000 de lei.

O probă extrem de relevantă în dosarul cauzei a fost reprezentată de expertiza efectuată. Conform concluziilor acestei expertize, explozia s-a produs ca urmare a migrării prin sol a gazului metan provenit de la conducta subterană de distribuție a gazelor naturale, conducta fiind fisurată din cauza coroziunii.

Pentru a pronunța soluția de achitare, instanța de apel nu a reținut apărările angajaților. În motivarea hotărârii de achitare s-a menționat existența fisurii din conducta de gaze de pe alee, a unor răsuflători nefuncționali în apropierea acestei fisuri, a existenței unui sol înghețat. Concentrația de metan din acesta fiind cuprinsă între 3 și 90%). Acest context a determinat migrația gazului pe distanța de 24 de metri până la blocul avariat și prin spațiile dintre polistiren și peretele de cărămidă al blocului.

În motivarea soluției s-a mai arătat că persoana juridică nu răspunde penal pentru orice faptă comisă de reprezentanții, prepușii săi, ci doar dacă există și pentru aceasta forma de vinovăție prevăzută de lege.

În situația de față, a fost reținută culpa inculpaților persoane fizice angajați ai persoanei juridice. Aceștia nu și-au exercitat corespunzător atribuțiile de serviciu, astfel că nu poate fi demonstrată dincolo de orice dubiu rezonabil existența unei culpe a inculpatei persoană juridică.

Pentru a se reține și răspunderea penală a persoanei juridice, este necesar să existe deficiențe, inacțiuni ale acesteia, în concret, ale consiliului de administrație, acționariatului, reprezentanților legali care să fi creat premisele unui asemenea comportament neglijent al persoanelor fizice, comportament care să fi generat explozia și distrugerile consecutive.

Or, instanța de apel a reținut că în speță nu au fost relevate astfel de deficiențe, nu au existat organizări defectuoase, nu s-a reținut lipsa unui control al angajaților, lipsa aparaturii sau lipsa instalațiilor adecvate și necesare acestei activități.

Conducta în care a apărut acea fisură era relativ nouă, s-au organizat periodic activități de revizie, instanța de control reținând că societatea și-a creat un sistem organizat de supraveghere și control, apt să prevină, în principiu, astfel de incidente.

Reviziile au fost organizate potrivit normelor tehnice în vigoare. La intervale de 1 an, respectiv 2 ani s-au efectuat activități lunare de detectare a pierderilor de gaze cu aparatura corespunzătoare. S-au înființat departamente de înregistrare și soluționare a sesizărilor de scăpări de gaze. S-a intervenit efectiv în zonele ori la instalațiile respective, inclusiv la cea de alimentare a centralei pe gaz din apartamentul părților civile[17].

Argumentele avute în vedere în justificarea soluției de achitarea a persoanei juridice inculpate sunt reluate la nivel de principiu și într-o decizie a instanței de control constituțional conform căreia „ (…) răspunderea penală a persoanei morale (juridice) este o răspundere directă, pentru fapta proprie – de exemplu, pentru o anumită «politică deliberată a întreprinderii» și, în opinia susţinătorilor ei, această teză ar fi mai eficientă, având în vedere că identificarea persoanei fizice vinovate se poate dovedi extrem de dificilă, îndeosebi în cazul marilor societăţi. Or, teza răspunderii directe concretizată în Codul penal în vigoare permite tragerea la răspundere penală a persoanei morale (juridice) ori de câte ori s-a comis o infracţiune, indiferent dacă a fost sau nu identificată persoana fizică care a comis fapta ilicită și indiferent dacă această persoană a fost sau nu găsită vinovată. În reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice au fost păstrate principiile pe care se fundamentează această răspundere, fiind menţinută opţiunea pentru modelul de răspundere directă a persoanei juridice, consacrat de dreptul belgian și olandez[18].”

Stabilirea vinovăției ca premisă esențială a răspunderii penale în cazul persoanei juridice, impune agențiilor de aplicare a legii o analiză extrem de minuțioasă a poziției subiective a organelor de conducere a entității colective. Orice acțiune sau inacțiune  pot avea ca temei o decizie adoptată intenționat de persoana juridică sau o neglijență a acesteia, neglijență constând într-o organizare internă deficitară sau în măsuri de securitate insuficiente.

Ca și consecință a faptului că răspunderea penală a persoanei juridice nu se limitează la infracțiunile comise de organele acesteia, în cazul faptelor penale reținute în sarcina unor prepuși sau mandatari, este necesar ca persoana juridică să fi avut cunoștință sau cu minime diligențe să fi avut cunoștință de intenția comiterii aceste infracțiuni și să fi consimțit ori să fi agreat tacit săvârșirea lor.

În contextul unei tehnicizări fără precedent, oricând o persoană juridică poate fi acuzată că nu a luat măsurile legale de securitate și sănătate în muncă cu intenţie indirectă. Într-un asemenea caz, persoana juridică acuzată a prevăzut rezultatul faptei sale (omisiunea de a lua măsurile de securitate și sănătate în muncă la care era obligată prin dispoziţii legale, al căror conţinut era cunoscut), iar prin săvârșirea acesteia, a acceptat, deși nu a urmărit, producerea unui accident de muncă.

În asemenea cazuri, intenţia inculpatei – persoană juridică decurge din decizia organelor sale de conducere de a autoriza desfășurarea activităţii fără luarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă.

În concluzie, în cadrul procesului deliberativ, vinovăția persoanei juridice impune atât o analiză a conduitei organelor de conducere a persoanelor juridice, respectiv a gradului de diligență, a măsurilor de prevenire, a criteriilor și condițiilor de acțiune în zona de activitate respectivă, cât și o analiză a modalității în care au fost  respectate prescripțiile normative (obținerea autorizațiilor prevăzute de lege, aplicarea și exersarea măsurilor de prevenire, simularea modului de acțiune în cazul apariției unui risc rezultat din desfășurarea unei activități organizate)

IV. Tipicitatea subiectivă în cazul faptei imputabile persoanei juridice

Deși legiuitorul național s-a angajat pe calea unor reforme de substanță în materie penală, elaborând noi acte normative intrate în vigoare în anul 2014, noțiunea de infracțiune este în continuare definită prin raportare la vinovăție, formele de vinovăție fiind definite în Codul penal la fel ca în legea anterioară.

Or, dacă în cazul unei persoane fizice stabilirea formei de vinovăție cu care a acționat, respectiv a condițiilor de tipicitate subiectivă, nu reprezintă o dificultate, fiind de cele mai mule ori vorba de aspecte legate de interpretarea probatoriului legat de comiterea faptei, în cazul persoanei juridice, o interpretare a probatoriului relativ la faptă, oricât ar fi de analitică, nu poate demonstra dincolo de orice dubiu rezonabil forma de vinovăție cu care persoana juridică inculpată ar fi acționat în comiterea actului de conduită interzis, fiind necesară o verificare a condițiilor în care persoana juridică este organizată, a modului de coordonare și control a politicii generale, implicit a poziției subiective a organelor de conducere ale acesteia.

Spre exemplu, în cazul unei infracțiuni intenționate îndreptate împotriva vieții persoanei comise de o persoană juridică, reținerea imputabilității morale va impune organului de aplicare a legii o analiză extrem de detaliată a organizării companiei respective, a modului în care este coordonată și controlată activitatea persoanei juridice în raport cu salariații dar și cu autoritățile, a gestiunii resurselor financiare, respectiv a măsurilor de securitate în muncă adoptate în scopul evitării unor acte care ar putea fi calificate drept infracțiuni.

Pentru ipoteza unei infracțiuni intenționate comise de reprezentanții legali sau de fapt ai persoanei juridice, autoritatea de aplicare a legii va trebui să demonstreze că persoana juridică a avut la dispoziție informații relative la intenția reprezentanților de a comite fapta și că prin întreaga acțiune ar fi agreat sau chiar ar fi instigat la un asemenea mod de acțiune reținut în sarcina reprezentantului.

Jurisprudența instanțelor italiene oferă un exemplu extrem de elocvent în materia stabilirii imputabilității morale. În noaptea dintre 5 și 6 decembrie 2007, o explozie a ucis șapte lucrători în uzina din Torino a gigantului siderurgic german ThyssenKrupp, a fost cel mai teribil accident de muncă din Italia contemporană.

Dinamica precisă a accidentului poate să nu fie de înțeles pentru oricine care nu a intrat niciodată într-o fabrică precum ThyssenKrupp. Cu toate acestea, unele lucruri pot părea imediat evidente, chiar și pentru cei neinițiați. În timpul turei de noapte – între 5 și 6 decembrie 2007 – în timp ce muncitorii reporneau uzina care fusese oprită pentru întreținere, din cauza unei alunecări neobișnuite a benzii tâmplăriei metalice, a fost generată o frecare puternică ce a condus la producerea de scântei.

Din cauza uleiului în care a fost înmuiată hârtia amplasată pe banda de oțel, scânteile s-au transformat în câteva minute într-un foc de dimensiuni enorme. Muncitorii de serviciu au încercat inițial să stingă flăcările cu stingătoare, dar în zadar. Așa că s-au bazat pe furtunuri de incendiu. Dar tocmai în acel moment flăcările au reușit să străpungă o conductă a sistemului hidraulic care a luat imediat foc ca un nor mare din cauza degajării pulverizatorului de ulei de înaltă presiune, care a căzut asupra muncitorilor.

Accidentul de la oțelăria ”ThyssenKrupp” din Torino a provocat moartea a 7 dintre cei 8 muncitori implicați.

Ancheta autorităților judiciare italiene a demonstrat nerespectarea condițiilor minime de siguranță anti – incendiu (lipsa certificatului de prevenire a incendiilor, reducerea semnificativă a acelor servicii de mentenanță, fiind semnalate scurgeri de ulei la unele conducte care au generat și anterior evenimente similare dar de mai mică gravitate, lipsa unui supraveghetor responsabil pe linia prevenirii incendiilor), precum și existența unor somații anterioare adresate de autorități în scopul dispunerii celor mai elementare măsuri de prevenire și de siguranță la incendiu.

Deși operațiunile de prevenire și stingere a incendiului reprezentau o sarcina de serviciu a tuturor salariaților oțelăriei, persoana juridică nu le-a oferit niciodată o formare profesională adecvată și nici nu a pus la dispoziția acestora o îmbrăcăminte ignifugă[19].

Motivarea instanței italiene reține că, pe fondul unor incendii de mai mică amploare care avuseseră loc anterior, compania fusese controlată de autorități, în urma acestor acțiuni de control fiindu-i impuse mai multe măsuri pentru prevenirea riscului de incendiu. Implementarea acestor măsuri impunea efectuare unor cheltuieli suplimentare pe care compania le-a evitat, începând un proces îndelungat de mutare a oțelăriei într-un alt loc, continuând însă activitatea de producție în unitatea siderurgică inițială, fără a aduce vreo ameliorare sistemului de prevenire a incendiului, astfel cum solicitaseră în mod repetat autoritățile italiene.

În final, instanța din Italia[20] a reținut în sarcina persoanei juridice infracțiunea de ucidere din culpă ca urmare a nerespectării normelor de securitate în muncă.

Mai se impune să precizăm că în baza unui act normativ special (Decretul – lege 231/2001) reținerea unei infracțiuni intenționate contra vieții nu este posibilă, legislația italiană reglementând o răspundere administrativ – penală subordonată principiului specialității[21].

În literatura de specialitate, în absența acestei dispoziții normative, s-a susținut că intenția, ca formă de vinovăție definitorie pentru infracțiune de omor, putea fi demonstrată cu certitudine prin atitudinea acelor reprezentanți cu funcții de conducere care au fost în posesia unor informații sigure, verificate, comunicate pe cale oficială chiar de autoritatea de inspecție a muncii și care au acceptat posibilitatea unui alt incendiu care putea provoca încetarea din viață a unor muncitori.

Fiind vorba de persoane care activau în domeniul metalurgiei, având o pregătire de specialitate verificată, reprezentanții companiei cunoșteau că asemenea riscuri sunt întâlnite în acest domeniu de activitate, vinovăția persoanei juridice putând îmbrăca forma intenției indirecte ca formă de tipicitate subiectivă specifică infracțiunii de omor.

Aceeași exigență analitică este impusă autorităților de aplicare a legii și în cazul unor infracțiuni intenționate îndreptate împotriva vieții comise prin omisiune, fiind esențială dovedirea formei de vinovăție specifică persoanei juridice, distinct de eventuala formă de vinovăție a altor persoane fizice implicate în procesul decizional.

Un exemplu util este oferit în acest sens de jurisprudența elaborată în cazul People vs. Film Recovery Systems.

Într-un proces fără jurați, Curtea de circuit din Cook (Statele Unite ale Americii ) a constatat că cei trei directori ai Film Recovery Systems erau responsabili pentru condițiile la locul de muncă atât de nesigure încât au dus la otrăvirea lui Stefan Golab, un imigrant polonez în vârstă de 59 de ani.

Cei trei bărbați condamnați au fost Steven J. O’Neil, fostul președinte al Film Recovery Systems, Charles Kirschbaum, supervizorul uzinei și Daniel Rodriguez, șeful uzinei.

Film Recovery Systems, o companie specializată în recuperarea argintului din pelicula de film care avea sediul în Elk Grove Village, o suburbie la nord de Chicago, a fost condamnată pentru ucidere din culpă.

În susținerea acuzării s-a susținut a susținut că dl Golab a murit pe 10 februarie 1983, din cauza expunerii la vapori de cianură de hidrogen într-o fabrică care a recuperat argint din folie veche. Procurorii au susținut că inculpații cunoșteau problema și că lucrătorii s-au plâns adesea că se simt rău.

Procurorii au mai susținut că mulți dintre angajații uzinei nu vorbeau sau citeau limba engleză, nu puteau citi avertismente și nu au fost informați despre pericolele lucrului cu cuve clocotite de substanțe chimice. La proces, martorii au spus că domnul Golab a murit la o săptămână după ce s-a plâns de boală.

Judecătorul american a motivat în decizia sa, afirmând: „Condițiile în care lucrătorii și-au îndeplinit sarcinile erau total nesigure.” El a spus că directorii au fost „pe deplin informați” despre condițiile periculoase ale fabricii, reținând în sarcina acestora intenția directă specifică infracțiunii de omor.

Richard M. Daley, procurorul statului Cook County, a declarat că verdictele „înseamnă că angajatorii care își expun cu bună știință lucrătorii la condiții periculoase care duc la rănire sau chiar la moarte pot fi considerați penal responsabili pentru rezultatele acțiunilor lor”.

Deși acuzațiile de ucidere din culpă împotriva corporațiilor nu sunt chiar atât de rare, însă cele de omor sunt extrem de rare, în cazul Film Recovery Systems, procurorul a acuzat că persoana juridică inculpată a „creat cu bună știință o probabilitate mare de deces sau vătămare corporală gravă”. Mai mult, conform probatoriului administrat a rezultat că societatea inculpată a ordonat ca sigla reprezentând craniul cu oase să fie dezlipită de pe butoaiele toxice, tocmai pentru a nu genera panică în rândul angajaților care se simțeau în fiecare zi mai rău[22].

Vinovăția persoanei juridice inculpate a fost reținută pe baza unei conduite caracterizate de omisiune – nefurnizarea unor echipamente adecvate de protecție, lipsa unui instructaj adecvat salariaților, omisiunea de a construi un sistem de ventilație adecvat mediului toxic de lucru.

Extrem de relevantă pentru stabilirea condițiilor de tipicitate subiectivă ale unei activități ilicite reținute în sarcina unei persoane juridice, este și conduita adoptată în relațiile de afaceri, comercializarea unor produse a căror utilizare poate cauza moartea fiind necesar să antreneze răspunderea penală pentru comiterea unei infracțiuni contra vieții persoanei dacă o asemenea urmare a intervenit.

Deciziile managementului unei companii prin care se urmărește obținerea unui profit consistent trebuie să aibă în vedere evitarea unor pierderi, însă analiza acestor decizii prin raportare la urmările produse este deosebit de necesară în procesul de stabilire a vinovăției companiei acuzate.

Un exemplu extrem de relevant este cel oferit de decizia Ford Motor Company de a comercializa o mașină subcompactă, cunoscută sub marca Ford ”Pinto” care a a devenit faimoasă în anii 1970 pentru că a izbucnea în flăcări ori de câte ori rezervorul său de benzină era rupt în urma unei coliziuni.

Procesele pornite la sesizarea persoanelor rănite și a succesorilor persoanelor decedate în urma acestor evenimente rutiere cu final tragic au demonstrat modul în care compania a accelerat producția și apoi comercializarea acestei mărci.

În 1972, un Ford ”Pinto” condus de d-na Gray s-a blocat când intra pe o bandă de îmbinare pe o autostradă din California, fiind lovit în spate de o altă mașină care circula aproximativ treizeci de mile pe oră (aproximativ 55km/h). Rezervorul de benzină al autoturismului marca Ford ”Pinto” s-a rupt, eliberând vapori de benzină care s-au răspândit rapid în habitaclu. O scânteie a aprins amestecul, iar mașina a explodat într-o minge de foc. D-na Gray a murit câteva ore mai târziu, iar pasagerul, în vârstă de treisprezece ani, a suferit arsuri desfigurante și a trebuit să suporte zeci de intervenții chirugicale.

Familia d-nei Gray a formulat o cerere de chemare în judecată împotriva Companiei Ford, iar juriul a acordat nu numai 2,516 milioane de dolari familiei, dar și 125 de milioane de dolari pentru a pedepsi Ford pentru comportamentul său. Ford a făcut apel la hotărâre, iar instanța a redus acordarea daunelor punitive la 3,5 milioane de dolari. Cu toate acestea, instanța a respins cererea lui Ford de a renunța în întregime la acordarea daunelor punitive, constatând că Ford a pus în pericol viața a mii de proprietari Pinto.

În urma probelor administrate, autoritățile judiciare americane au reținut că documentele interne ale companiei au arătat că Ford a testat în secret marca Pinto de mai mult de patruzeci de ori înainte de a fi lansat pe piață și că rezervorul de combustibil al lui Pinto s-a rupt la fiecare test efectuat la viteze de peste douăzeci și cinci de mile pe oră. Această ruptură a creat un risc de incendiu. Inginerii Ford au luat în considerare numeroase soluții la problema rezervorului de combustibil, inclusiv căptușeala rezervorului de combustibil cu o vezică de nailon la un cost de 5,25 USD până la 8,00 USD per vehicul, adăugarea de protecție structurală în partea din spate a mașinii la un cost de 4,20 USD per vehicul și plasarea unui deflector de plastic între rezervorul de combustibil și carcasa diferenţialului la un cost de 1,00 USD per vehicul. Niciunul dintre aceste dispozitive de protecție nu a fost folosit.

Ignorarea acestor costuri de siguranță a fost obiectivul declarat al producătorului, intenția declarată a acestuia fiind aceea ca autoturismul Ford ”Pinto”  să nu coste un cent peste 2.000 de dolari. Așadar, chiar și atunci când un test de impact a arătat că o bucată de plastic care valora un dolar a împiedicat perforarea rezervorului de benzină, alternativa a fost abandonată, fiind calificată cost suplimentar și greutate suplimentară.

Când Ford dezvolta ”Pinto”, compania avea nevoie în grabă de o mașină la preț scăzut pentru a concura cu alte produse de import din Europa sau din Japonia

Producția autoturismului Ford ”Pinto” a fost accelerată în doar douăzeci și cinci de luni, astfel încât să poată fi inclus în linia Ford din 1971, intervalul de timp normal pentru testarea și producere unui model de mașină nou fiind de aproximativ patruzeci și trei de luni.

S-a demonstrat fără dubiu că în timpul programului de producție accelerat, Ford a conștientizat aceste riscuri grave asociate cu rezervorul de combustibil al modelului Pinto, dar a continuat oricum cu programul său de producție. Reprezentanți companiei au decis de asemenea să continue, chiar dacă Ford deținea brevetul pentru un rezervor de benzină mult mai sigur.

Întârzierea companiei în aplicarea deciziei de a efectua îmbunătățiri minime și ieftine a fost doar consecința unei decizii  de „analiza cost-beneficiu” internă a Ford, care a acordat doar o valoare pecuniară vieții umane, compania susținând că nu a ar fi fost profitabil să procedeze la asemenea schimbări mai devreme.

În mod cinic, analiza cost-beneficiu efectuată în cadrul companiei Ford a arătat că este mai ieftină suportarea proceselor și a unor tranzacții decât un remediu adus designului Pinto.

Compania Ford cunoștea existența riscului, însă a preferat plata unor sume consistente de bani pentru a soluționa procesele de daune în afara instanței și pentru  a efectua acțiuni susținute de lobby împotriva standardelor de siguranță.

Ford Pinto a fost unul dintre cele mai bine vândute autoturisme. Până în 1977, noile modele Pinto au încorporat câteva modificări minore necesare pentru a îndeplini standardele federale pentru siguranța autoturismelor.

Cazul d-nei Gray a fost doar unul dintre cele peste o sută de procese care au fost intentate din cauza unor defecte de design ale modelului Pinto care au dus la incendii ale rezervorului de combustibil. Estimările consideră că au avut loc între 500 și 900 de decese prin arsuri în urma accidentelor în care au fost implicate autoturisme Ford Pinto. Cu siguranță că acești oameni nu ar fi fost uciși sau chiar răniți grav dacă mașina nu ar fi izbucnit în flăcări[23].

Cazul Ford Pinto a trimis un mesaj producătorilor de automobile conform căruia, dacă vor alege în continuare să ignore considerentele de siguranță, vor fi pe propriul lor risc financiar. Acest caz a ajutat la îndepărtarea industriei de automobile de la principiul „siguranța nu vinde”, generând accentuarea caracteristicilor de siguranță în procesul de producție al autoturismelor.

În 1978, în urma unei investigații a Administrației Naționale pentru Siguranța Traficului pe Autostrăzi, Compania Ford a rechemat toate cele 1,5 milioane de Pinto din 1971–76, pentru modificarea sistemului de alimentare cu combustibil.

Această reacție intervine relativ târziu, când incendiile cauzate de amplasarea rezervorului de combustibil deveniseră notorii, reclama difuzată pentru comercializarea autoturismului conținând exprimarea: „Pinto te lasă cu acel sentiment cald”.

În condițiile în care pentru o perioadă foarte mare de timp, rechemarea autoturismelor a fost respinsă pe motivul dimensiunii costurilor de modificare, se poate susține în concepția formelor de vinovăție menționate în legea penală română, că persoana juridică a acceptat indirect producerea morții unor persoane în scopul evitării unor pierderi sau diminuări ale profitului.

Chiar dacă persoana juridică nu urmărea moartea sau lezarea gravă a integrității corporale a unor persoane, urmărind cu orice preț evitarea unei reduceri a profitului, aceasta a acceptat în mod indirect producerea unor evenimente rutiere cu final tragic, putând fi antrenată răspunderea sa pentru comiterea unei infracțiuni intenționate îndreptate împotriva vieții persoanei.

V. Concluzii

Deși calificată în doctrină drept un concept abstract, pe motivul unei imposibilități materiale de acțiune fizică și de a fi caracterizată de o anumită stare mentală, persoana juridică exercită drepturi și execută obligații corelative care nu pot reprezenta decât consecința acțiunilor fizice a unor persoane cu drept de a angaja persoana juridică. Aceste persoane aflate în exercitarea atribuțiilor de serviciu acționează cu o anumită stare mentală în numele și sub egida companiei[24].

Într-o economie în care companiile dețin un loc esențial pe piața de bunuri și servicii, rolul determinant este atribuit unor entități care nu mai pot fi considerate fictive, deoarece persoana juridică are un patrimoniu distinct de cel al persoanelor fizice care o compun și deci drepturi și obligații diferite de cele ale celorlalți membrii.

Atât în zona raporturilor juridice specifice capacității de folosință, cât și în planul raporturilor sociale în general, persoana juridică are o existență reală proprie, paralelă cu existența membrilor ei. După cum s-a afirmat în mod întemeiat în literatura de specialitate, ”persoanele juridice se nasc, trăiesc și mor, se află într-o stare de sănătate bună sau deplorabilă, sunt înconjurate de prieteni și dușmani și au posibilitatea de a face parte dintr-o familie”[25].

Chiar în condițiile reglementării actuale, autoritățile de aplicare a legii mai au în vedere în procesul de formulare a unei acuzații și dificultatea tehnică prin care se poate aplica o pedeapsă unei entități colective cum este persoana juridică, fiind cu certitudine cunoscut că un eventual tratament sancționator aplicabil persoanei juridice nu trebuie să coincidă cu sancțiunea aplicabilă persoanelor fizice care compun respectiva companie, uneori chiar formele de vinovăție fiind diferite în contextul comiterii unei singure acțiuni.

Egalitatea de tratament sancționator între pedeapsa aplicabilă persoanei juridice și pedeapsa aplicabilă persoanelor fizice din constituirea acesteia, trebuie stabilită prin raportare la scopul în care este aplicată o eventuală pedeapsă, respectiv în planul eficienței sancțiunii.

Reținând lipsa unei posibilități materiale de acțiune fizică, o sancțiune privativă de libertate nu va avea niciodată eficiența necesară, chiar dacă este aplicată reprezentanților persoanei juridice, deoarece o societate constituită în scopul comiterii de acte infracționale va găsi cu ușurință înlocuitori pentru acei reprezentanți privați de libertate, iar activitatea infracțională se va perfecționa, persoana juridică putând dezvolta un mod de operare mult mai greu detectabil de agențiile de aplicare a legii.

Pentru eficiența unui regim sancționator aplicabil persoanei juridice care răspunde penal, legiuitorul are în vedere existența preponderent patrimonială a persoanelor juridice, sancțiunea cu efecte în plan patrimonial devenind uneori mult mai eficientă decât o eventuală sancțiune aplicată persoanei fizice. În condițiile în care una dintre pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice este dizolvarea, apreciem că o astfel de individualizare a tratamentului sancționator are cele mai mari șanse de a preveni orice posibilitate de reiterare a conduitei infracționale.

În același timp, într-o societate în care persoana juridică este o realitate economică esențială unei dezvoltări durabile, un angajator de prestigiu și uneori chiar un nume de referință pe piața anumitor servicii și produse, în măsura în care comportamentul infracțional nu are caracterul unei constante, o pedeapsă pecuniară este necesară și suficientă, în acest mod putând fi atins scopul preventiv și coercitiv al procesului penal.

Salvarea și recuperarea ”morală” a unei persoane juridice se dovedesc a fi o opțiune mult mai avantajoasă în societatea modernă, ipoteza unei dizolvări impunând uneori costuri sociale și economice mult mai greu de suportat chiar pe termen îndelungat.

Aceasta pare a fi și viziunea autorităților de aplicare a legii din Statele Unite ale Americii. Astfel, în cazul unei companii – C.R. Bard, Inc – s-a reținut vânzarea unor dispozitive medicale (catetere pentru inimă), fără existența unor teste prealabile de verificare a modului de funcționare și a riscului pe care l-ar prezenta folosirea unor asemenea dispozitive. Ca urmare a unor probleme generate de folosirea acestor aparate, a intervenit decesul unui pacient, iar în cazul altor 12 persoane au fost semnalate probleme medicale extrem de severe, compania fiind obligată să retragă de pe piață un număr foarte mare de dispozitive.

În cazul C.R. Bard, o acțiune de executare împotriva unei companii de dispozitive medicale, a fost introdusă de Biroul Procuraturii S.U.A. din Boston pentru 391 de infracțiuni, inclusiv pentru diverse încălcări ale Legii federale pentru alimente, medicamente și produse cosmetice. Compania a pledat ca vinovată pentru infracțiunea de experimentare ilegală pe oameni, recunoscând punerea în circulație a unui număr redus de dispozitive medicale, tocmai în scopul de a observa dacă sunt sigure și eficiente, posibilitatea intervenirii unor urmări grave neputând fi stabilită pe baza unei analize teoretice în condițiile în care aparatele nu fuseseră testate în prealabil.

Acceptând acordul companiei C.R. Bard și pledoaria de vinovăție, judecătorul Tribunalului Districtual Wolf a condamnat acțiunile companiei scriind că „în opinia acestei instanțe.. … ofițerii și directorii Bard… sunt responsabili moral pentru o cultură corporativă care a plasat potențialul profit mai presus de valoarea vieții umane.

Sancțiunea principală aplicată a constat în plata unei amenzi penale în valoare de 30.900.000 USD, însă din perspectiva conformității cu activitatea companiei C.R.Bard, ca parte a acordului, companiei i s-a impus să implementeze un program de conformitate elaborat de autorități[26].

Deși multe dintre prevederi par rudimentare în conformitate cu standardele actuale ale programului de conformitate, aceasta a marcat pentru prima dată când o companie de științe a vieții a fost obligată să implementeze un program de conformitate care încorporează „Șapte Elemente”. pentru a vedea conformitatea corporativă ca o prioritate.

Compania a fost plasată sub supravegherea unui organism special de coordonare și conducere format din persoane desemnate de autorități, consimțind la angajarea unor specialiști și consultanți a căror atribuție consta în verificarea permanentă a conformității produselor cu normele legale, fiind obligată în același timp să emită raportări periodice către Food and Drug Administration.

Prima apariție a unui program de conformitate apare ca urmare a înțelegerii S.U.A. c. C.R. Bard, Inc. în 1994, iar o asemenea măsură cu caracter sancționator a avut cu prioritate un scop preventiv, scop care a fost cu certitudine atins, compania rămânând în continuare un nume de referință într-un domeniu de maxim interes pentru întreaga societate.

Chiar dacă am aborda o asemenea situație de fapt din perspectiva modului de definire a vinovăției în legea penală română și am ajunge la concluzia că respectiva companie putea avea o reprezentare certă asupra consecințelor punerii în exploatare a aparatelor în absența unei testări, respectiv ar putea fi reținută intenția indirectă, compania acceptând posibilitatea pierderii de vieți omenești, observăm că scopul procesului penal a fost unul nu atât sancționator cât preventiv, cerințe de interes social major impunând salvarea unei asemenea companii tocmai prin intermediul programului de conformitate impus.

Acest program reprezintă un set de politici și proceduri interne ale unei companii puse în aplicare pentru a respecta legile, regulile și reglementările sau pentru a susține reputația companiei. O echipă de conformitate examinează regulile stabilite de organismele guvernamentale, creează un program de conformitate, îl implementează în întreaga companie și impune respectarea programului.

Primul pas pentru implementarea unui program de conformitate presupune asigurarea deplinei concordanțe între programul de conformitate al companiei și  politicile și așteptările clar definite ale aceleiași companii. Programul scris trebuie să fie disponibil pentru toți angajații, fiind necesară actualizarea și revizuirea periodică a politicilor și asigurarea că, în funcție de nevoile noilor angajați, programul este revizuit într-un termen rezonabil de la integrarea acestora

Odată ce așteptările programului sunt clar definite, se impune desemnarea unui ofițer de conformitate sau a unui comitet de conformitate care să supravegheze programul. Acest angajat sau grup de angajați ar trebui să aibă un istoric și cunoștințe profunde despre comportamentul etic și în funcție de modul în care este structurată compania, ar trebui să raporteze direct CEO-ului.

Un aspect crucial al implementării unui program de conformitate la locul de muncă este cheltuirea timpului și a banilor pentru a se asigura că toți angajații sunt familiarizați și instruiți corespunzător cu noul set de standarde ale programului.

Găzduirea de întâlniri anuale sau trimestriale la nivel de companie care abordează orice preocupări sau actualizări cu privire la programul de conformitate, precum și asigurarea faptului că toți angajații noi urmează cursul de formare pentru conformitate în primele luni de angajare, va ajuta la menținerea unui program de conformitate de succes.

* * *

În condițiile unei reglementări legislative în care fapta persoanei juridice nu poate fi concepută în afara faptei persoanei fizice care, prin acțiunile sau inacțiunile ei determină conduita persoanei juridice, dar în care simpla legătură de fapt ori de drept între persoana fizică și persoana juridică nu poate antrena în mod obligatoriu și răspunderea penală a persoanei juridice, un deziderat esențial presupune instituirea acelor mecanisme de coordonare, avertizare și control de la nivelul persoanei juridice prin care să fie evitată implicarea persoanei juridice ca subiect al activităților infracționale.

Orice conduită ilegală care ar putea degenera și implica însăși compania poate fi identificată, izolată și adusă în mod operativ la cunoștința autorităților, tocmai în scopul evitării unor grave prejudicii de imagine care ar putea fi provocate prin implicarea respectivei persoane juridice într-un dosar de urmărire penală, indiferent de calitatea procesuală deținută.

Rămâne esențială crearea mecanismelor necesare unui asemenea demers la nivelul fiecărei companii, fiind cunoscut că autoritățile pot ajunge să cunoască cu mare dificultate și după un interval consistent de timp, o anumită situație de fapt care ar putea întruni condițiile de tipicitate ale unei infracțiuni.


[1] J. Pradel, Droit penal compare ed. 2, Ed. Dalloz, 2002, p. 351.
[2] J.R. Spencer, L homicide involontaire et la responsabilite des personnes morales et de leurs dirigeants: le mouvement pour la reforme en droit anglais în Le Droit Penal a l aube du troisieme millenaire. Melanges offerts a Jean Pradel, Ed. Cujas, Paris 2006.
[3] F. Belghoul, L extension de la responsabilite penale des personnes morales, dizertație, Orleans, 2005, p. 8.
[4] F. Streteanu, R. Chiriță, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. C.H. Beck, București 2007, p. 27.
[5] S. Geeroms, La responsabilite penale de la personne morale: un etude compare în Revue International de Droit Compare, 1996, p. 564.
[6] Monitorul Oficial nr. 575/29 iunie 2004.
[7] Monitorul Oficial nr. 510/24 iulie 2009.
[8] Monitorul Oficial nr. 601 din 12 iulie 2006.
[9] Accesabilă la adresa www.portaljust.ro.
[10] Monitorul Oficial, Partea I nr. 245 din 24 martie 2023.
[11] Monitorul Oficial, Partea I nr. 757 din 12 noiembrie 2012.
[12] J. Messine, Tendances recentes en droit penal et en procedure penale, in Melanges offerts a Robert Legros, Ed. ULB, Bruxelles, 1985, p. 645.
[13] Republicat in M.Of. nr. 191-193/634 din 1 X.2010.
[14] C.Roxin, Derecho Penal. Parte General (traducere din limba germană), vol I, Ed. Civitas Madrid, 1997, p. 258.
[15] Cass., crim., 9 Novembre 1999, Nr. 98 – 81.746.
[16] C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal roman. Partea generala, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2014, p. 153-154.
[17] Curtea de Apel Bacău, decizia nr. 1294/2016 din 29 noiembrie 2016, nepublicată.
[18] Decizia Curții Constituționale nr. 156 din 27 martie 2018, Monitorul Oficial nr. 474 din 8 iunie 2018.
[19] S. Zirulia, ThyssenKrupp, fu omicidio voluntario, le motivazioni della Corte d Assise – http://wwwpenalecontemporaneo it.
[20] Corte d Assise di Torino, 15 aprilie 2011, http://www.lastampa.it/ – web/doenload/pdf/sentenza-thyssen.pdf.
[21] (Decreto Legislativo 8 giugno 2001, n. 231-„Disciplina della responsabilita’ amministrativa delle persone giuridiche, delle societa’ e delle associazioni anche prive di personalita’ giuridica, a norma dell’articolo 11 della legge 29 settembre 2000, n. 300” pubblicato nella Gazzetta Ufficiale n. 140 del 19 giugno 2001).
[22] D. Rosner, When does a worker s death became murder? – American Journal of Public Health nr. 4/2000 p. 535.
[23] G.T. Schwartz, The Myth of the Ford Pinto Case, în Third Annual Lecture in the Pfizer Distinguished Visitors Series at Rudgers School of Law, Newark, 1990, p. 1015.
[24] V. Todarello, Corporations don t kill people – People do: Exploring the goals of the United Kingdom s Corporate Homicide Bill, în New York Law School Law Review, vol 46, 2002-2003, p. 851.
[25] L. Saenko, D l imputation par amputationou la mode alleged engagement de la responsabilite penale des personnes morales – Droit Penal, Lexis Nexis, nr. 7, 8/2009, p. 9.
[26] S.M Kowal, Corporate Compliance Programs: A shield against criminal liability, Food and Drug Law Journal, vol 53, 1998, p. 519 – 520.


Judecător Raul Alexandru Nestor, Tribunalul București

Citeşte mai mult despre , , , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership