Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Interviuri

Giuseppe De Palo: Medierea medierii: Modelul ușor de renunțat („Opt-Out”)
28.08.2020 | JURIDICE.ro

JURIDICE - In Law We Trust

De zeci de ani încoace, medierea a fost definită ca „frumoasa din Pădurea Adormită”. Toată lumea pare să-și dorească mult mai multă mediere, pentru a facilita soluționarea informală a litigiilor. Legiuitorii din întreaga lume par să creadă că, asigurând calitatea și promovând medierea, oamenii o vor îmbrățișa spontan și imediat. Acest lucru nu s-a întâmplat. De fapt, în special în ceea ce privește litigiile civile și comerciale din majoritatea țărilor, numărul cazurilor mediate în fiecare an rămâne adesea o fracțiune minusculă din totalul litigiilor din instanțe.

În acest interviu, acordat dnei Henneke Brink, prof. Giuseppe De Palo, care s-a alăturat Națiunilor Unite după două decenii de activitate în promovarea utilizării medierii în întreaga lume, discută cel mai important factor care determină dacă și în ce măsură, medierea joacă un rol semnificativ între diferitele mecanisme de soluționare a litigiilor dintr-un anumit sistem juridic. Acest factor este cerința ca, înainte de a începe litigiile în instanță, persoanele fizice și juridice să facă eforturi inițiale serioase cu privire la mediere.

Autorul explică de ce solicitarea acestor eforturi nu afectează caracterul fundamental voluntar al medierii, deoarece toate părțile sunt libere să decidă dacă vor trece sau nu prin toată procedura de mediere. De Palo explică apoi de ce această cerință simplă – ca singurul filtru eficient și dovedit al cazurilor care ar putea fi soluționate fără intervenție judiciară – este de asemenea favorabilă unui acces mai bun la justiție și chiar acces la instanțe. El denumește acest model ca „model de mediere ușor de renunțat” sau „opt-out”: la finalul ședinței de mediere inițiale, părțile sunt în totalitate libere să decidă dacă vor continua procesul de mediere sau să se retragă cu costuri reduse și fără consecințe negative. Este ca și cum ai gusta mâncarea într-un restaurant înainte de a confirma comanda.

Modelul lui De Palo se bazează pe două fapte convingătoare. În primul rând, rezultatele diferite produse de diferitele modele de mediere din întreaga lume. Modelele „opt-in”, cum ar fi toate formele de mediere voluntară „pură” (adică, fără nicio cerință inițială), sunt neproductive. În al doilea rând, De Palo amintește ce ceea ce ne-au arătat teoriile de economie comportamentală și câțiva câștigători ai Premiului Nobel despre luarea deciziilor în fața incertitudinii: oamenii tind să ia decizii proaste. Elaborarea eficientă a politicilor vizează stimularea unui proces decizional mai bun, fără a limita libertatea oamenilor de a lua deciziile. De asemenea, medierea are nevoie de o politică mai bună.

Cu acest model, s-ar putea rezolva în totalitate dezbaterile perene între cei în favoarea și cei împotriva „medierii obligatorii”. Cei în favoarea acesteia susțin (pe bună dreptate) că modelele de mediere voluntară sunt ineficiente. Cei care sunt împotriva medierii obligatorii susțin (tot pe bună dreptate) că aceasta limitează accesul la justiție. După cum s-a menționat, în modelul „opt-out” părțile rămân în totalitate libere să decidă dacă doresc sau nu să soluționeze; ceea ce îi satisface pe oponenții medierii obligatorii. Datorită ședinței inițiale necesare de mediere, modelul „opt-out” produce, de asemenea, un număr ridicat de medieri, satisfăcându-i astfel pe oponenții medierii voluntare pure.

*

*            *

Medierea medierii: Modelul ușor de renunțat („Opt-Out”)

Henneke Brink: Dacă am înțeles corect, pledați pentru un sistem în care părțile, de regulă, trebuie cel puțin să consulte un mediator înainte de a începe litigiul. După această primă sesiune, aceștia sunt liberi să „renunțe” la procesul de mediere, fără consecințe negative și să inițieze o procedură judecătorească. Caracterul obligatoriu al acestei prime sesiuni, pentru a obține „accesul la justiție”, nu pare să se potrivească în mod natural cu ideea că medierea este un proces fundamental voluntar. Desigur, totul depinde de modul în care se înțelege „accesul la justiție” și „caracterul voluntar al medierii”. Cum ați defini aceste noțiuni în contextul modelului „opt-out”? Și cum sunt aplicate aceste concepte în activitatea dvs. în calitate de Ombudsman pentru Fondurile și Programele Națiunilor Unite?

Giuseppe De Palo: Cred că nu avem nevoie de noi definiții ale caracterului voluntar al medierii sau a accesului la justiție, pentru a putea fi posibil modelul de mediere pe care îl numesc „opt-out”. De fapt, pentru mine, modelul se încadrează corect în conceptul tradițional de caracter voluntar al medierii, prin faptul că toate părțile trebuie să fie de acord să parcurgă medierea. Părțile trebuie pur și simplu să participe la o primă întâlnire de mediere cu un mediator. Această întâlnire nu ar trebui să fie o simplă „sesiune de informare a medierii”. Ceea ce este medierea și poate sau nu poate face sunt informații pe care părțile ar trebui să le afle înainte de a participa la întâlnirea de mediere, în special prin avocații lor. Întâlnirea ar trebui să se axeze pe viabilitatea medierii în cazul de față. Pentru ca acest lucru să se întâmple, părțile trebuie să vorbească, cel puțin într-o oarecare măsură, despre fondul cauzei; să vadă mediatorul în acțiune; să evalueze atitudinea celeilalte părți; să asculte perspectiva și argumentele legale ale adversarului, etc. De aceea, prima întâlnire trebuie să aibă loc cu un mediator ales, mai degrabă decât cu „consilier în mediere” sau cu un funcționar. De asemenea, cadrul de mediere trebuie să existe în mod formal pentru a fi protejată pe deplin confidențialitatea acelor schimburi inițiale cheie. Într-un restaurant, nu ați aprecia posibilitatea de a gusta înainte de a vă confirma comanda? La sfârșitul acestei întâlniri inițiale, părțile sunt în totalitate libere să decidă dacă vor continua procesul de mediere pus deja în mișcare sau dacă vor opta să renunțe la acesta cu costuri reduse și fără consecințe negative (adică, dacă îmi permiteți o utilizare finală din analogia restaurantului, că puteți părăsi localul plătind doar pentru ceea ce ați gustat). Numesc acest model „renunțare ușoară” (sau ”opt-out ușor”), deoarece, desigur, oricine poate renunța la mediere în orice moment. Această renunțare nu poate fi făcută atât de ușor în cazurile în care ar putea exista penalități sau după ce a fost plătit onorariul aferent unui proces integral de mediere. Cu alte cuvinte, întrucât nimeni nu este forțat să medieze până la capăt, ci doar să facă un efort inițial serios, prezentându-se la o singură întâlnire, consider că procesul este esențial voluntar. Acel efort inițial, în experiența mea, este esențial, deoarece oferă părților o oportunitate structurată de a lua o decizie mai informată cu privire la modul de soluționare a litigiului lor. Astfel, putem observa cum acest model conduce, de asemenea, nu numai la un acces mai bun la justiție, dar și la (conceptul mai restrâns de) acces la instanțe, așa cum se înțelege în mod tradițional. Această primă ședință de mediere este mult mai mult decât o simplă ședință de informare sau certificarea oficială de către părțile litigante că opțiunile ADR au fost explorate serios înainte de inițierea litigiului în instanță. Astfel, aceasta servește ca un „filtru” extrem de eficient al cazurilor care ar putea fi soluționate fără intervenție judiciară, prin urmare, eliberând timpul și resursele sistemelor judecătorești. Pentru a utiliza o frază ușor de memorat, modelul „opt-out” este „medierea medierii”, deoarece este sinteza a două elemente incontestabile, esențial diferite și aparent ireconciliabile.  Un element este principiul legal fundamental potrivit căruia nimeni nu poate fi forțat să soluționeze amiabil. Celălalt element este dovada empirică: indiferent de cât de puternic va fi stimulată, medierea voluntară nu este folosită în mod frecvent.  Deoarece modelul „opt-out” se dovedește mai capabil să exploateze potențialul multifuncțional al medierii, păstrându-și totodată caracterul voluntar, la Biroul Ombudsmanului pentru Fonduri și Programe ONU, ne-am străduit să punem în aplicare acest model atunci când vine vorba de dispute la locul de muncă. În cele din urmă, ideea că medierea trebuie utilizată ca o primă metodă de soluționare a disputelor, oriunde este posibil, a fost afirmată de mai multe ori de Adunarea Generală a Națiunilor Unite. În viziunea mea personală, nu facem decât să practicăm ceea ce predicăm.

Henneke Brink: Ar trebui părțile care au ales să „renunțe” la procesul de mediere să fie gata, în opinia dumneavoastră, să motiveze această decizie în fața unui judecător într-o procedură judecătorească ulterioară?  

Giuseppe De Palo: Aceasta este o întrebare dată naibii – pune punctul pe i. Înainte de a încerca să răspund, permiteți-mi să spun asta. Este important de menționat că medierea este probabil să fie utilă pentru toate părțile, indiferent de rezultatul acesteia. Într-adevăr, o „mediere eșuată” nu poate fi de fapt un eșec real. Este posibil ca medierea să nu fi dus la un acord în ziua respectivă, dar discutarea problemelor față în față poate duce la o soluționare ulterioară sau, cel puțin, poate exista un acord asupra unor puncte, ceea ce lasă mai puține puncte în litigiu și mai puține costuri potențiale de suportat. De fapt, există dovezi că un procent foarte mare de oameni care erau sceptici în privința medierii înainte de începerea sa, au sfârșit prin a o recomanda altora chiar și atunci când medierea lor a eșuat. Personal, poate că am avut eu foarte mult noroc, dar după 25 de ani de practică a medierii, nu am auzit niciodată, de la un singur participant, că medierea a fost „o pierdere de timp”.  Înapoi la ceea ce m-ați întrebat. Bănuiesc că, la baza întrebării dvs., există o alta: „Ce rost are să solicitați părților un efort inițial serios de mediere dacă pot abandona procesul atât de ușor? Părțile pot să se prezinte la această întâlnire, să simuleze participarea (pentru a evita sancțiunile) și apoi să plece”. Întrebarea și mai mare, și cu siguranță prea mare pentru mine aici, este cea a „bunei credințe” în mediere. Mă voi limita la următoarele: sunt împotriva expunerii ședinței de mediere inițiale pentru controlul judiciar ulterior, deoarece acest lucru ar afecta în mod fundamental ceea ce se întâmplă în camera de mediere. Pentru a determina un efort suficient de serios, sunt în favoarea stabilirii parametrilor obiectivi, cum ar fi o durată minimă de timp a primei sesiuni sau completarea în prealabil a anumitor sarcini definite, cum ar fi pregătirea unei poziții scrise pentru mediere de către partea solicitantă și a unui răspuns din partea celeilalte părți. Aș adăuga două lucruri. Dacă sesiunea inițială este gratuită sau costul părților este doar o sumă simbolică, tentația de a nu se angaja serios în mediere va fi mai mare. De asemenea, mediatorii ar putea fi mai puțin dornici să facă tot posibilul pentru ca părțile să continue cu medierea. Stabilirea unui nivel corespunzător de taxe este, așadar, importantă. Dacă „începutul este bine terminat”, taxa pentru sesiunea inițială ar trebui să fie de aproximativ 20% din onorariul aferent întregului proces de mediere. Utilizatorii medierii ar trebui să conștientizeze că serviciile de mediere au un cost, precum accesul la instanțe, care nu este gratuit, ci este finanțat prin taxe de timbru și impozitarea generală.

Dacă sesiunea inițială este gratuită, tentația părților de a nu se angaja serios în mediere va fi mai mare

Giuseppe De Palo: La nivel de politică, nu ar trebui să fim prea mult preocupați de numărul de cazuri care ies din canalul de mediere prin mecanismul de „renunțare ușoară”. În primul rând, sistemul este acolo pentru a filtra mai eficient cazurile care sunt și nu sunt potrivite pentru mediere. În al doilea rând, chiar și în afară de considerentele de mai sus despre ce înseamnă eșecul în mediere, aceste cazuri de mediere „eșuate” sunt într-adevăr un cost, din punct de vedere sistemic. Totuși, costul (în mod normal) al fiecăreia dintre aceste medieri întrerupte ar trebui să fie cântărit față de economiile (în mod normal mult mai mari) ale fiecărei medieri reușite care nu ar fi avut loc, fără acea ședință inițială [Importanța acestei analize costuri / beneficii este ilustrată de două studii realizate pentru Parlamentul European: Cuantificarea costurilor de nefolosire a medierii – o analiză a datelor (2011) și „Reinițierea” directivei de mediere: evaluarea impactului limitat al punerii în aplicare a acesteia și propunerea de măsuri pentru creșterea numărului de medieri în UE (2014), disponibile la www.europarl.europa.eu].

Henneke Brink: Medierea oferă adesea părților o oportunitate de a obține un rezultat care să cuprindă „ceva mai mult” decât o alternativă practică la o decizie judiciară, deoarece un acord de mediere poate aborda și preocupări și nevoi non-juridice (care nu au legături juridice cu obiectul cauzei). Cum se poate asigura că această „potență” mai largă a medierii nu dispare din vedere în contextul extrem de juridic al sistemului „opt-out” (în cazul în care părțile sunt asistate de avocați, înțelegerea conflictului va fi definită probabil tot în termeni legali)?  

Giuseppe De Palo: Litiganții vor fi asistați de avocați aproape sigur. De asemenea, dacă se confruntă cu cerința unei întâlniri inițiale de mediere, negocierile directe trebuie să fi eșuat deja – dacă au avut loc. În acest context, „evenimentul” de mediere facilitat prin mecanismul „opt-out” devine și mai dezirabil, atât la nivel individual, cât și la nivel de politică, deoarece oferă un forum perfect (sau mai bun) pentru a explora posibilitatea valorificării acelui „ceva mai mult”, care pentru mine include dimensiunile umane și psihologice ale medierii (de exemplu, atunci când se oferă scuze) sau proiectarea unui acord calitativ superior, cum ar fi atunci când tranzacțiile sau relațiile sfârșesc prin a fi restaurate, sau chiar îmbunătățite.

Henneke Brink: De ce, în opinia dumneavoastră, în locul medierii, părțile au tendința de a opta pentru o procedură legală cu un rezultat aproape sigur de tipul câștig-pierdere? În scrierile dumneavoastră, v-ați referit la opera lui Richard Thaler. Ce lecții pot fi învățate din știința comportamentului și din economie?

Giuseppe De Palo: Un răspuns adecvat la prima parte a întrebării dvs. ar fi lung și complex. Într-o încercare de rezumat, cred că există o cercetare abundentă și solidă, potrivit căreia oamenii au tendința a lua decizii inferioare atunci când vine vorba de dispute, indiferent de stimulentele economice, decizii care, într-un sistem dat, ar putea face ca litigiile să fie preferate medierii de către anumiți actori din sistemul respectiv.

Oamenii au tendința de a alege o metodă implicită față de o opțiune alternativă care presupune luarea de măsuri și depunerea de eforturi

Giuseppe De Palo: În ”Nudge”, Richard Thaler și coautorul Cass Sunstein au explicat într-un mod accesibil părtinirile iraționale și erorile cognitive care ne conduc să luăm decizii suboptimale. Înaintea lor, Daniel Kahneman și Amos Tversky ne-au oferit și informații profunde (și pentru mine oarecum tulburătoare) cu privire la modul în care oamenii iau deciziile în fața incertitudinii. Așa cum ar spune orice avocat care se respectă: ”există întotdeauna incertitudine cu privire la decizia instanței, chiar dacă faptele și legea apar a fi clar în favoarea uneia dintre părți.” Astfel, teoriile proceselor decizionale sunt esențiale pentru soluționarea disputelor.  Modul în care Thaler și Sunstein indică depășirea acestor prejudecăți și erori este de a modifica contextul în care sunt prezentate deciziile, ceea ce ei numesc „arhitectura alegerii”. Acest lucru se datorează faptului că oamenii au tendința de a alege o metodă implicită, față de o opțiune alternativă care presupune luarea de măsuri și depunerea de eforturi. Atunci când modifică contextul în care sunt prezentate deciziile, oamenii sunt îndepărtați de deciziile suboptimale bazate pe părtiniri și erori, dar își păstrează totuși autonomia de a decide și autodeterminarea.  În această linie de gândire, medierea voluntară (oricât ar fi de stimulată) reprezintă un model „opt-in” sau de încărcare: părțile trebuie să ia măsuri pentru a continua procesul. Dacă nu fac nimic, acțiunea implicită este litigiul. În modelul „opt-out” sau de renunțare, părțile sunt libere să nu se angajeze în mediere, dar inerția este mai probabil să medieze. De fapt, părțile trebuie să depună eforturi rezonabile pentru a nu media în cazul în care vor să înceapă imediat litigiul în instanță. Aceștia s-ar putea confrunta cu posibile sancțiuni, ar trebui să încerce să îl convingă pe judecător că medierea ar fi eșuat probabil, ar putea pierde beneficii potențiale etc.

Henneke Brink: Experiența din Italia pare un exemplu convingător despre modul în care implementarea unui sistem „opt-out” poate stimula utilizarea eficientă a medierii. Care credeți că este principalul obiectiv al instituțiilor din contextul ONU de a adopta un sistem similar? (Și în continuare: există date mai recente care oferă o perspectivă asupra funcționării actuale a sistemului italian?)  

Giuseppe De Palo: Este demn de remarcat faptul că diverse sisteme juridice internaționale au arătat dorința de a promova practicile de mediere la o scară mai mare și astfel au introdus cerințe de mediere în sistemul lor judiciar. Directiva 2008/52/CE a Uniunii Europene, de exemplu, a prevăzut standardele de reglementare minime pentru legiferarea medierii care trebuie transpuse de statele membre ale Uniunii Europene în sistemele lor juridice naționale. Obiectivul directivei, așa cum este menționat la articolul 1, este „de a facilita accesul la soluționarea alternativă a litigiilor și de a promova soluționarea pe cale amiabilă a acestora prin încurajarea utilizării medierii și asigurarea unei relații echilibrate între mediere și procedurilejudiciare.”. „Relația echilibrată” dintre mediere și litigii a fost interpretată în sensul că un număr minim de cazuri înregistrate în instanțele naționale ar trebui să fie mediate mai întâi – dacă este necesar, făcând recurgerea la mediere o cerință prealabilă începerii procedurilor judiciare (așa cum este permis în mod expres de Articolul 5, secțiunea 2). Sub sistemul italian, care a introdus mecanismul de renunțare ușoară în 2013, părțile din anumite cauze civile trebuie să participe la o primă întâlnire cu mediatorul sau, în caz contrar, se confruntă cu sancțiuni financiare și procedurale în procedurile judiciare subsecvente. Nu există consecințe negative în cazul renunțării la mediere la sfârșitul primei întâlniri.  Acest model, care este în vigoare în Italia de acum șapte ani, generează în medie aproximativ 150.000 de cazuri de mediere pe an și dovedește efectul pozitiv de filtrare la care am făcut referire anterior. Când părțile decid să treacă peste ședința inițială și să parcurgă întregul proces de mediere, rata de soluționare este de aproximativ 50%. Dacă ne gândim la asta, acest procent este uimitor. Nu uitați: acestea sunt părțile care ar fi putut negocia o soluționare față în față (dar nu au încercat sau nu au reușit) și au ajuns în mediere doar pentru că aceasta este o etapă procedurală prealabilă. Obligați să primească un „tratament de mediere” simplu, rapid și ieftin, aceste persoane fizice și juridice au găsit o soluție mediată într-un caz din două. Așa cum am spus-o acum mulți ani, dacă duci calul către râu, apa este bună și știi că este însetat, șansele sunt ca acesta să bea, cu bucurie chiar.  Nu este o surpriză că așa-numit modelul italian de mediere a inspirat legislația medierii din Turcia și, de dată recentă, pe cea din Grecia. O simplă privire asupra statisticilor din Turcia, înainte și după intrarea în vigoare a noii legi, ilustrează cât de simplu este să creezi un sistem cu servicii mediere de dimensiuni decente. Adică: una în care numărul disputelor mediate nu este o fracțiune minusculă dintre cele din instanțele judecătorești. Fără un astfel de sistem, toate discuțiile cu privire la calitatea medierii, autorizarea mediatorilor etc. sunt neplăcute și nesemnificative. Practica de mediere indusă de legislație, precum și controlul public și privat asupra acesteia, generează servicii de calitate mult mai rapid și mai eficient, decât discuțiile interminabile privind calitatea, care, de unele singure nu vor stimula niciodată utilizarea medierii. Aceasta, cel puțin, a fost experiența mea după ce am lucrat pentru promovarea medierii cu unele dintre cele mai mari organizații internaționale care susțin dezvoltarea statului de drept în mai multe părți ale lumii, înainte de a mă alătura Națiunilor Unite.  În lumina acestor rezultate, ce este o surpriză pentru majoritatea comentatorilor este motivul pentru care cerința cu privire la prima ședință de mediere din Italia se aplică numai în jur de 10% din toate cazurile civile. După cum cititorii ar putea să presupună, numărul de medieri care au loc acolo unde nu există o astfel de cerință (și anume, în 90% din cazurile civile) este extrem de scăzut. Oricât de dificil ar fi de acceptat pentru mulți entuziaști ai medierii, această diferență evidențiată de statistici infirmă aprecierea că medierea este în primul rând o problemă de cultură. Cultura și promovarea medierii sunt desigur chestiuni importante, dar cu siguranță nu cele principale. De fapt, cum poate aceeași țară să aibă o mulțime de medieri în anumite tipuri de dispute (pentru care este aplicabilă cerința de mediere), și foarte puține sau deloc în alte tipuri (unde cerința de mediere nu este aplicabilă), când litiganții și mai ales avocații sunt adesea aceiași? Problema principală este politica, după cum au explicat câștigătorii premiului Nobel de calibrul lui Kahneman, Tversky și Thaler.  În contextul ONU, un sistem „opt-out” autentic nu este încă pus în aplicare, dar există dovezi de orientare către această direcție, cel puțin plecând de la experiența unora dintre agențiile ONU. Spre exemplu, cel mai recent Raport Anual al nostru vorbește despre dezvoltarea proiectului de mediere internă la UNICEF, care sper că va fi în curând îmbrățișat de celelalte patru agenții ale ONU pe care le servește Biroul meu.

Henneke Brink: Credeți că medierea (cu posibilitatea de renunțare ușoară de către părți, sau modelul „opt-out”) ar trebui, de asemenea, încercat în situațiile în care analiza situației conflictuale ar sugera, sau în cazul în care este evident, că o altă intervenție – cum ar fi o procedură judecătorească care are ca rezultat o decizie judiciară – este probabil o cale mai potrivită sau mai eficientă? Ne gândim, de exemplu, la cazuri în care părțile dispută chestiuni referitoare la interpretarea legislației sau a unei clauze legale.

Giuseppe De Palo: După cum vă puteți aminti, eu apreciez că medierea este probabil să fie utilă chiar și atunci când nu se soluționează cu un acord. Prin urmare, aș fi întotdeauna în favoarea unei medieri eșuate (inclusiv o mediere care, de la început, pare că este foarte puțin probabil să reușească), dacă alternativa este o mediere care nu a avut loc deloc, din cauza unor politici slabe din domeniul medierii. Acestea fiind spuse, atunci când redactează norme referitoare la mediere care presupun eforturi inițiale serioase cu privire la mediere, legiuitorii medierii au de făcut anumite alegeri.Spre exemplu, în anumite jurisdicții, cazurile referite către mediere, indiferent de alegerea părților, pot fi alese la întâmplare (cum ar fi fiecare al doilea sau al treilea caz înregistrat la instanța de judecată). Legiuitorul italian, de exemplu, a ales o cale diferită, prin identificarea anumitor tipuri de litigii (cum ar fi proprietate imobiliară, moșteniri, calomnia etc.) în care medierea a fost considerată probabil cu potențial mai mare și necesitând o ședință inițială de mediere în aceste tipuri de cazuri. Ambele modele au valoare. De fapt, dacă modelul bazat pe selectarea aleatorie arată rezultate pozitive, s-ar putea spune că medierea este eficientă în mod normal, indiferent de natura disputei. În acest caz, s-ar putea decide extinderea ședinței inițiale de mediere la toate domeniile, cel puțin la nivelul primei instanțe. Modelul italian și altele similare oferă date statistice orientate, permițând atât experimentarea cu tipuri suplimentare de dispute, dacă medierea se dovedește a avea succes în unele, cât și eliminarea cerinței de mediere în alte tipuri, în cazul în care cerința pare să nu funcționeze.

* Mulțumim pentru sprijin domnului Constantin-Adi Gavrilă

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.