Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

Dreptul de a vota al deținuților
24.09.2020 | Răzvan-Gabriel DALU

JURIDICE - In Law We Trust
Răzvan-Gabriel Dalu

Răzvan-Gabriel Dalu

I. Cadrul legal

a) Protocolul 1 articolul 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului[1]: „Înaltele Părti Contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condițiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ.”

b) Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene[2]:

b’) Art. 39 alin. (1): „Orice cetățean al Uniunii are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în statul membru în care acesta își are resedința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat.”

b”) Art. 40 „Orice cetățean al Uniunii are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale în statul membru în care acesta își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat.”

c) Constituția României:

c’) Art. 36:

– alin. (1) „Cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv.”

– alin. (2) „Nu au drept de vot debilii sau alienații mintal, puși sub interdicție, și nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.”

c”) Art. 38: „În condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii români au dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European.”

d) Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal[3]:

d’) Art. 76:

– alin. (1): „Persoanele condamnate își pot exercita dreptul de a vota, dacă acesta nu a fost interzis prin hotărârea de condamnare.”

– alin. (2): „Administrația penitenciarului asigură persoanelor condamnate condițiile necesare exercitării dreptului la vot, în condițiile legii.”

– alin. (3): „Șeful serviciului public comunitar de evidență a persoanelor acordă scutire de la plata cheltuielilor de producere și de eliberare a actelor de identitate, în situația în care persoanele condamnate nu dispun de mijloace financiare.”

d”) Art. 101 alin. (2): „Aplicarea sancțiunilor disciplinare persoanelor condamnate nu poate îngrădi dreptul la apărare, dreptul de petiționare, dreptul la vot, (…).”

e) Art. 169 din Regulamentul din 10 martie 2016 de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal[4]:

– alin. (1): „Administrația penitenciarului, în colaborare cu birourile electorale și serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor, asigură condițiile necesare exercitării dreptului de a vota deținuților cărora nu le-a fost interzis prin hotărârea de condamnare acest drept, potrivit legii.”

– alin. (2): „Administrația penitenciarului ține evidența cazurilor în care deținuții au renunțat la dreptul de a vota.”

f) Art. 124 alin. (2) din Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, pentru modificarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali[5]: „Pentru persoanele reţinute, deţinute în baza unui mandat de arestare preventivă ori asupra cărora s-a dispus măsura preventivă a arestului la domiciliu sau persoanele care execută o pedeapsă privativă de libertate, dar care nu şi-au pierdut drepturile electorale, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 91 privind urna specială, în măsura în care se solicită această modalitate de vot. Procedura de exercitare a dreptului de vot de către această categorie de alegători este stabilită prin hotărâre a Biroului Electoral Central.”

g) Art. 47 alin. (3) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European –  republicată[6]: „Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător persoanelor reţinute, deţinute în baza unui mandat de arestare preventivă sau persoanelor care sunt în executarea unei pedepse privative de libertate, dar care nu şi-au pierdut drepturile electorale.”

h) Art. 45 alin. (3) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României – republicată[7] : „Procedura de exercitare a dreptului de vot de către persoanele reţinute, deţinute în baza unui mandat de arestare preventivă sau persoanele care execută o pedeapsă privativă de libertate, dar care nu şi-au pierdut drepturile electorale este stabilită prin decizie a Biroului Electoral Central. Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.”

i) Legea nr. 286/2009 privind Codul penal[8]:

i’): Art. 65:

– alin. (1): „Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d)-o), a căror exercitare a fost interzisă de instanță ca pedeapsă complementară.”

– alin. (2): „În cazul detențiunii pe viată, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de către instanță a exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a)-o) sau a unora dintre acestea.”

– alin. (3): „Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.”

***Recent, Instanța Supremă a statuat prin RIL-ul nr. 29/2019[9] că în aplicarea și interpretarea unitară a dispozițiilor art. 65 alin. (3) din Codul penal, „aplicarea pedepselor accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) si d)-o) din Codul penal, a căror exercitare a fost interzisă de instanță ca pedeapsă complementară, nu este posibilă în cazul dispunerii unei soluții de condamnare la pedeapsa amenzii.”***

i”): Art. 66 alin. (1): „Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la cinci ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi – (…) lit. d) dreptul de a alege.”

j) Art. 562 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală[10]: „Pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi se pune în executare prin trimiterea de către judecătorul delegat al instanței de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii, în funcție de drepturile a căror exercitare a fost interzisă, persoanei juridice de drept public sau de drept privat autorizate să supravegheze exercitarea dreptului respectiv.”

Am considerat oportun, necesar și interesant de analizat jurisprudența CEDO pe această temă. Prin urmare, în acest mod au luat naștere următoarele două părți ale lucrării.[11]

II. Natura, conținutul și sfera de aplicare a articolului 3 din Protocolul nr. 1 CEDO

În jurisprudența Curții[12] s-a decis că acest drept conține 2 dimensiuni:

a) dimensiunea activă (dreptul de vot / dreptul de a alege);

b) dimensiunea pasivă (dreptul de a candida).

În cele ce urmează mă voi ocupa numai de partea sa activă.

Art. 3 din Protocolul nr. 1 se referă numai la alegerea corpului legislativ. Însă această expresie nu vizează doar parlamentul național. În general, domeniul de aplicare al art. 3 din Protocolul nr. 1 nu acoperă alegerile locale, cum sunt cele municipale[13] sau regionale[14]. Astfel, CEDO a hotărât că puterea de a emite reglementări și acte administrative care le este recunoscută autorităților locale în multe țări este diferită de competența legislativă vizată de art. 3 din Protocolul nr. 1, deși competența legislativă nu trebuie neapărat înțeleasă ca având în vedere doar parlamentele naționale[15].

Curtea a declarat că, în principiu, un referendum nu intră în domeniul de aplicare al art. 3 din Protocolul nr. 1[16]. Cu toate acestea, a luat în considerare diversitatea sistemelor electorale din cadrul statelor. Nu a exclus posibilitatea ca un proces democratic considerat „referendum” de un stat să se încadreze în sfera de aplicare a art. 3 din Protocolul nr. 1. În acest scop, procesul respectiv ar trebui să aibă loc „la intervale rezonabile prin alegeri cu vot secret, în condiții care să asigure libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ.”[17]

În ceea ce privește alegerile prezidențiale, Curtea a considerat că prerogativele șefului statului nu ar putea, ca atare, să conducă la a considera această funcție un „corp legislativ” în sensul art. 3 din Protocolul nr. 1. Cu toate acestea, nu exclude posibilitatea aplicării art. 3 din Protocolul nr. 1 în privința alegerilor prezidențiale. Dacă s-ar stabili că funcțiile șefului statului respectiv includ inițiativa legislativă și competența de a adopta legi sau includ prerogative extinse de control la adoptarea legilor sau competența de a cenzura principalele organe legislative, s-ar putea argumenta că șeful statului reprezintă un „corp legislativ” în sensul art. 3 din Protocolul nr. 1.[18]

Pe de altă parte, Curtea de la Strasbourg a considerat în repetate rânduri că Parlamentul European este o parte a corpului legislativ în sensul art. 3 din Protocolul nr. 1.[19]

În cazul unui Parlament național bicameral nu se impune sufragiu universal direct pentru ambele Camere, dar Camera aleasă prin sufragiu universal trebuie să fie camera care decide în ultimă instanță.[20]

De-a lungul timpului, Curtea a avut o jurisprudentă evolutivă cu privire la acest drept, considerând că acest articol este aplicabil și:

a) parlamentelor statelor federale (atât a statului federal, cât și a statelor federate);

b) organelor legiuitoare parlamentare ale regiunilor politice din statele regionalizate politic (de exemplu, Spania);

c) organelor legiuitoare ale regiunilor de peste mări dotate cu putere de autodeterminare.[21]

Să nu uităm faptul că prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt reglementate drepturile esențiale ale individului, însă statele membre dispun de o marjă largă de apreciere, iar acestea din urmă pot acorda o protecție mai mare indivizilor decât standardul dictat de CEDO[22].

III. Jurisprudența CEDO în materie

a) Hotărârea Marii Camere din 6 aprilie 2000 în Cauza Labita împotriva Italiei[23]

„Reclamantul a fost arestat, în aprilie 1992, fiind acuzat că este membru al Mafiei, în urma afirmațiilor necoroborate ale unui fost mafiot care a decis să coopereze cu autoritățile. A fost ținut în detenție timp de aproximativ 2 ani și 7 luni. După ce a fost achitat, i-au fost impuse măsuri preventive și a fost lipsit de dreptul de vot. S-a plâns, printre altele, de pierderea dreptului de vot în urma impunerii măsurilor preventive.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție. A reținut, în special, că, fiind o persoană aflată în supravegherea specială a poliției pentru că era suspectat că aparținea Mafiei, reclamantul și-a pierdut din oficiu drepturile și a fost șters din registrul electoral. Curtea nu a pus la îndoială faptul că suspendarea temporară a dreptului de vot al persoanelor împotriva cărora exista proba apartenenței la Mafie urmărea un scop legitim. A observat totuși că, deși măsura specială de supraveghere a reclamantului de către poliție a fost impusă, în cauza de față, în timpul procesului, aceasta nu a fost aplicată până la încheierea procesului și la achitarea reclamantului pe motivul că „acesta nu comisese infracțiunea“, probele serioase ale vinovăției reclamantului fiind respinse în cursul procesului. La momentul în care numele său a fost șters din registrul electoral, nu au existat probe concrete pe care să se întemeieze bănuiala că reclamantul făcea parte din Mafie. Curtea nu a putut considera măsura ca fiind proporțională.”[24]

b) Hotărârea PILOT a Marii Camere din 6 octombrie 2005 în cauza Hirst nr. 2 împotriva Regatului Unit[25]

„Drepturile conferite prin art. 3 din Protocolul nr. 1 nu sunt absolute. Sunt permise limitări implicite, iar statelor contractante trebuie să li se permită o marjă de apreciere în materie.

Orice restrângere a drepturilor deținuților trebuie să fie justificată. Prin urmare, nu se pune problema ca un deținut să fie decazut din drepturile garantate de Convenție numai din cauza statutului său de persoană privată de libertate în urma condamnării. De asemenea, nu există niciun loc în cadrul sistemului Convenției (în care toleranța și mentalitatea deschisă sunt repere recunoscute ale societății democratice), pentru privarea automată de dreptul de vot bazată exclusiv pe ceea ce ar putea ofensa opinia publică.

Acest standard de toleranță nu împiedică o societate democratică să ia măsuri pentru a se proteja împotriva activităților destinate să distrugă drepturile sau libertățile prevăzute de Convenție. Art. 3 din Protocolul nr. 1, care consacră capacitatea persoanei de a influența compunerea puterii legislative, nu exclude așadar că restrangeri ale drepturilor electorale pot fi impuse unei persoane care, de exemplu, a comis un abuz grav într-o funcție publică sau a cărei conduită riscă să submineze statul de drept ori fundamentele democratice. Cu toate acestea, principiul proporționalității necesită o legatură vizibilă și suficientă între sancțiune și comportamentul și situația persoanei în cauză.

Secțiunea a 3-a din Legea din 1983 privind reprezentarea populară, se aplică persoanelor condamnate și aflate în executarea unei pedepse privative de libertate. Reclamantul a pretins că a fost supus unei interziceri automate și absolute a dreptului de vot.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 din Protocolul nr. 1 din cauza restrângerii automate și discriminatorii a dreptului de vot al reclamantului pe motivul statutului său de deținut.”[26]

c) Hotărârea din 23 noiembrie 2010 în cauza Greens și M.T. împotriva Regatului Unit[27]

„Ambii reclamanți executau pedepse privative de libertate. Cauza a avut ca obiect persistența în nemodificarea legislației care aplica o interzicere automată și totală a dreptului de vot în alegerile naționale și europene deținuților din Regatul Unit.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 din Protocolul nr. 1. Aceasta a constatat că încălcarea era determinată de neexecutarea, de către Regatul Unit, a hotărârii Marii Camere a Curții în cauza Hirst (nr. 2) împotriva Regatului Unit (a se vedea pct. b)).

Având în vedere, în special, numărul considerabil de cereri repetitive pe care le-a primit cu puțin timp înainte de alegerile generale din mai 2010 și în următoarele 6 luni, Curtea a decis, de asemenea, să aplice procedura hotărârii-pilot2 în cauză.

Conform art. 46 (forța obligatorie și executarea hotărârilor) din Convenție, Regatului Unit i s-a impus să introducă propuneri legislative de modificare a legislației în discuție în termen de 6 luni de la data la care hotărârea Greens și M.T. a rămas definitivă, în vederea promulgării unei legi electorale pentru a asigura respectarea hotărârii Curții în cauza Hirst (nr. 2) în conformitate cu calendarul stabilit de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei.”

d) Hotărârea din 13 mai 2014 în cauza Dunn și alții împotriva Regatului Unit[28]

„Cei 131 de reclamanți, deținuți cu toții, s-au plâns, printre altele, de interzicerea automată și totală a drepturilor de vot ale deținuților din Regatul Unit înainte de alegerile „viitoare” pentru Parlamentul Regatului Unit sau cel al Scoției.

Curtea a declarat cererile inadmisibile. Aceasta a observat, în special, că reclamanții s-au plâns în legătură cu viitoarele alegeri. Presupunând că aceștia au formulat plângeri suficient de clare cu privire la orice eventuală excludere din aceste alegeri, Curtea a constatat că aceștia nu au reușit să prezinte faptele necesare pentru a-și susține plângerile deoarece ulterior nu au confirmat că, la data alegerilor respective, se vor afla în detenție în urma condamnării.”

e) Hotărârea din 12 august 2014 în cauza Firth și alții împotriva Regatului Unit[29]

„Curtea a observat că situația era identică cu aceea din cauza Greens și M.T. (a se vedea pct. c)) și, prin urmare, a constatat încălcarea art. 3 din Protocolul nr. 1.

Curtea a respins cererea reclamanților pentru acordarea de despăgubiri și rambursarea cheltuielilor de judecată. Ca și în hotărârile anterioare având ca obiect dreptul de vot al deținuților, Curtea a hotărât că o constatare a unei încălcări constituia o reparație echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral suferit de reclamanți. Aceasta a explicat că reclamanții din prezenta cauză, la depunerea cererilor, erau obligați doar să invoce art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție, să susțină că erau deținuți în temeiul unei pedepse privative de libertate la data alegerilor în discuție și să confirme că erau altminteri îndreptățiți să voteze în acele alegeri. Curtea a constatat că depunerea unei astfel de cereri era simplă și nu necesita asistență juridică. Prin urmare, Curtea a concluzionat că acele cheltuieli de judecată pretinse nu au fost efectuate în mod rezonabil și în mod necesar.”

f) Hotărârea din 8 aprilie 2010 în cauza Frodl împotriva Austriei[30]

„Reclamantul a fost condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață pentru omor în Austria și privat de drepturi civice în temeiul Legii electorale a Adunării Naționale – care prevedea că un deținut care execută o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an pentru o infracțiune săvârșită cu intenție nu are drept de vot.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 din Protocolul nr. 1. Aceasta a constatat că dispoziția privind privarea de drepturi civice prevăzută în secțiunea 22 din Legea electorală a Adunării Naționale era mai detaliată decât dispozițiile aplicabile în cauza Hirst (nr. 2) împotriva Regatului Unit (a se vedea pct.b)). Nu se aplica automat tuturor deținuților, ci numai celor condamnați la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an pentru infracțiuni săvârșite cu intenție. Cu toate acestea, dispoziția respectivă nu îndeplinea toate criteriile pe care Curtea le-a stabilit pentru ca o măsură privativă de drepturi civice să fie conformă cu Convenția – și anume că decizia privării de drepturi civice trebuie să fie luată de instanță, luând în considerare circumstanțele specifice cauzei – și că trebuie să existe o legătură între infracțiunea comisă și chestiuni legate de alegeri și instituții democratice. Scopul acestor criterii era de a permite privarea de drepturi civice în mod excepțional, chiar și în cazul deținuților. Cu toate acestea, nu exista o astfel de legătură în temeiul dispozițiilor legale în baza cărora reclamantul a fost privat de drepturi civice.”

g) Hotărârea Marii Camere din 22 mai 2012 în cauza Scoppola (nr. 3) împotriva Italiei[31]

„Curtea a confirmat cauza Hirst (nr. 2) [a se vedea pct. b)], reiterând că pierderea drepturilor civice în general, în mod automat și fără deosebire de către toți deținuții, indiferent de natura sau gravitatea infracțiunilor, este incompatibilă cu art. 3 din Protocolul nr. 1. Cu toate acestea, a acceptat argumentul Guvernului Regatului Unit, care a primit încuviințare să intervină ca terț, că fiecare stat are o largă marjă de apreciere cu privire la modul în care reglementează interdicția, în ceea ce privește atât tipurile de infracțiuni care ar trebui să aibă ca efect pierderea dreptului de vot, cât și chestiunea dacă pierderea dreptului de vot ar trebui să fie dispusă de instanță într-o cauză individuală sau ar trebui să fie efectul aplicării generale a unei legi.”

h) Hotărârea din 17 septembrie 2013 în cauza Soyler împotriva Turciei[32]

„Cauza a avut ca obiect o plângere făcută de un om de afaceri condamnat pentru cecuri neachitate ca urmare a faptului că nu i s-a permis să voteze la alegerile generale din Turcia din 2007, când se afla în penitenciar, sau la alegerile generale din 2011, când era deja liberat condiționat. Reclamantul a susținut că a fost condamnat pentru cecuri neachitate, ceea ce nu constituia o infracțiune care însemna că nu era demn de a-și exercita îndatoririle civice.

În consecință, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 din Protocolul nr. 1. Aceasta a constatat în special că, în Turcia, interzicerea dreptului de vot al deținuților era automată și nediscriminatorie și nu lua în considerare natura sau gravitatea infracțiunii, durata pedepsei privative de libertate sau comportamentul ori situația personală a deținutului. Interdicția era mai aspră și mai amplă decât oricare alta pe care Curtea a trebuit să o examineze în cauzele anterioare îndreptate împotriva Regatului Unit, Austriei și Italiei [a se vedea supra], deoarece era aplicabilă condamnaților chiar și după liberarea condiționată, dar și celor care au primit pedepse cu suspendare și astfel nici măcar nu executau pedeapsa închisorii.”

i) Hotărârea din 4 iulie 2013 în cauza Anchugov și Gladkov împotriva Rusiei[33]

„Ambii reclamanți au fost condamnați, pentru omor și alte infracțiuni, la pedeapsa capitală, ulterior comutată în închisoare timp de 15 ani. De asemenea, li s-a interzis dreptul de vot, în special la alegerile pentru Duma de Stat și alegerile prezidențiale, în conformitate cu art. 32 alin. 3 din Constituția Rusiei. Ambii reclamanți au contestat această dispoziție în fața Curții Constituționale a Rusiei, care a refuzat să le admită plângerea spre examinare pe motiv că nu avea competență să verifice compatibilitatea anumitor dispoziții constituționale cu altele.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 din Protocolul nr. 1. Aceasta a constatat, în special, că reclamanții au fost privați de dreptul de vot la alegerile parlamentare indiferent de durata pedepsei, de natura sau gravitatea infracțiunii ori de situația lor personală. Curtea a respins argumentul Guvernului rus potrivit căruia această cauză era esențial diferită de cauzele îndreptate împotriva altor țări, în special a Italiei și Regatului Unit, în care Curtea a examinat problema privării de drepturi civice, deoarece interzicerea dreptului de vot al deținuților în Rusia era prevăzută în Constituție, nu într-o lege a Parlamentului. Într-adevăr, toate actele unui stat membru fac obiectul controlului în temeiul Convenției, indiferent de tipul măsurii în discuție. Prin urmare, Curtea a concluzionat că, în pofida marjei de apreciere pe care o aveau în privința unor astfel de chestiuni, autoritățile ruse au mers prea departe aplicând o interzicere automată și nediscriminatorie a drepturilor electorale ale persoanelor condamnate. În ceea ce privește executarea hotărârii și având în vedere complexitatea modificării Constituției, Curtea a considerat că Rusia avea libertatea de a explora toate căile posibile pentru a asigura conformitatea cu Convenția, inclusiv printr-o formă de proces politic sau prin interpretarea Constituției în concordanță cu Convenția.”

j) Hotărârea din 21 octombrie 2014 în cauza Murat Vural împotriva Turciei[34]

„În octombrie 2005, reclamantul a fost condamnat în temeiul Legii privind infracțiunile comise împotriva lui Atatürk, după ce a turnat vopsea pe câteva statui ale lui Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Republicii Turcia, statuile aflându-se în locuri publice. A fost condamnat inițial la 22 de ani și 6 luni de închisoare, dar, în apel, pedeapsa a fost redusă la aproximativ 13 ani de închisoare. Totodată, instanța de fond i-a aplicat reclamantului o serie de interdicții; în special, pe durata executării pedepsei, i-a fost interzis să voteze, să participe la alegeri și să administreze asociații. În iunie 2013, a fost liberat condiționat din închisoare. Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 din Protocolul nr. 1. Aceasta a observat în special că privarea reclamantului de dreptul de vot nu s-a încheiat atunci când a fost liberat condiționat din închisoare în iunie 2013. În total, reclamantul s-a aflat și se va afla în imposibilitatea de a vota pentru o perioadă mai mare de 11 ani, începând din 5 februarie 2007, când condamnarea sa a rămas definitivă, până la 22 octombrie 2018, data prevăzută inițial pentru punerea sa în libertate. Până în prezent, nu a putut să voteze la două ediții de alegeri parlamentare. Curtea a reamintit că a observat deja în cauza Soyler împotriva Turciei (a se vedea pct. h)) că, în Turcia, interzicerea dreptului de vot al deținuților era automată și nediscriminatorie și nu ținea seama de natura sau gravitatea infracțiunii, de durata pedepsei închisorii – cu excepția pedepselor cu suspendare mai mici de un an – sau de situația personală a deținutului.”

k) Hotărârea din 21 iulie 2016 în cauza Kulinski și Sabev împotriva Bulgariei[35]

„Cauza a avut ca obiect interzicerea, prin Constituție, a dreptului de vot al deținuților din Bulgaria. Ambii reclamanți s-au plâns că privarea de drepturi civice pe motiv că erau deținuți încălca drepturile lor prevăzute la art. 3 din Protocolul nr. 1.

Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție, confirmând constatarea din jurisprudența sa anterioară potrivit căreia o interzicere generală, automată și nediscriminatorie a dreptului de vot al deținuților era disproporționată față de orice scop legitim urmărit. În ceea ce privește în special argumentul Guvernului bulgar, potrivit căruia deținuții își redobândeau dreptul de vot după punerea în libertate, Curtea a observat că acest fapt nu schimba faptul că, potrivit legii în vigoare la data alegerilor în litigiu, toți deținuții din Bulgaria, inclusiv reclamanții, indiferent de situația lor personală, de comportamentul lor și gravitatea infracțiunilor săvârșite, erau privați de dreptul de vot.”

l) Cauzele Brănișteanu și Mironescu împotriva României pendinte la Curte[36]

„Cererile se referă la o restricție privind dreptul de vot al reclamanților în timpul detenției, prin Decizia nr. 72/2016 emisă de Biroul Electoral Central care prevedea că deținuții ar putea vota doar dacă execută pedeapsa într-o închisoare situată în aceeași circumscripție ca și reședința lor obișnuită. Reclamanții nu au putut să voteze în alegerile parlamentare din 2016 deoarece la acea dată erau deținuți în închisori care erau în afara circumscripțiilor electorale respective. Dreptul de vot nu a fost limitat prin condamnările penale impuse. Plângerile depuse de către reclamanți cu privire la restricția menționată au fost respinse ca neîntemeiate de către Judecătoria Craiova în hotărârea finală nr. 352 din 6 februarie 2018 (cererea nr.10600/18) și de către Judecătoria Iași în hotărârea finală nr. 1192 din 23 noiembrie 2017 (cererea nr.17504/18).

IV. Alte instrumente legale in materie

a) Resolution CM/ResDH(2014)13 (Adopted by the Committee of Ministers on 5 February 2014 at the 1190th meeting of the Ministers’ Deputies) – Execution of the judgments of the European Court of Human Rights – in eight cases against Romania[37]

Instanțele nu au mai aplicat în mod automat interdicții asupra dreptului de vot al persoanelor deținute și alte sancțiuni complementare în urma unei decizii din 2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și, dimpotrivă, stabilesc necesitatea aplicării unor sancțiuni complementare atunci când pronunță hotărârea de condamnare. O reformă a legislației penale din 2014 aliniază cadrul juridic la această decizie.”

b) Rezoluția Parlamentului European din 5 octombrie 2017 referitoare la sistemele penitenciare și condițiile din închisori (2015/2062(INI))[38]: „reamintește că normele penitenciare europene, adoptate de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, subliniază că deținuții ar trebui să poată participa la alegeri, referendumuri și alte aspecte ale vieții publice, în măsura în care dreptul lor în acest sens nu este restricționat de dreptul intern; reamintește că participarea la activități electorale permite deținuților să devină din nou membri activi ai societății, ceea ce îi ajută să se reintegreze; îndeamnă statele membre să faciliteze accesul practic la drepturile electorale pentru deținuți, de exemplu prin plasarea de cabine de vot în interiorul închisorilor în zilele alegerilor.”

V. CONCLUZII

Pierderea drepturilor politice în cazul unei persoane private de libertate poate așadar să îndeplinească scopuri legitime precum prevenirea faptelor penale, consolidarea sensului civic și respectarea statului de drept, dar și buna funcționare și menținerea democrației. Cu toate acestea, o astfel de măsură nu poate fi impusă în mod automat, căci în caz contrar ar intra în conflict cu cerința de proporționalitate.

Statele pot decide să lase instanței aprecierea proporționalității unei măsuri de restrângere a dreptului de vot al deținuților condamnați ori introducerea în legislație de dispoziții care stabilesc circumstanțele în care se poate aplica o astfel de măsură. În a doua ipoteză, legiuitorul însuși este cel care stabilește un echilibru între interesele concurente pentru a evita orice interdicție generală, automată și cu aplicare nediferențiată.[39]

Asemenea limitări nu trebuie să aducă atingere drepturilor vizate până acolo încât să le priveze de conținut și de caracter efectiv, trebuind să fie respectat principiul proporționalității.

La nivelul dreptului penal, principiul mai sus enunțat își găsește expresia specifică în principiul individualizării sancțiunilor potrivit căruia stabilirea și aplicarea unei sancțiuni trebuie să reflecte atât abstract (individualizarea legală), cât și concret (individualizarea judiciară) gravitatea atingerii aduse valorii sociale ocrotite prin norma de drept penal.

VI. CURIOZITĂȚI

Pentru o evidență a persoanelor cu drept de vot din mediul penitenciar și a celor care și-au exercitat dreptul recent, atașez în format link comunicatele de presă ale Administrației Naționale a Penitenciarelor: aici, aici, aici și aici.


[1] Ratificat de România prin Legea nr. 30/1994 (M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994).
[2] A intrat în vigoare odată cu ratificarea de către România a Tratatului de la Lisabona, prin Legea nr. 13/2008 (M. Of. nr. 107 din 12 februarie 2008).
[3] M.Of. nr. 514 din 14 august 2013.
[4] Actul a fost aprobat la data de 11 aprilie 2016 prin Hotărârea de Guvern nr. 157/2016, publicată in M. Of. nr. 271 din 11 aprilie 2016.
[5] M.Of. nr. 349 din 20 mai 2015.
[6] M. Of. nr. 627 din 31 august 2012.
[7] M. Of. nr. 650 din 12 septembrie 2011.
[8] M.Of. 510 din 24 iulie 2009.
[9] M. Of. nr. 63 din 30 ianuarie 2020.
[10] M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010.
[11] Toate spețele sunt disponibile la următoarea adresă.
[12] Hotărârea din 2 martie 1987 în cauza Mathieu-Mohin și Clerfayt împotriva Belgiei; Hotărârea din 16 martie 2006 în cauza Zdanoka împotriva Letoniei.
[13] Hotărârea din 15 iunie 2000 în cauza Xuereb împotriva Maltei; Hotărârea din 12 octombrie 2000 în cauza Salleras Llinares împotriva Spaniei.
[14] Hotărârea din 5 septembrie 2000 în cauza Malarde împotriva Franței.
[15] Hotărârea din 11 aprilie 2006 în cauza Mółka împotriva Poloniei.
[16] Hotărârea din 11 aprilie 2006 in cauza Mółka împotriva Poloniei; Hotărârea din 7 septembrie 1999 în cauza Hilbe împotriva Liechtenstein; Hotărârea din 13 iunie 2017 în cauza Moohan și Gillon împotriva Regatului Unit.
[17] Hotărârea din 13 iunie 2017 în cauza Moohan și Gillon împotriva Regatului Unit.
[18] Hotărârea din 2 septembrie 2004 în cauza Boškoski împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei; Hotărârea din 17 iunie 2008 în cauza Brito Da Silva Guerra și Sousa Magno împotriva Portugaliei.
[19] Hotărârea Marii Camere din 18 februarie 1999 în cauza Matthews împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 12 noiembrie 2013 în cauza Occhetto împotriva Italiei.
[20] Hotărârea din 2 martie 1987 în cauza Mathieu-Mohin și Clerfayt împotriva Belgiei.
[21] Hotărârea Marii Camere din 18 februarie 1999 în cauza Matthews împotriva Regatului Unit.
[22] Cum se întâmplă și în cazul României.
[23] Disponibil aici.
[24] În același sens a se vedea și Hotărârea din 1 iulie 2004 în cauza Vito Sante Santoro împotriva Italiei.
[25] Disponibil aici; A se vedea și analizele făcute aici și aici.
[26] A se vedea și Vincent Berger, Jurisprudența Curtii Europene a Drepturilor Omului, Editura Institutul Român pentru Drepturile Omului, ediția a 6-a în limba română, București, 2008, pag. 667-670.
[27] Disponibil aici; A se vedea și analiza făcută aici.
[28] Disponibil aici.
[29] Disponibil aici. În același sens, a se vedea: Hotărârea din 10 februarie 2015 în cauza McHugh și alții împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 30 iunie 2016 în cauza Millbank și alții împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 11 aprilie 2019 în cauza Miller și alții împotriva Regatului Unit.
[30] Disponibil aici.
[31] Disponibil aici.
[32] Disponibil aici.
[33] Disponibil aici. În același sens este și Hotărârea din 4 iulie 2017 în cauza Isakov si alții împotriva Rusiei.
[34] Disponibil aici.
[35] Disponibil aici. În același sens: Hotărârea din 31 mai 2018 în cauza Ramishvili împotriva Georgiei; Hotărârea din 1 iulie 2008 în cauza Calmanovici împotriva României; Hotărârea din 7 iulie 2009 în cauza Brândușe împotriva României; Hotărârea din 13 februarie 2013 în cauza Cucu împotriva României.
[36] Disponibil aici și aici.
[37] Disponibil aici.
[38] Disponibil aici.
[39] Hotărârea Marii Camere din 22 mai 2012 în cauza Scoppola (nr. 3) împotriva Italiei.


Răzvan-Gabriel Dalu

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.