Urmările trecutului. Anii 1989-2008-2014-2022 și consecințe (4). Aspecte privind politica externă a Președintelui G.W. Bush

Simona M. Vrăbiescu Kleckner

« 3. W. Clinton, G.W. Bush și politica lor față de Rusia

Politica externă americană și cea a lui G.W. Bush a fost subiectul a mai multor autori.

Astfel, cea a diverșilor Președinți față de Orientul Mijlociu este subiectul Lisei Anderson, în articolul „The Forty-Year War. How America Lost the Middle East (Războiul de patruzeci de ani. Cum a pierdut America Orientul Mijlociu)”.
Ea subliniază că Dwight Eisenhower, John F. Kennedy și Lyndon B. Johnson nu au fost interesați în regiune, Jimmy Carter, în 1979, a negociat Acordul de la Camp David, Ronald Reagan, în 1980, a intervenit în Libia, contra dictatorului Muammar al-Gaddafi, iar G.H. Bush, în 1991, a deschis războiul din Irak contra lui Saddam Hussein, atunci când a invadat Kuweitul, dar fără să-l lichideze pe acesta.

L. Anderson mai arată că atacul terorist din 11 septembrie 2001 a produs militarizarea politicii americane în regiune și că „este de necrezut cum Administrația sa nu a dat atenție avertizărilor privind un atac iminent”.
În plus, oamenii lui Bush au schimbat natura atacului jihadist Al-Qaida, condus de Osama bin Laden, atribuindu-l lui Saddam Hussein, în ciuda concluziilor oficiale că el nu avea legături cu grupuri teroriste.
Autoarea menționează și cum, cu 18 luni înainte de atacul amintit, Daniel Benjamin a publicat un articol în „New York Times” în care a avertizat că în curând va avea loc un mare atac contra SUA din partea extremiștilor suniți.
Părerea ei a fost că Administrația Bush, acționând în credința că Statele Unite reprezentau cea mai mare putere, totuși acestea au pierdut războiul în Irak și Afganistan, cauzând moartea a mii de suflete[1].

De asemenea, Stephen Wertheim, în articolul său „Iraq and the Pathologies of Primacy. The Flawed Logic That Produced the War Is Alive and Well (Irakul și patologiile primatului. Logica defectuoasă care a produs războiul este vie și bine)”, scrie că invadarea Irakului nu a avut sens, deoarece acesta nu atacase SUA și nu avea în plan de a le ataca.
În plus, el expune politica Administrației Bush ca fiind în căutarea conducerii globale, dorind o armată masivă, în vederea realizării unei eventuale supremații americane, ca scop final, și, astfel, căutând să oprească să se ridice alte țări care ar fi putut să devină o amenințare.

Wertheim adaugă faptul că ideea războiului din Irak s-a format cu mult înainte de 2003, datorită lui Dick Cheney, Colin Powell și Paul Wolfowitz, care lucrau cu Pentagonul pentru o strategie după Războiul Rece, chiar și după dezmembrarea URSS, în dorința unei puteri militare americane pe glob, când Powell s-a adresat Congresului, lansând această idee.
Iar Cheney, atunci Ministrul Apărării al lui G.H. Bush, i-a cerut încă din 1992 lui Wolfowitz întocmirea unui Îndrumător pentru Planificarea Apărării, în care să se explice cum America, prin menținerea unei armate puternice, nu va mai avea un adversar sau va împiedica formarea altuia.
Dar, totodată, Wertheim arată problemele ridicate de o astfel de politică, adică felul în care alte națiuni, în loc să se supună Washingtonului, tocmai s-ar putea înarma contra puterii americane sau faptul că poporul american nu ar fi dispus să susțină o cheltuială permanentă în vederea dominanței SUA.

Referitor la atacul din 11 septembrie 2001 și acest autor scrie că a fost din partea Al-Qaida a lui Osama bin Laden, dar totuși Administrația Bush a avansat mai multe explicații, fie că atacul a fost din partea Irakului, fie că Saddam avea arme chimice și biologice – fiind pe cale de a le fabrica și pe cele nucleare –, cu toate că Wertheim credea că Saddam nu avea de gând să le utilizeze contra SUA și că presupunea că acest armament va reprezenta un obstacol contra intențiilor Americii în regiune.
Ideea istoricului este că Administrația Bush dorea să arate că apără America, dar de fapt se dorea o întărire preventivă, utilizând acest război din Irak, în cele din urmă rămas o afacere neterminată pentru SUA[2].

* * *

Pe de altă parte, am arătat că politica externă a Administrației V. Putin era detaliată în Conceptul Politicii sale Externe, având la bază integritatea suveranității teritoriale a Rusiei, cu accent pe:
1) condiții externe favorabile dezvoltării țării;
2) protejarea economiei rusești și limitarea importurilor;
3) un cordon de bună vecinătate la granițele Rusiei;
4) un parteneriat cu state cooperante;
5) protejarea drepturilor și intereselor cetățenilor ruși și compatrioți;
6) promovarea culturii în limba rusă[3].

* * *

Încheierea relației dintre G.W. Bush și V. Putin, personală sau la nivel de state, nu poate fi înțeleasă dacă nu voi arăta măsurile luate de Bush după atacul din 11 septembrie 2001 și războiul contra lui Saddam.
Astfel, el hotărâse să se retragă din „The Anti-Ballistic Missile Treaty (ABM – Tratatul Antirachete Balistice)”, din 1972, care fusese unul de bază, în timpul Războiului Rece, pentru controlul limitării înarmării între SUA și URSS.

Având în vedere dispariția URSS-ului, inițial el a explicat că, după 1990, nu își mai aveau rostul nici Tratatul și nici a se mai menține arme nucleare.
Dar, ulterior a invocat în favoarea retragerii din Tratat o altă motivație opusă primeia și anume că acesta, limitând armele nucleare, împiedica America să se apare contra terorismului, pe când fără respectivul Tratat, aceasta poate să dezvolte tot felul de rachete și să le amplaseze în diverse baze, precum Alaska sau California.
Schimbarea părerii lui G.W. Bush, probabil, s-a datorat noii teorii a preemțiunii supremației americane globale, explicată de Wertheim.

În ciuda politicii externe ruse, Bush a aprobat amplasarea de rachete în Polonia și Cehia, indicând că o făcea în vederea apărării față de terorism. Dintr-o dată, relația dintre America și Rusia a fost dominată de felul amplasării acestor rachete defensive pentru Europa de Est, cu intenția includerii Georgiei și Ucrainei în NATO, exprimată de D. Cheney.
Rusia, ținând seama de punctele 3 și 4 din Conceptul susevocat:
„3) un cordon de bună vecinătate la granițele sale;
4) un parteneriat cu state cooperante”,
a considerat amplasamentele rachetelor ca fiind o încercuire a Rusiei.

Iar R. Gates i-a explicat omologului său Anatoli Serdiukov că sistemul de amplasamente era intenționat orientat împotriva Iranului și a Coreii de Nord. Dar acesta a argumentat că respectivele țări nu au capabilități nucleare care să ajungă în Europa sau America și că Rusia era extrem de îngrijorată de faptul că sistemul rachetelor americane le-ar putea intercepta pe cele rusești, Gates remarcând că buna cooperare ruso-americană nu avea precedent și, astfel, ambele țări trebuie să ia în considerare viitorul[4].

Alte neînțelegeri ruso-americane au fost cu privire la războiul din Irak, început în 2003 și cu care V. Putin nu a fost de acord, sau problema amestecului Rusiei în ”revoluțiile colorate” din Georgia, Ucraina și Kârgâzstan, considerate de aceasta ca fiind o provocare a Occidentului împotriva propriilor sale interese și dăunând stabilității ei interne[5].

În 2007, când R. Gates a fost primit de V. Putin, acesta din urmă a repetat supărarea exprimată la Conferința de Securitate de la München, unde, din cauza atitudinii NATO contra Rusiei, în cadrul discursului său, a întrebat, invocând și istoria țării sale: ”De ce SUA are trupe cu un efectiv de 5000 de militari la granița cu Rusia? De ce expansiunea agresivă a NATO aproape de Rusia, care nu amenință? De ce trebuie amplasat un sistem de rachete de apărare în Polonia? (…) Rusia, cu 1000 de ani de istorie, nu are nevoie de sfaturi despre cum să acționeze pe scena internațională. (…) De ce America amplasează baze militare la granița cu Rusia? (…) Tensiunile dintre noi nu sunt surprinzătoare din moment ce privim unii la alții printre arme. Noi vrem să fim parteneri, chiar aliați strategici.”

Și Gates adaugă că ceea ce îl deranja pe Putin era Tratatul Forțelor Convenționale din Europa (CEF), semnat de M. Gorbaciov și G.H. Bush la Summitul de la Bruxelles din 19 noiembrie 1990, pe care Președintele rus îl numea ”tratatul colonial impus asupra Rusiei”.
R. Gates încheie cu părerea sa despre Ucraina, relevând sentimentele lui Putin legate de rădăcinile Imperiului Rus, ce se trag din secolul IX-lea, de la Kiev, și de faptul că ”a vrea Ucraina în NATO ar fi un act politic de nerealizat, fiind unul militar care trebuie considerat cu mare grijă, pentru a putea prevedea un progres al cooperării cu Rusia”.
Gates a realizat obstacolul intrării Georgiei și Ucrainei în NATO[6].

Cât despre V. Putin, am citit în cartea lui Benjamin Netanyahu, Prim-Ministrul Israelului, care, cunoscându-l și văzându-se cu acesta de multe ori, a rămas cu impresia că este deștept, isteț, având o personalitate cu care nu te poți juca, și că este total dedicat ideii de a restaura fostul Imperiu Rus ca o mare putere[7], demonstrând aceasta în campania din Cecenia și atunci când i-a sprijinit pe separatiștii guvernelor Abhaziei și Osetiei de Sud.

* * *

Anul 2008 a fost unul determinant, în care relația Bush-Putin și cea americano-rusă s-au destrămat și spulberat.
Cum s-au petrecut lucrurile?

Până atunci, V. Putin, tot timpul, i-a transmis lui G.W. Bush și Administrației sale că dorește ca Rusia să facă parte din Europa și să fie inclusă în ”securitatea colectivă” a continentului, adică în NATO, conform dorinței lui B. Elțîn și a Consiliului Permanent NATO-Rusia din 1997, înlocuit la 28 mai 2002, la Summitul de la Roma, cu Consiliul NATO-Rusia, având un oficiu la Moscova.

Securitatea colectivă fusese definită de Președintele Woodrow Wilson în discursul „Celor 14 Puncte„, ca însemnând ”garantarea mutuală a independenței politice și a integrității teritoriale în mod egal pentru țările mici sau mari” – idee bună de a fi folosită ca suport în vederea solidarității și păcii între state.

De fapt, V. Putin – după cum se plânsese în 2007 de amenințarea NATO la granița Rusiei –, voia să i se garanteze Rusiei condiții favorabile, adică independență și integritate teritorială, și, în schimb, Rusia să acorde aceleași garanții, de integritate a suveranității teritoriale, celorlalte state, în baza pct. 3 al Conceptului Politicii Externe, care avea în vedere asigurarea ”unui cordon de bună vecinătate la granițele sale”.

Dar, G.W. Bush, fiind preocupat de terorism și nepărând interesat de schimbările din Rusia, nu a cântărit la adevărata valoare noile măsuri luate de B. Elțîn, ca prim conducător rus ales liber, probabil el considerând că are de a face în continuare tot cu fosta URSS – opinie la care au contribuit și părerile lui D. Cheney, care credea că America trebuia să fie precaută cu luarea unor astfel de măsuri prealabile de securitate și că ”venise timpul integrării Georgiei și Ucrainei în NATO”[8].

Tot în 2008, la alegerile din 2 martie, Dmitri Medvedev fusese ales Președinte, cu 71% din voturi, primind felicitări din partea omologilor săi din Franța, Marea Britanie, Germania și Statele Unite.
După învestirea sa la 7 mai, același an, el l-a numit pe V. Putin în funcția de Prim-Ministru, acesta, de fapt, continuând să conducă și în următorii 4 ani[9].

La 12 martie 2008, G.W. Bush i-a trimis o scrisoare lui V. Putin, în vederea semnării oportunităților viitoare bilaterale dintre cele două state.
Totodată, Putin dorea ca Bush să vină la Soci, după Summitul NATO din 3 aprilie 2008 de la București, pentru Jocurile Olimpice. Acesta nu a confirmat însă venirea, deoarece voia să vadă cum se va comporta Putin după Summit, știind că aprobase invitația Georgiei și Ucrainei, care doreau admiterea în NATO.

La 17 martie 2008, R. Gates împreună cu C. Rice, aflându-se la Moscova, au vorbit cu Președintele ales D. Medvedev, fiind interesați în continuarea relațiilor cu acesta.
Și tot atunci au fost primiți de Președintele în exercițiu V. Putin la Kremlin, într-o încăpere superbă decorată cu frunze aurite.
Acolo au discutat textul Declarației pentru un Cadru Strategic, cu 20 de propuneri de cooperare în patru direcții: promovarea securității, interzicerea armelor de distrugere în masă (WMD), combaterea terorismului global și întărirea cooperării economice.

A doua zi, Gates și Rice s-au văzut cu Serghei Lavrov, Ministrul de Externe și cu alții demnitari ruși, discutând multe aspecte cu caracter militar și referitoare la armament cât și despre Declarația-Cadru, pe care rușii o doreau cu disperare împreună cu un Strategic Arms Agreement, care ambele să fie semnate de G.W. Bush și V. Putin la Soci, după Summit.
Dar când S. Lavrov a aflat despre invitația Georgiei și Ucrainei pentru admiterea lor în NATO, care era preconizată pentru Summitul de la București, a spus pur și simplu că asta ”va distruge relațiile bilaterale între cele două țări ale noastre”.

Într-adevăr, Summitul NATO a avut loc la 2-4 aprilie 2008 la București, unde Președintele V. Putin, care nu fusese invitat, a anunțat brusc că va veni și unde, în timpul desfășurării procedurilor și discursurilor oficiale, cele două state susmenționate au cerut admiterea lor ca membre în NATO și, deși nu li s-a acordat un Membership Action Plan (MAP), au primit în schimb angajamentul clar că vor fi primite în Alianță.
Asta a fost!
De aici încolo, V. Putin nu a mai simpatizat America, nici ca prietenă și nici ca aliat!

El probabil a considerat ca pe o trădare a lui G.W. Bush situația referitoare la aprobarea de către acesta a invitației adresate Georgiei și Ucrainei, pentru a putea cere admiterea lor în NATO, dar fără a fi luate în considerare multiplele cereri privind invitația Federației Ruse, care deja avea legături cu NATO după dezmembrarea URSS-ului, când B. Elțîn micșorase efectivele armatei, în vederea colaborării cu NATO, când deja exista un Parteneriat Strategic al Rusiei cu America, iar, din 1997, exista Russia Joined NATO Council, care, în 2002, se transformase în Russia-NATO Council.

Deci invitația Ucrainei și ignorarea Rusiei de către G.W. Bush la Summitul de la București a produs rănirea și jignirea personală a Președintelui V. Putin cât și o umilință adusă Federației Ruse – motiv ce a determinat reînvierea KGB-ismului lui Putin și schimbarea politicii externe a Rusiei, echilibrată cu o reacție agresivă.

Aceasta s-a manifestat la începutul lunii august 2008, când trupe ale armatei ruse au invadat Osetia de Sud și Abhazia, teritorii aparținând Georgiei, care, din 1990, aveau două Guverne „independente”, dar, în realitate, aflate sub auspiciile Kremlinului. Rusia și-a motivat agresiunea prin faptul că Mihail Saakașvili, Președintele Georgiei, trimisese în aceeași lună, la rândul său, trupe în Osetia de Sud, ordonând începerea unei ofensive împotriva regimului separatist pro-rus.

În timp ce avea loc invazia Osetiei de Sud, G.W. Bush, R. Gates și alți factori de decizie americani au vorbit la telefon cu omologii lor din Rusia și Georgia, îndemnându-i pe ruși să oprească lupta și să se retragă, iar pe georgieni să nu înrăutățească situația.
După toate încercările nereușite, Bush a hotărât să nu se implice, pentru a evita un risc pentru America. Singurul câștig a fost că, datorită invaziei Georgiei, Polonia a aprobat amplasarea pe teritoriul său a zece rachete Patriot – interceptoare de apărare[10].

Când G.W. Bush a vorbit cu V. Putin, i-a spus că ”face o greșeală serioasă, iar Rusia se va izola din nou dacă nu părăsește Georgia” și i-a atras atenția că ”trebuie să aibă sânge rece”[11].
Dar, era prea târziu, acum, când Rusia, după 75 de ani de comunism, căutând să se apropie de America și Occident, fusese umilită prin ignoranță de America. În aceste împrejurări, Putin nu a mai avut sânge rece.

El nu a invadat Osetia de Sud ca să o ocupe, ci ca s-o apere de invazia lui Saakașvili, iar, la 25 august 2008, acesta a recunoscut ambele Guverne ale Osetiei de Sud și Abhaziei, ca state independente[12].
Robert Kagan, într-un articol din „Foreign Affairs”, a fost de părere că politica externă a lui V. Putin nu a fost cauzată de motive de securitate ori de câștig economic sau material, ci de nevoia de a depăși umilința la care a fost supus locul istoric al Rusiei[13].

* * *

V. Putin, când a invadat Osetia de Sud a greșit, el nu a mai ținut seama de Actul de Securitate Europeană din 1999, semnat la Istanbul în cadrul Conferinței OSCE, și nici de principiile de Drept Internațional ale Cartei ONU.
Atunci el a ras două decenii de dezvoltare a Rusiei, comportare pe care a considerat-o ca fiind cerută de situația securității colective.

G.W. Bush, știind de la R. Gates părerile lui V. Putin despre admiterea Ucrainei în NATO, apreciată ca ”…un act politic de nerealizat, trebuind considerat cu mare grijă pentru a prevedea un progres de cooperare cu Rusia”, ar fi fost de la el de așteptat să fi comunicat în prealabil cu liderul rus.
Atunci, probabil, ar fi avut ocazia să afle diverse aspecte care nu sunt de interes pentru analiștii politici americani – între care și problema teritoriilor ocupate de Ucraina –, și anume despre:
a) Politica lui B. Elțîn, care in 1991 a acordat independență Ucrainei;
b) Politica Ucrainei, care nu respectă drepturile fundamentale ale minorităților în teritoriile primite, în 1922, de la Lenin, în 1940, de la Stalin, precum și în Crimeea, primită, în 1954, de la Hrușciov.

S-ar putea argumenta că, dacă G.W. Bush ar fi fost informat despre problemele Ucrainei sau despre cele ale Georgiei, care din 2006 agresa Osetia de Sud și Abhazia, având două Guverne independente din 1990, sau despre faptul că Federația Rusă avea deja legături din 1997 cu NATO, prin Consiliul NATO-Rusia, probabil ar fi fost de așteptat ca acesta, cel puțin, să nu fi aprobat invitația ambelor țări la Summit sau, eventual, să fi dat precădere invitației Federației Ruse, o țară mult mai importantă pentru politica externă americană.

Dar, în realitate și în ciuda prieteniei dintre ei, nu s-a văzut vreodată ca G.W. Bush să fi avut intenția măcar de a discuta cu V. Putin de ce acesta se plângea lui Rumsfeld despre amenințarea NATO la granița Rusiei sau de ce acesta dorea admiterea Rusiei în sistemul securității colective.
De ce?

Una dintre explicații o găsim în articolul lui Stephen Wertheim, în care acesta a arătat politica Administrației Bush, mai ales influența lui D. Cheney privind construirea viitoarei supremații americane globale.
Ca atare, faptul că V. Putin dorea să refacă Imperiul Rus ar fi constituit un impediment clar prin crearea unui viitor eventual competitor, motiv probabil pentru care cererea lui Putin a fost ignorată de Bush.
Altă explicație ar fi fost amestecul lui Putin în politica Georgiei față de Osetia de Sud și Abhazia sau părerea lui D. Cheney că Putin nu respectă democrația.

Dar, spre a putea menține și continua progresele recentei tranziții și a readuce Rusia, după 75 de ani de comunism, la democrație necesită un timp mai îndelungat și o autoritate mai strictă – cum a arătat R. Nixon –, iar acest proces nu poate fi comparat cu modelul de conducere a unei țări democrate de sute de ani.

Oricum, după Summitul de la București, NATO nu a admis ca membre cele două țări – Georgia și Ucraina –, invitate de G.W. Bush, iar Putin a greșit cu invazia Osetiei de Sud, față de viitorul Rusiei.

* * *

Problema geopolitică principală după mandatul Președintelui Bill Clinton ar fi trebuit să fie continuarea sprijinului dat Rusiei de America, deoarece ea trebuia ajutată ca să nu fie din nou ”pierdută”, cum a apreciat tot R. Nixon.
Dar G.W. Bush l-a ignorat pe V. Putin, la fel cum a procedat și tatăl său, G.H. Bush, față de B. Elțîn, vorba proverbului: ”Așchia nu sare departe de trunchi.”

Am pus cap la cap diverse aspecte precum:
– atitudinea lui G.W. Bush când acesta i-a spus lui Putin: ”Să trecem peste fostele suspiciuni ale trecutului”;
– impresia lui D. Rumsfeld că V. Putin ar fi fost mai interesat de relații apropiate cu NATO;
– părerea lui D. Cheney, care credea că Putin va aduce în timp țara spre democrație, dar că: ”Noi trebuie să fim atenți față de cel în care ne punem speranța”;
– părerile Președintelui B. Clinton și ale lui M. Albright, care spusese că: ”…Rusia nemaifiind ca în 1949 și nici ca în 1989, astăzi NATO și Rusia se găsesc pe aceeași parte” etc.

Față de cele de mai sus, am apreciat că era momentul ca acest deziderat să fi fost împlinit de Administrația G.W. Bush, deoarece V. Putin dorea admiterea Rusiei în NATO, spre deosebire de perioada lui B. Elțîn, care avea problema opoziției multor membri din Dumă, ce continuau să vadă NATO ca pe un dușman.
Acum ar fi trebuit doar analizat care ar fi fost avantajul și, în caz pozitiv, condițiile implementării acestei ipoteze.

Am considerat că au mai existat și alte momente istorice când au avut loc situații noi, urmate de acțiune.
De exemplu, Edmund Burke, un cunoscut conservator, a fost de părere că, în ciuda logicii de menținere neschimbată a unei tradiții, el acceptase nevoia de reforme, dând și un exemplu al unei situații excepționale care a necesitat o reformă, atunci când a susținut dorința Coloniilor Americane să părăsească Regatul Britanic[14].
Și Russel Kirk, un alt conservator, explică cum cultura are nevoie perenă de reînnoire[15], idee care s-ar potrivi și pentru un Tratat precum cel al NATO.
Și a mai fost ocazia din 1996, a colaborării NATO cu OSCE, când s-a propus colaborarea acesteia din urmă cu Rusia – care însă, dorind drept de veto, nu a fost acceptată de ceilalți membri, includerea sa rămânând pentru altă dată. Atunci, unii au fost de părere că s-a pierdut o ocazie de către comunitatea euro-atlantică, deoarece Rusia anilor ’90 dorea atragerea NATO către Est.

Avantajul admiterii Rusiei în NATO ar fi eliminat teama de o expansiune a ei dincolo de hotarele sale. Și, dacă Rusia nu se conforma principiilor NATO și cauza probleme, ar fi fost eliminată din NATO și s-ar fi ajuns în situația politică de dinaintea admiterii ei, iar atunci aceasta nu ar mai fi avut motive pentru a se plânge de prezența NATO la granița sa.
Oricum, în perioada 1990-2007, extinderea NATO continuase, Alianța ajungând la 26 de membri, care voiau să beneficieze de apărare contra unei eventuale agresiuni rusești.

Ca atare, speculația care urmează va oferi detalii despre implementarea măsurilor care ar fi trebuit să fi fost luate în vederea admiterii Rusiei în strategia securității colective, adică în NATO.
Mă voi referi la aceste proceduri, care sunt similare cu cele de la acceptarea și primirea Federației Ruse ca membră în ONU, după 1991, odată cu dispariția URSS-ului.

În cazul de față, soluția ar fi fost, pe de o parte, schimbarea scopului Tratatului NATO din 1949, care era unul defensiv și care trebuia să rămână defensiv, în vederea garantării siguranței teritoriale a statelor membre existente, spre a se putea obține și acordul lor, iar, pe de alta, acceptarea Rusiei ca membră în NATO, aceasta urmând să se supună atât politicii Occidentale cât și principiilor Alianței.

Aici mă oprisem din scris, fiind frământată ca, în acest context, să identific un posibil nou scop defensiv al NATO, până când, într-o zi, a venit momentul Eureka al lui Arhimede, soluția găsită fiind lupta împotriva TERORISMULUI.
Ca atare, scopurile strategice ale NATO ar fi trebuit să fie:
a) lupta contra expansiunii TERORISMULUI, cu implicarea nealterată a Art. 5 din Tratatul NATO, în vederea apărării suveranității membrilor Alianței;
b) admiterea Federației Ruse ca membră a NATO.

Explicații

Prima: Reforma scopului NATO era în concordanță cu ajutorul dat de două ori de V. Putin lui G.W. Bush, în urma comunicărilor dintre cei doi Președinți, în vederea combaterii terorismului în Orientul Mijlociu.

A doua: Lupta împotriva terorismului, ca scop principal al NATO, urma să înlocuiască expansiunea URSS sau a actualei Rusii.
În schimb, terorismul este reprezentat acum de pericolul Al-Qaida, pe fondul temerilor ca acesta să nu afecteze și Europa, după cum s-a manifestat deja în Afganistan, Iran și, eventual, în Siria și Africa.

Despre terorism s-a discutat intens după masacrul atleților israelieni din timpul Jocurilor Olimpice de Vară din 1972 de la München – lupta împotriva acestui flagel luând forma unui război modern internațional antiterorist, cu Iranul devenit statul care îl promova –, iar apoi, când teroriștii au zburat din New York cu scopul de a distruge Turnul Eiffel, simbolul Parisului, omorând mai multă lume inocentă.

În America, Donald Rumsfeld, Ministrul Apărării, numit și șeful antiterorismului, formase în timpul războiului o forță de 1,4 milioane de membri activi, care să lupte în războiul antiterorist împotriva islamiștilor fanatici.
El a declarat că acum există o lume diferită, iar, pentru a se evita un alt Pearl Harbor, ceruse mărirea și întărirea trupelor pentru operațiuni speciale, Delta Force, considerând că terorismul este mobil, operează din loc în loc și este bine finanțat[16].
Delta Force l-a ucis pe Osama bin Laden, dar abia în anul 2010, în timpul mandatului Președintelui Barack Obama.

Și tot Rumsfeld se plângea atunci că, în Afganistan, V. Putin nu a permis trecerea trupelor americane pe teritoriile ocupate de ruși[17].
Totodată, R. Gates a făcut o apreciere în legătură cu războiul din această țară, care a durat opt ani și, în urma căruia, dintre americani au murit 4.000 și au fost răniți 15.000, cu un cost de peste 1 trilion $, iar situația în curs se caracteriza prin prezența rușilor în Afganistan, America necâștigând acest război, situația fiind înghețată[18].

A treia: În vederea demarării procedurilor pentru acceptarea Rusiei ca membră a NATO, deja fuseseră parcurse următoarele necesare etape:
a) Summitul NATO de la Bruxelles din 1994, în care care s-a stabilit ”Parteneriatul pentru Pace” (PfP), la care au luat parte 44 de țări, cele Nord Atlantice și cele din cadrul OSCE, printre care și Federația Rusă;
b) stabilirea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (CPEA), în mai 1997, la Sintra-Portugalia, în cadrul unui Summit NATO, cu participarea OSCE;
c) semnarea Tratatului NATO-Russia Founding Act (Actul Temeliei NATO-Rusia), la 27 mai 1997, de către B. Elțîn cu NATO, în cadrul Summitului de la Paris, fiind format NATO-Rusia Permanent Joined Council, care, din 28 mai 2002, de la Summitul de la Roma, s-a numit NATO-Russia Council;
d) luarea în considerare a „politicii ușilor deschise” în ceea ce privește lărgirea NATO, în iulie 1997, la Summitul NATO de la Madrid, Ucraina fiind avută în vedere în cadrul Parteneriatului pentru Pace.

A patra: Tot referitor la admiterea Rusiei în NATO am luat exemplul Germaniei, cu reunificarea din octombrie 1990 a Vestului cu Estul, dar și cu acceptarea acesteia în NATO, în ciuda Holocaustului cu milioanele sale de morți, comparat cu URSS-ul care a avut la activ sute de milioane de morți.

Intrarea Federației Ruse în NATO ar fi fost posibilă deoarece NATO deja luase în seamă schimbările din 1989 din Europa de Est, evidențiate la Summitul din 1990 de la Paris, în cadrul căruia s-a discutat despre ”Noua Europă”.

Apoi, la Summitul din 1991 de la Roma, s-a adoptat Declarația Conceptului Strategic de relație cu OSCE-ul și Consiliul Europei, în vederea unei ”apărări colective” bazate pe un dialog de cooperare și măsuri complementare pentru menținerea capacității defensive active alături de noii parteneri. Declarația sublinia sprijinul NATO dat prin consultări țărilor Europei de Est, ca să treacă peste dificila tranziție.
Tot atunci, Elțîn avusese un dialog cu NATO în cadrul Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic.

A cincea: Cu privire la drepturile date Rusiei de Carta ONU, mă refer la Art. 106 din Cartă, care menționează Declarația celor Patru (SUA, URSS, Marea Britanie și China) de la Moscova, din 30 octombrie 1943, și la Paragraful 5 al Protocolului Secret al Declarației de la 1 noiembrie 1943 care reglementează: ”sistemul general de securitate, în vederea căruia ei (adică cei patru) se vor consulta între aceștia sau chiar cu alți membri ai ONU pentru o acțiune unită, dusă în numele comunității națiunilor”.

Din moment ce V. Putin declarase că vrea să participe la securitatea colectivă a NATO, acesta știa că trebuia să facă o declarație la ONU că actuala Rusie renunță la privilegiul acordat în 1943 fostului URSS.

A șasea: Conform procedurii obișnuite de admitere a unui nou stat membru, ambele organizații, atât NATO cât și UE, cereau îndeplinirea a trei condiții, prima era economică, a doua, de ideologie politică și a treia prevedea ca membrii existenți să fie de acord.

Economic: V. Putin, după ce a preluat puterea și a lansat Memorandumul Mileniului, după un timp a adus economiști pricepuți pentru a asigura o stabilitate macro-economică și un buget echilibrat.
În primii săi ani de președinție, datorită măririi prețului petrolului, care a îmbogățit țara, el a putut achita datoria de 130 miliarde $ către băncile occidentale, Rusia putând acumula o rezervă în valută străină și aur, ceea ce l-a ajutat în criza financiară din 2008 și a putut scoate din impas corporațiile vitale pentru bunul mers al economiei[19].
Din acest punct de vedere, toți membrii UE sau NATO nu ar fi avut probleme să admită Federația Rusă ca membră.

Politic: Știm de la D. Rumsfeld că Putin era interesat ca NATO ”să includă Rusia în strategia securității colective”.

Dar, o piedică ar fi fost un Raport american din 1999, emis de către Defence Intelligence Agency (Agenția de Apărare a Securității), „Despre viitoarele amenințări ale decadei 1999-2020”.
Raportul precizează că America va rămâne singura supraputere cu superioritate economică, militară, tehnologică, culturală și totodată, enumeră eventualele amenințări reprezentate de Rusia, China, Coreea de Nord, Orientul Mijlociu, proliferarea de arme și terorism.
Referitor la Rusia, Raportul prezice viitoare evenimente, îl critică pe Boris Elțîn, acuzat fiind că URSS a fost fragmentată intenționat de regimul său pentru a menține puterea.
Privitor la armată, aceasta era apreciată ca mărime, dar se consideră că nu i se va putea îmbunătăți condiția, din lipsă de resurse, și chiar ar putea dispărea din cauza unei revolte interne sau intervenții politice.
Se mai menționează pericolul unui accident nuclear din cauza deficienței securității față de armele de distrugere în masă (WMD), în caz că un grup oarecare ar intra în posesia lor[20].

Din nou se vede cum membrii acestei Agenții de Intelligence, care au întocmit Raportul, nu erau informați din punct de vedere istoric, neavând habar de sistemul comunist, fiind rămași cu vechea mentalitate antisovietică și nerealizând schimbările de după destrămarea URSS, înfăptuite cu meritul lui Elțîn.
Raportul nu a luat în seamă faptul că, după 1999, Putin a mărit și întărit economia precum și puterea militară, prin dezvoltarea industriei armamentului.
Atunci, noii antreprenori învățau cum să se adapteze la noua realitate, iar afacerile rusești începeau să aibă acces la alte economii majore, precum China și India.
Nu e de mirare că mulți ruși doreau un conducător puternic, asemenea lui V. Putin, care să poată țină piept provocărilor din Cecenia și care le-a promis să-i protejeze de lumea ostilă și să refacă Imperiul Rus[21].
Deci Rusia, contrar celor prezise în Raportul evocat, putea să îndeplinească criteriile NATO, mai ales că ea beneficia de mărirea prețului petrolului, avea o situație financiară mai solidă și o armată convenabilă și corespunzătoare.

Referitor la condiția acceptării de către toți membrii existenți ai alianței, voi detalia mai jos, când voi aborda modalitatea de înfăptuire.

Raționamente față de această speculație

1) În favoarea alegerii luptei împotriva terorismului ca scop principal al NATO a fost faptul că aceasta convenea atât lui G.W. Bush, în contextul războiului din Irak și a ceea ce a urmat în zonă, dar și lui V. Putin, care se confrunta cu problema Ceceniei. Ambii aveau numai de câștigat din această alegere, deoarece aveau un scop comun, Putin spunându-i lui Bush că: ”În această luptă suntem împreună”.

2) Vechiul scop de apărare al NATO, garantat prin Art. 5 din Tratatul Alianței, era păstrat ca siguranță contra unui atac străin, considerând că Federația Rusă era acum parte din strategia securității colective și că nici ea nu ar mai fi avut motiv de îngrijorare față de extinderea NATO la granița sa.

3) Referitor la scopul Art. 106 al Cartei ONU, cu privilegiul dat URSS-ului în 1943, acesta nu mai era de actualitate, devenind nul, din moment ce V. Putin declara că vrea ca Rusia să participe la securitatea colectivă NATO.

4) G.W. Bush ar fi trebuit să aibă o discuție prealabilă cu V. Putin despre includerea Rusiei în NATO, ca să fie convins că acesta se va conforma principiilor NATO și, atunci, nu ar mai fi avut motiv ca să reproșeze izolarea Rusiei de Occident.

5) Problema granițelor și teritoriilor din Ucraina nu a fost discutată când G.H. Bush și M. Gorbaciov au semnat, în 1990, Carta pentru o Nouă Europă, probabil din cauză că Ucraina făcea încă parte din URSS și Gorbaciov s-ar fi opus la orice schimbări teritoriale, dar și a lipsei de interes a lui G.H. Bush – astfel situația a rămas a fi rezolvată în cadrul unor înțelegeri ulterioare bilaterale.
În plus, Ucraina, care devenise în 1991 independentă datorită lui Elțîn, rămăsese cu armament nuclear, pe care l-a înapoiat Federației Ruse, în baza Tratatului NPT, în 1994, dar pe care l-a returnat efectiv abia în 1996.

Apoi, în 1975, la Conferința de la Helsinki, țările Est-Europene, devenind membre OSCE, știau că trebuie se respecte clauza de ”bună vecinătate”, adică evitarea conflictelor teritoriale, atunci când ele au preferat să fie admise în NATO, în loc să înceapă discuții bilaterale cu Ucraina.

Totuși, interesant este punctul de vedere al lui Oleksii Arestovici, consilierul lui Volodimir Zelenski, care în 2022 a explicat că: ”Ucraina era o țară prea mare, prea expusă, cu prea mulți vecini cu pretenții la teritoriul său, pentru a putea alege calea neutralității. Prin urmare, a trebuit să se facă o alegere între Rusia și NATO.”
Deci Ucraina dorea admiterea în NATO pentru a apăra teritoriile primite de la Lenin, Stalin și Hrușciov.

6) A avea Federația Rusă în NATO, după 60 de ani de comunism și post-comunism, ar fi fost, o confirmare a celor spuse de G.W. Bush în 2001, în Slovenia, și anume, că: ”După încheierea Războiului Rece nu mai suntem inamici”, iar SUA ar fi putut avea un aliat care să supravegheze China.

Modalitatea de înfăptuire: Misiunea înfăptuirii i-ar fi revenit lui G.W. Bush, dacă ar fi cântărit avantajul de a avea Rusia în NATO, care să nu mai fie suspectată că ar urmări propria expansiune.

Pentru aceasta ar fi trebuit parcurse următoarele etape:
a) Abordarea problemei de către G.W. Bush cu Secretarul General NATO, în baza faptului că Tratatul din 1949 al Alianței fusese creat de America, deci aceasta avea cel mai important cuvânt de spus.
Astfel, el ar fi trebuit să ceară, pe de o parte, acceptarea Rusiei, solicitarea având ca temelie părerea sa de ”a se trece peste fostele suspiciuni ale trecutului”, și, pe de alta, schimbarea scopului NATO, de la apărarea contra fostei expansiuni sovietice la cea împotriva terorismului islamist și cu păstrarea apărării oricărui stat membru invadat din afara sferei NATO – potrivit Art. 5 din Tratat, care urma să rămână în vigoare;
b) În vederea posibilității perfectării admiterii Rusiei în NATO, trebuiau generate discuții cu Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (CPEA), OSCE și Consiliul Europei, conform măsurilor deja începute în iunie 1997, la Summitul de la Madrid;
c) G.W. Bush trebuia să arate oportunitatea schimbării geopoliticii după colapsul URSS, în sensul că acum NATO ar apăra membrii Alianței contra terorismului;
d) În plus, era exemplul dat de Consiliul de Securitate ONU, care a acceptat înlocuirea ca membru permanent a fostului URSS cu actuala Federație Rusă;
e) Spre a se face înțeles de ce reforma scopului NATO contra terorismului este în avantajul tuturor membrilor Tratatului, G.W. Bush ar fi trebuit, pe de o parte, să arate cât este el de convins că acest nou scop antiterorist islamist al Alianței este benefic și că ar fi fost unul legitim și, pe de alta, să fie determinat să impună Rusia ca nou membru, acesta fiind un câștig politic geostrategic.

Rezumatul ideilor speculației admiterii Rusiei în NATO

Speculația respectivă a împrumutat ideea lui B. Clinton, care a apreciat ceea ce reușise B. Elțîn cu schimbările de după dezmembrarea URSS.
Am făcut abstracție de politica Administrației G.W. Bush cu privire la politica preemtivă de supremație globală americană, care nu avea nevoie de o altă țară competitivă sau de un adversar.

Rezumatul se referă la:
a) Scopul antiterorist, care acomoda vederile lui G.W. Bush cu interesele rusești față de islamiștii din Cecenia, conform declarației ”în această luptă suntem împreună”;
b) Rusia, acum făcând parte din însuși NATO, nu avea motiv să mențină privilegiul Art. 106 al Cartei ONU și nici pentru menținerea Armatei a XIV-a în Transnistria sau Republica Moldova, care putea deveni membră NATO sau chiar să revină la statutul fostei Basarabii;
c) Rusia nu mai trebuia să cheltuiască prea mult pentru înarmare, considerând doar cei 2% prevăzuți pentru contribuția la NATO, astfel ea putând să pună accentul pe cultură pentru poporul rus, în toate direcțiile, muzică, balet, știință ș.a., care au suferit până la reformele aduse de B. Elțîn;
d) Rusia și America puteau combate împreună terorismul islamist conform părerilor lui Rumsfeld că ”acum există o lume diferită” și care, pentru a se evita un alt Pearl Harbor, ceruse mărirea și întărirea trupelor pentru operațiuni speciale, Delta Force, considerând că ”terorismul este mobil, din loc în loc și bine finanțat”;
e) Dacă NATO accepta Rusia, ea nu s-ar mai fi temut de NATO la granițe;
f) Alianța Ruso-Americană ar fi devenit un bloc puternic de apărare față de China.

Cele 6 puncte de mai sus ar fi putut să fie realizate dacă la Casa Albă era un alt Președinte, care să nu fi fost preocupat de preemțiunea supremației Americii, care să fi ținut seama de realitatea existenței altor națiuni, considerând Rusia un obiectiv geopolitic mai important decât Ucraina sau Georgia, și care ar fi invitat în aprilie 2008, la București, Federația Rusă în vederea eventualei admiteri în NATO, conform ideii lui B. Clinton și M. Albright.

Iar, dacă V. Putin nu se conforma procedurilor NATO, Rusia ar fi fost eliminată ca membră sau ar fi schimbat Președintele, deci oricum America și Occidentul ar fi putut fi împăcate că au ajutat transformarea unui fost adversar într-un aliat.
Dar, la urmările trecutului, lipsite de ideea acestei speculații, am rămas cu lipsa de înțelegere geopolitică a Administrației G.W. Bush, care a contribuit la politica periculoasă din 2023.

* * *

Revin la realitate, după cele întâmplate în 2008, la Summitul NATO de la București.

După cum am arătat, invazia Osetiei de Sud de către V. Putin a fost momentul care a schimbat politica Federației Ruse, sens în care G. Kasparov – șahist rus, activist politic anti-Putin – credea că:

a) Putin a revenit la comunism și la loialitatea sa pentru KGB, el fiind un jucător de poker care știe să-și citească oponenții – ca Președinte sau Prim-Ministru s-a prezentat precum o multitudine de personalități diferite.
b) Putin devenise o problemă pentru ruși, una regională și apoi una globală, dacă ambițiile sale aveau să fie ignorate.
c) Spre deosebire de sovietici, care lăsau totul în baza sistemului, V. Putin își baza politica pe el însuși, vrând să extindă Rusia ca în timpul Țarilor și să domine vecinii cu forța.
d) Doctrina politicii sale nu era nici reformistă, nici democratică, ci oportunistă, având părerea că țara sa era atacată de forțe exterioare, ca Cecenia și NATO.
Nu avea încredere în ce nu putea controla, deci soluția era să controleze el totul[22].

Nu-l pot contrazice pe G. Kasparov, dar, B. Bondarev, în articolul său evocat din „Foreign Affairs”, scrie că V. Putin continua să fie îngrijorat de prezența NATO la hotarele Rusiei, împreună cu Ministrul de Externe, care avea discuții contradictorii cu omologii săi tocmai despre prezența NATO la granița Federației Ruse[23].

Concluzii cu privire la mandatul Președintelui G.W. Bush

Deși, pentru G.W. Bush, războiul din Irak a avut ca scop, conform explicațiilor date mai sus de L. Anderson și S. Wertheim, mărirea forței militare în vederea supremației globale americane, totuși acesta a fost pierdut cu multe victime.

Iar Andrew Bacevich, Profesor Emerit la Universitatea Boston, a considerat că războiul reprezentase culmea nebuniei militare americane, cu toate că G.W. Bush pretindea că nu fusese pace în regiune din cauza Israelului, după cum de curând a menționat B. Netanyahu[24].

Și, de ce să nu mă mir de felul de a gândi al lui Bush, care avea pregătire universitară în Arte, la care se adăugau vederile familiei sale din aristocrația americană, dar care dădea dovadă de lipsă de organizare?!…

De exemplu, cu privire la atacul din 11 septembrie 2001, chiar el a admis că Administrația sa nu a luat la timp măsuri atunci când s-au produs agresiuni islamiste contra ambasadelor americane din Africa de Est și atacul asupra vaporului USS Cole.
Dacă se dădea atenția cuvenită articolului din New York Times, scris de D. Benjamin cu 18 luni înainte de atac și în care avertizase că în curând va avea loc un mare atac contra SUA din partea extremiștilor suniți, probabil că s-ar fi putut preveni atacul respectiv, dar politica Administrației era mai degrabă preocupată de preemțiunea supremației americane.

Nici Kasparov nu avea o părere prea bună despre G.W. Bush, spunând că nu era apreciat, nu avea darul vorbirii, era neinteresat de ce se petrece în lume, aparent religios peste măsură și mereu grăbit în acțiune[25].

Referitor la relația sa inițială prietenoasă cu V. Putin și ignorarea ulterioară a Rusiei, pare că inițial a fost motivată numai de interesul Administrației Bush ca să fie ajutată de Rusia în lupta împotriva terorismului. Acest raționament este motivat și de situația ulterioară a amplasamentelor rachetelor americane aprobate de Bush, în așa fel încât erau văzute ca o încercuire a Federației Ruse.

* * *

Cititorul a avut la dispoziție materialul în care am citat părerile lui B. Clinton, G.W. Bush, D. Cheney, D. Rumsfeld, R. Gates și C. Rice, ca să poată trage o concluzie asupra celor realizate de B. Elțîn și reacției neavenite a lui V. Putin.

Voi face un scurt rezumat al unor aspecte importante și anume:
a) Dacă G.W. Bush nu era preocupat de preemțiunea supremației globale, probabil ar fi aflat fapte istorice despre relațiile existente ale Federației Ruse cu NATO din timpul lui B. Elțîn, cât și despre Ucraina, formată dintr-un mozaic de componente teritoriale, fapt menționat pentru prima dată în „Foreign Affairs” de Fiona Hill, dar fără a da alte detalii[26].
b) Momentul ales de G.W. Bush, probabil influențat de D. Cheney, privitor la invitația participării Georgiei și Ucrainei în NATO și ignorarea Rusiei a fost o greșeală care a atras după ea greșeala invaziei Osetiei de Sud, în detrimentul sprijinului care ar fi trebuit să-l dea Federației Ruse la acel moment de cumpănă, fiind omisă transformarea ei într-un eventual viitor aliat.
Poate ceea ce a spus Kirill Dmitriev lui Jared Kushner că: ”Dacă arăți încredere Rusiei, ea o onorează cu reciprocitate”, să fi avut o valoare.
Ca atare, G.W. Bush este cel ce poartă responsabilitatea inițială a situației din 2008 de la București.
c) KGB-istul V. Putin, cu reacția invaziei Osetiei de Sud a greșit, încălcând principiile de Drept Internațional și renunțând la părerile Occidentului.

Pe scurt, ambii președinți Bush nu au avut darul orientării politicii în direcția adecvată.
G.H. Bush, în 1991-1992, nu a înțeles nevoia lui B. Elțîn de a fi susținut și nu l-ar fi ajutat pe acesta dacă nu ar fi fost R. Nixon ca să-i atragă atenția.
Iar fiul său, G.W. Bush, nu a înțeles valoarea ajutorului care ar fi trebuit dat Federației Ruse și nu a avut prezența de spirit necesară în vederea adoptării unei noi strategii geopolitice prin care împreună să lupte contra terorismului, situație care a contribuit la evenimentele prezente.

* * *

Și recunosc că o idee nouă, ca speculația politică arătată mai sus, este totdeauna greu acceptabilă din capul locului, poate chiar șochează, dar dacă se iau în considerație argumentația, explicația și raționamentele avantajelor, așa cum le-am menționat, cu timpul poate fi și apreciată.
Dar, cum ideea speculației nu a avut loc, iar, ca urmare, rezultatul efortului american din timpul Războiului Rece, efort inițiat de R. Reagan, a fost irosit, situația a revenit la aceeași amenințare a adversarului rus, aliat însă acum cu cel chinez.

Odată cu venirea Președintelui B. Obama, politicile Americii și Rusiei vor merge în direcții total opuse.
Prima, către o socializare comunistă, iar a doua către credința ortodoxă, cu depărtare de America, ce va fi criticată pentru adoptarea culturii progresiste și antireligioase.

[1] Anderson, L. – în „Foreign Affairs”, v. 102, nr. 3/2023, pp. 167-168.
[2] Wertheim, S. – în „Foreign Affairs”, v. 102, nr. 3/2023, pp. 136-139, 143-145.
[3] Colton, pp. 166-167.
[4] Gates, pp. 158-159; Colton, pp. 166-167.
[5] Gates, pp. 155-157, 161-165.
[6] Cheney, pp. 514-515.
[7] Netanyahu, p. 328.
[8] Colton, p. 140.
[9] Gates, p. 158.
[10] Bush, pp. 431, 435.
[11] Gates, pp. 165-167, 169-171.
[12] Colton, p. 169.
[13] Kagan, R. – în „Foreign Affairs”, v. 102, nr. 1/2023, p. 51.
[14] Klein, D. – în „National Review”, 15 august 2022, p. 36.
[15] Kirk, p. 217.
[16] Scarborough, pp. III-IV.
[17] Rumsfeld, p. 396.
[18] Gates, pp. 568-570.
[19] Zubok, Vladislav – în „Foreign Affairs”, v. 101, nr. 4/2022, p. 88.
[20] Scarborough, pp. III-IV, 145-152.
[21] Zubok, V. – ibidem, pp. 90, 93.
[22] Kasparov, pp. XIX, 90, 107, 206, 254.
[23] Bondarev, B. – în „Foreign Affairs”, v. 101, nr. 6/2022, pp. 43-44.
[24] Netanyahu, pp. 444-445, 549.
[25] Kasparov, pp. 11, 113, 194.
[26] Hill, F. – în ‘Foreign Affairs”, v. 101, nr. 5/2022, p. 112.

Simona M. Vrăbiescu Kleckner

* În imaginea „Știrile Pro TV” alăturată, cu care am ilustrat materialul, un instantaneu – care nu mai are nevoie de nicio prezentare – din timpul Dineului Oficial de la Summitul NATO din aprilie 2008 de la București, moment festiv desfășurat la Athénée Palace Hilton.

» 5. B. Obama, politica sa față de Rusia și relația externă SUA-China

Citeşte mai mult despre Benjamin Netanyahu, Bill Clinton, Boris Elțîn, Condoleezza Rice, Dick Cheney, Donald Rumsfeld, Drept international, Garry Kasparov, George W. Bush, Georgia, NATO, reforme, Robert Gates, Rusia, Simona M. Vrăbiescu Kleckner, SUA, terorism, Timothy Colton, Ucraina, Vladimir Putin! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.