Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept constituţional
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q8
AUDI Q3
AUDI Q3 SUV
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3
Citeşte mai mult în legătură cu Afaceri transfrontaliere, Articole, Drept constituțional, Drept maritim, Opinii, SELECTED

Urmările trecutului. Anii 1989-2008-2014-2022 și consecințe (3). W. Clinton, G.W. Bush și politica lor față de Rusia

12 iulie 2023 | Simona M. VRĂBIESCU KLECKNER
Simona M. Vrăbiescu Kleckner

Simona M. Vrăbiescu Kleckner

« 2. G.H. Bush, războiul din Irak, politica față de Rusia și globalismul

II. America, Rusia și China în timpul mandatelor Președinților W. Clinton (1993-2001), G.W. Bush (2001-2009) și B. Obama (2009-2017)

Acest capitol va arăta impactul ideii liberale a Noii Ordini Mondiale a Președintelui G.H. Bush asupra succesorilor săi, W. Clinton, G.W. Bush și B. Obama, cât și relațiile acestora cu omologii lor ruși, B. Elțîn, V. Putin, D. Medvedev și, respectiv, chinezi Jiang Zemin, Hu Jintao și Xi Jinping, adică ce aceștia au făcut sau nu au făcut, în politica internă și în cea externă. 
Importante au fost cele două mandate ale Administrației G.W. Bush, cu presupusa politică de preemțiune a superiorității globale americane. 
Cât privește Rusia în timpul lui G.W. Bush, este vorba despre inițiala prietenie a acestuia cu V. Putin, inclusiv în perioada Summitului NATO din 2008 de la București, și despre politica ulterioară de ignorare a Federației Ruse de către Președintele american și reacția lui Putin de a invada Osetia de Sud. Totodată, voi face și o speculație politică argumentată pe tema relației NATO-Rusia.
În timpul Președintelui B. Obama, după 2013 Federația Rusă a mers către fosta cultură tradițională și religia ortodoxă. În acest context, voi evoca unele aspecte din istoria Rusiei, Crimeii și Ucrainei, cât și invazia Crimeii din 2014 – când B. Obama și Vestul nu au reacționat –, urmată de Acordurile din 2014-2015 de la Minsk. În această perioadă, în America, B. Obama a căutat să introducă socialismul progresist-marxist.
Referitor la China am arătat ajutorul neprecupețit comercial, tehnic și financiar dat acestei țări de Președinții americani cât și exemplul dat de familia G.H. Bush cu afacerile sale din China, exemplu urmat atât de o parte a elitei americane cât și de reprezentanții intereselor chineze în America. 

Bill Clinton și Rusia

Președintele William Jefferson Clinton (20 ianuarie 1993 – 20 ianuarie 2001), fost Guvernator al Statului Arkansas, a urmat ideile lui G.H. Bush în ceea ce privește dezvoltarea globală.
Conceptul politicii sale era unul de mărire și expansiune în vederea întăririi comunității mondiale, axat pe multilateralism, adică internaționalism progresist, acesta semnând diverse tratate cu privire la armele chimice, nucleare, climatice, antibalistice etc.
El credea în noul progresism liberal, care de fapt era o trădare a liberalismul clasic, exprimat prin corectitudinea politică, fără toleranță față de ideile contradictorii, similar cu sistemul comunist, cu toleranța progresistă, care de fapt duce la corupție morală.

În timpul celor două mandate ale sale au fost aprobate multe ipoteci riscante, care au contribuit la criza economică din 2008, din finalul ultimului mandat al lui George W. Bush.
Bill Clinton credea că prăbușirea URSS-ului se datora numai proastei aplicări a comunismului, fapt ce s-ar putea remedia printr-o mișcare progresistă. Oricum, el a părut mai perspicace față de noua situație geopolitică a Europei de Est și a Federației Ruse, recunoscând că America ar trebui să se implice cu ajutor pozitiv.

JURIDICE by Night

Servicii JURIDICE.ro

Interviuri JURIDICE.ro

Arbitraj comercial

Evenimente juridice

B. Clinton a preluat de la G.H. Bush problemele nelămurite ale țărilor foste satelite ale Moscovei, ieșite din Pactul de la Varșovia și care nu erau acceptate în NATO ori în UE, pe motiv că nu aveau îndeplinite reformele economice și democratice cerute pentru admitere.
Motivul acestei situații a fost că G.H. Bush a acceptat integral condițiile impuse de Gorbaciov la eliberarea acestor țări, fără ca el să fi negociat anumite condiții impuse, ca cea a alegerilor libere, dar fără supraveghere occidentală, astfel lăsând pe neocomuniști la putere.
B. Clinton, fiind un progresist convins, a aprobat Clauza Națiunii celei mai Favorizate Guvernului Președintelui Iliescu, unde la conducere se găseau numai personalități neocomuniste.

Dar el s-a preocupat de situația militară neclară a acestor țări, care nu puteau fi acceptate în NATO fără reformele cerute, în 1994 găsind o soluție intermediară, promovând un Parteneriat Strategic cu America, dar fără beneficiul Art. 5 al Tratatului NATO.
Ca atare, Bill Clinton a venit la București pentru semnarea Parteneriatului împreună cu Președintele Emil Constantinescu.
Abia în anul 1999 Republicile Cehă, Ungară și Polonă, având reformele împlinite, au fost admise în NATO, iar România tocmai în 2004.

De asemenea, B. Clinton a preluat situația Federației Ruse, condusă de Boris Elțîn, dar, spre deosebire de G.H. Bush, el a avut o relație bună cu acesta, apreciind faptul că Boris conducea Rusia cu dezbateri politice deschise spre democratizare, cu respect pentru domnia legii, iar populația începuse să beneficieze de o viață normală, datorită unei economii mai bune, și era pregătită să intre în lumea civilizată.

După ce, în iunie 1990, B. Elțîn fusese ales Președintele Republicii Ruse și după ce, la 28 august 1990, a preluat comanda întregului Guvern, în 1991, Rusia era luată în considerare de către Consiliul Nord Atlantic de Cooperare.

Iar după dezmembrarea URSS-ului, nemaifiind nevoie de o armată mare și puternică menită să înfrunte NATO, ea a fost reformată și modernizată, fiind redusă la un număr mai mic de militari, dar mai profesioniști, pentru a face față unor agresiuni mai mici, în caz de nevoie la periferiile graniței ruse.
Acest proces a continuat până în 2008 sub V. Putin, când s-a desfășurat un nou program numit ”Noua Înfățișare”, cu fonduri alocate pentru expansiunea rangurilor profesionale militare și pentru arme moderne, înlocuind fostele divizii sovietice[1].

B. Clinton era determinat să ajute Rusia și pe B. Elțîn, deoarece nu voia ca ea să fie pierdută pentru Occident în timpul mandatului său. A vizitat Moscova de mai multe ori și, în iunie 1993, a cerut intrarea Rusiei în Organizația Mondială a Comerțului (OMC), obținând investiții în valoare de 46 miliarde $ și acceptarea Rusiei la întrunirea G8, unde Elțîn a mers, în 1998, la Birmingham și, în 1999, la Köln.
Trebuie remarcată deosebirea dintre G.H. Bush și B. Clinton, acesta din urmă ajutând Federația Rusă în drumul ei spre democratizare.

În această perioadă, B. Elțîn a avut de întâmpinat două probleme deosebite.
Prima a fost legată de reformele sale, care nu erau acceptate de foștii politicieni comuniști din opoziția Guvernului său. Aceștia, la 14 februarie 1993, au reînființat Partidul Comunist și, la 26 martie 1993, au încercat să-l elimine, dar nu au reușit să obțină majoritatea necesară de două treimi și, ca urmare, în aprilie a avut loc un referendum, care, cu o majoritate de 57%, i-a acordat lui Elțîn câștig de cauză.

La 21 septembrie 1993, B. Elțîn a emis Decretul nr. 1400, prin care a dizolvat Parlamentul, înființând Adunarea Federală, care urma să aprobe o nouă Constituție, cu un Parlament bicameral și cu alegeri stabilite la data de 12 decembrie 1993.

Opoziția, care nu agrea noua Constituție, la 23 septembrie 1993 a reacționat din nou, numindu-l pe Vicepreședintele Alexandr Ruțkoi în locul lui B. Elțîn.
Atunci, spre a salva Federația Rusă de extremiștii anti-reformă, Elțîn a cerut Ministrului Apărării, Pavel Gracev, să trimită tancurile în centrul Moscovei, acțiune ce s-a soldat cu 187 morți, mulți răniți și cu arestarea lui Ruțkoi.

Acțiunea a fost condamnată de America și de Occident, fiind considerată ca antidemocratică, ei neînțelegând că această măsură extraordinară a fost luată tocmai pentru a salva Rusia după cei 75 de ani de comunism. Occidentalii, lipsiți de experiența sistemului comunist dur, nu au putut cântări, la adevărata ei valoare, situația lui Elțîn, care încerca prin orice mijloc să salveze Rusia, care acum se îndrepta spre calea democrației.

Ulterior, B. Elțîn a reușit să suspende Curtea Constituțională, cerând Adunării Federale să adopte noua Constituție. Aceasta a fost aprobată la 12 decembrie 1993, printr-un plebiscit, și adoptată la 25 decembrie 1993.
Art. 1 proclama Rusia o republică democrată, federală, cu respectul domniei legii. Președintele devenea șeful executivului, cu dreptul de a emite, conform Art. 90, ordonanțe cu putere executivă, iar Senatul reprezenta statele federale, care conform Constituției nu aveau dreptul la secesiune.
Alte articole se refereau la libertățile personale, formarea de partide politice, parte din fostul KGB fiind dispersat în alte organizații și parte transformat în Federal Security Service (FSB), Rusia devenind membră în Consiliul Europei[2].

A doua problemă, se referă la Cecenia, care, în 1989, număra un milion de cetățeni de origine tătară.
Generalul Djohar Dudaev, nemulțumit de reforma Perestroika, reușise să elimine forțele sovietice, se instalase ca Președinte și, la 1 noiembrie 1991, declarase independența republicii.
Pe atunci, Gorbaciov a fost cel care a retras armata sovietică, lăsând în urmă toate armele.
În 1992, Cecenia a fost singura republică care a refuzat sa facă parte din noua Federație Rusă, începând mișcări de agresiune în Groznîi și restul regiunii.

Elțîn, exasperat de situație, în decembrie 1994, a trimis forțe armate, dar care s-au izbit de rezistență.
Luptele au durat până când Generalul Dudaev a fost omorât și înlocuit de un nou conducător, Aslan Mashadov, cu care Elțîn a negociat un tratat de pace, semnat la 2 mai 1997.
Dar situația rămânea volatilă pentru că Mashadov, nu controla clanurile teroriste violente, gangsterii și islamiștii care înlocuiau naționaliștii din Cecenia.

Elțîn se pare că avea oroare viscerală față de agresiuni, acesta scriind în volumul II al memoriilor sale, intitulat „Notele unui Președinte”, că a fost forțat să întrebuințeze forța în Cecenia, căutând să evite ca Federația Rusă să aibă parte de mișcări teroriste cu continuă dezordine, furturi și anarhie, similar cu Rusia în 1917[3].
Evident că și uzul de forță în Republica Ceceno-Ingușă a fost condamnat de Occident.

Împotriva propagandei anti-religioase și în vederea renașterii religiei, B. Elțîn a luat noi măsuri prin redeschiderea multor biserici, dând avantaj Bisericii Ortodoxe, el provenind dintr-o familie religioasă și mergând des la Biserică.
A adoptat Legea Libertății Religioase și a Asociaților Religioase, onorând, în 1998, Jubileul de 1000 de ani al Creștinismului Kievean Rus și a supravegheat reînhumarea sicrielor Familiei Imperiale Ruse în Catedrala „Sfinții Petru și Pavel” din Sankt Petersburg[4].

B. Elțîn era preocupat de menținerea reformelor de democratizare a Rusiei, aflându-se acum între ciocan și nicovală, între opoziția internă de stânga anti-NATO și legea, susținută de Republicani, de expansiune a NATO, tocmai când ar fi avut nevoie de o înțelegere din exterior.
Politica sa externă funcționa din 1990 în baza tratatelor bilaterale, menținând relații bune, fără proteste din partea Occidentului, el dorind apropierea de acesta.

În urma unui sondaj, B. Clinton a aflat că opinia publică americană realiza importanța ajutorului dat Federației Ruse și îi aproba respectiva politică.
Totodată, sondajul a arătat că nu era o mare grabă ca fostele țări satelite să devină membre NATO, cu toate că se recunoștea acest lucru ca fiind important pentru respectivele state. Problema era însă opoziția din Dumă, care nu agrea NATO, dar, pe de altă parte, trebuia ținut seama de reformele făcute de Elțîn și de necesitatea ca ele să reziste.

Ca urmare, Clinton a hotărât să nu grăbească extinderea NATO, în urma promisiunii lui Elțîn că va fi de acord cu expansiunea alianței după ce acesta va fi reales în funcția de Președinte[5].
Dar Clinton, fiind dornic să câștige alegerile din 1996, pentru un al doilea mandat, a decis în favoarea lărgirii NATO, spre a fi la unison cu Congresul majoritar republican, care, în 1994, votase o lege în favoarea extinderii NATO prin acceptarea ca membre a fostelor țări satelite.

Hotărârea în favoarea extinderii a fost anunțată public în decembrie 1994 de însuși NATO. Această situație l-a luat prin surprindere pe Boris Elțîn, știind că opoziția, cu care avea probleme, considera alianța, precum în trecut, ca fiind un mare dușman.

Greșeala lui Clinton nu a fost ideea în sine de lărgire a NATO, ci felul brusc în care aceasta a fost făcută publică, fără a-l fi anunțat în prealabil pe Elțîn, tocmai când el avea nevoie, înainte de alegeri, de un guvern unit.

Oricum, în 1994, Federația Rusă a fost acceptată în Parteneriatul pentru Pace.
B. Clinton, realizând că acțiunea de lărgire NATO a dat motiv foștilor comuniști din Dumă să acționeze împotriva lui Elțîn, a căutat să remedieze situația, inițiind NATO-Russia Founding Act (NRFA – Actul de Bază NATO-Rusia), menit să asigure un climat de cooperare și securitate necesar purtării unor discuții anticipate privind schimbări în Alianță, dialog care funcționa prin Consiliul Comun Permanent creat prin acest Act, anunțat la 15 mai 1997 și semnat la 27 mai, același an, de NATO și B. Elțîn.

Colaborarea NATO cu OSCE din 1996 ar fi putut să fie un bun semnal paneuropean, dar Rusia, dorind drept de veto, acesta nu a fost acceptat de ceilalți membri ai Alianței. Atunci, unii au fost de părere că a fost pierdută o ocazie de către comunitatea euro-atlantică, deoarece Rusia anilor ’90 dorea să atragă NATO către Est, dar aplicarea acestei formule a rămas pentru altă dată[6].

De fapt, B. Clinton dorea extinderea NATO, având mai multe întâlniri între 1996 și 1997 cu Elțîn.
Părerea lui Clinton a fost că, în ciuda obiecțiunilor unor politicieni ai Rusiei, „Rusia va deveni un adevărat partener al Alianței (to make Russia a true partner of the Alliance)”, acesta declarând că:
Noi vom adapta NATO pentru noi misiuni venind cu trei propuneri importante: 
1) refacerea Europei unite, democrate și pentru prima dată în condiții de pace; 
2) reducerea armelor de distrugere în masă;
3) extinderea parteneriatului economic avantajos, atât pentru noi cât și pentru Rusia.
NATO va accepta cel puțin trei noi membri din fostul bloc comunist – Polonia, Cehia și Ungaria –, care vor primi promisiuni formale de apărare împotriva unui atac (a formal promise to defend them against attack).

Iar Madeleine Albright, Secretara de Stat a SUA, știind că țările Europei de Est se tem de o invazie rusă, a fost de părere că:
NATO nu are inamici la Răsărit. Rusia nu mai este cea din 1949, și nici cea din 1989. Astăzi ne găsim cu toții de aceeași parte.
Dacă NATO și Rusia se găsesc de aceeași parte, ce parte are de ales o țară spre a se pune la adăpost? De ce? Și de cine?[7]

Clinton nu a putut realiza acest deziderat, preluând, în 1991, problema Irakului de la G.H. Bush, iar, în 1993, după moartea în operațiune a unor soldați americani, acesta ordonând retragerea trupelor americane care sprijineau efortul multinațional de ajutorare a misiunii ONU din Somalia.

În 1993 și, respectiv, 1995, au fost încheiate Acordurile de la Oslo, dintre Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO), care nu au avut mari rezultate, însă în urma cărora Israelul a recunoscut OEP ca reprezentant oficial al Palestinei, iar OEP a recunoscut dreptul Israelului de a exista ca stat și a renunțat la folosirea violenței.
În 1997, Administrația Clinton a întocmit Proiectul pentru Noul Secol American, dedicat politicii sale externe.
Au urmat intervenția militară și bombardamentele NATO din 1999 menite a opri conflictul interetnic din Kosovo precum și problemele pentru Președintele american generate de scandalul Monica Lewinsky.

În cadrul OSCE, la Summitul din noiembrie 1999 de la Istanbul, s-a stabilit și întărit faptul ca țările vestice să nu-și întărească securitatea în dauna securității altor state cât și să coopereze între ele pentru evitarea conflictelor.
La acest Summit, cu toată opoziția manifestată de Igor Ivanov, Ministrul de Externe al Federației Ruse, Președinții Emil Constantinescu și Petru Lucinschi l-au convins pe Boris Elțîn să semneze o înțelegere referitoare la situația Republicii Moldova, Federaţia Rusă angajându-se să-și retragă forţele armate din Transnistria.

Prin “Actul Fondator privind relațiile, cooperarea și securitatea reciproce”, susevocat, încheiat la Paris pe 27 mai 1997, s-a format Consiliul Permanent Comun NATO-Rusia, care la Summitul de la Roma din 28 mai 2002 al NATO a fost înlocuit cu un Consiliu NATO-Rusia, având un oficiu la Moscova.

* * *

În altă ordine de idei, se remarcă cât de puțin știu americani și chiar europenii despre rolul imens și riscul pe care și l-a asumat Boris Elțîn în a confrunta comunismul sovietic, prin adoptarea unei noi Constituții, în timp ce era acuzat de unii de a fi adus inegalitate socială și corupție.
Cei care îl acuzau nu au cunoscut rigoarea comunistă și dificultatea de a schimba o mentalitate după zeci și zeci de ani la care se adăuga și dificultatea de a crea o unitate de vederi în Dumă, pentru adoptarea legilor corespunzătoare.
La 9 august 1996, Elțîn a câștigat alegerile prezidențiale, acestea fiind considerate de observatorii internaționali ca libere și corecte. Durata mandatului Președintelui era micșorată de la 5 la 4 ani, conform Art. 81 al Constituției din 1993[8].

B. Elțîn fusese bolnav de mai multă vreme, iar după necazurile avute cu Duma, Cecenia, neașteptata extindere a NATO și alte greutăți, la 5 noiembrie 1996, a suferit o operație de cord, după care unii susțineau că starea lui schimbată se datora alcoolismului, însă alții au declarat că aceasta era determinată de durerile persistente pe care le avea. După un timp, el și-a mai revenit și, spre a readuce ordine în guvernare și având susținerea populației, a semnat tratate cu republicile foste sovietice.

În 1999, Elțîn, cu sănătatea slăbită – după atâta efort ca să readucă Rusia din comunismul dur la dorita democrație –, nu mai avea nici jumătate din fosta sa vigoare, popularitatea sa fiind scăzută.
Dușmanii săi, aflați în opoziție în Dumă, încercau să-l elimine, în baza a două acuzații:
a) dezmembrarea URSS, în 1991;
b) atacarea Parlamentului cu tancurile, în 1993.
În acest context, el s-a hotărât să renunțe să participe la alegerile din 1999.

Ca atare, Elțîn era în căutare de succesor, în discuție fiind, printre alții, Serghei Kirienko și Serghei Stepașin, foști Premieri ai Federației Ruse, și Boris Nemțov, fost Prim-Vicepremier, dar pe care i-a eliminat pe rând pentru faptul că acesta îi considera prea în vârstă și nu avea încredere că ei vor putea sau, mai ales, vor dori să continue opera sa de democratizare a Rusiei, convins fiind că era nevoie de oameni mai tineri din noua generație, după cum se poate citi în volumul său de memorii intitulat „Maraton prezidențial”, în care și-a exprimat părerea că trebuia aleasă ”o persoană cu coloană vertebrală, care să întărească structura politică a autorității” și care ”să înțeleagă noua Rusie[9].

La 9 august 1999, B. Elțîn l-a desemnat succesor al său și l-a numit în funcția de Prim-Ministru al Federației Ruse pe Vladimir Putin, care deținea o diplomă de licență în Drept din 1975, de la Universitatea de Stat din Leningrad, membru al Partidului Comunist, fost colonel KGB la Dresda, Viceprimar al Sankt Petersburgului în 1994, membru în Biroul Federal al Securității în 1996 și parte din Administrația Guvernului său, în Dumă acesta fiind susținut de Blocul „Unitatea”, de dreapta, contra Partidului „Patria – Toată Rusia”, de stânga, al lui Evgheni Primakov.

În plus, Elțîn a considerat că V. Putin va continua opera sa de transformare a țării, știind că la Sankt Petersburg fusese extrem de energic, că era un om inteligent, curios, care punea mereu întrebări. Lucrând din 1996 cu el, îl aprecia ca pe un om loial, care nu s-a ridicat prin relații cu comuniștii, deci nu a trebuit să-și schimbe atitudinea după prăbușirea URSS-ului. Totodată, arăta diferit față de foștii bătrâni comuniști, fiind mai tânăr, micuț, slab și bine îmbrăcat, cu costume europene, prezentându-se ca reprezentant al noii generații ruse și, astfel, sperând ca va fi acceptat ca Președinte.
De asemenea, antreprenorul Boris Berezovski și economistul Anatoli Ciubais erau de acord cu alegerea sa, apreciindu-l ca fiind un om inteligent, sociabil și activ.

Odată cu succesorul ales, dezamăgit și cu o sănătate șubredă, Boris Elțîn s-a adresat populației, cerându-și scuze că nu a reușit să ducă la capăt ceea ce a crezut că va fi mult mai ușor și, la 31 decembrie 1999, a anunțat că își dă demisia, lăsându-l ca succesor pe V. Putin, care, până la alegerile anunțate la 26 martie 2000, va activa ca Președinte interimar, dar și ca Prim-Ministru, conform Art. 92 al Constituției.
După discursul lui Elțîn, V. Putin a vorbit și el scurt, fără a scoate în evidență ocazia primei sale cuvântări în calitate de Președinte, funcție în care a fost ales la 26 martie 2000, cu 53% din voturile valabil exprimate de electorat, la 7 mai, același an, fiind inaugurat oficial.

În prealabil, Elțîn obținuse un pachet de documente ce îi asigurau imunitatea juridică față de fostele acte guvernamentale anticomuniste, pro-democratice și reforme economice, care au fost adoptate în timpul mandatelor sale, o imunitate față de un eventual atac al fostei opoziții antireformiste[10].

Mulți se întrebau: Ce l-a determinat pe B. Elțîn să-l desemneze pe V. Putin, un tehnocrat și un necunoscut?!
Zvonul oficial a fost că Putin l-ar fi obligat să-l numească.
Au apărut tot felul de păreri, printre care și una din România, și anume, aceea că Elțîn, cu un bun instinct… pe care îl au „trăgătorii la măsea”, a cedat puterea unui politician necunoscut, după ce a primit o patalama la mână, o asigurare că el, Boris Elțîn, nu va fi tras la răspundere, sub niciun motiv, sau acuzat.

Dar, părerea lui Timothy Colton, profesor universitar la Harvard, a fost că Putin i-ar fi promis lui Elțîn și familiei sale că îi va apăra de condamnări, iar profesorul crede că era o situație în care oricare alt candidat ar fi reacționat la fel în vederea numirii sale în acest post prin Decretul din 31 decembrie 1999.
De reținut este că în acest Decret nu există nicio mențiune în acest sens, iar în cazul în care s-ar fi ivit o condamnare a lui Elțîn, oricum Decretul nu ar fi fost o pavăză suficientă de imunitate sau apărare[11].
Și alții, precum Garry (Gari) Kasparov, erau de părere că V. Putin era exact ce era necesar, Guvernul trebuind să arate putere și încredere pentru a obține un suport popular în vederea îndeplinirii reformelor dureroase[12].

Boris Elțîn a fost primul politician în care populația rusă a avut încredere și primul conducător rus din istorie care a fost ales liber.
El a reușit dezmembrarea URSS-ului datorită curajului și a unei personalități puternice, bucurându-se de o enormă credibilitate din partea populației și având cele mai bune intenții de a transforma comunismul sovietic într-o democrație rusă.
S-a luptat cu Duma, când comuniștii se opuneau schimbărilor, forțându-l să conducă prin decrete, în dorința sa de a servi populația pe care o reprezenta, reușind privatizarea majorității întreprinderilor, care au devenit competitive. Acum, majoritatea familiilor aveau televizoare, frigidere și mașini de spălat, numărul de mașini private dublându-se, iar, în perioada 1993-1999, numărul călătoriilor în străinătate triplându-se.
După inflația din 1998, economia a început să crească, trenurile au început să circule la timp între orașe, oficiul poștal funcționa normal, în 1992 a fost înființată o companie de telefoane celulare având acțiunile încadrate în New York Stoc Exchange, mass-media înflorea pe zi ce trecea etc.[13]

Consider că, Elțîn fiind atât de valoros, Clinton ar fi trebuit să-l sprijine și să-i trimită un specialist cardiolog american încă din 1992-1993, spre a-l consulta
Trebuia, totodată, să-i dea sfaturi utile și prietenești, economice sau de conducere, și, eventual, să-l ajute în aceste domenii. Aceasta ar fi fost de fapt și în avantajul Americii, pentru a câștiga un viitor aliat în locul fostului dușman.

Este incontestabil că B. Clinton a fost alături de Elțîn atunci când a recomandat Rusia ca membru OMC, dar mult prea puțin față de cât ar fi fost nevoie, el fiind ocupat, după cum am menționat, cu misiunea militară din Kosovo și cu scandalul provocat de legătura sa cu M. Lewinsky.

* * *

În Occident se vorbește foarte puțin sau aproape deloc despre B. Elțîn, iar unii au păreri diferite.
De exemplu, Condoleezza Rice, Ministrul de Externe al Președintelui G.W. Bush, în cartea ei intitulată „Democracy„, găsește că B. Elțîn era prea autoritar, așezându-se pe puterea prezidențială mărită, ignorând alte instituții, emițând ordonanțe de urgență, iar, în 1993, chemând armata contra opozanților din Dumă, aceste probleme fiind moștenite de V. Putin[14].
Ea analiza comportamentul lui Elțîn fără să țină seama de faptul că Boris conducea țara către o schimbare politică profundă și bruscă, după o lungă perioadă de comunism dur al lui Lenin și Stalin, și că era normal și necesar să fii autoritar spre a putea implementa schimbările respective.

În schimb, Robert Gates, Ministrul Apărării din Administrația G.W. Bush, credea că: ”Noi nu am luat în considerare Rusia și nevoile ei când era slăbită, în anii 1990. Nu ne-am interesat destul ca să vedem problemele din punctul lor de vedere și să stabilim o relație cu Rusia pe termen lung.[15]
El avea perfectă dreptate, deoarece B. Elțîn nu numai că a participat la dezmembrarea URSS-ului, dar a preluat o țară a cărei infrastructură politică trebuia s-o formeze din nou, cu o opoziție care împiedica schimbările, tânjind după fosta URSS.

Însuși fostul Președinte R. Nixon, cunoscând situația Federației Ruse, l-a lăudat pe B. Elțîn pentru realizările sale, în trecut el îndemnându-l pe G.H. Bush să inițieze un ajutor financiar, însă acesta căuta să nu se implice în refacerea Rusiei în momentul cel mai important de trecere de la comunism spre economie de piață și democratizare. După cum am arătat, sfătuit de Nixon, atunci doar G.H. Bush a cerut finanțarea Rusiei prin FMI și Banca Mondială.

Și, G. Kasparov, șahistul și activistul politic, a declarat că B. Elțîn a avut greșelile sale, dar a fost un adevărat om, populația văzând binele pe care a vrut să-l facă, crezând în refacerea Rusiei într-o adevărată țară democrată și voind să fie sigur că un om puternic în Kremlin avea să protejeze valoroasele reforme democratice[16].
După 75 de ani de comunism, era greu de găsit un om pe placul democrației americane sau occidentale și, în plus, Elțîn nu avea cum să știe modul în care va reacționa în 2008 V. Putin față de ignorarea Federației Ruse.

Aici închei cu evocarea politicii realiste, de bunăvoință, a Președintelui W. Clinton față de Federația Rusă și cu expunerea despre B. Elțîn, ce a reprezentat o mână de fier care, în 1991, a preluat dezmembrarea URSS-ului cu sprijinul dat de popor, schimbând radical după 75 de ani politica Rusiei, luptându-se ca să o mențină, depunând tot efortul cu prețul sănătății sale, căutând mai apoi un succesor autoritar, care să continue opera sa de transformare a Sovietelor într-o țară apropiată sistemului Occidental.
Însă B. Elțîn a avut prea puțină înțelegere, recunoaștere și ajutor din partea Președintelui G.H. Bush.

Personal, aș fi vrut ca după 1990 România să fi avut un Președinte precum B. Elțîn, care să vrea să facă asemenea schimbări politice după 45 de ani de comunism. Dar nu a fost să fie.

G.W. Bush și Rusia

Președintele George Walker Bush (20 ianuarie 2001 – 20 ianuarie 2009) a avut ca preocupări principale lupta antiteroristă de după atacul din 11 septembrie 2001, războiul din Irak împotriva lui Saddam Hussein și ideea puterii globale americane.

Cu Federația Rusă, el a avut o relație bizară. Astfel, cu V. Putin, omologul său rus, a început cu o intensă prietenie și a continuat cu o perfectă ignorare. În 2008, G.W. Bush a avut parte de o criză financiară cauzată de un număr prea mare de ipoteci riscante acordate de către bănci, cât și de o politică de îngrijorare față de China[17].

G.W. Bush este primul Președinte american care a lucrat cu V. Putin. Amândoi și-au început funcțiile cu o relație chiar de prietenie, G.W. Bush căutând să fie apropiat de Putin, ca și tatăl său de M. Gorbaciov. Interesul lor comun era legat de problema terorismului, V. Putin confruntându-se mai de multă vreme cu islamiștii ceceni, iar G.W. Bush cu teroriștii presupuși ca provenind din Irak și Afganistan.

Ca atare, preocuparea lui G.W. Bush fiind războiul din 2003 cu Irakul, urmat de dorința de democratizare a Orientului Mijlociu cât și de ideea puterii globale americane, din lipsă de timp nu cred că l-au interesat schimbările petrecute în Rusia datorită lui B. Elțîn sau felul cum conduce V. Putin, la fel cum s-a întâmplat și în cazul tatălui său față de Federația Rusă.
Oricum, ei s-au întâlnit de 40 de ori, fie in America, atunci când Bush l-a invitat pe Putin la el, în Texas sau în Maine, fie în Rusia când Putin l-a invitat pe Bush la Moscova sau la Soci, în Crimeea, cât și când se întâlneau cu ocazia Summiturilor G8.

Fiind în Europa, G.W. Bush a venit și la Bucureşti, sugerând ca ţara noastră să se implice în lupta împotriva terorismului. Atunci, România a început să colaboreze cu CIA, trimiţând armată să lupte în Afganistan şi, ca urmare, în 2004, a fost admisă membră a NATO, după care, în 2007, a devenit membră a Uniunii Europene.

* * *

Voi menționa câteva aspecte despre Vladimir Putin.
Din sărăcia copilăriei sale, acesta s-a ridicat în cadrul KGB. El a realizat că descompunerea URSS-ului din 1991 a fost cauzată de nereușita reformei Perestroika și de politica lui Gorbaciov și, după cum se știe, ”niciun rus nu a fost mai supărat cu privire la dezmembrarea URSS decât Putin, el declarând că sfârșitul Uniunii a fost cel mai rău eveniment geopolitic al Secolului XX[18].

Când B. Elțîn a devenit Președinte ales, căutând să transforme țara în Federația Rusă, V. Putin a apreciat acest lucru, motiv pentru care, în 1996, a vrut să facă parte din Administrația lui Elțîn și îl apăra pe acesta atunci când era atacat de opoziția din Dumă.

V. Putin a vrut ca populația să aibă dreptul la proprietate cu impozite scăzute, fapt ce se poate constata din „Manifestul Mileniului”, lansat de el de îndată ce a preluat puterea la 31 decembrie 1999 și în care se arată că „în ciuda fostelor probleme și greșeli, Rusia a intrat pe o nouă cale, fără altă alternativă… forțele civile și politice trebuie să ofere o strategie în vederea reînvierii și prosperității Rusiei, …bazată pe economie de piață și reforme democratice… implementate printr-o metodă revoluționară echilibrată și graduală …cu stabilitate politică, fără a înrăutăți condițiile de trai ale populației… Pentru noi un stat puternic și efectiv reprezintă forța principală a schimbărilor în conformitate cu realitatea și tradiția rusească.” Deci la acea dată el era pentru democrație și respect față de Constituție[19].

G. Kasparov declara că, până în 1999, Occidentul și investitorii, au renunțat să ajute reformele din Rusia, limitându-se doar la dezarmarea nucleară, dar dacă ar fi existat un adevărat interes, mult mai mult trebuia făcut spre a reface Rusia, iar Occidentul nu dădea semne de a avea o strategie în a o sprijini.
Și totuși V. Putin a știut să refacă comerțul împreună cu companiile vestice. În anii 1999-2000 economia revenise la un nivel bun, însă oligarhii ruși duceau bogățiile lor în Occident la Shell, British Petroleum etc.[20]

Timothy Colton arată că, în iunie 2000, V. Putin trebuia să formeze noul Guvern, o misiune grea de a alege oameni potriviți după ani de zile de comunism, cu membrii din Dumă majoritatea bătrâni și având vechea mentalitate a URSS. Așa că și i-a ales dintre foștii colegi KGB-iști, pe care îi cunoștea și știa cum gândesc, pentru a putea promova politica „Manifestului Mileniului”.
El a susținut partidul pro-Kremlin, „Rusia Unită”, și a lansat Conceptul Politicii Externe, care pune accentul pe integritatea suveranității teritoriale, cu condiții externe favorabile dezvoltării Rusiei, un cordon de bună vecinătate, un parteneriat cu state cooperante cât și promovarea culturii în limba rusă[21].

Tot T. Colton arată cum, în 2001, evaluând Rusia, Freedom House a constatat că Putin mărise și consolidase autoritatea Guvernului, prin mărirea puterii executive, și aplica presiuni asupra mass-media, partidelor politice și afacerilor private.
Cu toate acestea, Putin era popular, el formând o linie directă de televiziune prin care răspundea direct întrebărilor puse de cetățeni, ceea ce a făcut an de an, ridicând prestigiul Rusiei în lume, ca o mare putere[22].

Igor Yurgens, șef al mai multor instituții, este de părere că, populația fiind politic ignorantă și pasivă după anii de comunism, îi displăcea democrația, ceea ce îl obliga pe V. Putin să decidă el cu privire la toate[23].

Prin Conf. univ. Armand Goșu, specialist în istoria Rusiei și lector la Casa Paleologu, am aflat că Iuri Andropov, devenit șef al KGB, a lansat în anii ’70, un program de formare a unei noi elite de intelligence, cu vederi total deschise spre Occident, încercând să obțină acces la împrumuturi și noi tehnologii, din care a făcut parte și V. Putin.
Dar această elită, totodată, participa și la delapidări, spălări de bani, trafic de droguri, de persoane, controlau rețele de prostituție, fiind un vehicul pentru îmbogățirea actualei elite politice rusești și a conducerii serviciilor secrete de la Moscova.
Iar V. Putin, pe de o parte, îi răsplătea pe cei loialiștii, foștii săi colegi KGB-iștii, care încercau să obțină acces la împrumuturi și noi tehnologii, și, pe de alta, amenința oligarhii și pedepsea opoziția, astfel, el îmbogățind o minoritate de ruși, deveniți foarte bogați.

Rusia, ajungând unul dintre principalii producători de energie din lume, a căutat să predomine regiunea arctică în scopul exploatării de gaze naturale și petrol, găsite aici din abundență, și s-a instalat acolo strategic, prin prezența unor firme precum Gazprom și cu o armată agresivă contra altor multinaționali.
De îndată ce a preluat președinția, V. Putin a fost preocupat ca Rusia să-și recâștige puterea globală, dorind deschidere către Occident și reînvierea istoriei ”Sfintei Rusii”, ceea ce s-a datorat și influenței unui fost KGB-ist, Alexandr Dughin[24].

La 4 iulie 2003, Ion Iliescu a semnat cu V. Putin un Tratat de Prietenie și Cooperare, prin care România a promis să nu conteste teritoriile din Ucraina sau Republica Moldova luate în 1940 de URSS.
Cu toate acestea, în 2004, România a contestat la Curtea Internațională de Justiție de la Haga spațiul maritim din jurul Insulei Șerpilor, când a câștigat 79,34% din suprafaţa aflată în dispută cu Ucraina (aprox. 9700 km² de spații maritime, platou continental și zonă economică exclusivă din Marea Neagră), procente care au fost atribuite României prin Hotărârea Curţii din 3 februarie 2009, pronunțată în cauza având ca obiect delimitarea spaţiilor maritime ale celor două state litigante.

* * *

Cred că este util să evoc un minim de istorie a Rusiei, părerile membrilor Administrației G.W. Bush despre V. Putin cât și aspecte de politică externă ale lui Bush și Putin.
Așadar, temelia Rusiei este strâns legată de Ucraina, în secolele VI-VII, apărând popoarele slave din care vor face parte viitorii ruși și ucraineni.
În secolul al IX-lea, triburile slave, venite din nord în anul 885, au cucerit Kievul, formând Rusia Kieveană, cu dinastia Rurik, poporul fiind format din triburi slave.
Țarul Ivan al IV-lea cel Groaznic, care a făcut parte din această dinastie, a învins boierii localnici și a ocupat fortăreața Kremlinului de la Moscova, formând esența Imperiului Rus prin forță și frică și cu ajutorul Bisericii Ortodoxe, formată în Rusia Kieveană.
Ivan a devenit șeful Bisericii, reprezentând divinitatea, protejând și îmbogățind-o, iar aceasta, la rândul ei, îl susținea. Din ordinul său s-a clădit lângă Kremlin Catedrala Sf. Vasile Blajinul.
După moartea fiului său Fiodor, în 1598, Rusia a fost condusă de boieri, printre care și cunoscutul Boris Godunov, până în 1613, când a apărut la Kremlin dinastia Romanov.

Vestitul țar Petru cel Mare a schimbat societatea rusă și a transformat imperiul într-o putere Occidentală de mâna întâi, dar graba a cauzat nesiguranța schimbării. Țarina Ecaterina cea Mare a declarat Rusia a fi un stat european, un imperiu pe care l-a mărit și menținut cu autoritate și prin religia ortodoxă.

A fost stabilit un progres cultural timp de 300 de ani, până la venirea lui Lenin, care a adus puterea bolșevică ateistă.
În Al Doilea Război Mondial (1939-1945), au murit 25 milioane de soldați ruși, învingând nazismul, și, totodată, puterea sovietică extinzându-se în Europa de Est, formând un cerc de protecție la granița URSS.
Uniunea Sovietică a domnit ca forță nucleară până în decembrie 1991, când Boris Elțîn a instituit Federația Rusă, predând-o lui V. Putin în 2000. Ambii au condus cu autoritate, ceea ce era necesar pentru a putea impune noua democrație.
Când Boris Elțîn a murit, în 2007, slujba sa de înmormântare a fost oficiată în Catedrala „Hristos Mântuitorul”, care a fost arsă de Soviete și refăcută de el. Atunci V. Putin l-a onorat ca pe ”o persoană rară, care a avut destinul să devină el însuși liber și în același timp să tragă după el milioane de oameni, făcând schimbări istorice în patria sa și schimbând lumea”. În 2015, Putin a tăiat panglica la noul Centru Memorial Elțîn din Ekaterinburg[25].

* * *

Citind despre părerile lui G.W. Bush și ale altor personalități din Administrația sa despre V. Putin, ele devin importante pentru a putea interpreta perioada 2001-2008 și, mai ales, impactul anului 2008, urmând ca în continuare să reproduc unele dintre aceste păreri.

G.W. Bush amintește de prima sa întâlnire cu V. Putin, în iunie 2001, la Summitul bilateral din Slovenia. Înainte de Summit, într-o mică adunare avută cu interpreții, Putin era tensionat și a început să vorbească despre datoriile Federației Ruse: „Atunci l-am întrerupt și l-am întrebat dacă mama sa i-a dat o cruce care a fost sfințită la Ierusalim. Fața și vocea i s-au schimbat și a spus că avea crucea la dacha care luase foc și cerând unui pompier s-o caute, când acesta a revenit, deschizând palma a văzut crucea intactă.” Putin a spus ”a fost să fie”, iar, după această scurtă întâmplare, tensiunea acestuia dispăruse.
Când a fost întrebat dacă America ar putea avea încredere în Putin, G.W. Bush a răspuns: ”Am fost în situația să-i pot măsura sufletul, dar dacă în anii ce urmează Putin îmi va da motive, îmi voi revizui opinia.

Bush mai arată: „După atacul din 11 septembrie 2001, Putin a fost primul care m-a chemat la telefon, declarând că ‘în această luptă suntem împreună’. La 22 septembrie 2001, l-am chemat pe Putin, care a fost de acord să permită trecerea forțelor aeriene americane pe teritoriul spațiului aerian rusesc și, cu influența sa și a fostelor republici sovietice, să ajute trupele americane ca să poată pătrunde în Afganistan. Totodată, a ordonat generalilor lui ca să-i instruiască pe cei americani despre experiența avută acolo în 1980. I-am mulțumit și i-am spus că am apreciat bunăvoința sa și că voi trece peste fostele suspiciuni ale trecutului.[26].

Și, când Iranul a anunțat că reîncepe transformarea uraniului cu scopul unui program civil, care de fapt era pentru armament, Putin a mărit producția de petrol, pentru a calma piața mondială. Atât V. Putin cât și Angela Merkel au fost de acord cu sancțiunile contra Iranului, dacă acesta nu își schimba atitudinea[27].

G.W. Bush a mai scris și că, „în timpul celor opt ani, ne-am întâlnit de peste 40 de ori. Câteodată l-am găsit încrezut-vanitos, câteodată fermecător, dar mai totdeauna dificil. Când la Moscova ne-am întâlnit, împreună cu soțiile, printre altele mi-a arătat și capela sa privată. Când m-a vizitat la Casa Albă, Biroul Oval era inundat de soarele matinal și el a exclamat: ‘Doamne ce frumos!’ – asta a fost o reacție nemaiauzită din partea unui fost agent KGB al Uniunii Sovietice ateiste.
În 2001, în Slovenia, i-am spus că ‘după încheierea Războiului Rece nu mai suntem inamici’, după care am semnat Tratatul de la Moscova în vederea reducerii armelor nucleare.

Dar, după opt ani, când Rusia își revenise economic, acest fapt l-a schimbat pe Putin, el devenind mai agresiv cu străinătatea și mai defensiv cu privire la conducerea țării.
Privitor la arestarea unor oameni de afaceri cât și față de cenzura presei, la întâlnirea de la Bratislava G.W. Bush i-a atras atenția asupra lipsei de democrație.
Și tot el a mai scris că Putin „era un om mândru căruia îi plăcea puterea, iar abundența de petrol, care aducea surplus în buget, nu-i strica. Își iubea țara, dorind să obțină din nou statutul unei mari puteri, având ambiția să lărgească sfera ei de influență.[28]

Părerea lui Donald Rumsfeld, fost Ministru al Apărării al SUA, era că, în 2001, după venirea la putere, Putin putea lua calea de a se alia cu țările ostile Vestului sau Rusia putea deveni o putere economică însemnată și partener de comerț și investiții internaționale, dar mai întâi trebuia câștigată libertatea democratică, care era încă în cumpănă.
Rumsfeld ar fi dorit ca Rusia să prospere și să fie încurajată economic și politic. El a avut întâlniri cu alți reprezentanți ruși și a constat că aceștia doreau investiții străine, dar mai ales respect în sfera economică și politică. Nu le era teamă de un atac nuclear american, dar preocuparea lor reală era apariția rachetelor americane SDS, care ar fi putut influența imaginea Rusiei ca putere în lume.

Când D. Rumsfeld s-a întâlnit cu Putin, a constatat că era interesat de o mai mare apropiere de America, la fel ca și Elțîn, iar Secretarul american al Apărării i-a explicat ce ar trebui făcut ca să atragă investițiile, în sensul că afaceriștilor le place o ambianță competitivă, cu respect față de domnia legii, o presă liberă și un efort în anticorupție.
Rumsfeld a rămas cu impresia că Putin era interesat de relații mai apropiate și cu NATO și cu Vestul, dar că Rusia ar fi fost îndepărtată de sistemul civilizat al apărării occidentale, acesta acuzând NATO că nu a fost destul de receptivă ca să includă Rusia în strategia securității colective.
Și Rumsfeld i-a spus lui Putin că, dacă va continua dezvoltarea sistemului economic și politic și va accepta extinderea NATO la hotarele ei, atunci America și NATO ar putea accepta Rusia într-o relație permanentă[29].

Și Richard Cheney, de asemenea fost Ministru al Apărării, a scris că, în 1991, împreună cu Brent Scowcroft, erau îngrijorați de demisia lui Gorbaciov și de preluarea puterii de către Elțîn, când G.H. Bush a convocat Consiliul Național de Securitate, dându-și seama de neașteptata schimbare.
Părerea lui Dick Cheney era că trebuia urgentată luarea de măsuri rapide, înainte de a se pierde oportunitatea de a influența viitoarele evenimente spre a forma o lume nouă.
Dar l-au susținut numai pe Gorbaciov, în timp ce populația îl sprijinea pe Elțîn, după cum scrie R. Gates: ”Nu ne-am interesat destul ca să vedem problemele din punctul lor de vedere și să stabilim o relație cu Rusia pe termen lung.
Iar după dezmembrarea URSS-ului, in decembrie 1991, D. Cheney nu voia numai colapsul Uniunii Sovietice dar și pe cel al întregului imperiu rusesc, astfel încât acesta să nu mai fie o amenințare pentru restul omenirii.
Împreună cu R. Gates, erau îngrijorați, după cele întâmplate cu Gorbaciov, și s-au gândit că trebuie contactați și alți reformatori, inclusiv B. Elțîn[30].

De aici se vede că toate speranțele erau îndreptate spre Gorbaciov, iar Elțîn era văzut doar ca un oarecare dintre reformatori.
D. Cheney, în 2001, ca Vicepreședinte al lui G.W. Bush, credea că Putin va aduce țara spre democrație, dorind să restaureze puterea și influența rusească așa cum fusese pe vremuri, dând impresia că regreta acele timpuri.
Considera că Rusia nu ar trebui să continue să profite de economia lumii libere și, în același timp, să intre cu forțe militare în țări suverane și să-i aresteze pe cei care ar reprezenta o amenințare: „Noi trebuie să fim atenți față de cel în care ne punem speranța.
Cheney credea că venise timpul integrării Georgiei și Ucrainei în NATO, așa cum a fost de acord să fie acceptate, ca membre ale Alianței, Polonia și România[31].


[1] Massicot, Dara – în „Foreign Affairs”, v. 102, nr. 2/2023, pp. 81-82.
[2] Colton, pp. 105-108, 111, 114.
[3] Colton, pp. 115-118.
[4] Colton, pp. 119-123.
[5] Morris, pp. 170-172.
[6] Colton, pp. 110, 121-123.
[7] Coja, Ion – „Textele altora” – în „Miami Herald Tribune”, 20 martie 1997.
[8] Colton, p. 130.
[9] Colton, pp. 131-132.
[10] Colton, p. 133.
[11] Colton, p. 137.
[12] Kasparov, pp. 76-77.
[13] Gessen, p. 14.
[14] Rice, pp. 424-425.
[15] Gates, p. 158.
[16] Kasparov, pp. 89, 92.
[17] Frum, p. 26.
[18] Gates, p. 150.
[19] Colton, pp. 141-143.
[20] Kasparov, pp. xiv-xvi, 80.
[21] Colton, pp. 164-168.
[22] Colton, pp. 145-147, 164.
[23] Kasparov, pp. 201-202.
[24] Berman, pp. 71, 104-108.
[25] Colton, p. 141.
[26] Bush, pp. 195-197.
[27] Bush, pp. 416-417.
[28] Bush, pp. 431-434.
[29] Rumsfeld, pp. 305-310.
[30] Gates, pp. 97, 158.
[31] Cheney, pp. 230-231, 428, 514-515.


Simona M. Vrăbiescu Kleckner

» 4. Aspecte privind politica externă a Președintelui G.W. Bush

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill şi My Justice.

Login | Pentru a putea posta comentarii trebuie să fiţi abonat. Dacă încă nu sunteţi, click aici pentru a afla despre avantaje!

Lasă un răspuns

Arii de practică
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Business
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul sportului
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Litigation
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protective
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi

Parteneri arii de practică  Specialişti


JURIDICE.ro
Main page
Cariere
Evenimente ⁞ 
Dezbateri
Profesionişti
Lawyers Week
WinLaw.ro
VIDEO
Servicii
Flux noutăţi
Selected ⁞ 
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi / JURIDICE NEXT
RSS  Publicare comunicate profesionale
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note, studii şi opinii juridice
ISSN 2066-0944
       Studii şi note de studiu
Revista revistelor
Autori  Condiţii de publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
       Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
       Dezlegarea unor chestiuni de drept
       Recurs în interesul legii
Curţi de apel ⁞ 
Tribunale ⁞ 
Judecătorii

Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Proiecte speciale
Cărţi
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Mesaje de condoleanţe
Povestim cărţi
Războiul din Ucraina
Wisdom stories