Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

Tăcerea în împărăția Cezarului. Dreptul martorului la tăcere
09.09.2020 | Tania ȚENE

JURIDICE - In Law We Trust
Tania Ţene

Tania Ţene

„În lumea spiritului, tăcerea poate avea cel puțin următoarele semnificații:

1. Dialogul, ca formă de mișcare a spiritului, este o alternare a vorbirii cu tăcerea. A nu ști să taci înseamnă, în aceste condiții, a ține spiritul pe loc, a monologa prostește (…).

2. Tăcerea este, în alt sens, un principiu autodidactic (…). Este acea perioadă de <<primim marfă>>, de regenerare spirituală (…). În orice biografie culturală trebuie să existe momente când nu produci, ci doar consumi cultură, când trebuie deci să taci. A nu tăcea înseamnă acum a tautologiza, a bate pasul pe loc, a muri în neprimenirea propriei tale substanțe.

3. Tăcerea mai poate apărea fie ca formă de recunoaștere a neputinței în fața sarcinii de a rosti esențialul, fie ca recunoaștere a faptului că nu ai nimic esențial de spus (…).

4. Tăcerea poate fi o formă de demnitate a spiritului, o formă de protest. Intri în tăcere atunci când în jurul tău se vorbește prea mult și indemn. A nu tăcea înseamnă acum a participa la conjurația imoralității cuvântului.

5. În sfârșit, <<a învăța să taci>> poate fi înțeles ca un corectiv comportamental bazat pe experiența negativă a efectelor vorbirii. Tăcerea devine astfel expresia înțelepciunii dobândite traduse ca prudență.” – Gabriel Liiceanu, în Jurnalul de la Păltiniș.[2]

Această din urmă formă ontologică a tăcerii mi-a venit în minte citind recenta decizie a instanței de contencios constituțional privitoare la DREPTUL MARTORULUI LA TĂCERE (Decizia Curţii Constituţionale a României  nr. 236 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 597 din 8 iulie 2020, potrivit căreia soluția legislativă cuprinsă în art. 118 C. pr. pen. este neconstituțională, deoarece nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare).

Într-o interpretare imediată, dacă primele patru forme ale tăcerii în accepție păltinișeană trimit la o normă provizorie de comportament, ultima prezintă oarecum riscul eternizării nonconduitei verbale privitoare la greșeală; este tăcerea știutoare de faptă, de specie preventiv-protectivă. Astfel, în dialog, inerent și specific, tăcerii îi urmează vorbirea (1); „marfa” recepționată, pe fluxul inspirației de forță paideutică, urmează a fi „expusă”, dacă nu chiar „livrată” social în expirație, eventual originală cultural (2); nici tăcerile derivate din conștiința finitudinii exprimării de sine (3), nici cele de forma protestului în fața excesului mundan de verb (4) nu pot fi corelative unei întregi ontogeneze.

Tăcerea defensivă însă, cea cu valoare autoprotectivă – nonvorba, necuvântul aplicate faptei tulburătoare de ordine socială – activează alte resorturi și se raportează altfel la vreme. Ea poate prezenta efectul asumat al „uitării” de faptă. Este un exercițiu de psihologia tăcerii care devine tăcere tratată juridic și care, urmare a deciziei Curții, urmează a fi asumată ca garanție procesuală penală și de organul judiciar, cu obligația dovedirii de faptă însă, de vinovăție, de vinovat; cu sau fără concursul martorului, celui din urmă îi revine sarcina aflării adevărului judiciar în procesul penal.

În acțiunea penală acuzarea trebuie să dovedească, să probeze fără sprijinul acuzatului; de-acum însă, în anumite condiții, probarea existenței sau inexistenței infracțiunii, a vinovăției sau nevinovăției persoanei, este legal posibil să nu mai conteze nici pe colaborarea martorului (altul decât soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, fraţii şi surorile suspectului/inculpatului, persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului/inculpatului, persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, care, potrivit prevederilor art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pr. pen. și Deciziei Curții Constituționale nr. 562/2017, au deja dreptul legal de a refuza să fie audiate în calitate de martor); diligenței organului judiciar îi poate corespunde așadar atât inactivitatea, pasivitatea suspectului și inculpatului, dar și a martorului, în condițiile în care prin propria declarație acesta se poate autoincrimina.

Am putea conchide că tăcerii judiciare a celor din urmă îi corespunde o formă de singurătate judiciară a celui dintâi; aparent însă, căci în absența ascultării de martor, organele judiciare au la îndemână celelalte mijloace de probă legale. Aparent, pentru că raportul juridic stat-cetățean este în mod primar contractual dominat de cel dintâi; în planul raportului juridic procesual penal, statul are prerogativa conducerii procesului penal, prin organele sale judiciare. Așadar, cel puțin într-o primă concluzie, declarația de martor nu este neapărat mijlocul de probă „fără de care nu poți face ispravă” judiciară, după vorba lui Noica[3].

Pe de altă parte, dacă dreptul suspectului/inculpatului la tăcere întru neautoincriminare este acceptat ca garantat pe tot parcursul procesului penal, același drept de martor, cel puțin în prima lectură a Deciziei Curții Constituționale și cel puțin în sfera urmăririi penale intrigă și invită la analiză suplimentară; materialul de față nu propune această suplimentară tratare analitică a prevederilor normei de drept formal în (re)considerarea conținutului art. 118 C. pr. pen., ci doar indică nevoia unui răgaz reflexiv.

Subiect procesual identificat cu persoana fizică conștientă și știutoare de fapte și împrejurări de fapt, care, relatate în context judiciar, devin mijloace de probă, martorului în procesul penal, în condițiile precauției de neautoincriminare, i se creează explicit cadrul normativ al dreptului la tăcere. Altfel, tăcerii martorului ca formă de neutralitate în demersul judiciar îi corespunde mărturia cel puțin echivocă în contextul formei nemodificate a conținutului legal al art. 118 C. pr. pen., din motive legate de iminența acuzației de mărturie de mincinoasă (art. 273 alin. (1) C. pen.); încunoștințat fiind cu prilejul audierii asupra obligației legale de „a da declarații conforme cu realitatea”, potrivit dispozițiilor art. 120 alin. (2) lit. d) C. pr. pen.

Obligat legal a se prezenta la chemarea organului judiciar, a depune jurământ (declarație solemnă, după caz) și a spune adevărul, în considerarea variabilelor adevăr-neadevăr/declarație-tăcere, prezența martorului în procesul penal, urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 236/2020, ipostaziază astfel:

I. Dă declarații conforme cu realitatea, cunoscând beneficiul dreptului la tăcere, deci conștient de efectul posibil al autoacuzării și sancțiunii răspunderii penale.

II. Face afirmații neadevărate sau nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat, avertizat fiind asupra dreptului la tăcere și neautoincriminare, cu potențialele consecințe în sensul erorii judiciare și/sau al tragerii la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă.

III. Invocă informat dreptul la tăcere (cu finalitate judiciară incertă!).

Simplificând, martorul are tripla opțiune de conduită judiciară: declară adevărul, mărturisește mincinos sau adoptă această poziție procesuală a martorului tăcut.

Extrajudiciar, timia corespondentă acestei tăceri depinde de propriile raporturi cu sine, cu lumea, cu viața, cu Dumnezeu; în raport de infracțiunea cercetată, mergând până la trăiri din descrierea de creion dostoievskian[4].

În practica judiciară curentă importante sunt și identificarea momentul insecurității juridice generate de amenințarea autoincriminării, dar și motivul apelului la acest drept, în sensul în care centrul de greutate în exercițiul dreptului la tăcere nu trebuie să cadă în afara persoanei martorului, nu trebuie să protejeze interese extrinseci. Potrivit pct. 85 din Decizia nr. 236/2020, ,,Curtea reţine că o persoană citată în calitate de martor nu poate refuza să se prezinte în faţa organelor judiciare ori să depună jurământul de martor, urmând ca, ulterior, organul judiciar să o informeze cu privire la dreptul său la tăcere şi neautoincriminare”.

Actualmente soluţia legislativă din cuprinsul dispozițiilor art. 118 C. pr. pen. și-a încetat efectele juridice; potrivit pct. 84 din Decizia nr. 236/2020, „până la adoptarea soluţiei legislative corespunzătoare, ca o consecinţă a prezentei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate (…), Curtea reţine că, în vederea asigurării dreptului la tăcere şi neautoincriminare al martorului, organele judiciare urmează să aplice în mod direct dispoziţiile art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 23 alin. (11) din Constituţie”.

De menționat și opinia separată formulată de doi dintre judecătorii Curții Constituționale, potrivit cărora dreptul la tăcere nu ar trebui recunoscut ab initio, în mod general și absolut tuturor martorilor, ci doar celor ,,priviți din perspectiva acuzatului de facto[5].

În considerarea istoriei recente a României, inimaginabil exercițiul dreptului martorului în procesul penal la tăcere întru neautoincriminare în anul 1983, la apariția primei ediții a Jurnalului de la Păltiniș.

Într-o ultimă concluzie, dacă în sfera ilicitului penal guvernează oficiul prezumției de nevinovăție, din care se revendică dreptul omului concret, martor al faptei, de a nu se acuza, apelând la tăcere, licitul cultural invită ființa prezentă la „vinovăție” de categorie gnoseologică.


[1] Parafrazare a titlului lucrării filozofului rus N. Berdiaev, Împărăția spiritului și împărăția Cezarului, Ed. Amarcord, Timișoara, 1994.
[2] G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș. Un model paideic în cultura umanistă, ediție revăzută și adăugită, Ed. Humanitas, București,1991, pp. 185-186.
[3] Ibidem, p. 153.
[4] F.M. Dostoievski, Crimă și pedeapsă, Ed. Polirom , București, 2016.
[5] Decizia Curţii Constituţionale a României  nr. 236 din 2 iunie 2020, opinie separată formulată de judecătorii dr. Livia-Doina Stanciu și prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu.


Ofițer de poliție judiciară Tania Ţene

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.