Secţiuni » Articole » Opinii
Opinii
Condiţii de publicare
Banner BA-01
Servicii JURIDICE.ro
Banner BA-02
Afaceri transfrontaliere Articole Opinii SELECTED

Urmările trecutului. Anii 1989-2008-2014-2022 și consecințe (2). G.H. Bush, războiul din Irak, politica față de Rusia și globalismul

5 iulie 2023 | Simona M. VRĂBIESCU KLECKNER
Simona M. Vrăbiescu Kleckner

Simona M. Vrăbiescu Kleckner

« 1. G.H. Bush și politica sa față de Europa de Est și China

G.H. Bush și războiul din Irak

La 2 august 1990, G.H. Bush a lăsat pasivitatea, intrând în priză, datorită invadării Kuweitului de către Irak. Principala cauză era situația sondelor petroliere din Golful Persic ajunse în mâna Irakului. Voi arăta câteva aspecte pentru a se putea face niște comparații.

G.H. Bush a reușit o alianță cu Margaret Thatcher anti-Saddam Hussein, cu acordul lui Gorbaciov și al Chinei, în vederea unei rezoluții în Consiliul de Securitate ONU, în baza căreia Saddam, până la data de 15 ianuarie 1991, trebuia să se retragă din Kuweit.

Invazia periclita țările prietene din regiune și amenința viața kurzilor din nordul Irakului.
Înainte de atac, Bush a ținut o cuvântare televizată, menționând pentru prima dată Noua Ordine Mondială (NWO), spunând că Administrația sa crede că ”o agresiune nu poate fi sancționată decât dacă slăbim rolul mărit și constructiv al Consiliului de Securitate ONU, pentru o nouă și mai pacifistă ordine mondială”, subiect despre care voi scrie mai pe larg în Capitolul V al acestui studiu[1].

Data de 15 ianuarie 1991 fiind depășită, atacul numit „Desert Storm (Furtună în Deșert)”, condus de Generalul Norman Schwarzkopf, a început asupra aeroporturilor și bazelor de armament din Irak și apoi a fost extins asupra forțelor aeriene.
Saddam dăduse foc la 500 de puțuri de petrol, ce aveau să ardă până în 1993.

La 28 februarie 1991, Președintele Bush a ordonat o încetare temporară a operațiunilor militare, după ce Irakul pierduse 50.000 de soldați, cu distrugerea infrastructurii și a unei bune părți din Kuweit.
Costul atacului s-a ridicat la multe sute de miliarde de dolari, părerea lui John Bolton fiind că Saddam ar fi trebuit să fi fost înlăturat în 1991 din funcție, atunci când a agresat Kuweitul[2].
Dar, cu toată cheltuiala făcută, G.H. Bush a lăsat neterminat războiul contra lui Saddam, care va continua în 2003, cu un alt efort financiar și alte pierderi de vieți omenești.

Ulterior, kurzii au fost ajutați prin diverse organizații ale SUA, UE și ONU, și anume: Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID), Centrul de Formare pentru Acțiune Directă și Cercetare (DART), Comandamentul European al Statelor Unite (EUCOM) și Agenția ONU pentru Refugiați (UNHCR).
Dennis Ross scrie că obiectivul principal al războiului fusese îndeplinit, în sensul că statele din regiune vor realiza mai mult ca oricând puterea Americii, datorită implicării acesteia în zonă[3].

Am redat episodul războiului din Irak pentru a arăta interesul viu al lui G.H. Bush de a intra în război în această regiune, motivat de invadarea Kuweitului, comparat cu lipsa de interes a Americii față de invadarea Europei de Est, pe care aceasta a ignorat-o.
Motivul principal umanitar în favoarea kurzilor a fost invocat și pentru a se obține o Rezoluție ONU favorabilă atacului și care, la rândul ei, va facilita autorizarea de fonduri din partea Congresului SUA pentru acest război.

În 1991, după învingerea Irakului, dar fără să fie eliminat Saddam din funcție, în schimb, au fost lăsate în regiune trupe formate din zeci de mii de militari, care au bombardat sporadic Irakul și au inspectat armamentul acestuia, fiind aplicate o serie de sancțiuni economice.

La Conferința de la Madrid din octombrie 1991, G.H. Bush a inițiat reluarea negocierilor de pace între Israel și palestinieni, urmate de înțelegeri bilaterale, dar fără rezultate, situație lăsată în urmă Președintelui Bill Clinton.

G.H. Bush și URSS

Strategia politicii lui G.H. Bush era sprijinul dat în continuare lui M. Gorbaciov, ca el să poată menține controlul, în vederea păstrării stabilității politice, fapt ce îl interesa cel mai mult.

Atât Bush cât și premierul britanic M. Thatcher chiar păreau a crede că Gorbaciov este un ”bona fide” reformator al comunismului, el primind, în 1990, ”Nobel Peace Prize” pentru eliberarea țărilor est-europene.
În schimb, persoane cu experiență în legătură cu sistemul comunist, precum David Funderburk, fostul Ambasador american la București, dar și alții, își dădeau seama că Gorbaciov dorea doar să refacă economia muribundă a URSS cu ajutoare financiare vestice.

G.H. Bush și James Baker îl favorizau pe M. Gorbaciov, care, conform celor scrise de David Funderburk, primea ajutoare financiare și transfer de tehnologie[4].
Dar, când a realizat că reformele lui Gorbaciov nu erau de factura unei schimbări de fond de la comunism spre democrație și după ce a așteptat trei ani ca reformele Perestroika și Glasnost să producă rezultatele așteptate, Administrația Bush nu a mai avansat fonduri pentru acesta[5].

Între timp, republicile socialiste sovietice își doreau independența și-l susțineau pe Boris Elțîn, care, în iunie 1990, a fost ales Președintele Rusiei, cea mai mare republică ce încă făcea parte din URSS, acesta obținând 90% din voturile exprimate.

B. Elțîn avea un mare obiectiv strategic: dezmembrarea URSS-ului și transformarea Rusiei într-un stat capitalist democratic și independent.
El nu era un personaj popular la Washington, știindu-se că: este alcoolic, urmărea să-și facă publicitate și îl ataca gratuit pe Gorbaciov, iar G.H. Bush și Brent Scowcroft credeau că una era eliberarea Europei de Est și alta destrămarea URSS-ului, ei nefiind pentru destabilizare.

Alarmat, la 30 iulie 1990, G.H. Bush a venit oficial la Moscova pentru semnarea tratatului START I, dar mai ales pentru a ajuta poziția precară a lui Gorbaciov.
Împreună au plecat în Ucraina, unde populația își dorea independența și unde Bush a declarat: ”Libertatea nu este același lucru cu independența. Americanii nu vor sprijini independența cu un despotism local. Nu-i voi ajuta pe cei care promovează un naționalism sinucigaș bazat pe ură etnică.”
Intenția sa a pierdut audiența pentru că a vrut să pledeze în favoarea intereselor lui Gorbaciov și contra celor ale unei țări subjugate care-și dorea independența[6].

Fac o paranteză, tot de când Bush devenise Președinte, țin minte și cazul Namibiei, care, în 1990, se lupta în cadrul ONU pentru independență. Atunci, el a putut negocia un acord cu statele ocupante și, în cele din urmă, având trupe americane prezente la fața locului și cu o rezoluție favorabilă adoptată de Consiliul de Securitate a reușit să obțină independența acestei țări.
Pentru G.H. Bush, diferența dintre Namibia și Ucraina era interesul său în susținerea lui Gorbaciov, mizând pe ideea stabilității politice a URSS-ului.

M. Gorbaciov, văzând că pierde susținerea republicilor, la 4 august 1991 a negociat cu B. Elțîn un tratat unional, dar unele republici au refuzat să participe și au pus în acțiune vechea gardă comunistă, care la 17-19 august 1991 l-au arestat. Atunci G.H. Bush a vorbit, lăudându-l public pe Gorbaciov pentru tot ce a făcut pentru țara lui și exprimându-și speranța ca B. Elțîn să reușească să-l elibereze, pentru ca situația să revină la normal cât mai repede[7].

Cu ajutorul suporterilor săi, Elțîn, cu sprijinul Curții Supreme și luând inițiativa de a vorbi de pe turela unui tanc, a reușit ca puciul să fie un eșec. La 20 august 1991, acesta a preluat comanda Guvernului și, la 21 august, cei vinovați au fost arestați[8].

De îndată ce a preluat conducerea Guvernului, B. Elțîn a semnat un decret prin care a suspendat Partidul Comunist de pe teritoriul URSS-ului, dispunând confiscarea tuturor proprietăților și sigilarea documentelor partidului – care la 6 noiembrie 1991 a fost interzis.
Iar, până la 16 decembrie 1991, fiecare republică și-a declarat independența[9].
La 8 decembrie 1991, a fost semnat la Belavezha un acord între Rusia, Ucraina și Belarus hotărând sfârșitul URSS și al tratatului din 1922, formându-se Comunitatea Statelor Independente (CSI) și fiind recunoscută independența țărilor Baltice, ceea ce a făcut ca Ucraina, Armenia și Kazahstan să-și proclame și acestea propria independență.

Atunci, a fost dizolvat Congresul Deputaților Poporului, creat de Gorbaciov, și desemnat în loc un Consiliu al Reprezentanților Republicilor CSI rămase în cadrul Uniunii, cu sediul la Minsk. Ulterior, Elțîn l-a contactat telefonic pe G.H. Bush, care, luat prin surprindere, i-a acordat pe loc tot sprijinul[10].

La 12 decembrie 1991, Curtea Supremă a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse a ratificat înțelegerea și a schimbat numele Republicii în Federația Rusă.
La 21 decembrie 1991, a avut loc Summitul Confederației CSI de la Alma-Ata, unde s-a căzut de acord că Rusia va fi înlocuitorul legal al URSS-ului cu privire la problemele politicii externe și celei financiare și că membrii CSI vor respecta teritoriul fiecărei națiuni[11].

La 25 decembrie 1991, toate schimbările au fost aprobate de Sovietul Suprem, URSS fiind dizolvat, iar Boris Elțîn luându-i locul lui Gorbaciov în Senat.
În aceeași zi, Gorbaciov l-a chemat la telefon pe G.H. Bush anunțându-l că i-a transferat lui B. Elțîn toate codurile privind lansarea unui atac nuclear[12].
Cu această ocazie, Bush a făcut o declarație televizată spunând că ”mișcarea revoluționară a lui Gorbaciov a transformat URSS. Confruntarea nucleară s-a încheiat (…) politica lui Gorbaciov a susținut și stabilit pacea”[13], dar nu a spus nicio vorbă de contribuția la evenimente și de preluarea puterii de către B. Elțîn și nici că acesta i-a cerut sprijinul prin J. Baker, Secretarul de Stat al SUA.

Pe scurt, Boris Elțîn a reușit ceea ce Gorbaciov nu ar fi avut de gând să facă, pentru că misiunea sa fusese tocmai să salveze URSS-ul comunist cu ajutor capitalist.
Cum a reușit B. Elțîn colapsul URSS, care era înarmată până în dinți și de care Occidentul se temea – mai ales prudentul Președinte G.H. Bush?
Armele nucleare și cele convenționale, care se aflau din 1991 în Belarus și Kazahstan, au fost trimise în 1992 în Rusia, în baza înțelegerilor de la Belevezha și Alma-Ata, dar nu și cele din Ucraina, care nu voia să abandoneze cele 2250 de arme nucleare aflate pe teritoriul său.
Toate codurile armelor strategice ale țărilor CSI, care erau deținute de Moscova, au trecut sub controlul lui B. Elțîn, aceste mutări fiind ulterior consemnate în Acordul de la Lisabona din 1992.
Ucraina, sub presiunea Pentagonului, abia în noiembrie 1994 a semnat Nuclear Nonproliferation Treaty (NPT – Tratatul de Neproliferare a Armamentului Nuclear) și, până în 1996, a trimis toate armele nucleare deținute la Moscova, aflată sub conducerea lui Elțîn[14].

Și Memorandumul de Securitate din cadrul Conferinței OSCE din 5 decembrie 1994 a fost semnat de trei puteri nucleare, Rusia, SUA și Anglia, care confirmau că Belarus, Kazahstan și Ucraina sunt semnatare ale NPT, cu scopul de a abandona arsenalul lor nuclear Rusiei, care, în schimb, le asigura independența lor în cadrul hotarelor existente și faptul că nu vor fi amenințate de agresiuni, atacate nuclear ori puse sub presiuni economice pentru a face schimbări interne. În caz contrar, ele ar putea recurge pentru apărare la acest Tratat și vor putea apela la asistența Consiliului de Securitate ONU.

* * *

În opinia lui J. Meacham, care a avut acces la memoriile lui G.H. Bush, ”complotul nu a reușit, datorită lui Elțîn și nepriceperii celor care au complotat”. După trei zile, Gorbaciov a anunțat că a demisionat din funcția de secretar general al PCUS.
Bush a remarcat că Gorbaciov ”părea slăbit în urma măsurilor dure luate de Elțîn”, iar în ce privește America a spus că ”nu este obligația noastră să ne amestecăm în orice schimbare din URSS, ci doar ca ei să dorească pacea”[15].

Împreună cu B. Scowcroft, G.H. Bush era îngrijorat de demisia lui Gorbaciov și preluarea puterii de către B. Elțîn. Ei păreau mai mult alarmați decât bucuroși de prospectul desfacerii URSS și se bazau pe Gorbaciov, cu toate că acesta era un om al KGB-ului, care nici nu fusese ales în funcție, comparativ cu B. Elțîn.
Atunci, Bush ”a convocat Consiliul Național de Securitate, dându-și seama de neașteptata schimbare și a urgentat luarea de măsuri rapide înainte de a se pierde oportunitatea de a influența viitoarele evenimente spre a forma o lume nouă”[16].

* * *

În continuare, voi evoca și părerile lui Dick Cheney și ale lui Robert Gates despre B. Elțîn.
D. Cheney a fost membru al Comisiei de Intelligence a Camerei Reprezentanților (1979-1989), împreună cu R. Gates, care a făcut parte din CIA și a fost membru al Consiliului de Securitate Națională,
Ei doreau dezarmarea URSS-ului și, cu toate că au fost pentru cooperarea cu Gorbaciov, vedeau nevoia de a fi contactați și alți politicieni aflați la putere la Moscova, precum Boris Elțîn[17].

Apoi, D. Cheney, în calitate de Ministru al Apărării (1989-1993), l-a considerat pe Gorbaciov ca o figură istorică a secolului XXI, care nu a întrebuințat forța în dorința de a menține URSS-ul și care ulterior a fost forțat să-și dea demisia.
Cheney a fost mirat de succesul politic al lui B. Elțîn, ales în 1991 Președintele Rusiei și cu care s-a văzut de mai multe ori.
Când a venit, în iunie 1991, la Pentagon, Dick a constatat că Boris susținea faptul că mărirea bugetului militar de apărare ar fi o crimă contra populației, care a suferit destul în timpul comunismului. Și, de asemenea, se mira cum Elțîn l-a apărat pe Gorbaciov după arestare, considerând evenimentul ca unul istoric, care dădea de înțeles sfidarea lui Elțîn față de fosta politică a URSS.

Părerea lui Cheney era că obiectivele fostei Uniuni trebuiau să fie democratizarea, demilitarizarea, reforma economică, independența republicilor ș.a.
El nu aprecia atitudinea lui B. Scowcroft, consilier pentru Securitate Națională, din cauză că era prea prudent și nu dorea ruperea URSS, contrar părerilor sale în favoarea unei ruperi cât mai rapide, spre a da republicilor puterea în locul Moscovei[18].

Atât părerea lui R. Gates cât și a lui D. Cheney erau valabile ca gânduri sau sfaturi care nu s-au transformat în fapte.
După anul 1989, în era post-comunistă, Rusia ar fi avut nevoie de ajutor în vederea reformelor.
Această situație, tipică după un regim comunist, este descrisă de un fost colonel GRU ajuns în America, Stanislav Lunev, care, împreună cu Ira Winkler, în cartea „Through the Eyes of the Enemy. Russia’s Highest Ranking Military Defector Reveals Why Russia Is More Dangerous Than Ever (Prin ochii inamicului. Cel mai înalt dezertor militar al Rusiei dezvăluie de ce Rusia este mai periculoasă decât oricând)” (1998), au precizat că, după colapsul URSS-ului, când industriile au fost privatizate, un singur grup din Federația Rusă avea bani ca să cumpere aceste industrii, dar acesta nu s-a limitat numai la industrii ci și la Guvern.
Acest fenomen al privatizărilor s-a repetat după 1989 și în țările Est-Europene, în care mulți foști securiști s-au implicat în afaceri, influențând viitoarele guverne.
Fostul Președinte R. Nixon recunoaște nevoia de timp, admițând că Rusia nu putea deveni peste noapte prosperă, dar contactul acesteia cu Occidentul va conduce cu timpul la dezvoltarea economică a țării[19].

După trecerea acestui timp necesar, Leon Aron a scris cartea „Yeltsin. A Revolutionary Life (Elțîn. O viață revoluționară)” (2000), despre meritele Președintelui rus de a fi transformat după 1990 Rusia, care a devenit o țară mai liberă ca oricând, Elțîn fiind instrumentul care a produs profunda transformare a acestei țări și pe care el îl admira.

G.H. Bush și Federația Rusă

Imediat după dispariția URSS-ului, Organizația Națiunilor Unite a asigurat schimbarea numelui acestui stat în Federația Rusă și înregistrarea fostelor republici sovietice ca state independente, înainte de sesiunea Consiliului de Securitate din ianuarie 1992 referitoare la Agenda pentru Pace cerută de Secretarul General al ONU Boutros Boutros Ghali.

La 24 octombrie 1992, G.H. Bush a semnat Freedom Support Act (Legea pentru Sprijinirea Libertății), în vederea asistenței date de către ONU Rusiei și fostelor republici sovietice.
Cu această ocazie, a fost prezent la ONU și Boris Elțîn, iar Bush a lăudat acțiunea în vederea asigurării păcii.
Abia în noiembrie 1992, Președintele american a semnat o Directivă a Departamentului de Securitate Națională, ca o îndrumare în vederea unui sprijin umanitar dat Rusiei din partea Americii prin ONU[20].

Iar James Baker a plecat la sfârșitul lui decembrie 1991 la Moscova, când Boris Elțîn i-a confirmat că are controlul asupra armelor nucleare și tot atunci i-a dat de înțeles că ar dori relații reînnoite de încredere reciprocă între Administrația sa și cea americană, pentru a putea trece la democratizarea permanentă a Rusiei, schimbare ce avea mare nevoie de încurajări, îndrumări și ajutor financiar.

Atunci ar fi fost momentul potrivit în care G.H. Bush trebuia să-l ajute pe B. Elțîn ca să întărească reformele necesare, acordându-i sprijin moral și financiar. Ceea ce Bush nu a făcut.
Dar, politica lui G.H. Bush era deosebită, între China si Rusia. China, după dezastrul economiei lăsat de Mao, acum, sub Deng Xiaoping, am arătat că se refăcea printr-o combinație a unui sistem economic capitalist cu unul totalitar, cu oficiali comuniști corupți. Aceștia erau ajutați de Bush în timpul lui Deng, în plan comercial, financiar, cu armament și prin aprobarea Clauzei Națiunii celei mai Favorizate de două ori, el crezând că prin ajutoare va transforma China într-o democrație adevărată.

Rusia, după dezastrul economiei lăsat de URSS, se refăcea greu sub B. Elțîn, care și el ar fi avut nevoie de ajutoare pentru schimbarea fostului sistem economic în cel de piață și adoptarea unei noi Constituții pentru un stat democrat, cu revenirea statutului avut în trecut de Biserica Ortodoxă.
Dar ajutorul acordat de G.H. Bush era minim, probabil acesta neputând aprecia ce realizase Elțîn, un drum către reforme dificil, din cauza mentalității comuniste înrădăcinate de atât de mult timp.

Se pune întrebarea: De ce această diferență de tratament între China și Rusia, care ambele suferiseră de economii decimate?
O explicație ar fi referitor la China că aceasta avea o economie funcțională, Deng fiind mulțumit de ajutoarele primite.
În cazul Rusiei, poate s-a evitat refacerea Imperiului Țarist Rus, socotită probabil neavenită, sau G.H. Bush nu a putut stabili afaceri personale în Rusia, unde situația economică nu prezenta încă interes.

Pe când Richard Nixon, care avea simț politic și rămăsese foarte implicat în viitorul politicii americane, a realizat momentul critic al lui Boris Elțîn – similar cu ce lăsase Mao în urmă în China – cât și reținerea lui Bush față de acesta.

Ca atare, în aprilie 1991, Nixon a plecat la Moscova întâlnindu-se cu Gorbaciov și Elțîn.
Revenit acasă, a scris un scurt articol apărut în „Time Magazine”, în care a dezvăluit părerile sale despre Gorbaciov, pe care l-a numit „omul trecutului”, cu idei socialist-comuniste și cu reforme care nu funcționează, dar adăugând că relațiile cu el trebuie păstrate, acesta deținând comanda armelor nucleare. Despre Boris Elțîn, fostul Președinte american credea că era „omul viitorului”, pe care America trebuie să-l ia în considerare.

În plus, Nixon avea intenția să organizeze, între 11-12 martie 1992, în noul Centru Nixon, o conferință intitulată ”America’s Role in the Emerging World (Rolul Americii în noua lume)”, cu scopul de a influența schimbarea vederilor lui G.H. Bush și ale lui J. Baker, de la cele pro Gorbaciov către unele în favoarea lui Elțîn.

Înainte de conferință, în februarie 1992, Nixon a pregătit un articol intitulat ”How to Lose the Cold War (Cum putem pierde Războiul Rece)”, apărut în „New York Times” la 10 martie și în care, prin esența celor scrise, se adresa indirect lui G.H. Bush, ”ca el să propună mai multe milioane de dolari ajutor Rusiei, spre a preveni ca fosta URSS să revină la tiranie, or, mai rău, la haos” și, totodată, era o critică adusă lui Bush de a fi prea prudent: ”În lumina interesului, Vestul trebuie să facă orice să-l ajute pe Președintele Elțîn să reușească.”
Articolul fusese trimis la mai mulți analiști politici, dar nu toți erau interesați de cheltuielile respective, din cauză că America abia ieșise dintr-o recesiune, iar Rusia fusese ajutată în 1992 cu peste 1 miliard $.

La conferința amintită, Nixon a ținut un lung discurs subliniind că ”dacă SUA nu vine în ajutorul Rusiei, un nou despotism va reveni în fosta URSS, forțând America să cheltuiască mai mult pe apărare decât înaintea Războiului Rece”, acesta cerând ca America să pună imediat la dispoziția Rusiei 20 de miliarde $.
În răspunsul său, G.H. Bush i-a mulțumit lui Nixon pentru tot sprijinul acordat ani de zile, dar fără să specifice nimic cu privire la cele cerute (similar cu atitudinea sa la Malta), adăugând că apreciază sfatul său și subliniind: ”Am înțeles, apreciez… am investit mult ca să câștigăm Războiul Rece. Trebuie să investim ceea ce este necesar ca să câștigăm pacea. Dacă greșim, vom crea noi și profunde probleme pentru securitatea noastră.”

Spre satisfacția lui Nixon, peste două săptămâni, G.H. Bush și-a schimbat atitudinea, anunțând un ajutor de 24 de miliarde $ pentru fostele republici sovietice, de la 1 aprilie 1992[21].
Dar, de fapt, Bush a cerut instituțiilor internaționale, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, să înainteze cele 22 de miliarde $ Rusiei în tranșe anuale de câte 1 miliard $, începând din august 1992, probabil ca să evite să ceară acest lucru Congresului, care deja acorda ajutoare Chinei.
Din nefericire, în 1993 a scăzut prețul petrolului de la 24 la 14 $ barilul, coborând substanțial venitul generator de valută rusească, fapt care a contribuit la dificultățile tranziției impuse de Elțîn[22].

Boris Elțîn nu a vrut numai dezmembrarea imperiului comunist. Fiind un om foarte energic și care știa ce voia, a inițiat schimbarea sistemului economic și adoptarea unei noi Constituții adecvate unui stat democrat.

Ca să țină opoziția liniștită, iniția reformele cu grijă. Începând din ianuarie 1992, propusese o economie mixtă cu un puternic sector privat, adică o terapie de șoc, care anula fostele regulamente sovietice.
Ca urmare, la 29 ianuarie 1992, a semnat o directivă prezidențială care a dezlegat, după 75 de ani, supremația economiei de stat, dând voie cetățenilor să cumpere, să vândă și să revândă tot ce fusese proprietatea URSS, să cumpere ”vouchere” emise pentru a putea participa în diversele companii de stat, să cumpere apartamente ale municipalităților precum și să clădească case și conace particulare[23].

Vreau să adaug că în perioada anilor 1989-1990, în timp ce Gorbaciov se ocupa de eliberarea țărilor Est-Europene, Aleksandr Soljenițîn era în curs de a așterne ideile sale despre refacerea Rusiei eliberate de comunism, într-un eseu publicat în 1990 în „Komsomolskaya Pravda” și apoi în cartea sa intitulată „Rebuiding Rusia. Reflections and Tentative Proposals (Reconstrucția Rusiei. Reflecții și propuneri provizorii)”, publicată la New York în 1991.

Autorul scrie că sosise timpul decăderii comunismului, cu desființarea Partidului Comunist, dar odată cu schimbările respective trebuia multă grijă să nu se piardă libertatea individuală. El credea că era nevoie de restaurarea valorilor tradiționale ale poporului rus și nu de Perestroika cu idei socialiste, astfel ca republicile socialiste slave să poată alege fie independența, fie o unire cu Federația Rusă.
Soljenițîn prevedea întoarcerea la proprietatea privată pentru crearea unui climat de inițiativă particulară și libertate, cu condiția ca monopolul privat să nu înlocuiască fostul socialism de stat și mai era preocupat de întocmirea unei noi constituții.

Unele din grijile sale erau deja realizate de Boris Elțîn, cum fusese, în august 1991, interzicerea Partidului Comunist, la 5 septembrie 1991, dizolvarea Congresului Uniunii și, ulterior, înființarea unui Consiliu alcătuit din reprezentanții fostelor republici socialiste sovietice, iar, la 21 decembrie, același an, formarea de către fostele republici a confederației CSI.

G.H. Bush, globalizarea și Noua Ordine Mondială

Președintele G.H. Bush a fost considerat a fi un diplomat și expert în politică externă cu vederi universale, condus de o elită.
Când a fost Vicepreședinte l-a îndemnat pe Președintele Reagan să-l ajute pe Deng Xiaoping, care promitea democratizarea Chinei.
Și nu se poate să nu fi fost informat de CIA despre cuvântarea lui Gorbaciov din 1987, la a 70-a aniversare a Revoluției Bolșevice, când acesta a spus: ”Noi ne mișcăm către o nouă lume, o lume comunistă. Niciodată nu ne vom întoarce din această cale.”[24] Liderul sovietic a subliniat de fapt scopul comunist al lui Lenin, cel al unei lumi conduse de comuniști.

Când a preluat președinția, G.H. Bush a comunicat numai cu Președintele M. Gorbaciov, a cărui politică era oglindită în cuvântarea susmenționată, adică să îndrepte economia falimentară a URSS și să refacă puterea sovietică.

Atunci când Războiul Rece fusese încheiat, însuși G.H. Bush considera că putea exista o cooperare mondială, astfel, declarând în primăvara anului 1989, la Boston, că URSS ar putea fi integrată în ordinea internațională, idee ce a dezvoltat-o într-o cuvântare adresată Adunării Generale ONU, în ianuarie 1990, când a lansat conceptul ”The New World Order (NOW – Noua Ordine Mondială)”, spunând: ”Văd o lume fără granițe, cu comerț și, cel mai important, cu minți deschise, o lume care să sărbătorească o moștenire comună, aparținând întregii populații a lumii, care să se mândrească nu numai cu orașul natal, țara sa, dar și cu umanitatea însăși.”[25]

B. Scowcroft, consilierul său pe probleme de securitate națională, a comentat ideea NWO ca fiind ”un moment definitoriu al istoriei omenirii. Este un prospect de cooperare între Marile Puteri cu obligația responsabilității lor față de domnia legii și de pacea și securitatea mondială. Dacă putem stabili rolul Națiunilor Unite, rolul celor cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate, în vederea menținerii ordinii internaționale, a rezolvării conflictelor, atunci eu cred că rândul viitor va fi mai ușor… Când poate tot ce ar trebui ar fi doar o singură Rezoluție, care să rezolve problema”.

Și în altă cuvântare, în ianuarie 1991, televizată în toată țara, cu ocazia războiului din Irak, G.H. Bush a inclus din nou ideea NWO, spunând că Administrația sa crede că ”o agresiune nu poate fi răsplătită decât dacă slăbim rolul mărit și constructiv al Consiliului de Securitate ONU, pentru o nouă și mai pacifistă ordine mondială.”

Pe lângă comentariul lui B. Scowcroft, opinia publică și mai ales presa au interpretat NWO ca pe un fel de doctrină politică a lui G.H. Bush, despre care analiștii politici au spus și scris că este cea mai bună soluție pentru omenire, una de pace și un pas înainte către un guvern mondial cu guverne democrate, tolerante, fără amenințarea forței[26].

De remarcat este că, în cuvântările sale, Bush a adoptat, de fapt, ideea de bază din 1987 a lui Gorbaciov că „ne mișcăm către o nouă lume, o lume comunistă”, pe de o parte, cu intenția de a-l ajuta ca să poată păstra stabilitatea politică, dar pe de alta, punând în această lume nouă, pe ”plan egal”, America cu Sovietele, din responsabilitate pentru menținerea păcii prin securitatea colectivă din cadrul Consiliului de Securitate ONU.

Totodată, în Noua sa Ordine Mondială, Președintele SUA punea pe plan de egalitate URSS, fostul asupritor de după 1945, cu foștii asupriți Est-Europeni. Și, în plus, în noua mișcare NWO el unea pe marii bancheri, oameni de afaceri, executivii corporațiilor, care s-au îmbogățit în urma aranjamentelor cu șefii comuniști chinezi[27].

Ideea NWO se asemăna cu securitatea colectivă a Președintelui F.D. Roosevelt, când, în 1945, a înființat ONU, dând drept de veto atât țărilor europene cât și Chinei naționaliste democrate, dar și cu dreptul la veto al URSS-ului comunist al lui Stalin.

Mai sus, am amintit că R. Nixon, vorbind cu Gorbaciov, a constatat că acesta nu vedea posibilitatea unei păci perfecte atâta timp cât există state fără doctrină comunistă în lume. Cât privește expunerea părerilor lui G.H. Bush în cuvântările sale, Nixon îl sfătuiește: ”Nu te da în vileag public și întotdeauna diferențiază între prietenii care respectă drepturile omului și dușmanii care se dezic de ele” – situație care se potrivește cu politica sa față de China[28].

Globalizarea este ideea – susținută de G.H. Bush în cuvântarea susevocată – care tinde către o guvernare mondială, de fapt fiind contrară suveranității Americii, fostei Pax Americana.
Ambasadorul D. Funderburk crede că aceasta dovedește indirect și lipsa sa de patriotism și mândrie față de propria sa țară, cât și ignoranța față de interesul național, prin preferința sa pentru guvernarea ONU, ce ar însemna, de exemplu, ca aprobarea sau respingerea unei legislații să depindă, de veto-ul Sovietului Suprem sau, mai târziu, și de cel al CC al PC Chinez[29].

De fapt, America, pentru a rămâne o supraputere recunoscută internațional, nu are nevoie de globalizare, ci mai de grabă de aliați tradiționali din Europa și Asia, deoarece, cu slăbirea ei, lumea va deveni mai violentă și lipsită de libertate, după cum vom vedea.

Acceptarea ideii de Nouă Ordine Mondială a îndemnat elitele politice de la Washington să ia decizii din ce în ce mai dubioase, care au dus pe parcurs la o scădere rapidă a dominației americane, în timp ce China își consolidează infrastructura cu porturi, drumuri și centrale electrice și Rusia va căuta să domine piața energetică a Europei.

Opinii din cartea „Transformarea lumii noastre”

Am lăsat la urmă părerile pozitive ale autorilor din această carte, după ce am arătat politica Administrației G.H. Bush, pentru ca cititorul să poată compara cele citite mai sus cu părerile acestora.
Mă refer la Andrew S. Natsios și la Richard Haass, ambii contributori la volumul colectiv „Transforming Our World. President George H.W. Bush and American Foreign Policy (TOW – Transformarea lumii noastre. Președintele George H.W. Bush și politica externă americană)”, publicată în 2020.

În introducere, A.S. Natsios a scris că, după colapsul vechii ordini politice, H. Truman și G.H. Bush au fost cei mai mari președinți care au contribuit major la construirea unei noi ordini internaționale. Cu privire la titlu, într-adevăr, acesta se potrivește cu politica externă a celor doi președinți, deoarece ei au transformat omenirea, dar nu în direcția dorită[30].

H. Truman poartă vina scindării Europei între Est și Vest, lăsând în 1945 Estul victimă ideologiei comuniste, din cauza ”timidității” sau ”nesiguranței” sale de a negocia cu Stalin, deși atunci SUA dețineau armament nuclear, aveau superioritatea militară, fapt ce, în 2020, m-a făcut să scriu eseul amintit în introducerea acestui studiu.

Iar G.H. Bush a preluat o situație politică excelentă, având o puternică forță militară și asigurarea Strategic Defense System (SDS – Sistemul Strategic de Apărare) împotriva unui atac. El poartă vina de a nu fi susținut tranziția Europei de Est în vederea realizării reformelor cerute de NATO și de a nu fi vrut să-l ajute inițial pe B. Elțîn, făcând acest lucru doar după intervenția lui R. Nixon.
În schimb, acesta are vina ajutorului interesat dat Chinei.

La rândul său, Richard Haass[31] crede că ”Președintele Bush nu a avut o doctrină precum Truman (containment) sau Reagan (Peace through Strength), dar a reușit să îndeplinească două acțiuni, importante, încheierea Războiului Rece a lui Reagan și eliberarea Kuweitului, alte greșeli ale sale fiind minore față de aceste reușite”. Apoi, el trage concluzia că ”numai Președintele H. Truman l-a întrecut pe G.H. Bush”.

Rezolvarea primei probleme, referitoare la încheierea Războiului Rece, se datorește exclusiv Președintelui Reagan, a cărui politică a pregătit terenul pentru eliberarea Europei de Est, iar la colapsul URSS, a contribuit neperformanța reformelor lui Gorbaciov, situație preluată de B. Elțîn, care, cu politica sa, a condus spre crearea noii Federații Ruse.
G.H. Bush doar a negociat unificarea Germaniei, ceea ce convenea atât lui Helmut Kohl cât și lui M. Gorbaciov și a promovat lărgirea NATO, dar fără a facilita economic acceptarea fostelor țări satelite.

Referitor la a doua problemă, privind eliberarea Kuweitului, cred că principalul motiv al implicării în rezolvarea ei a fost interesul pentru sondele de petrol din regiune, pentru care a acționat, din interes imediat, cu un război puternic și costisitor, soldat cu deosebita victorie a Generalului Schwarzkopf – dar care a lăsat în urmă complicații și obligații pentru a putea continua staționarea armatei americane în regiune, un risc ce ulterior a motivat mișcările lui Saddam[32].

După părerea lui J. Bolton, Saddam ar fi trebuit eliminat din funcție încă din 1991, odată cu încheierea războiului.
Trebuie să subliniez că singurul Președinte care a rezolvat independența energetică americană a fost Donald Trump – fără a avea nevoie de petrolul din Golful Persic. Acesta, prin diplomație, a reușit să obțină relații normale între unele țări din Orientul Mijlociu, în baza Tratatelor Abraham – chiar și cu statul Israel.

În cartea TOW, politica externă a Președintelui G.H. Bush, bazată pe ideea New World Order, a globalizării și a unui guvern mondial, a fost apreciată de Administrația sa ca extrem de favorabilă pentru viitorul generațiilor ce vor urma, fiind în concordanță cu Forumul Economic Mondial (WEF) de la Davos.

Concluzii cu privire la mandatul Președintelui G.H. Bush

După 1989, când America victorioasă, rămânea singura supraputere, lumea se schimbase extraordinar. Europa de Est era liberată, Germania unificată, URSS dezmembrată, Federația Rusă pe cale de democratizare și China concentrată pe dezvoltare economică și comercială, în drumul spre despărțirea sa de supremația americană.

Am expus detaliile asupra importantelor evenimente începute în anul 1989 descriind personalitatea și scopul celor care au participat la acestea – M. Gorbaciov, B. Elțîn și G.H. Bush – spre a se putea trage o concluzie.

Mihail Gorbaciov a fost și a rămas un comunist convins, conform discursului său din 1987, de la a 70-a aniversare a Revoluției Bolșevice, când și-a dezvăluit adevăratele sale sentimente că ”Noi ne mișcăm către o nouă lume, o lume comunistă. Niciodată nu ne vom întoarce din această cale”, și celui din 1988, că ”Sovietele și America să fie responsabile pentru menținerea păcii prin securitate colectivă în cadrul Consiliului de Securitate ONU”.

El a dorit, pe de o parte, eliberarea Moscovei de obligații față de guvernele țărilor Centrale și Est-Europene, care vor deveni responsabile financiar și vor rămâne activate de emisarii impuși de acesta, iar, pe de alta, a vrut să refacă economia URSS-ului, fără uz de forță, dar cu ajutor financiar capitalist pentru reformele sale, care nu au reușit.
Oricum, amprenta schimbărilor aduse de el în 1989 a rămas până astăzi și în Constituția României, conform unei recente analize publicate pe site-ul JURIDICE de avocatul Antonie Popescu („10 Mai. Bucureștiul oficial și restartarea României”, 10 mai 2023).

Boris Elțîn a avut un destin deosebit, având curajul ca, după 75 de ani de comunism dur, în timpul guvernării lui Gorbaciov, să vrea schimbarea politică și economică a URSS.
A fost un adevărat erou luptător pentru libertate. Din proprie inițiativă, cu energie, convingere și patriotism a reușit să obțină sprijinul populației din diversele republici, înființând Federația Rusă, în schimb, nu a primit din partea americană atenția și ajutorul necesar.

După cum am menționat, Leon Aron a scris cartea „Yeltsin. A Revolutionary Life”[33] despre meritele lui B. Elțîn, care a transformat Rusia după 1990 într-o țară mai liberă ca oricând – înscăunând un Parlament, numit Duma de Stat, independent, și creând o societate care se bucura de libertatea cuvântului, a presei și a demonstrațiilor, cu o inflație timidă, o rublă stabilă, cu privatizări, prețuri libere necontrolate, cu magazine îmbelșugate și având bănci, o bursă și beneficiind de interesul întreprinderilor vestice de a investi.
Acest autor a scos în evidență importanța lui Elțîn, ca fiind instrumentul principal care a produs profunda transformare a Rusiei și pe care acesta îl admiră.

Perioada lui Elțîn este puțin cunoscută, numele său fiind deseori omis, deoarece G.H. Bush vorbea numai de Gorbaciov, al cărui nume a rămas întipărit în memoria Americii și a Occidentului, după cum subliniază Andrew Weiss, fost director al Securității Naționale.
El a spus că nu se știe aproape nimic despre rolul schimbărilor aduse de B. Elțîn după 1990 în URSS, în comparație cu ce se știe despre Gorbaciov. Acesta este motivul pentru care majoritatea politicienilor sau analiștilor politici consideră actuala Federație Rusă asemănătoare cu fostul URSS.

George Herbert Bush, față de schimbările din Europa de Est de după 1989, a evitat orice responsabilitate și nu a negociat condițiile libertăților impuse de Gorbaciov, în vederea unui nou status quo.
Principala sa preocupare a fost doar situația militară a fostelor țări satelite și ieșirea lor din Pactul de la Varșovia, dar, ele nefiind la nivelul standardelor cerute de NATO, admiterea lor în organizație a întârziat, cu excepția Germaniei de Est, care după reunificarea țării a fost admisă în NATO. Astfel, G.H. Bush a lăsat Europa de Est să supraviețuiască ani de zile sub influența mentalității comuniste.

Referitor la Rusia, după 1991, Bush nu a sesizat la justa ei valoare magnitudinea transformărilor împlinite de B. Elțîn, care nu s-a bucurat de o încurajare americană așa cum o ceruse lui J. Baker după decembrie 1991, când Rusia se afla în cumpănă, între trecut și viitor.
B. Bondarev, un diplomat rus de la ONU de la Geneva a spus recent că: ”Vestul să evite să repete felul cum s-a comportat în anul 1990, când SUA au decepționat Federația Rusă.”[34]
R. Nixon i-a atras atenția lui G.H. Bush că Rusia are nevoie de timp să se refacă numai prin contact cu Occidentul, ceea ce va conduce cu timpul la dezvoltarea economică a țării. În schimb, Bush se ocupa de China dând sfaturi lui Deng Xiaoping.

Referitor la China, Președintele american a trecut cu vederea faptul că aceasta nu respectă drepturile omului și ale minorităților. După masacrul din iunie 1989 din Piața Tiananmen și moartea adevăraților reformatori, Zhao Ziyang și Hu Yaobang, care fuseseră ajutați de Guvernul chinez din exil, numit Federația pentru China Democrată, G.H. Bush nu a dat nicio atenție acestei organizații conduse de noul președinte Yan Jiaqi și a decis să rămână alături de promisiunile lui Deng Xiaoping.
Ca atare, a considerat că incidentul de la Tiananmen nu putea să permită deteriorarea relației cu China, spunând că: ”Sunt convins că forțele democratice vor trece peste aceste evenimente nenorocite din Piața Tiananmen”[35] și considerând că țara va deveni una puternică și cu mare influență. Nu pot omite a aminti afacerile personale ale familiei Bush în China.

Totodată, am inclus inadvertențele dintre diversele păreri ale analiștilor politici și jurnaliștilor americani sau români, care nu coincid cu părerile istoricilor Gaddis, Johnson și Colton etc.

G.H. Bush era un republican neoconservator și curios este că în Noua Ordine Mondială, susținută în cuvântările sale, fie în cea din Texas sau în cea de la ONU, ideile sunt confuze, el punând suveranitatea națională americană alături de alte ideologii.
D. Funderburk a spus că America, pentru a rămâne o supraputere recunoscută internațional, nu are nevoie de globalizare, ci mai de grabă de aliații tradiționali din Europa și Asia, deoarece, cu slăbirea ei, lumea va deveni mai violentă și lipsită de libertate, după cum se vede în 2023.

Pe scurt, am arătat că aprecierea măreției unui președinte îi revine atunci când acesta înfruntă noi probleme și le transformă în victorii, schimbând mersul istoriei.

Dar G.H. Bush a fost mai de grabă un spectator cu privire la fostele țări satelite est-europene, iar schimbările din acestea au depins de determinările lui M. Gorbaciov.
În schimb, nu a profitat de oportunitatea și schimbările formidabile create de B. Elțîn, care a reușit să transforme URSS în Federația Rusă.

Ca atare, nu sunt de acord cu concluziile din cartea „Transforming Our World”, pentru că G.H. Bush a fost un președinte care nu a transformat nimic și a fost mereu în defensivă, nefiind interesat în favoarea țărilor de curând ieșite din lungul calvar comunist.

Ce interes ar fi avut America să se implice în timpul importantelor momente istorice?
Foarte simplu, ar fi fost în interesul ei să aibă în Europa de Est guverne reformate în loc de guverne neocomuniste.
Iar, față de Rusia, interesul ar fi fost să contribuie la avansarea în drumul ei spre democrație – cuprinzând cele 15 foste republici sovietice acum devenite independente – așa cum a considerat R. Nixon, ele având nevoie de timp să se refacă numai prin contact cu Occidentul, în ceea ce privește dezvoltarea lor economică.

Un alt exemplu similar a fost după Al Doilea Război Mondial, când Germania și Japonia, învinse, au fost ajutate după 1945 să se poată transforma în viitori parteneri.
Dar G.H. Bush nu a reacționat față de efortul depus de B. Elțîn ca să readucă Federația Rusă către un nivel economic și politic acceptabil.

În schimb, R. Haass, care contribuie la cartea TOW, în care îl laudă pe Bush pentru transformările aduse, de asemenea îl laudă și în cartea sa recentă „Lumea în care trăim” pentru felul cum el a gestionat ultimul capitol al Războiului Rece, dar nu menționează măcar o dată numele lui B. Elțîn, cel care de fapt a îndeplinit transformarea Sovietelor în Federația Rusă[36]. De neînchipuit!

Alte păreri recent auzite se referă la faptul că tendința expansiunii rusești nu se poate compara cu Germania, cu toate că, înainte de 1945, aceasta controla aproape întreaga Europă. Sau că poporul rus nu e acceptabil, pentru că are un fel de moștenire criminală – în afara celor care l-au condus.


[1] Funderburk 1, p. 112.
[2] Johnson, pp. 748-751.
[3] TOW, pp. 134, 143-157.
[4] Funderburk 1, p. 59.
[5] TOW, p. 7.
[6] Gaddis, pp. 223-224.
[7] Meacham, p. 488.
[8] Johnson, pp. 742-743.
[9] Colton, p. 94.
[10] Colton, p. 96; Gaddis, p. 225.
[11] Johnson, p. 745.
[12] Gaddis, p. 225.
[13] Meacham, p. 495.
[14] Colton, pp. 100-101.
[15] Meacham, pp. 483, 487-489.
[16] Gates, p. 158.
[17] Gates, p. 97.
[18] Cheney, pp. 168. 230-234.
[19] Nixon 1, p. 210.
[20] TOW, pp.184-185, 196.
[21] Gibbs, pp. 383-385, 388-393.
[22] Colton, pp.103, 120.
[23] Colton, pp. 101-103.
[24] Funderburk 1, pp. 55, 61.
[25] TOW, pp. 21, 222.
[26] Funderburk 1, p. 112.
[27] Funderburk 2, pp. 60, 65.
[28] Nixon 2, pp.164, 250.
[29] Funderburk 1, p. 11.
[30] TOW, p. 9.
[31] TOW, p. 27.
[32] Bacevich, pp. 54-55; TOW, pp. 6, 8.
[33] Pct. 1 din Bibliografia generală.
[34] Pillsbury, pp. 83-90, 220.
[35] Bondarev, Boris – în „Foreign Affairs”, v. 101, nr. 6/2022, p. 55.
[36] Haass, p. 67.

Simona M. Vrăbiescu Kleckner

* În imaginea Wikimedia alăturată, cu care am ilustrat materialul, Președintele rus Boris Elțîn împreună cu Președintele american George H. Bush și Prima Doamnă Barbara Bush la Casa Albă, 1 februarie 1992.

» 3. W. Clinton, G.W. Bush și politica lor față de Rusia

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Poezii
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership