« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii

70 de ani de Convenția Europeană a Drepturilor Omului
18.09.2020 | Anca GHENCEA

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Anca Ghencea

Anca Ghencea

Convenția europeană a Drepturilor Omului[1] după 70 de ani este o instituție în plin proces de reformare.

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertătilor fundamentale[2] a fost semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.

Chiar înainte de a intra în vigoare, statele semnatare au adoptat Primul Protocol adițional. Au urmat apoi și alte Protocoale[3] care au avut drept scop, fie să lărgească numărul drepturilor garantate de Convenție, fie au adus modificări instituțiilor care asigurau mecanismul de control al Convenției.

Primul protocol adițional a fost semnat la 20 martie 1952 și a intrat în vigoare la 18 mai 1954. Acest protocol a completat Convenția cu trei drepturi importante, protecția proprietății, dreptul la educație și dreptul la alegeri libere.

Protocolul nr. 2 si Protocolul nr. 3 au fost semnate la 6 mai 1963 și au intrat în vigoare la 21.09.1970. Protocolul nr. 2 a reglementat posibilitatea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei de a solicita CtEDO avize consultative asupra problemelor juridice ce privesc interpretarea CEDO și a protocoalelor. Protocolul nr. 3 a modificat textul inițial al Convenției cu privire la dreptul vechii Comisii europene a drepturilor omului de a decide respingerea ca inadmisibilă a unei plângeri oricând pe parcursul examinarii cazului.

Protocolul nr. 4 a fost semnat la 16 septembrie 1963 și a intrat în vigoare la 2 mai 1968. A adăugat noi drepturi: interzicerea privării pentru datorii, libertatea de circulație, interzicerea expulzării propriilor cetațeni și interzicerea expulzărilor colective de străini de către statele semnatare.

Protocolul nr. 5 a fost semnat la 20 ianuarie 1966 a intrat în vigoare la 20 decembrie 1971 și a adus clarificări privind durata mandatelor membrilor vechii Comisii europene a drepturilor omului precum și durata membrilor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Protocolul nr. 6, semnat la 28 aprilie 1983, a intrat in vigoare la 1 martie 1985 și a adus abolirea pedepsei cu moartea dar cu o derogare, pentru fapte savârșite în timp de război sau în timp de pericol iminent de război.

Protocolul nr. 7, semnat la 22 noiembrie 1984, a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1988. Acest protocol reglementează unele garanții procedurale privind expulzarea străinilor și prevede următoarele noi drepturi: dreptul la un dublu grad de jurisdicție în materie penală, dreptul de a fi indemnizat în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit penal de două ori, egalitatea între soți.

Protocolul nr. 8 a fost semnat la 19 martie 1985 și a intrat în vigoare la 01.01.1990.

Protocolul nr. 9 a fost semnat la 6 noiembrie 1990 și a intrat în vigoare la 1 octombrie 1994. Prin aceste două protocoale s-au adus modificări care au răspuns nevoii de a îmbunatăți și de a accelera procedura de judecată în fața vechii Comisii a Drepturilor Omului și în fața Curții europene a Drepturilor Omului.

Protocolul nr. 10 a fost semnat la 25 martie 1992 și nu a intrat în vigoare niciodată.

Protocolul nr. 11 a fost semnat la 11 mai 1994 și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998. România a ratificat acest protocol prin Legea nr. 79 din 1995 publicată in M. Of. nr. 147/13.07.1995. La 1 noiembrie 1998, odată cu intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11, Protocolul nr. 9 a fost abrogat. Protocolul a fost adoptat ca urmare a deciziei statelor membre ale Consiliului Europei de a reforma mecanismul de control stabilit prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În contextul istoric din acele timpuri marcat, pe de o parte, de creșterea numărului cererilor adresate Curții, iar pe de alta, de numărul tot mai mare de state care au devenit membre ale Consiliului Europei, devenea necesară restructurarea mecanismului de control stabilit prin CEDO cu scopul de a întări eficacitatea protecției drepturilor fundamentale prevazute in Conventie. Prin acest Protocol s-a înlocuit vechea Comisie a drepturilor omului și Curtea europeană a drepturilor omului, cu actuala Curte Europeană a Drepturilor Omului care are activitate permanentă și s-au adoptat reguli noi privind procedura de judecată a cererilor. Practic, prin acest protocol s-au înlocuit toate articolele din cuprinsul vechii Convenții care priveau procedura de judecată precum și Protocolul nr. 2 referitor la competența Curții de a oferi avize consultative. Acest protocol a determinat restructurarea mecanismului de control stabilit prin Convenție prin crearea Curţii europene a drepturilor omului ca unic organism jurisdicţional.[4]

Protocolul nr. 12 a fost semnat la 4 noiembrie 2000, a intrat in vigoare la 01.04.2005 și prevede în art. 1 interdicția generală a discriminării.

Protocolul nr. 13 a fost semnat la 3 mai 2002, a intrat în vigoare la 1 iulie 2003 și prevede abolirea pedepsei cu moartea fără derogari sau rezerve.

Protocolul nr. 14 a fost semnat la 13 mai 2004 și a intrat în vigoare la 1 iunie 2010. România a ratificat acest protocol prin Legea nr. 39/2005 publicată în M. Of. nr. 238/22 martie 2005. Acest protocol a fost adoptat din nevoia ”urgentă” a Curții de a trata eficient numărul tot mai mare de plângeri cu care era asaltată, de a menține și de a întări pe termen lung sistemul său de control și de a veghea ca această curte internațională să continue rolul său preeminent în protectia drepturilor omului în Europa. Protocolul nr. 14 a introdus judecătorul unic, a modificat competența de judecată a Comitetelor și a mai adăugat un motiv de inadmisibilitate care are în vedere situația când reclamantul nu a suferit nici un prejudiciu important, cu excepția cazului în care respectarea drepturilor omului garantate de Convenție impune examinarea pe fond a cererii.

Protocolul nr. 15[5] a fost semnat la 24 iunie 2013 si nu este în vigoare[6]. Articolul 1 din acest protocol arată că Preambulul Convenției se completază cu următoarea dispozitie:” ..revine în primul rând statelor semnatare, în virtutea principiului subsidiarității să garanteze respectul drepturilor și libertaților prevăzute în Convenție şi acționând astfel, statele beneficiază de o marjă de apreciere, sub controlul Curţii Europene a Drepturilor Omului …” Totodată termenul de depunere a plângerii se va reduce de la șase, la patru luni. În preambulul acestui Protocol se arată că el a fost adoptat în urma concluziilor și declarațiilor adoptate în timpul conferințelor de înalt nivel asupra viitorului Curții ce au avut loc la Brighton, în aprilie 2012, Izmir, aprilie 2011, Interlaken, februarie 2010.

Protocolul nr. 16[7] a fost semnat la 2 octombrie 2013 și a intrat în vigoare la 1 august 2018 doar pentru statele care l-au ratificat. Era prevăzut că acest protocol să intre în vigoare dacă este ratificat de minumum 10 state, spre deosebire de celelalte protocoale care intră în vigoare dacă sunt ratificate de către toate statele. România a semnat la 14 octombrie 2014 acest protocol, dar nu l-a ratificat. Prin urmare, nu este încă în vigoare în ceea ce priveste țara noastră. La data prezentului material, septembrie 2020, Protocolul nr. 16 a intrat în vigoare pentru următoarele state: Albania, Armenia, Andorra, Estonia, Finlanda, Franța, Georgia, Grecia, Lituania, Luxembourg, Olanda, San Marino, Slovenia, Slovacia și Ucraina. În preambul acestui protocol se arată că lărgirea competenței Curții de a oferi avize consultative va întări conlucrarea cu autoritățile naționale și va consolida aplicarea Convenției în acord cu principiul subsidiarității. Protocolul nr. 16 dispune: ”Instanţele supreme din statele semnatare, cum sunt cele desemnate în conformitate cu art. 10[8], pot adresa Curţii cereri de aviz consultativ asupra unor chestiuni de principiu referitoare la interpretarea sau aplicarea drepturilor şi libertăţilor definite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta. Instanţa care formulează cererea poate solicita un aviz consultativ doar în cadrul unei cauze pendinte în faţa acesteia. Instanţa care formulează cererea trebuie să-şi motiveze solicitarea şi să prezinte aspectele relevante ale contextului juridic şi de fapt ale cauzei pendinte„. Un complet de cinci judecători ai Curții vor analiza solicitarea și pot accepta sau pot refuza cererea. În caz de acceptare, avizul consultativ va fi dat de Marea Cameră.

O prima concluzie: activitatea de reformare a Curții Europene a Drepturilor Omului este un proces început cu mulți ani în urmă și care a devenit în ultimii ani o prioritate a statelor semnatare, a Consiliului Europei, a judecătorilor Curtii și a Grefei Curții. Aceasta preocupare de reformare arată că CtEDO este o instituție vie, perfect conectată la viața prezentă, care se preocupă de a răspunde nevoilor statelor și nevoilor cetățenilor lor și că are o viziune strategică, pe termen lung cu privire la rolul viitor al Curții cu scopul de a asigura funcționarea durabilă a mecanismului Convenției.

Conferințele care au stabilit prioritățile în procesul de reformă

Conferința de la Interlaken asupra viitorului Curții Europene a Drepturilor Omului, 2010.[9]

În cadrul declarației finale adoptată la 19 februarie 2010 s-a notat cu îngrijorare numărul tot mai mare de cereri individuale. S-a considerat că aceasta situație a cauzat prejudicii eficacității și credibilității Convenției și mecanismului de control, reprezentând astfel, o amenințare la adresa calității și coerenței jurisprudenței și autorității Curții. În cuprinsul declarației adoptate s-a subliniat natura subsidiară a mecanismului de control instituit de Convenție și rolul fundamental pe care autoritățile naționale – Guvern, instanțe, Parlament – trebuie să îl îndeplinească în garantarea și protecția drepturilor omului la nivel național. Conferința a reiterat obligația statelor semnatare pentru respectarea principiului subsidiarității care implică o responsabilitate partajată între Statele membre și Curtea europeană a Drepturilor Omului. S-a adoptat un plan de acțiune pentru reformarea mecanismului de control efectuat de Curte care cuprinde printre altele:

• Necesitatea ca autoritățile naționale să recunoască și să înțeleagă standardele Convenției și să se asigure ca sunt aplicate;

• Să fie executate toate hotărârile Curții date în contra statului respectiv și să ia măsurile necesare pentru a preveni viitoare violări similare;

• Statele trebuie să țină seama de evoluția jurisprudenței Curții și să înteleagă consecințele care derivă din hotărârile Curții care conțin o condamnare în contra altui stat, atunci când ordinea juridică internă poate ridica o problemă similară;

• Să fie asigurat oricărei persoane ale cărei drepturi au fost încălcate, dreptul la un recurs efectiv în fața instanțelor naționale, fie prin introducerea unor căi de recurs specifice, fie prin adaptarea căilor de recurs generale;

Conferința la nivel înalt de la Izmir, 2011[10]

A consemnat progresul concret înregistrat în urma Conferinței de la Interlaken și s-a subliniat caracterul subsidiar al mecanismului Convenției care constituie un principiu transversal și fundamental de care, atât Curtea, cât și Statele părti trebuie să țină seama. Aplicarea Convenției și jurisprudenței la nivel național însemnă printre altele:

• Să existe căi de recurs interne eficace, (căi de recurs specifice sau cele generale adaptate) și care să permită instanțelor să se pronunțe asupra unei încălcări a Convenției invocată de cetațenii statului. În cazul în care asemenea remedii interne nu existau, situația trebuia remediată.

• Planul de învățământ pentru formarea profesională a judecătorilor, procurorilor, alte categorii de persoane care aplică legea, membrii forțelor de ordine să conțină informații potrivite și clare asupra jurisprudenței Curții în domeniile de interes ale acestor profesioniști.

• S-a discutat despre necesitatea de a se reglementa posibilitatea ca instanțele supreme din statele semnatare să poată cere avize consultative Curții cu privire la interpretarea și aplicarea Convenției. Scopul era sa fie puse la dispoziția statelor, în special, instanțelor, clarificări utile suplimentare și care să ajute statele să evite alte încălcari ale Convenției.

Conferința privind viitorul Curții Europene a Drepturilor Omului organizata în 2012 la Brighton.[11]

În declaratia finală din aprilie 2012 s-a reafirmat că Statele semnatare și Curtea au responsabilități partajate pentru punerea în aplicare efectivă a Convenției, în virtutea principiului subsidiarității. Convenția a fost semnată de state care sunt egale și suverane între ele și care trebuie să respecte cetățenilor drepturile și libertățile prevăzute în Convenție dar și să remedieze încălcările la nivel național, de o manieră efectivă. Curtea actionează ca o garanție și protecție acordată atunci când încălcările nu și-au obținut remediul la nivel național. Atunci când Curtea a constatat o încalcare, statele trebuie să se conformeze pe deplin. Statele semnatare împart alături de Curte responsabilitatea de a asigura viablitatea mecanismului de Control, având o serie de obligații:

• Să înființeze o instituție națională independentă privind respectarea drepturilor omului;

• Să ia măsuri concrete pentru ca proiectele de lege să fie conforme cu Convenția;

• Să introducă dacă este nevoie căi specifice/generale de recurs intern pentru a se asigura protecția drepturilor garantate;

• Sa încurajeze instanțele de a aplica principiile pertinente ale Convenției și Jurisprudenței Curții;

• Instanțele naționale/judecătorii sunt încurajați să țină cont de principiile pertinente ale Convenției și de jurisprudența Curții când își conduc ședințele de judecată și atunci când își redactează hotărârile. Totodată, părților în litigiu trebuie să li se permită în limitele procedurilor naționale, dar fară obstacole inutile, de a sustine și de a atrage atenția asupra tuturor dispozițiilor pertinente ale Convenției și asupra jurisprudenței Curții;

• Personalul care lucrează în sistemul judiciar, personalul din penitenciare, trebuie să beneficieze de o formare profesională care să le permită să înteleagă și să aplice obligațiile impuse de Convenție;

• Formarea teoretică și practica inițială și continuă a judecătorilor, procurorilor și avocaților este necesar să conțină informații corecte și complete despre Convenție și jurisprudența Curții;

• Justițiabilii trebuie să aibă acces la o informație clară care să le permită să înteleagă limitele protecției oferite de Curte, respectiv să înțeleagă că anumite plângeri nu pot trece de examenul de admisibilitatate;

• Se mai arată că statele dispun în ceea ce privește modul în care aplică și implementează Convenția și jurisprudența Curții, de o marjă de apreciere care este apreciată în funcție de circumstanțele cauzei și de drepturile invocate. Aceasta semnifică faptul că sistemul Convenției are un caracter subsidiar în raport cu garantarea drepturilor omului la nivel național si că autoritațile naționale sunt în principiu ”mai bine plasate” decât o Curte internațională pentru a evalua nevoile și condițiile de la nivel local. Marja de apreciere are o poziție de egalitate cu supervizarea ce decurge din sistemul Convenției. În această privință rolul Curții este de a examina dacă deciziile luate de autoritățile naționale sunt compatibile cu Convenția având în vedere marja de apreciere de care dispun statele;

• S-a afirmat că o plângere introdusă în fața Curții ar trebui considerată drept inadmisibilă în sensul art. 35 alin. 3 (a), dacă reclamantul s-a plâns pentru o problemă care a fost temeinic examinată de un tribunal intern în raport de drepturile garantate de Convenție și prin aplicarea jurisprudenței Curții, inclusiv dacă este cazul, în raport de marja de apreciere de care dispune statul. Dacă însă Curtea apreciază că plângerea ridică o problemă serioasă de interpretare sau de aplicare a Convenției, atunci se va pune în mișcare mecanismul de control;

• Curtea se obligă să aibă o practică strictă și coerentă când declară plângerile inadmisibile;

• Curtea s-a obligat să aibă o preocupare specială pentru ca hotărârile sale să fie clare și coerente, ceea ce ar repezenta un factor de securitate juridică pentru că acest lucru va permite tribunalelor naționale să aplice Convenția de o manieră mult mai precisă, iar reclamanții să evalueze dacă plângerea lor este temeinică. Claritatea și coerența sunt importante atunci când Curtea tratează probleme care au o sferă de aplicare generală. Coerența în aplicare nu presupune ca statele să aplice o hotărâre de o maniera uniformă;

• Punerea în aplicare a Convenției la nivel național va permite Curții să joace pe termen lung un rol mai țințit și mai concentrat. Sistemul Convenției trebuie să ajute statele să își asume responsabilitatea ce le revine de a implementa Convenția în plan național.

Conferința la nivel înalt despre viitorul Curții, Oslo, aprilie 2014.[12]

S-au analizat progresele înregistrate de Curte prin aplicarea Protocolului nr. 14 și s-a făcut o analiză a modului în care planul de acțiune stabilit la Conferințele anterioare a fost respectat.

Conferința la nivel inalt  ”Implementarea CEDO – Responsabilitatea noastră, a tuturor”, Bruxelles, martie 2015. [13]

În declarația adoptată regăsim multe din angajamentele luate la Conferințele anterioare, dar și aspecte noi. S-a propus ca deciziile de inadmisibilitate și deciziile privind măsurile provizorii să fie motivate succint. S-a reținut că prima responsabilitate de a garanta aplicarea și implementarea efectivă a Convenției revine autorităților naționale. Instanțele de judecată sunt primii gardieni ai apărării drepturilor omului, permițând o aplicare deplină, efectivă și directă a Convenției așa cum este interpretată de Convenție, în ordinea internă, în conformitate cu princicpiul subsidiarității.

Statele sunt chemate să acorde prioritate pentru formarea profesională inițială și continuă a judecătorilor, procurorilor, avocaților și agenților publici în sensul cunoașterii jurisprudenței Curții, pentru aceasta putându-se apela la resursele puse la dispoziție de Consiliul Europei prin programul HELP. S-a propus de a se crea ”puncte de contact” pentru drepturile omului între autoritățile executive, judiciară, legislativă și de a crea o rețea între ele prin intermediul reuniunilor, schimburilor de informații, transmiterea rapoartelor anuale sau tematice sau prin reviste periodice.

Conferința la nivel inalt – Copenhaga, 2018[14]

În declarația adoptată se reține:

• În tot procesul de reformă expresia «responsabilitate partajată» descrie legătura între rolul Curții și al Statelor membre;

• Principiul subsidiarității și marja de apreciere dau nota specială a acestei declarații, insistându-se asupra importanței lor în aplicarea și implementarea Convenției. Principiul subsidiarității va continua să se dezvolte și să evolueze în jurisprudența Curții;

• Se arată că punerea lor în centrul preocupărilor privind aplicarea Convenției nu înseamnă că s-ar accepta o slăbire a protecției drepturilor omului, ci se urmărește responsabilizarea autorităților naționale pentru a garanta protecția drepturilor prevăzute în Convenție. Mijlocul cel mai eficace de a rezolva eventualele încălcări este de a acționa la nivel național și de a-i încuraja pe cei care aplică dreptul să ia inițiativa de a apăra Convenția;

• Aplicarea și implementarea Convenției impune angajamentul și interacțiunea unor largi categorii de participanți: membrii ai guvernului, functionari, parlamentari, judecători, procurori, instituțiile naționale de drepturile omului, societatea civilă, universitățile și instituțiile de formare profesională precum și reprezentanții profesiilor juridice;

• S-a subliniat necesitatea de a se acorda o prioritate specială formării profesionale, în special a judecătorilor, procurorilor, a altor agenți ai statului în scopul de a stăpâni și a dobândi expertiză în ceea ce privește aplicarea Convenției;

• Marja de apreciere a statului stă pe o pozitie egală cu supravegherea exercitată prin mecanismul de control al Convenției;

• Se acordă o importanță specială dialogului la nivel judiciar și politic pentru a garanta o conlucrare mai strânsă între nivelul național și cel european;

• Rețeaua de curți supreme urmează a asigura schimbul de informații asupra jurisprudenței Curții și este încurajată dezvoltarea sa;

• S-a afirmat că planul de acțiune stabilit la Interlaken și-a atins scopul și că poate spune că s-a ajuns la finalul acestor acțiuni.

Concluziile ce se desprind din declarațiile finale ale acestor Conferințe

Necesitatea amendării Convenției prin protocoale a fost discutată la aceste conferințe la nivel înalt.

Tendințele de schimbare a procedurii de judecată a cererilor adresate Curții au fost anticipate în cadrul acestor conferințe. Filtrajul și aplicarea riguroasă a art. 47 din Regulament, care au determinat îndepărtarea pe cale administrativă a cererilor care nu respectau cerințele de formă, au fost consecința deciziilor luate în aceste conferințe.

Unele schimbări de jurisprudență pot fi înțelese din lectura documentelor adoptate la aceste conferințe. Un exemplu: ”Curtea face eforturi de a oferi o interpretare prudentă și echilibrată a Convenției”, Conferița la nivel înalt – Copenhaga, 2018

Curtea a schimbat treptat modul în care s-a raportat la autoritățile naționale în special cele judiciare. La inceput, Curtea a sancționat autoritățile judiciare pentru practici considerate neconforme cu Convenția[15]. Pe măsură ce lucrurile s-au schimbat și instanțele au preluat în activitatea lor într-o măsură tot mai mare principiile ce se desprindeau din Convenție și din jurisprudența Curții, Curtile Supreme din Statele părți au devenit partenerele CtEDO în efortul de implementare a Convenției. În acest efort a fost adoptat Protocolul nr. 16, iar În 2015 s-a înființat Rețeaua Curților Superioare. Presedintele Curții, afirma anul trecut[16] ”dialogul cu curțile naționale face parte din ADN-ul curții noastre. Rețeaua curților superioare[17] ilustrează perfect acest dialog în masura în care această instituție devine o comunitate decisă să aplice în mod eficace principiul subsidiarității al cărui obiectiv comun este de a asigura conformitatea deciziilor date în plan intern cu privire la jurisprudența europeană.

Aceste conferințe au determinat schimbări importante în sistemul de supraveghere a executării hotărârilor date de Curte, în sensul de a garanta eficacitatea și transparența acestuia.


[1] Nota: În prezentul material s-a folosit abrevierea CtEDO pentru a desemna Curtea Europeana a Drepturilor Omului și CEDO pentru a desemna Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
[2] Denumită simplificat și Conventia, a fost ratificată de Romania prin Legea nr. 30 din 1994, publicată în M. Of. nr. 135/31.05.1994.
[3] Disponibil aici.
[4] Până la adoptarea acestui protocol, petenții adresau plângerea Comisiei pentru Drepturile Omului care sesiza Curtea doar dacă apreciau plângerea admisibilă; După intrarea în vigoare a acestui protocol, petenții au putut adresa plângerea direct Curții.
[5] Disponibil aici.
[6] România a semnat Protocolul nr. 15 la 24 iunie 2013 și l-a ratificat la 28 mai 2015. La data redactării acestui material toate cele 47 de state au semnat Protocolul și doar Bosnia Hertegovina și Italia nu au ratificat.
[7] Disponibil aici.
[8]Prin actul de ratificare sunt indicate instanțele abilitate sa ceara avize consultative;
[9] Disponibil aici.
[10] Disponibil aici.
[11] Disponibil aici.
[12] Disponibil aici.
[13] Disponibil aici.
[14] Disponibil aici.
[15] Beian c Romania, 2007. Divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă. În cauză se constată că Înalta Curte de Casaţie se afla la originea acestor divergenţe profunde şi persistente în timp. Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorităţi judiciare a ţării, este în sine contrară principiului securităţii juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenţie şi care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept. În loc să-şi îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casaţie a devenit ea însăşi o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar.”
[16] Disponibil aici.
[17] Disponibil aici.


Av. Anca Ghencea

Cuvinte cheie: , , ,
Secţiuni/categorii: Articole, CEDO, Dreptul Uniunii Europene, Drepturile omului, Opinii, SELECTED TOP LEGAL, _CONTENT

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD