Urmările trecutului. Anii 1989-2008-2014-2022 și consecințe (5). B. Obama, politica sa față de Rusia și relația externă SUA-China
25 iulie 2023 | Simona M. VRĂBIESCU KLECKNER
Simona M. Vrăbiescu Kleckner
« 4. Aspecte privind politica externă a Președintelui G.W. Bush
Președintele Barack Obama și Rusia
Venirea la putere în SUA a lui Barack Hussein Obama (20 ianuarie 2009 – 20 ianuarie 2017) a avut un adevărat impact față de felul cum erau văzute SUA de restul omenirii.
America a mers către o socializare comunistă, având loc o anomalie față de trecut, prin alegerea unui Președinte a cărui politică a fost una de diluare sau deviere din temelii a istoriei Părinților Fondatori și a suveranității Americii, în scopul introducerii comunismului socialist-progresist, care a fost ales cu sprijinul lui George Soros.
B. Obama a moștenit o armată slăbită din cauza războiului din Irak și nu a fost interesat să o refacă, ci dimpotrivă, a urmărit să limiteze măreția și influența Americii în lume.
El a căutat să schimbe sistemul caracterizat printr-un guvern redus, încurajarea independenței energetice și hărnicia, specifice capitalismului, cu un aparat guvernamental mărit, ducând la un deficit enorm financiar și la împiedicarea dezvoltării private și individuale.
Totodată, Obama a format o societate multiculturală socialist-progresistă, promovând ideea de identitate socială prin dezbinare rasială, care în anii din urmă era aproape inexistentă, și prin încurajarea unei imigrații masive.
Spre a putea acționa, acesta s-a înconjurat în agențiile guvernamentale, cu precădere în CIA, Departamentul de Justiție (DOJ) și FBI, cu personalități având idei apropiate spre a-i sprijini schimbările sale interne.
Obama l-a numit pe Eric Holder în funcția de Ministru de Justiție, iar el prezida un mare număr de activități în vederea expansiunii acțiunilor ”corect politice” în cadrul Diviziei Drepturilor Omului din cadrul DOJ și, foarte important, acesta a lansat un atac virulent în direcția ”integrității efortului în alegeri”, adică punând accentul pe activitatea de obținere a voturilor favorabile, cu alte cuvinte, pe manipulare.
În plus, Holder controla conversațiile telefonice ale reporterilor, iar avocații săi informau reporterii favoriți cu conținut clasificat pentru știrile publice.
Tot el hotăra contribuțiile financiare pentru alegeri, date, cu aranjamente speciale de transfer, din fondul impozitelor, către aliații politici[1].
* * *
Abuzul de putere din DOJ și FBI le-a transformat pe acestea în instituții partizane, erodând domnia legii. Obama și Holder au reușit să corupă cea mai puternică agenție de apărare a justiției, transformând DOJ într-un bastion al ideologiilor.
Acest DOJ, împreună cu FBI, a fost capabil să producă viitorul ”Russian collusion” contra lui Donald Trump, cu manipularea alegerilor din 2020 și venirea la putere a lui J. Biden.
Cât privește politica din Orientul Mijlociu, B. Obama nu a fost de acord cu războiul lui G.W. Bush din Irak, spunând în 2010 că se va retrage din această țară. Dar, după războiul civil din Siria, din 2011, când s-a ridicat ISIS, acesta se conformase cu războiul din 2003, susținut de Bush.
Mai era problema Iranului, care amenința Israelul, sprijinit cu arme trimise de Federația Rusă în baza unui contract.
La cererea Prim-Ministrului Israelului, B. Netanyahu, ca Rusia să sisteze trimiterea acestor arme, Vladimir Putin a intervenit, ajutând Israelul, și, astfel, contractul de arme a fost amânat pe o perioadă de șapte ani.
Sau, când Putin a fost rugat tot de Netanyahu să-l ajute să repatrieze rămășițele unui ofițer mort în 1982 în războiul din Liban, la intervenția Președintelui rus, ele au fost aduse, fapt pentru care familia i-a rămas recunoscătoare că a putut să-l înmormânteze după ani de zile de la moartea sa[2].
În 2015, Obama a negociat cu Iranul „The Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA – Planul cuprinzător comun de acțiune)”, America dând o sumă mare de bani cash Iranului, acțiune ulterior repudiată de D. Trump.
* * *
B. Obama a avut o relație cordială cu V. Putin, întâlnindu-se fie în Rusia sau în America, fie cu ocazia Summiturilor G8.
În 2009, fusese la Moscova, iar în 2010, la Praga, când a semnat cu Dmitri Medvedev, noul Președinte al Federației Ruse, un nou Tratat START, prin care s-a redus arsenalul nuclear american și care înlocuia Tratatul CEF, care expirase, semnat în 1990 de G.H. Bush cu Gorbaciov.
D. Medvedev a rămas la putere până în 2012, după care, în alegerile prezidențiale din acel an, a revenit în funcție V. Putin, după ce adversarul său Aleksei Navalnîi, fusese arestat, iar, în 2013, condamnat la 5 ani de închisoare.
După felul cum fusese tratată Federația Rusă în 2008 de America lui G.W. Bush, V. Putin s-a transformat într-un politician cu o misiune de război cultural, anti-occidental și anti-american.
Ca urmare a situației din 2008, în 2013, Putin s-a axat pe politica internă rusească, Duma adoptând legi prin care s-au interzis: propagarea netradițională a relațiilor sexuale cu minori, propaganda toleranței și adoptarea copiilor de către cuplurile de același sex. Totodată, a fost reglementată sancționarea cu amendă a celor care ofensau credincioșii sau cu o pedeapsă de trei ani închisoare dacă ofensarea avusese loc în incinta bisericilor.
Iar, la Clubul de Discuții Valdai, V. Putin a condamnat „degradarea morală și primitivismul din Uniunea Europeană și America”.
Încă de când lucra cu B. Elțîn, V. Putin îl ajuta la rezolvarea problemelor, dar acum acesta devenise un lider și un bastion al vechilor moravuri împotriva desfrâului din Vest, recunoscând într-un discurs ținut, în decembrie 2013, în fața Dumei că: ”Fără valorile înrădăcinate ale Creștinismului ori ale altor religii ale lumii, fără standardul și morala existentă de milenii, demnitatea umană va fi pierdută.”
Atunci, a hotărât și plecarea din Rusia a Agenției Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID), interzicând adopția orfanilor ruși de către americani, totodată, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse declarând că tendința internațională de a se legaliza căsătoria între persoane de același sex este neavenită[3].
În același timp, Ministerul rus al Culturii a întocmit Politica Culturală, o listă a valorilor rusești care apără drepturile majorității, rezistând tendinței spre toleranță, protejând valorile tradiționale, această nouă temelie culturală fiind în opoziție cu Occidentul.
Respectivul Minister avea acum misiunea de a susține civilizația în războiul cultural cu Vestul tolerant, Rusia crezându-se acum un protector al valorilor tradiționale morale creștine, iar, în ultimii 10 ani, V. Putin personal incluzând Biserica Ortodoxă Rusă ca parte din pivotul agendei sale politice, interne și externe.
Totuși, Biserica amintită și oficialii Guvernului rus au avut contacte cu organizații conservatoare din SUA[4].
* * *
În timpul lui B. Obama, V. Putin a hotărât, în 2014, invadarea Crimeii.
Ca atare, consider că este binevenit un scurt istoric al Ucrainei, pentru a se vedea legătura istorică a sa cu Rusia.
Astfel, indo-europenii din secolele VI-VII, erau popoare slave din care vor face parte rușii și ucrainenii.
În secolul al IX-lea, triburile slave venite din nordul Europei, numite Varegi sau Rhosi, au format Rusia Kieveană, iar cei plecați în Vest erau numiți Vikingi.
Creștinarea slavilor (cca. 830) se datorește influenței Bizanțului, în anul 885, Kievul fiind cucerit de un conducător care formează dinastia Rurik, prima dinastie a viitoarei Rusii Kievene, având tridentul ca simbol național, poporul fiind format din triburi slave – în regiunea cunoscută, Rutenia.
Numele de Ucraina apare după secolul al X-lea, perioadă în care Părinții Chiril și Metodius se stabilesc acolo, aducând cu ei Biserica Ortodoxă, cu limba slavonă și alfabetul chirilic.
Kievul devenise centru religios, aici fiind creștinat în 988 Cneazul Vladimir I cel Mare, de preoți ortodocși, epocă în care Rusia Kieveană a intrat în sfera culturală a Bizanțului, din aceasta desprinzându-se Cnezatul Moscovei, temelia viitoarei Rusii, economia entităților menționate fiind bazată pe agricultură.
În secolul al XIV-lea, Rutenia a fost atacată de tătari și a devenit un centru slav cu comercianți musulmani și tătari.
Polonii și lituanienii îi atacă pe tătari, iar la rândul lor sunt atacați de cazaci, împreună cu care se formează actuala Ucraina.
În 1783, Generalul Grigori Potemkin, după doi ani de lupte la Sevastopol, a cucerit de la Imperiul Otoman Crimeea și Regiunea Donbas pentru Ecaterina cea Mare, Palatul Livadia devenind un loc al Renașterii europene și al prezenței regalității, aici având loc în 1945 Conferința de la Yalta.
Partea de nord, cumpărată în 1667 de Țarul Alexei I, a fost eliberată în 1772 tot de Ecaterina cea Mare.
Ulterior, Ucraina a devenit independentă în 1918, după Primul Război Mondial, când tridentul a fost reînviat ca simbol național.
Dar, în 1922, în timpul formării URSS, Ucraina a fost ocupată de Stalin și transformată în republică socialistă. În baza ideii de rusificare, Stalin a distrus vestigiile identității ucrainene, vestită fiind pentru acea epocă foametea Holodomor din anii 1932-1933.
Iar, după Pactul Molotov-Ribbentrop din 1939 și Al Doilea Război Mondial, Ucraina a fost invadată de Hitler, perioadă în care, urând URSS-ul, aceasta a devenit fascistă și pro-nazistă.
Odată cu încheierea Războiului, Ucraina a redevenit republică sovietică în cadrul URSS. În 1954, ea a primit Crimeea din partea lui Hrușciov.
În 1987, Gorbaciov s-a opus eliberării Crimeii, argumentând față de puterea de la Moscova că ar crea o fisură care nu ar fi convenabilă din punct de vedere cultural și lingvistic. Crimeea a rămas o reședință rusească având 67% din populație de etnie rusă.
Ucraina – incluzând în componența sa Crimeea –, Belarusul și Kazahstanul și-au recăpătat independența în 1991, când Boris Elțîn a format Comunitatea Statelor Independente (CSI)[5]. Atunci, Ucraina a preluat din nou tridentul ca simbol național.
Din cauză că Ucraina a semnat Tratatul de Neproliferare Nucleară (NPT), în baza Memorandumului de la Budapesta din 1994, ea a returnat, în 1996, Federației Ruse armele sale nucleare pe care le poseda de pe vremea Sovietelor, în schimbul asigurării din partea Rusiei că nu-i va mai amenința independența teritorială.
În 1994, în Crimeea, Iuri Meshkov, un etnic rus, devenind Președinte, a propus o reunire pașnică a Crimeii cu Rusia, dar, în 1995, Kievul a intervenit, iar I. Meshkov a fost primit ca refugiat politic de Administrația lui B. Elțîn[6].
În Ucraina, Președinți au fost Leonid Kravciuk (1991-1994), Leonid Kucima (1994-2005), ambii având vederi pro-Moscova, iar ulterior Viktor Iușcenko (2005-2010), a cărui politică era în favoarea aderării Ucrainei la Uniunea Europeană și admiterii țării ca membră a NATO.
În 2010, cu manevre și eforturi rusești, V. Iușcenko a fost înlocuit cu Viktor Ianukovici, care, în perioada 2002-2007, cu intermitențe, ocupase funcția de Premier.
În 2013, a izbucnit Revoluția Euromaidan împotriva regimului condus de Președintele V. Ianukovici, care, la 22 februarie 2014, a fost nevoit să demisioneze, refugiindu-se la Moscova.
* * *
Revenind la V. Putin, în principiu el a pus Kievul în centrul preocupărilor sale referitoare la injustițiile Uniunii Sovietice, din 1922, când a separat Ucraina de Rusia, și din 1954, când Crimeea – a cărei cultură era rusească – fusese dată Ucrainei de URSS.
V. Putin l-a acuzat într-o cuvântare pe conducătorul bolșevic V.I. Lenin pentru că a distrus Imperiul Rus prin împărțirea pământului istoric al acestuia, spunând că: ”Rusia Comunistă Bolșevică a creat o țară care nu a existat înainte, separând regiunea Donbas, centrul industriei grele, într-o nouă republică socialistă – Ucraina… Comuniștii au înființat Republici Sovietice Socialiste separate ca să se deosebească de Imperiul Țarist, care guverna asupra unei Rusii unite.”
Așadar, din punctul de vedere al lui V. Putin, hotărârea bolșevică a fost ilegală, prădând Rusia de patrimoniul ei.
Se vede că acesta respectă și admiră trecutul Imperiului Țarist într-atât, încât a adus în incinta Palatului Prezidențial de la Kremlin statuile Țarului Petru cel Mare și Țarinei Ecaterina cea Mare, care a cucerit teritoriul Ucrainei în războaiele cu Suedia și Imperiul Otoman.
Totodată, în 2016, a fost amplasată în fața porților Kremlinului statuia lui Vladimir I cel Mare, Mare Cneaz al Rusiei Kievene în secolele X-XI (980-1015) și care, în anul 988, s-a convertit la creștinism în numele tuturor vechilor ruși, el devenind Sfântul Creștinismului Ortodox, fiind rus și nu ucrainean.
Dar, după 2008, V. Putin a acuzat mereu NATO de extindere unilaterală în sfera de influență rusească și, din această cauză, el are convingerea că acțiunea NATO și a Americii este cea care obligă Rusia să se apere de riscul unei invazii militare, Moscova neavând altă alternativă, liderul rus spunând inclusiv faptul că ”Ucraina nu este o țară adevărată”[7].
* * *
Înainte de invazia Crimeii, din 2014, Parlamentul Ucrainean (Rada), anulase legea din 2012 care recunoștea rusa ca limbă oficială și probabil acesta a fost ultimul strop care a contribuit sau a determinat invazia Rusiei, care a considerat respectiva măsură ca reprezentând un abuz al Ucrainei față de populația rusă prezentă acolo[8].
Într-o cuvântare din 18 martie 2014, V. Putin a relevat cu indignare anii de tratament abuziv al Vestului față de Rusia, ”punându-ne mereu la colț… pentru că spunem lucrurilor pe nume fără ipocrizie… Dar toate au o limită, iar în Ucraina partenerii noștri occidentali au trecut peste măsură…”, acesta numindu-i pe ucraineni „trădători de neam” și acuzând că „politicienii vestici aprobă chestiuni politice de natură internă”.
Totodată, din punct de vedere geopolitic, părerea Profesorului T. Colton a fost că la mijloc mai era și coasta Mării Negre, cu problema recuperării bazelor navale și a flotilei marine aferente, ocupate / preluate de Ucraina în 1991[9].
Colton are dreptate, dar este posibil ca reacția lui V. Putin să fie cauzată de felul cum America ignorase în 2008 Federația Rusă.
Așa încât, una peste alta, începând cu 24 februarie 2014, trupe rusești au trecut granița Ucrainei și, împreună cu miliții locale pro-ruse, au preluat puterea în Republica Autonomă Crimeea, Orașul Federal Sevastopol, Regiunile Donețk și Luhansk (care alcătuiesc Regiunea Donbas), ocupând mai multe localități din Regiunea Herson.
Atât în Crimeea cât și în Donbas, separatiștii ruși au organizat referendumuri prin care să dovedească dorința populației acestor provincii de a fi încorporată în Rusia.
În 21 februarie 2014, Rusia recunoscuse oficial independența republicilor Donețk și Luhansk, iar la 20 martie, același an, Duma de Stat a votat în favoarea anexării Crimeii, ratificând acordul de alipire a acesteia la Federația Rusă.
După o lună, separatiștii au ocupat Regiunea Donbas[10], bătălia pentru controlul celor două provincii începând la 18 aprilie 2014 și fiind în curs de desfășurare.
Motivarea invadării din februarie 2014 a Crimeii a fost considerată de V. Putin ca fiind bazată pe: fostul rol istoric avut de Kiev la întemeierea Rusiei, puterea credinței ortodoxe ruse și justificarea că el nu voia ca Ucraina să adopte toleranța vestică – idee exprimată și de politicianul rus Alexei Pușkov, care afirmase că, dacă Ucraina se îndreaptă către Vest, probabil va adopta respectiva politică de toleranță[11].
Au mai fost invocate și interesele Rusiei: de a preveni o amenințare militară ucraineană contra acesteia, de a opri cooperarea Ucrainei cu NATO sau de a recupera coasta Mării Negre.
Iar părerea lui Timothy Garton Ash era că minoritatea rusă nu fusese respectată și bine tratată și că, de aceea, a urmat calea separatistă, față de care Vestul, dacă ar fi reacționat, poate că nu s-ar mai fi ajuns la evenimentele din 2022[12].
Oricum, indiferent de validitatea motivelor, acum, încorporarea regiunii Crimeii, oricât ar fi fost de valabilă istoric, a fost ilegală juridic, V. Putin încălcând Memorandumul de Securitate adoptat în cadrul Conferinței OSCE de la Budapesta din 5 decembrie 1994, NATO-Russia Founding Act din 1997 și principiile de Drept Internațional.
Dar, după invazie, popularitatea lui Putin a crescut, peste 70-80% dintre ruși fiind de acord să sprijine rebelii din Donețk și Luhansk, dar, dintre aceștia, fără a susține cu toții și încorporarea acestor regiuni în Federația Rusă[13].
Președintele ucrainean de atunci, Petro Poroșenko, a declarat că, până la 15 mai 2014, erau 50.000 de efective ale trupelor rusești în Ucraina, la care se adăugau 40.000 de separatiști susținuți de Putin, și că ucrainenii au pierdut 28 de orașe, dar, în schimb, sancțiunile occidentale au slăbit capacitatea militară rusă[14].
* * *
Președintele B. Obama nu a dat importanță invaziei Crimeii, socotind că problema legată de China era mai importantă.
El a spus că cineva ar trebui să explice necesitatea implicării în problema Rusiei și nici măcar nu a ajutat Ucraina cu rachete.
Dacă el ar fi luat măsurile necesare atunci contra invaziei ruse, probabil că nu ar mai fi avut loc conflictul-război din 2022 dintre America și Rusia pe teren ucrainean.
Din nou pot spune că trecutul are urmări importante…
Garry Kasparov a amintit că, în 2008, Președintele B. Obama a spus că ”acum e timpul ca Georgia și Rusia să arate o reținere” și cum el ”nu a avut curajul să confrunte inamicii democrației, anunțând că nu va trimite trupe în Crimeea”.
Iar când V. Putin l-a chemat să discute situația din Crimeea, Raportul Casei Albe s-a referit la soluția unor ”alegeri libere” și la ”democrație”, Kasparov crezând că ar fi trebuit sancțiuni puternice înainte de invadare[15].
Luptele au continuat cu mii de morți din rândurile militarilor și civililor, până în 5 septembrie 2014, când a fost încheiat Acordul de la Minsk dintre Ucraina și separatiștii ruși, susținut de Franța, Germania și Rusia, în cadrul OSCE fiind enunțate 13 principii în vederea menținerii păcii.
Însă acestea au fost încălcate imediat, fiind urmate, la 12 februarie 2015, de așa-numitul Acord Minsk II, care a revenit asupra implementării unora dintre cele 13 puncte amintite, primind girul Franței, prin Președintele François Hollande, și al Germaniei, prin Cancelarul Angela Merkel, și fiind semnat din partea Ucrainei de Președintele pro-rus P. Poroșenko, iar din partea Rusiei de Președintele V. Putin. Totuși situația a rămas nelămurită.
La 28 septembrie 2015, Președinții Obama și Putin s-au întâlnit la ONU, dar nu s-au înțeles asupra situației din Siria și asupra invadării Crimeii, fără însă ca Obama să intervină mai puternic, ci doar impunând anumite sancțiuni Rusiei, care nu a ținut seama de Memorandumul de la Budapesta sau de principiile de Drept Internațional impuse de ONU.
Pe scurt, din cuvântările lui V. Putin se vede că a devenit promotorul Bisericii Ortodoxe, totodată, întărind militar și economic țara, prin venitul resurselor ei naturale, și acuzând America de recenta adoptare a culturii progresismului tolerant.
Relația externă a Americii cu China
Toți Președinții americani, mai puțin D. Trump, au admirat modelul economic chinezesc – o combinație între o piață liberă și o conducere comunistă –, sperând în democratizarea Republicii Populare Chineze.
Ca urmare, China s-a bucurat de un influx masiv de capital occidental și american cât și de tehnologie.
De exemplu, până în 2018, America a investit în China aproape 117 miliarde $[16], investiții care, de fapt, sunt adevărata cauză a ridicării economiei chineze.
Aceste elite împreună cu corporațiile multinaționale sau oligarhii companiilor tehnice au fost cei care, urmând exemplul lui G.H. Bush, au ajutat China să ajungă unde se află în 2022.
Voi aminti pe scurt principalele trăsături ale politicii față de China a celor patru Președinți ai SUA de până la J. Biden.
Prima etapă a economiei chineze de după anii 1980 a funcționat cu acea structură unică a ”comunismului capitalist”, care începuse sub Deng Xiaoping în timpul lui G.H. Bush.
A doua etapă a fost sub Jiang Zemin și Hu Jintao, până în 2012, inclusiv, cu Președinții B. Clinton, G.W. Bush și cu primul mandat al lui B. Obama – astfel, China și-a putut intensifica accesul la piața comercială, beneficiind de capital american și de transfer tehnologic aerospațial și electronic.
Bill Clinton și Jiang Zemin
A doua etapă a economiei capitalist-comuniste a continuat în China sub conducerea Președinților Jiang Zemin (mandat prezidențial: 27 martie 1993 – 15 martie 2003) și Hu Jintao, cât și cu ghidarea în baza Principiilor lui Sun Tzu, care spunea că: ”O luptă poate fi câștigată cu o pregătire atentă și deținând cunoștințe superioare cu privire la inamic, aceasta chiar înainte ca inamicul să știe că a început o luptă.” Cu alte cuvinte, trebuie să te gândești la viitor, dar să profiți de timpul activității curente.
În baza acestor principii, China a devenit din ce în ce mai ambițioasă, fără a face greșeala unei relaxări interne atâta timp cât nu a ajuns să aibă o economie satisfăcătoare.
B. Clinton, spre deosebire de G.H. Bush, nu a făcut afaceri personale cu China, în 1992 a vizitat Taiwanul și a criticat politica lui G.H. Bush – care a susținut Agenda 21 a Summitului de la Rio de Janeiro despre Climă.
Cu toate că B. Clinton a continuat sancțiunile împuse Chinei după represiunea violentă din Piața Tiananmen, chinezii, perseverenți, au contribuit cu donații ilegale față de unii membri ai Congresului, în cele din urmă, aceștia reușind să schimbe și atitudinea lui Clinton, care, ulterior, a renunțat la sancțiuni, deși conducerea chineză continua arestarea disidenților[17].
Iar, în 1996, în vederea realegerii lui Clinton pentru un al doilea mandat, China a contribuit cu o sumă substanțială, ceea ce i-a permis acesteia intrarea în afacerile industriei sateliților, suma oferită fiindu-i însă ulterior returnată[18].
Clinton credea că ajutorul dat Chinei va ajuta la evoluția ei ca putere responsabilă.
Ca atare, în 2000, acesta i-a aprobat acordarea Clauza Națiunii celei mai Favorizate, în vederea dezvoltării comerțului cu această țară, și a propus Congresului să i-o aprobe în mod permanent, totodată, propunând Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) primirea Chinei ca membră.
G.W. Bush și Hu Jintao
G.W. Bush a fost în relații bune cu Hu Jintao (mandat prezidențial: 15 martie 2003 – 14 martie 2013), ca și tatăl său cu Deng Xiaoping, invitându-l în 2006 la Washington, dar fără să ridice problema prezenței și implicării chineze în timpul războiului din Irak, prin ajutorul dat irakienilor, referitor la un sistem de luptă împotriva avioanelor militare americane, câtă vreme China nega această situație.
Hu Jintao l-a vizitat atunci și pe Bill Gates în Silicon Valley.
G.W. Bush nu a făcut afaceri personale în China, dar era bine văzut și apreciat de chinezi pentru că le sprijinea afacerile și comerțul lor cu America – comerțul cu China, în opinia sa, promovând libertatea în această țară.
Ca atare, a semnat și aprobarea Clauzei Națiunii celei mai Favorizate în mod permanent, fapt care fusese propus inițial de Clinton, și a reușit acceptarea Chinei în Organizația Mondială a Sănătății (OMS).
Cu toate acestea, Bush a anunțat, în octombrie 2008, o vânzare de armament Taiwanului de ordinul mai multor miliarde de dolari[19].
După terminarea mandatul său, Condoleezza Rice, fost Secretar de Stat, împreună cu R. Gates, fost Ministru al Apărării și Anja Manuel din Ministerul de Externe au înființat o firmă de consultanță strategică pentru expansiune și investiții în China – cu privire la care voi reveni.
Donald Rumsfeld, a fost de părere că America s-a păcălit crezând China ca fiind un partener strategic, după cum au crezut Clinton și alții, ajungând la concluzia că:
a) dacă America pare prea acomodantă, China ar întări beligeranța;
b) dacă America tratează China ca pe un rival amenințător, atunci aceasta ar încuraja, la rândul ei, o serie de elemente militante care, în urma unor dezbateri interne, ar putea întreprinde acțiuni mai agresive, ce ar putea duce la confruntări;
c) ca America să poată avea o relație în avantajul ei, o soluție ar fi să-i ceară Chinei o listă de lucruri pe care le dorește de la aceasta[20].
Aici, din nou, revin la situația Federației Ruse.
Care a fost diferența dintre China și Rusia?
A fost în sensul că, dacă în China comunistă se puteau face afaceri, Rusia, abia ieșită din comunism, era în faza în care avea nevoie de ajutor și, în plus, așa cum a spus Andrew S. Weiss, mulți o considerau la fel ca și pe fostul URSS.
Barack Obama și China lui Hu Jintao și Xi Jinping
B.H. Obama nu a avut afaceri personale în China. El credea că este în interesul Americii să ajute dezvoltarea Chinei, având la început relații bune cu Președintele Hu Jintao, văzându-se cu el în 2009 la Beijing, unde au avut și au semnat un Dialog Strategic și Economic, care și acesta ignora încălcarea drepturilor omului în această țară.
La 29 ianuarie 2010, a anunțat o vânzare de armament Taiwanului, în valoare de 6,5 miliarde $, în timp ce China a mărit bugetul cu sume mari pentru armată și nevoile tehnologice[21].
În 2011, Obama s-a văzut din nou cu Hu Jintao la Honolulu, în Hawai. A fost anul când a anunțat o politică americană în Asia, numită ”de pivot”, care să contracareze expansiunea Chinei și să apere aliații SUA, dar fără a avea un rezultat.
Ca urmare, D. Cheney a fost de părere că Obama doar a ațâțat China ca să se întărească mai mult, mai ales în domeniul rachetelor, cel naval, aerian și cibernetic, spre a putea rivaliza cu influența globală a Americii[22].
În 2013, a început a treia etapă economică a Chinei, tot de capitalism comunist, dar mult mai controlată, sub noul Președinte Xi Jinping (aflat la al treilea mandat, pe primul începându-l la 14 martie 2013), acesta fiind deosebit de predecesorii săi – un marxist convins, având ca mentor pe Mao Zedong. El a studiat și marxismul pe lângă inginerie, preluând toate funcțiile de stat importante.
Xi a impus disciplină de partid, consolidându-și puterea prin eliminarea mai multor disidenți, profită de ajutorul tehnologic pentru a putea controla populația și, totodată, s-a preocupat de întărirea valorilor naționale și culturale, cu scopul de a ajunge pe primul loc în lume.
Pe plan extern, a mărit puterea militară a țării, provocând în Pacific o stare de tensiune și conflicte teritoriale în Marea Chinei de Sud, evitând normele internaționale și percepând Ordinea Mondială ca pe un autoritarism chinez global[23].
B. Obama s-a întâlnit cu acesta la 13 noiembrie 2014, în California, în cadrul Asia Pacific Economic Cooperation (APEC), când au avut păreri diferite, Xi fiind interesat în promovarea economiei Chinei pe toate căile, iar Obama dorind să îndrepte China spre globalizare.
În cele din urmă, au căzut de acord ca Xi să elimine tarifele a 200 de articole tehnologice, ceea ce era un câștig pentru America. În schimb, China profita de expansiunea comerțului și securității oferite de America.
Și, atunci, s-a produs o schimbare în afacerile comunității manufacturilor americane, China începând să fie considerată ca bază de lucru ieftină.
În septembrie 2015, Xi a fost invitat la Washington, când a lăudat business-ul american și când Obama credea că este în interesul Americii să vadă China prosperând, iar, în 2016, Obama s-a văzut de două ori cu XI, la Summiturile APEC din Peru și, respectiv, G20 de la Beijing.
Dar cine-i poate condamna pe Președinții Chinei pentru că doresc ca țara lor să devină cel mai puternic stat din regiune, copiind modelul american?!
De fapt, China nu a făcut altceva decât să imite America, să copieze sistemul economiei de piață și să-și creeze o marină puternică pentru a păzi petrolul din Golful Persic, urmărind să devină producătorul principal al tehnologiei avansate, profitând și obținând cunoștințe tehnice superioare în America.
Este chiar de mirare cum Președinții americani nu au vrut să vadă că, ajutând China, ea va deveni o putere, față de care trebuiau luate măsuri prealabile în Asia de Est, față de planul de reintegrare a Taiwanului sau controlul asupra Mării Chinei de Sud.
În 2023, China reprezintă o amenințare față de securitatea națională a Americii, geopolitic, economic, militar, având în vedere abilitatea chineză de a influența lumea, în fel și chip, cu tot felul de avantaje, acordate și gândite cu un anumit scop.
Interesele americane din China și cele chineze din America
După cum am menționat, G.H. Bush a inițiat afaceri personale în China și, datorită acestui exemplu, el a fost urmat și de alții, menționați în recenta carte a lui Peter Schweizer, „Red-Handed…” (2022).
Din ea redau toate informațiile de mai jos, din care aflăm lăcomia elitei americane, din cadrul Congresului și al lumii diplomaților-politicieni, celei financiare, a învățământului și a giganților informaticii-tehnice, care, îmbogățindu-se în China, totodată, au ajutat-o să progreseze.
Urmează un rezumat citând personalitățile sau firmele cele mai pertinente care au dăunat Americii.
Congres
Diane Feinstein, Senatoare, fostă membră în Comitetul / Comisia pentru Relații Externe, fostă Președintă a Comitetului Selectat de Intelligence / Informații al Senatului, fiind întotdeauna în centrul politicii externe americane, încă din 1996 a admis că: ”Am o simpatie specială pentru China… aceasta fiind mai democrată decât America.”
Diane a fost aleasă Senatoare în alegerile din 1992 și, ulterior, realeasă în 1994, 2000, 2006, 2012 și, respectiv, 2018, ocupând această funcție și acum, în 2023.
Richard Blum, soțul acesteia, în 1975 înființase o bancă comercială în China, numită Richard C. Blum & Asociații, fiind și director al companiei Shanghai Pacific 3 Partners.
Nancy Pelosi, Președintă a Camerei Reprezentanților până în 2022, nu simpatiza politica chineză, însă, după 2009, și-a schimbat atitudinea când soțul ei, Paul Pelosi, a devenit partener în firma de investiții Matthews International Capital Management, având în 2010, într-un fond Matthews, specializat în investiții asiatice, între 5-25 milioane $.
Apoi, acesta a deschis alte firme de servicii cu limuzine, Paul Pelosi Jr., fiul său, fiind în consiliul unei companii care avea un plan de lucrări în China.
Mitch McConnell, Președintele Senatului, este căsătorit cu Elaine Chao – Ministru al Transporturilor în Administrațiile G.W. Bush și D. Trump –, care este fiica lui James Chao, proprietar din 1990 al firmei de vapoare Foremost Maritime, navele fiind construite în China de firma China State Shipbuilding Corporation (CSSC) a guvernului chinez, care aproviziona marinarii și clienții ce beneficiau de transporturi.
James și sora lui, Elaine, fac parte din consiliul CSSC, McConnell susținând comerțul liber cu China și primind cadouri substanțiale de la socrul său.
John Boehner, fost Președinte al Camerei Congresului, a oprit un proiect de lege dezavantajos Chinei, care fusese deja aprobat de Senat.
Când Boehner a ieșit, în 2015, la pensie, a devenit membru în consiliul de administrație al Patton Boggs, astfel ajungând să reprezinte China. Ulterior, a fost numit și în consiliile altor firme, unele dintre ele fiind în legătură cu proiectul / inițiativa „Belt and Road (Noul Drum al Mătăsii)”, înființat spre a înlocui influența Americii pe glob.
Influențarea Congresului poate veni nu numai de la membrii săi având legături comerciale cu China, dar și de la organizații cu relații la Washington, interesate să promoveze China.
Una din cele mai cunoscute dintre ele este China-United States Exchange Foundation (CUSEF), având prieteni importanți în Washington și legături cu Partidul Comunist Chinez (PCC).
CUSEF lucrează intens cu People’s Liberation Army (PLA – Armata de Eliberare a Poporului, cum se numesc oficial Forțele Armate Chineze), prin Asociația Chineză pentru Contact Prietenesc Internațional, și a plătit oficialii chinezi care s-au întâlnit cu delegația Centrului pentru Progres American (CAP), venită în 2009 la Beijing, spre a discuta proiectul cu privire la climă și energie al Administrației Obama.
John Podesta, șeful Convenției Naționale Democrate (DNC) în campania electorală din 2016, întocmea în timpul lui Obama textul acestui viitor Tratat / Acord al Climei, pentru reducerea emisiilor de carbon.
Problema climei a devenit un subiect important, deoarece devia de la drepurile omului, nerespectate de China, și unul bun de colaborare cu SUA, când John Kerry, fost Senator și Ministru de Externe a fost numit de Obama „Țarul climei”, rămânând în această poziție și sub J. Biden.
După semnarea Acordului de la Paris privind schimbările climatice, panourile solare și alte tehnologii urmau să fie produse în China, ele urmând să înlocuiască petrolul.
Astfel, SUA, în viitor, vor depinde de China.
Ulterior, Podesta Group al lui Tony, fratele lui John, a fost angajat de CUSEF pentru întărirea relațiilor americano-chineze, primind 880.000 $ pentru investiții în perioada 2015-2017, iar Tony Podesta împreună cu alt fost deputat au format US-China Transpacific Foundation (UCTPF), care avea ca obiect întărirea relațiilor americano-chineze.
Au mai existat și alte organizații, ca Advanced Micro Devices (AMD), care se ocupa de producerea de microcipuri și semiconductori în China, sau firma tehnologică americană Qualcomm, implicată în producerea 5G, care era să fie achiziționată de Broadcom, firmă având, de asemenea, relații cu China, situație care a înfricoșat Pentagonul și, ca atare, tranzacția a fost blocată de Administrația D. Trump.
Diplomați-politicieni
Henry Kissinger face parte din lumea diplomaților-politicieni care la numire jurau să apere Constituția și țara, dar, după ce părăseau postul, relațiile lor cu China reprezentau puterea de a face bani.
H. Kissinger a fost profesor la Universitatea Harvard și cu articolele sale l-a impresionat pe Președintele R. Nixon, în 1972 devenind Secretar de Stat, iar împreună cu acesta, deschizând calea diplomatică în relațiile cu China și apoi cu URSS.
Kissinger a devenit un cunoscut comentator în favoarea Chinei în mass-media, însă după represiunea din Piața Tiananmen din 1989, cu toate că situația devenise incomodă, totuși el a spus că era important ca America să nu schimbe relațiile cu China, din rațiuni de securitate națională, iar respectivul incident să fie considerat ca o chestiune internă a Chinei.
El nu dezvăluia faptul că făcea comerț cu guvernul chinez prin Kissinger Associates, înființată în 1982, care aducea clienți americani la Beijing, ca să discute diverse afaceri, și care devenise o firmă reputată pentru aceste activități. Avea, totodată, și un serviciu de investiții, China Ventures.
Alt membru al Asociației sale era John Brennan, fost director CIA.
Politica lui Kissinger amintește de cea a lui G.H. Bush, din 1989, față de incidentul Tiananmen, fapt explicat prin prezența lui Brent Scowcroft, consilierul său de securitate națională, care a înființat Scowcroft Group, pentru afaceri în China.
Kissinger era și consultat de către China-US Exchange Foundation și de Institute for China-America Studies.
El dădea sfaturi politicienilor americani, ca, de exemplu, lui Hillary Clinton.
Și când Președintele Xi Jinping a vrut să afle mai multe despre omologul său, D. Trump, Kissinger a venit în China și i-a dat informații, ulterior, fiind numit de Xi consultant la China Development Bank (CDB) ș.a.
Alexander Haig, fost Comandor al Forțelor NATO și fost Ministru de Externe al Președintelui R. Reagan, după ieșirea la pensie, a fost consultant la China Ocean Shipping Co. (COSCO).
Madeleine Albright, fostă Ambasadoare a Americii la ONU și fost Ministru de Externe al Președintelui B. Clinton, a înființat Albright Group (AG), ea primind un onorariu atunci când reușea să intermedieze o relație a unei firme americane de afaceri cu China.
Când s-a extins, firma s-a numit Albright Stonebridge Group (ASG), a cărei președintă, care se ocupa de China, a devenit Amy Celico.
În anul 2005, M. Albright a înființat Albright Capital, pentru ginerele ei.
William Cohen, fost Senator, a înființat Cohen Group, pentru o cooperare mărită cu China, având ca membri pe Generalii James Mattis și Joseph Ralston.
Cohen a servit ca vicepreședinte al US-China Business Council.
Condoleezza Rice, fost Ministru de Externe al Președintelui G.W. Bush, așa cum am arătat mai sus, a înființat Rice, Hadley, Gates & Manuel LLC (RHGM), firmă de consultanță strategică din care mai făceau parte: Stephen Hadley, consilier de securitate, Anja Manuel, din Ministerul de Externe, și Robert Gates, fost Ministru al Apărării, care se ocupa de problema noilor regulamente privind exportul tehnologic precum și de expansiunea și investițiile în China.
Finanțe
Dezvoltarea economică a Chinei se datorește multor factori, printre care și rolului financiar al unor magnați din Wall Street.
Astfel, Blackstone Group, înființat în 2007 de Stephen Schwartzman, recunoscut ca „Regele Wall Street-ului”, găsind un partener în Guvernul și Partidul Comunist Chinez, a primit suma de 3 miliarde $ în schimbul cotei de 9,9% din valoarea firmei, cumpărată de Guvernul Chinei – tranzacția fiind făcută prin China Investment Corporation (CIC) –, pentru a promova investiții în China.
Schwartzman a mai investit 100 milioane $ pentru un program de studii destinat elitei politicienilor din PCC și desfășurat la Universitatea Tsinghua, fiind felicitat de Xi Jinping și de Tung Chee-hwa, Președintele CUSEF.
BlakRock, fondat de Larry Fink, numit în 2011 să administreze CIC, investește în companii care sprijină armata prin Military Civil Fusion.
L. Fink a ajutat PCC să-și mărească și consolideze controlul asupra companiilor.
Compania Goldman Sachs, în 1993, manageria China International Trust and Investment Corporation (CITIC), dând consultanță pentru introducerea elitelor din PCC în cadrul corporațiilor și reorganizarea datoriilor lor, ceea ce a adus Goldman un profit de 4 miliarde $.
John Thornton, care lucra din 1980 la Goldman Sachs, împrietenindu-se cu Președintele Jiang Zemin, a obținut pregătirea multor organizații de stat, precum China Telecom sau Petro China, ca să poată activa în comerțul public.
Bridgewater, fondată de Ray Dalio, a intrat în afaceri cu State Administration of Foreig Exchange (SAFE – Administrația de Stat a Schimburilor Străine), firmă chineză care investește în America și care a ajuns să investească inclusiv în această societate, deoarece ea a creat multe legături în China, dar și la Washington – de exemplu, cu James Comey, care a ocupat funcția de avocat al firmei, până la numirea sa ca director FBI de către Președintele Obama.
R. Dalio apăra regimul comunist, pentru care căuta investiții în China și astfel se îmbogățea.
Ca atare, instituțiile financiare americane au devenit avocați puternici ai Beijingului. Ei sunt magnații Wall Street-lui, coloșii care controlează băncile lumii și industriile de război.
BlakRock, a lui Fink, a ajuns cea mai bogată și puternică firmă din Wall Street, având influență asupra Administrației Biden, ca și în trecut față de cea a lui Obama și a campaniei prezidențiale a lui Hillary Clinton, relaționând, totodată, cu organizații de interes global, precum Council of Foreign Relations, Aspen Strategy Group și Trilateral Commission.
Thomas Donilon, directorul Institutului de Investițiii BlakRock, se vede cu Biden, iar soția și fiica sa au lucrat în 2021 la Casa Albă. Cum probabil BlakRock influențează politica externă a Americii, T. Donilon crede că o investigație a Congresului ar fi necesară.
Educație
Universitatea Yale are la Facultatea de Drept un Centru numit Paul Tsai China Center.
Joe Tsai, fost student, a făcut avere împreună cu Jack Ma, un om sărac, dar priceput, care a lansat firma Alibaba.
Ma l-a numit pe Joe Tsai șef financiar și apoi vicepreședinte, astfel Tsai a devenit un bogătaș cu o avere de peste 10 miliarde $, putând dona 30 de milioane $ Centrului, spre a onora numele tatălui său.
El dona și altor colegii, iar în 2017 a cumpărat o parte din National Basketball Association Broooklyn Nets.
Universitatea Yale iese in evidență cu primirea de sume mari, dar nedeclarate Departamentului de Educație, din cauza interdicției impuse de legislația federală.
Ca atare, Tsai a înființat pe numele său și al soției o fundație caritabilă în California, prin care a putut dona sute de milioane de dolari la Yale, Stanford, Smithsonian Institute ș.a., chiar și la organizația marxistă Black Lives Matter (BLM).
Tsai avea legături în China și ținea discursuri, ca și alți profesori, la Centrele Tsai ale universităților americane, în favoarea Chinei, ignorând abuzurile față de uiguri și minimalizând totalitarismul chinez.
În plus, Yale are investiții în China, făcând, în 2005, o donație de 20 milioane $ firmei Hillhouse Capital sau colaborând, în 2006, cu PCC în domeniul publicistic, în vederea înființării China International Publishing Group, a cărui lansare a avut loc în China.
În 2017, Yale a format All-China Youth Federation, destinată participării tineretului chinez.
Mai toate instituțiile de învățământ superior au fost influențate de donațiile primite de la foștii studenți chinezi.
În 2020, în timpul Administrației Trump, Departamentul Educației a inițiat investigații privind donațiile primite și acoperite, mai ales din China, al căror rezultat a arătat suma de 6,5 miliarde $, din care Yale a primit 375 milioane $, elitele universitare fiind capturate de donațiile Chinei, care prin Centrele respective promova realitățile chineze.
Big Tech, Sillicon Valley
Facebook are ca fondator pe Mark Zuckerberg, al zecelea cel mai bogat om din lume, căsătorit cu o chinezoaică.
În 2014, Lu Wei, fostul Președinte al Departamentului de Propagandă al PCC, recent numit de Xi Jinping ca Șef al Grupului de Informații și Securitate al Internetului, a vizitat firma Facebook din Silicon Valley, unde a fost primit de Zuckerberg cu toate onorurile.
Lu venise pentru sfaturi în vederea limitării accesului la internet referitor la anumite idei, cât și monitorizării fluctuației informațiilor.
Facebook și Google au vrut, în 2016, să construiască un cablu subteran care să unească San Francisco cu Hong Kong, pentru un mai bun serviciu de internet, dar proiectul a fost oprit, în 2020, de Administrația Trump.
Microsoft a fost fondat de Bill Gates din Seattle, care, fiind atras de imensa piață chineză, în 2005 a ajutat regimul chinez, lansând un program care poate cenzura comunicarea pe internet.
În 2010, acesta a înființat în China un laborator pentru inteligență artificială (IA) și, împreună cu o universitate chineză militară, a lucrat la un proiect implicat în aspecte economice sau util pe câmpul de luptă.
B. Gates a mai lucrat cu un grup chinez în tehnologia electronică, China Electronics Technology Group Corporation (CETC), și a vrut să colaboreze în domeniul nuclear cu Chinese National Nuclear Corporation (CNNC), dar proiectul său a fost oprit, în 2018, de regulamentul Administrației Trump.
B. Gates avea relații foarte strânse cu Xi Jinping, devenind consultant al Guvernului Chinez, membru al Academiei de Inginerie a Chinei (CAE), iar după pandemia de COVID, el cu soția sa, Melinda, au creat o fundație cu caracter medical, ajutând Africa și, totodată, contribuind la extinderea acolo a influenței Guvernului Chinei.
Google, i-a avut ca fondatori pe Eric Schmidt, Larry Page și Sergey Brin, iar, în 2017, a deschis la Beijing un centru de cercetare pentru inteligență artificială, AI China Center, unde lucrau câteva sute de chinezi cu computere care pot clasifica date masive, pentru a prezice rezultate dorite, cu precădere necesare armatei.
După 2018, Google a lucrat cu două Universități, Tsinghua și Udan.
Interesul față de prima a fost echipamentul pentru navigarea sateliților al armatei chineze, PLA.
Față de a doua a prezentat importanță faptul că aceasta a instalat laboratoare de IA pentru logistica aeriană, în colaborare cu PLA, dar, în 2019, în urma unor critici, conducerea operațiunii a fost preluată de PCC.
Google s-a dezis de faptul că ajuta armata prin Alphabet, o firmă soră a lui Google, care a lucrat cu JD.com, o platformă comercială având legături și cu PLA.
Cisco System, având fondator pe John Chambers din Boston, era parteneră în China cu complexul industrial-militar, dezvoltând baza de date a proiectului de supraveghere / monitorizare a populației chineze și a credincioșilor Falun Gong.
Cisco avea în China și alte proiecte, unde mâna de lucru era ieftină, și a investit în China 10 miliarde $ pentru „think tanks,” lumea filmelor ș.a.
PCC întreține legături strânse cu mulți oficiali importanți în diverse guverne, pe care îi tratează cu cadouri valoroase, considerându-i ca ”vechi prieteni ai Chinei”, astfel, respectivul partid comunist transformându-i în agenți, care să-i susțină strategiile politice în statele favorabile Chinei.
Twitter, cu fondator Jack Dorsey, spre a avea intrare în China, l-a angajat pe Kathy Chen pentru relații.
După scurtă vreme, Twitter cenzura mesajele nefavorabile Chinei, iar Dorsey a acordat entităților guvernamentale chineze mai mult spațiu pe Twitter decât celor americane.
Linkedin, avându-l fondator pe Reid Hoffman, a fost de acord să depoziteze informații despre clienții chinezi, făcându-le ulterior accesibile autorităților.
El a vândut, în 2016, Linkedin lui Microsoft, unde este director în consiliul acestuia.
Hoffman vrea ca firmele din Silicon Valley să fie mutate în China, fiind un mare adversar al lui D. Trump.
Tesla & SpaceX, cu fondator Elon Musk, cel mai bogat om din lume, în 2016, a anunțat planul de a înmulți sateliții, în vederea unui internet rapid.
În 2018, compania Tesla a lansat producerea de mașini electrice în China, care acorda impozite preferențiale, Musk apreciind dezvoltarea și activitatea economică chineză.
Dar, compania SpaceX avea multe legături militare și de intelligence cu Guvernul american, construind sateliți pentru Departamentul Apărării și trimițând sateliți spioni pentru Oficiul Național de Recunoaștere.
Prezența lui Musk în China dădea motive de îngrijorare în America. Problema este că Guvernul Americii nu percepe spațiul ca un domeniu strategic, precum Musk și China, cât și faptul că SpaceX este singura care menține America în spațiu. Starlink – o constelație de sateliți pentru internet – este ieftină și ușor de înlocuit, fiind activată de SpaceX, ceea ce îi sperie pe experții chinezi.
Problema o prezintă NASA, care nu are niciun proiect, nicio inovație, situație periculoasă în cazul unui atac.
Pericolul vine de la stagnarea americană și deosebirea de vederi politice dintre J Biden și E. Musk.
***
Autorul Peter Schweizer, de la care am luat informațiile de mai sus, în timp ce cerceta subiectul cărții „Red-Handed…”, a constatat cum elita și oamenii de influență din America s-au îmbogățit cu afaceri avantajoase în China.
Referindu-se la Constituția Americii, el apreciază că aceasta reprezintă un contract între popor și cei aleși, iar cei care întrebuințează funcția lor publică pentru interese personale încalcă acest contract, deci Constituția.
Cei în cauză argumentează că nu fac altceva decât profită de avantajul oferit de piața chinezească, cum face orice capitalist, dar fără a lua în considerare consecințele, adică ajutând PCC, în contextul în care China este pe cale să vrea să înlocuiască SUA ca forță principală a lumii.
Pentru China, afaceriștii americani sunt o unealtă crucială în vederea succesului ei.
Iar inovatorii, cei mai bogați în IA și „spațialii” din Silicon Valley, împreună cu afaceriștii de top din Wall Street și elitele universitare, sunt cei care și-au încălcat responsabilitatea față de America, din cauză că lucrează în China chiar cu PCC și PLA, în vederea unui profit fabulos personal, iar China cu ajutorul dat de aceștia, speră să devină prima putere în lume.
În mai 2022, am aflat că un grup de senatori a introdus un proiect de lege spre a reduce publicitatea de afaceri pe internet a companiilor Google & Alphabet, Facebook și Microsoft, care monitorizează activitatea clienților lor și încasează peste 20 miliarde $ pe an.
Ele cenzurează și știrile, influențând vederile politice ale cititorilor, reușind mai bine în politică decât un partid sau guvern.
Twitter este cel care a influențat alegerile din 2020, împotriva libertății cuvântului și a Primului Amendament al Constituției SUA.
Astfel, Big Tech a devenit actor geopolitic, unele companii intrând în contradicție cu forțele globaliste, altele cu cele ce susțin suveranitatea națională. Oricum, toate exercită influență în afacerile globale și au o pondere în competiția America-China.
Nu trebuie uitate afacerile personale ale familiei Bush din China, cu toți cei care au urmat exemplul respectiv.
Și nu pot încheia prezentarea lui P. Schweizer fără a compara atitudinea Președinților și a elitelor americane față de China și cea față de Federația Rusă.
Astfel, China a fost încurajată și ajutată în toate felurile, în ciuda conducerii unui Partid Comunist puternic, din cauza avantajelor personale, astfel transformând-o în timp într-un competitor și eventual dușman al Americii.
Rusia, după dezmembrarea URSS și formarea Federației Ruse, nu a fost încurajată sau ajutată cum ar fi trebuit, ci, dimpotrivă, a fost ignorată, astfel, în loc ca America să câștige un aliat, aceasta a transformat-o într-un dușman, acum aliat cu China – ambele contra Americii.
* * *
Pe scurt, după încetarea Războiului Rece, s-a risipit moștenirea lăsată de Ronald Reagan, ajungând la mandatul Președintelui Donald Trump, care va reface puterea americană, dar numai pentru un mandat, situație descrisă în capitolul următor al acestui studiu.
[1] Fund, pp. 18-22, 126, 181, 216- 217.
[2] Netanyahu, pp. 444-445, 549.
[3] Colton, pp. 179-180.
[4] Gessen, p. 315.
[5] Colton, p. 96.
[6] Colton, pp. 183-184.
[7] Hill, F. – în „Foreign Affairs”, v. 101, nr. 5/2022, pp. 110-112.
[8] Colton, p. 185.
[9] Colton, pp. 184, 186-187, 193.
[10] Rice, p. 195; Colton, p. 187.
[11] Colton, p. 186; Gessen, p. 314.
[12] Ash, T.G. – în „Foreign Affairs”, v. 102, nr. 3/2023, p. 68.
[13] Gessen, p. 315.
[14] Cheney 2, pp. 202-203.
[15] Kasparov, pp. 195, 238-239, 240-243.
[16] „Epoch Times”, 18 octombrie 2022, p. A19.
[17] Pillsbury, pp. 91-92.
[18] Morris, p. 303.
[19] Gates, p. 391.
[20] Rumsfeld, pp. 310-312.
[21] Gates, pp. 414, 526-528.
[22] Cheney 2, pp. 220-225.
[23] Brands & Gaddis – în ‘Foreign Affairs”, v. 100, nr. 6/2021, p. 13.
* În imaginea alăturată – din arhiva personală a autoarei –, cu care am ilustrat materialul, D-na Simona Vrăbiescu Kleckner, alături de Peter Schweizer și soția sa, Rhonda Schweizer, la o reuniune a Partidului Republican, organizată de scriitorul și activistul pentru drepturi civile David Horowitz și desfășurată la Hotelul Breackers din Palm Beach-Florida, în toamna anului 2016.
» 6. D. Trump, politica sa față de Rusia și China și alegerile din 2020
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
