Există cauțiune și după pronunțare în procedura instituirii popririi asiguratorii
19 iulie 2023 | Ioan-Mircea DAVID
Ioan-Mircea David
Sedes materiae: art. 970 C. proc. civ. – art. 971 C. proc. civ.
De curând am obținut o soluție interesantă pronunțată de instanța de control judiciar învestită cu o cerere de apel formulată împotriva Încheierii prin care a fost respins cererea de instituire a măsurii popririi asiguratorii.
La o primă vedere, este posibil să nu vi se pară nimic interesant, atât timp cât argumentele juridice vizează o soluție vremelnică, astfel cum ea este definită de legiuitor, instituită în favoarea creditorului care încearcă să-și protejeze interesele înainte ca debitorul să își reducă patrimoniul, de cele mai multe ori intenționat, rareori încorsetat, de împrejurări.
Astfel, pe rolul primei instanțe de judecată a fost introdusă o cerere de chemare în judecată prin care creditorul a solicitat instituirea măsurii popririi asiguratorii, motivând faptul că posedă o creanță certă, lichidă și exigibilă și constatată în scris.
Este important de menționat faptul că argumentul creditorului, conform căruia creanța este constatată în scris – este susținut, pe de o parte, de existența facturilor fiscale comunicate debitorului, iar pe de altă parte de existența unei hotărâri judecătorești nedefinitive prin care instanța de judecată a consfințit faptul că debitorul trebuie să plătească debitul principal, penalitățile de întârziere și contravaloarea cheltuielilor de judecată.
Deși prima fază procesuală s-a desfășurat în camera de consiliu, fără citarea părților, instanța de judecată a procedat în mod greșit la recalificarea cererii de chemare în judecată, în sensul că nu există o constatare în scris a creanței, motiv pentru care era obligatorie plata unei cauțiuni, demers pe care creditorul nu l-a realizat. Pe acest considerent instanța de judecată a respins cererea prin care a fost solicitată instituirea măsurii asiguratorii.
Din analiza textelor legale aplicabile, rezultă în mod clar că în situația în care creanța este constatată în scris, dar creditorul nu deține un titlu executoriu în acest sens, cauțiunea se plătește în cazul în care instanța de judecată apreciază că este oportună o astfel de măsură. De asemenea, instanța stabilește în acel caz și cuantumul cauțiunii.
În situația pe care v-am expus-o anterior, a fost indicat în mod expres temeiul prevăzut la art. 953 alin. (1) C. proc. civ.: ”creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată în scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat cerere de chemare în judecată. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă”, iar argumentele au fost suficiente astfel încât să nu existe niciun dubiu cu privire la calificarea temeiului în baza căruia am solicitat admiterea cererii de chemare în judecată.
Cu toate acestea, prima instanță de judecată a considerat că o hotărâre judecătorească nedefinitivă și neredactată, nu poate fi considerată ca fiind un ”înscris” în concepția legiuitorului civil, astfel cum este prevăzut în art. 953 C. proc. civ.
Distinct de faptul că instanța de judecată a interpretat eronat dispozițiile legale, ceea ce a reprezentat până la urmă un veritabil motiv pentru formularea cererii de apel împotriva hotărârii pronunțate, aceasta a reîncadrat cererea de chemare în judecată, apreciind că se întemeiază pe dispozițiile art. 953 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia: ”acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, odată cu cererea de sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată”.
Prin cererea de apel formulată împotriva Încheierii de respingere a cererii de instituire a măsurii popririi asiguratorii, m-am prevalat, în primul rând de faptul că există o creanță constatată în scris, atât timp cât legiuitorul nu a făcut nicio distincție în privința acestei condiții. Existența hotărârii judecătorești nedefinitive a fost adusă la cunoștința instanței de judecată, respectiv a instanței de control judiciar printr-un certificat de grefă care cuprindea minuta instanței de judecată și din cuprinsul căreia reieșea clar că debitorul trebuie să plătească atât debitul principal, cât și penalitățile de întârziere.
Calea de atac în procedura instituirii popririi asiguratorii presupune contradictorialitate, motiv pentru care instanța de judecată a procedat la citarea părților, spre deosebire de procedura desfășurată în fața primei instanțe de judecată, unde nu există contradictorialitate și, implicit, nu poți explica instanței de judecată unele aspecte pe care le consideri esențiale pentru admiterea cererii formulate.
Înțeleg rațiunea pentru care judecata în primă instanță nu se realizează cu citarea părților, căci astfel ar dispărea și ultimul ”element surpriză” pe care creditorul îl mai deține pentru a-și putea asigura recuperarea prejudiciului ulterior pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive. Cu toate acestea, ar fi fost oportun ca în procedura desfășurată în fața primei instanțe de judecată reclamantul să fie citat.
Instanța de control judiciar a analizat înscrisurile depuse, precum și apărările formulate de către debitor, însă a considerat oportun să pună în discuția părților acceptarea de către creditor să plătească o cauțiune, în cazul în care instanța de judecată ar dispune în urma deliberărilor admiterea cererii de apel, desființarea Încheierii primei instanțe de judecată și, implicit, instituirea măsurii asiguratorii.
Primul aspect pe care trebuie să îl observăm și pe care l-am avut în vedere atunci când instanța de judecată a pus în discuția părților o astfel de posibilitate, a fost acela că instanța de control judiciar va reîncadra cererea formulată și va aprecia că se impune achitarea unei cauțiuni. În acest caz, era evident faptul că pasivitatea creditorului în îndeplinirea acestei obligații ar fi condus la neîndeplinirea uneia dintre condițiile prevăzute de legiuitor și, prin urmare, cererea de înființare a popririi asiguratorii nu ar mai fi admisibilă.
Dacă aceasta ar fi interpretarea pe care ar trebui să o dăm celor puse în discuție de instanța de control judiciar, este posibilă o astfel de măsură ulterior momentului pronunțării? Din analiza dispozițiilor art. 954 alin. (2) C. proc. civ.: ”instanţa va decide de urgenţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere executorie, stabilind suma până la care se încuviinţează sechestrul, fixând totodată, dacă este cazul, cuantumul cauţiunii şi termenul înăuntrul căruia urmează să fie depusă aceasta”, reiese că legiuitorul nu a stabilit în mod expres un termen până la care să fie consemnată cauțiunea, ci a lăsat la aprecierea instanței de judecată stabilirea unui astfel de termen, condiționând întregul demers de desființarea sa de drept.
Cu toate acestea, instanța de control învestită cu soluționarea cauzei expuse anterior a schimbat soluția primei instanțe de judecată, a încuviințat poprirea asiguratorie și a stabilit un termen până la care creditorul trebuie să consemneze cauțiunea în cuantumul indicat de instanță, sub sancțiunea desființării de drept.
Este interesant de observat faptul că instanța de control judiciar nu a reîncadrat cererea formulată de creditor, ci a admis faptul că o creanță poate fi constatată în scris și printr-o hotărâre judecătorească nedefinitivă și neredactată, motiv pentru care i-a pus în vedere obligația de a consemna cauțiunea.
Totuși, trebuie să remarcăm faptul că soluția practică și eficientă pe care instanța de control judiciar a pronunțat-o, pare să rămână încadrată pe dispozițiile art. 953 alin. (1) C. proc. civ., iar instanța de judecată interpretează teza finală, respectiv posibilitatea de achitare a cauțiunii, ca fiind posibilă chiar și după momentul pronunțării soluției. Nu este nimic de reproșat unei astfel de interpretări, ba din contră, cred că avantajează creditorul ce se dovedește a fi diligent până la finalul procedurii, atât timp cât își îndeplinește obligația de consemnare a cauțiunii. În absența consemnării sumei stabilită de instanța de judecată, măsura asiguratorie se desființează de drept și creditorul nu își mai poate proteja dreptul pe care îl pretinde împotriva debitorului până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.
În concluzie, consider că o astfel de interpretare este de apreciat și că limitele pe care legiuitorul le-a stabilit prin instituirea dispozițiilor aplicabile atât popririi asiguratorii, cât și sechestrului asigurator, din cuprinsul art. 953 C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul atingerii scopului pentru care au fost instituite, respectiv în sensul protejării interesului creditorului care face dovada îndeplinirii condițiilor obiective și, ulterior, a condiției subiective pe care instanța de judecată a stabilit-o în sarcina sa.
Mai mult decât atât, recunoașterea faptului că o creanță este constatată în scris ca urmare a pronunțării unei hotărâri judecătorești nedefinitive și neredactate la momentul promovării cererii de instituire a popririi asiguratorii, conferă poziția binemeritată a unei hotărâri judecătorești, care trebuie să se bucure de o forță juridică superioară oricărui alt înscris, chiar și în situația în care nu este definitivă.
Av. drd. Ioan-Mircea David
