Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept constituţional
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti
 1 comentariu

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [3-28 august 2020]. Neconstituționalitatea legii versus problema interpretării și aplicării legii
31.08.2020 | Marieta SAFTA

Secţiuni: CCR, Drept constitutional, Jurisprudență, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Marieta Safta

Marieta Safta

În perioada de referință au fost publicate în Monitorul Oficial al României decizii ale Curții Constituționale (CCR)  pronunțate în exercitarea următoarelor atribuții:

– Controlul constituționalității legilor înainte de promulgare [art. 146 lit. a) din Constituție];

– Soluționarea excepțiilor de neconstituțonalitate a legilor și ordonanțelor [art. 146 lit. d) din Constituție];

Față de această jurisprudență, vom aborda în cele ce urmează problematica interpretării și aplicării legii în contextul controlului de constituționalitate, cu specială referire la Decizia nr. 170 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 705 din 6 august  2020 și Decizia nr. 289 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 726 din 12 august 2020, pentru a evidenția considerentele  din care rezultă dacă și în ce condiții/cu respectarea căror criterii, interpretarea și aplicarea în practică a  normelor juridice intră sub incidența controlului de constituționalitate. Vom prezenta, pentru necesarele distincții, și extrase din alte decizii publicate în perioada de referință, prin care excepții de neconstituționalitate au fost respinse ca inadmisibile, cu motivarea că, prin criticile formulate, sunt invocate probleme de interpretare și aplicare a legii, iar nu de constituționalitate.

I. Sunt inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate prin care se critică modul de interpretare și de aplicare a dispozițiilor legale de către instanțele de judecată sau de către alte autorități         

Este o regulă ce se deduce din interpretarea dipozițiilor constituționale și legale care configurează rolul, competența și atribuțiile Curții Constituționale. Am abordat atât într-o Notă de jurisprudență[1], cât și în lucrarea Ghid de admisibilitate la Curtea Constituțională[2] problematica inadmisibilității excepțiilor de neconstituționalitate prin care se critică, punctual, modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în cauzele concrete supuse judecății.

Jurisprudența publicată în luna august a acestui an cuprinde numeroase decizii prin care s-au respins ca inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate pentru motivul menționat, oferind exemple de situații în care probleme punctuale legate de interpretarea sau aplicarea normelor legale au fost aduse în fața Curții Constituționale. Considerentele acestor decizii, cuprinzând și o sinteză a distincțiilor realizate de CCR în materie, permit dezvoltarea subiectului, în sensul evidențierii distincțiilor referitoare la competența Curții Constituționale versus competența altor autorități în privința interpretării și aplicării legii.

Astfel, în deciziile publicate în perioada aici avută în vedere, Curtea a reținut, între altele, următoarele:

– ”Interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. Prin urmare, din moment ce instanţa judecătorească este cea competentă să stabilească aplicarea în timp a textului criticat, Curtea, având în vedere art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, precum şi art. 126 alin. (1), art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, constată că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă (Decizia nr. 393 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 773 din 25 august 2020, par. 25);

– «În realitate, autoarea excepției de neconstituționalitate consideră că instanța de fond a aplicat „în mod tendențios” prevederile Ordonanței Guvernului nr. 13/2011, obligând societatea la plata unor dobânzi penalizatoare, deși în cauză este vorba, în opinia sa, de dobânzi contractuale, context în care susține că instanța de judecată a făcut o aplicare greșită a normelor substanțiale de drept civil. (…) Or, analizând criticile formulate, Curtea constată că argumentele invocate de autoarea excepției nu privesc vicii de neconstituționalitate intrinsecă ale reglementării criticate, ci au în vedere, de fapt, modalitatea de interpretare și aplicare a legii de către instanța de judecată, ceea ce, potrivit jurisprudenței constante a instanței de contencios constituțional, excedează competenței Curții Constituționale.» (Decizia nr. 181 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 706 din 6 august 2020, par. 17-18);

– «Cât privește critica referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 90 lit. a) din Codul de procedură penală în sensul că asistența juridică ar fi obligatorie numai în ceea ce privește actele de urmărire penală care îl privesc nemijlocit pe suspect sau inculpat (de exemplu, audiere, confruntare sau percheziție domiciliară), Curtea a statuat, în jurisprudența sa, că nu este competentă să se pronunţe cu privire la modul de aplicare a legii de către organele de urmărire penală (Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, și Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23). Atât interpretarea conținutului normelor juridice, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, cât şi aprecierea legalităţii activităţii desfăşurate de către organele de urmărire penală sunt, în speţă, de competenţa judecătorului de cameră preliminară (Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017, paragraful 14, Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 19 noiembrie 2018, paragraful 14, și Decizia nr. 824 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 10 martie 2020, paragraful 14).» (Decizia nr. 247 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 729 din 12 august 2020, par. 25);

– «Curtea reține – referitor la criticile privind eventualele abuzuri ale angajatorilor care mențin astfel de lucrători într-o situație de incertitudine perpetuă sau pe durate foarte lungi de timp cu privire la raporturile lor de muncă – că acestea nu constituie probleme de constituționalitate, ci reprezintă aspecte de interpretare și aplicare a legii, care intră în competența de soluționare a instanțelor judecătorești, iar nu a Curții Constituționale.» (Decizia nr. 360 din 16 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 732 din 13 august 2020, par. 26);

– ”Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aspectele criticate de autorul acesteia vizează în exclusivitate modul în care Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a uzitat regulile privind aplicarea în timp a legilor și a principiului specialia generalibus derogant prin Decizia nr. 30 din 17 octombrie 2016. Deși invocă mai multe prevederi din Constituție și din acte internaționale la care România este parte, autorul excepției nu motivează în ce fel interpretarea instanței supreme contravine acestor prevederi. Față de aceste aspecte, Curtea reține că, în cadrul controlului de constituționalitate pe care îl realizează asupra dispozițiilor unei legi sau ordonanțe, potrivit prevederilor art. 146 lit. d) din Constituție și ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, poate analiza interpretarea dată unor texte de lege de instanța supremă în temeiul art. 514-518, respectiv al art. 519-521 din Codul de procedură civilă, referitoare la recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În cadrul acestui control, instanța de contencios constituțional trebuie să se circumscrie însă aspectelor ce vizează respectarea prevederilor Legii fundamentale, astfel că poate analiza atât conformitatea constituțională a conținutului dispozițiilor de lege, așa cum au fost interpretate de instanța supremă, cât și modul în care Înalta Curte de Casație și Justiție a respectat prevederile constituționale în exercitarea atribuțiilor sale ce vizează asigurarea unei practici judiciare unitare (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 51 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 13 martie 2020). Cu toate acestea, controlul exercitat de Curtea Constituțională nu se poate extinde, fără a încălca prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4) privind separația puterilor în stat și pe cele ale art. 126 alin. (1), potrivit cărora „justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”, și asupra modului în care, fără a încălca competențele sale constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție înțelege să aplice unele reguli sau principii de drept, așa cum sunt cele referitoare la ierarhia actelor normative și aplicarea legilor în timp. Prin urmare, având în vedere cele mai sus expuse, se reține că aspectele invocate de autorul excepției, care tind la realizarea unui control asupra modului în care Înalta Curte de Casație și Justiție a înțeles să soluționeze Decizia nr. 30 din 17 octombrie 2016, nu constituie veritabile critici de constituționalitate, ci vizează modul de aplicare și interpretare a legii ce revine competenței instanței de judecată.» (Decizia nr. 397 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 739 din 14 august 2020, par. 17-19);

– «Autorul excepției este nemulțumit și de modul de interpretare și aplicare – în cauza dedusă judecății – a dispozițiilor de lege criticate. Or, Curtea a statuat, în jurisprudența sa, că aspectele ce țin de aplicarea legii intră în competenţa instanţei judecătorești învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege (Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017 , paragraful 14, Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 19 noiembrie 2018, paragraful 14, Decizia nr. 824 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 10 martie 2020.” (Decizia nr. 514 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 770 din 24 august 2020, par. 23)

– «Curtea a constatat că nu are competența de a elimina, pe calea controlului de constituționalitate, din conținutul normativ al textului o anumită interpretare izolată și vădit eronată a acestuia, legislația în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenței instanțelor judecătorești, iar Curtea și-ar aroga competențe specifice acestora, transformându-se din instanță constituțională în una de control judiciar (Decizia nr. 276 din 10 mal 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, Decizia nr. 729 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 23 februarie 2017). (Decizia nr. 170 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 705 din 6 august 2020, par. 21)

– ”Raportat la cauza de față, Curtea reține că, în ceea ce privește dispozițiile de lege criticate, nu s-a constatat o interpretare constantă/continuă în sensul reclamat de autorul excepției, astfel încât nu poate fi pusă în discuție o problemă de constituționalitate a prevederilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, problema juridică invocată fiind, prin urmare, o chestiune de interpretare si aplicare a legii, atribuție ce revine instanțelor judecătorești.” (Decizia nr. 170 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 705 din 6 august 2020, par. 22)

II. Sunt admisibile excepțiile de neconstituționalitate, CCR fiind competentă să realizeze un control de constituționalitate a interpretării pe care un text de lege a primit-o în practică, atunci când ”deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelor reglementări”.

Este vorba despre situații în care, deși  problemele ridicate în cadrul excepțiilor de neconstituționalitate privesc, aparent, modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, această interpretare și aplicare, atașată respectivelor dispoziții, printr-o practică cvasiunanimă și de durată, le conferă valențe neconstituționale. Nu este vorba deci nici despre simpla aplicare a respectivei legi într-un caz concret/o interpretare izolată a vreunei instanțe de judecată sau a altei autorități/persoane, și nici de lămurirea unor simple divergențe de interpretare și aplicare a legii – situații a căror rezolvare intră în competența instanțelor de judecată ori a altor autorități, după caz. Prin sancționarea interpretării  textului/textelor de lege valențe neconstituționale, acestea rămân aplicabile în ordinea normativă, în interpretarea dată de CCR[3].

Jurisprudența publicată în luna august a acestui an realizează o sinteză a ideilor enunțate în acest sens în deciziile CCR, realizând distincția între admisibilitatea/ inadmisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate în contextul dat.

Astfel, prin Decizia nr. 289/2020, analizând  susținerile autorului  excepției, potrivit căror ”o parte a instanțelor judecătorești au interpretat textul de lege criticat în sensul că prin sistem de alarmă scos din funcțiune se înțelege un sistem de alarmă, care face parte din cele prevăzute de art. 27 alin. (5) din Legea nr. 333/2003, scos din funcțiune în integralitatea sa” (par. 27), interpretare considerată neconformă cu prevederile constituționale, Curtea a reținut, între altele:

– ”jurisprudența sa constantă, de exemplu, Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014, Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, și Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015”, în sensul că «este competentă să sancționeze neconstituționalitatea unei interpretări pe care un text de lege a   primit-o în practică, de vreme ce „deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelei reglementări”. Curtea a statuat că are „competența de a elimina viciul de neconstituționalitate astfel creat, esențială în asemenea situații fiind asigurarea respectării drepturilor și libertăților persoanelor, precum și a supremației Constituției”.» (par. 28)

– condiția sancționării neconstituționalității unui text într-o anumită interpretare dată de instanțele judecătorești: CCR s-a învestit, apreciind că este competentă, ”în contextul în care a constatat că există o practică judiciară cvasiunanimă și de durată – aparținând inclusiv Înaltei Curți de Casație și Justiție -, care a dat textului valențe neconstituționale. În condițiile în care acest criteriu nu a fost îndeplinit, Curtea Constituțională a apreciat că se pune în discuție o problemă de interpretare și aplicare a legii, ce trebuie să aparțină instanțelor judecătorești, excepția de neconstituționalitate cu un atare obiect fiind inadmisibilă.» (par. 29)

– «Prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, Curtea a statuat că este unica autoritate jurisdicțională care are competența de a interpreta Constituția, iar în privința normelor supuse controlului de constituționalitate, interpretarea este realizată de instanțele judecătorești, conform art.126 alin.(1) din Constituție. Prin urmare, pentru determinarea conținutului normativ al normei supuse controlului de constituționalitate, Curtea trebuie să țină seama de modul în care aceasta este interpretată în practică judiciară. Interpretarea legilor este operațiunea rațională, indispensabilă în procesul aplicării și respectării acestora, având ca scop clarificarea înțelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare, iar, în procesul de soluționare a cauzelor cu care au fost învestite, această operațiune este realizată de instanțele judecătorești, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. Interpretarea astfel realizată indică instanței constituționale înțelesul normei juridice supuse controlului de constituționalitate, obiectivizându-i și circumscriindu-i conținutul normativ. În vederea atingerii acestei finalități, interpretarea dată normelor juridice trebuie să fie una general acceptată, aceasta putându-se realiza fie prin pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri prealabile sau în soluționarea unor recursuri în interesul legii, fie printr-o practică judiciară constantă.». (par. 30)

Amintim din jurisprudența invocată, pentru a exemplifica acest tip de decizii interpretative ale CCR, că prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, precitată, Curtea a reținut neconstituționalitatea prevederilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât a constatat existența unei practici juridice constante, care stabilea natura juridică a termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul acestora ca fiind de recomandare, dând valențe de neconstituționalitate textului criticat. În acest sens, prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea a observat că practica judiciară cvasiunanimă, în special cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a calificat termenul de minimum 5 zile de sesizare a instanței, prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală (art. 159 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968), ca fiind un termen de recomandare (paragraful 21). Prin aceeași Decizie nr. 336 din 30 aprilie 2015 Curtea a constatat că, în cauză, este pusă în discuție însăși constituționalitatea interpretării pe care acest text de lege a primit-o în practică, în concret, natura juridică a termenului reglementat de normele procesual penale precitate, și că, de vreme ce deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelei reglementări, Curtea are competența de a elimina viciul de neconstituționalitate astfel creat, esențială în asemenea situații fiind asigurarea respectării drepturilor și libertăților persoanelor, precum și a supremației Constituției. Astfel fiind,, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că «dispozițiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidența art. 268 alin.( 1) din Codul de procedură penală.»

În concluzie:

– Curtea ”este competentă să realizeze un control de constituționalitate a interpretării pe care un text de lege a primit-o în practică, de vreme ce deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelor reglementări. În acest caz, Curtea are competența de a elimina viciul de neconstituționalitate astfel creat, esențială în asemenea situații fiind asigurarea respectării drepturilor și a libertăților persoanelor, precum și a supremației Constituției (Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014, Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, paragraful 30).” (Decizia nr. 170/2020, par. 19);

– ”criteriul fundamental pentru determinarea competenței de a exercita controlul de constituționalitate asupra unei interpretări a normei juridice este caracterul continuu al acestei interpretări, respectiv persistența sa în timp, în cadrul practicii judiciare, așadar, existența unei practici judiciare care să releve un anumit grad de acceptare la nivelul instanțelor. De aceea, Curtea a constatat că este abilitată să intervină atunci când este sesizată cu privire la existența unei practici unitare/neunitare de interpretare și aplicare a legii de natură să încalce exigențele Constituției, iar interpretările izolate, vădit eronate, nu pot face obiectul controlului de constituționalitate, ci al controlului judecătoresc. (Decizia nr. 170/2020, par. 20).


[1] Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [14-18 octombrie 2019]. Regimul juridic al inadmisibilităților în fața Curții Constituționale (II). Lipsa motivării excepției de neconstituționalitate. Ce înseamnă ”motivarea excepției de neconstituționalitate”? Inadmisibilitatea excepțiile de neconstituționalitate prin care se critică modul de aplicare a dispozițiilor legale și soluția pronunțată de judecător. Inadmisibilitatea excepțiile de neconstituționalitate prin care se solicită modificarea sau completarea prevederilor supuse controlului. Competența de a aprecia asupra cauzelor de inadmisibilitate- https://www.juridice.ro/658818/nota-de-jurisprudenta-a-curtii-constitutionale-14-18-octombrie-2019.html
[2] T. Toader, M. Safta, Ed. Hamangiu, ed. a 2-a, 2020
[3] Pentru o tratare pe larg a problematicii deciziilor interpretative, a se vedea T.Toader, M. Safta- Contencios constituțional, Ed.a doua, Ed. Hamangiu, 2020.


Conf. univ. dr. Marieta Safta

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

1 Comment
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti