Bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar în procedura insolvenței. Constituționalitate

28 iulie 2023 | Anda-Laura DUȚESCU

Anda-Laura Duțescu

În Monitorul Oficial, Partea I nr. 495 din data de 7 iunie 2023 a fost publicată Decizia nr. 72/2023 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de BRD – Groupe Societe Generale – S.A. din Bucureşti într-un dosar aflat pe rolul Tribunalului București – Secţia a VII-a civilă.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, care au următorul cuprins:

„(1) Bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exerciţiul atribuţiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum privilegii, ipoteci, gajuri sau drepturi de retenţie, sechestre, de orice fel. Fac excepţie de la acest regim măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse.”

Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (2) privind egalitatea în drepturi, art. 44 referitor la dreptul de proprietate, precum şi în art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale.

Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că executarea silită este procedura prin intermediul căreia titularul unui drept, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau prin alt titlu executoriu, îl constrânge, cu ajutorul organelor competente ale statului, pe debitorul său, care nu îşi execută de bunăvoie obligaţia corelativă, să o aducă la îndeplinire în mod silit. Procedura de insolvenţă este o procedură concursuală, colectivă şi egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 5 alin. (1) pct. 45 din Legea nr. 85/2014. Din economia dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 referitoare la modalităţile concrete de valorificare a bunurilor în cadrul acestei proceduri judiciare rezultă că procedura de lichidare a bunurilor debitorului este efectuată de lichidatorul judiciar sub controlul judecătorului-sindic şi toţi creditorii participă împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor. Distincţia acestei din urmă proceduri faţă de executarea silită de drept comun din materie civilă priveşte două componente: una se referă la organul care aplică procedura – la executarea silită civilă, acesta este executorul judecătoresc (art. 623 din Codul de procedură civilă), iar în cadrul procedurii insolvenţei, acesta este lichidatorul judiciar [art. 64 lit. i) din Legea nr. 85/2014]; a doua componentă se referă la instanţa care exercită controlul de legalitate asupra procedurii – în timp ce în cadrul executării silite civile aceasta este instanţa de executare (judecătoria), în cadrul procedurii insolvenţei instanţa este reprezentată de judecătorul-sindic din cadrul tribunalului sau, după caz, al tribunalului specializat, în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul, conform dispoziţiilor art. 120 din Codul de procedură civilă.

În continuare, Curtea observă că titularul unei creanţe certe, lichide şi exigibile, este deţinătorul unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul său trebuie apărat şi protejat, iar acesta trebuie să beneficieze de toate garanţiile specifice recunoscute în legislaţie, inclusiv de acelea care să îi asigure, la nevoie, realizarea dreptului pe cale silită. Una dintre aceste garanţii este cea prevăzută de dispoziţiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care reglementează regimul bunurilor debitorului înstrăinate în procedura insolvenţei de către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar. Norma stabileşte că aceste bunuri sunt dobândite libere de orice sarcini, excepţie de la acest regim făcând bunurile supuse măsurilor asigurătorii dispuse în cadrul procesului penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate consideră că norma criticată împiedică înstrăinarea acestor bunuri până la momentul ridicării sechestrului asigurător penal (care durează, de regulă, până la soluţionarea definitivă a cauzei penale), împrejurare ce generează o discriminare a creditorilor din procedura insolvenţei faţă de creditorii din procedura de executare silită de drept comun, cu afectarea discreţionară a dreptului de proprietate al creditorilor din procedura insolvenţei.

Cu privire la confiscare, Curtea reţine că aceasta este o măsură de siguranţă cu caracter patrimonial, constând în trecerea silită în proprietatea statului a unor bunuri aflate în posesia sau, după caz, proprietatea făptuitorului, menţinerea bunurilor în patrimoniul făptuitorului creând o stare de pericol pentru valorile sociale. Având în vedere categoriile de bunuri ce pot face obiectul acestei măsuri, respectiv cele folosite sau care sunt rezultatul unei infracţiuni sau chiar cele a căror deţinere este interzisă de legea penală sau cele cu privire la care instanţa îşi formează convingerea că provin din activităţi infracţionale, se poate pune în discuţie caracterul licit al dobândirii bunului. Aşa fiind, scopul măsurii asigurătorii dispuse în vederea confiscării nu este acela de a crea un avantaj patrimonial vreunei persoane care deţine un drept de creanţă, ci de a asigura că anumite categorii de bunuri rămân în patrimoniul unei persoane, urmând a fi trecute în patrimoniul statului în condiţiile în care se dispune luarea măsurii.

Prin Decizia nr. 2 din 19 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, instanţa supremă a statuat că noţiunea de „indisponibilizare” la care se referă dispoziţiile art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, ca şi în materie civilă (unde art. 745 din Codul de procedură civilă stabileşte că, din momentul sechestrării bunurilor, debitorul nu mai poate dispune de ele cât timp durează executarea, sub sancţiunea unei amenzi judiciare de la 2.000 lei la 10.000 lei, dacă fapta nu constituie infracţiune), presupune că „titularul bunului nu mai poate dispune liber de el, în sensul că nu îl mai poate înstrăina, greva cu sarcini, dona, închiria, fiindu-i interzis, în general, orice act voluntar care ar putea conduce la scăderea valorii bunului ori la sustragerea lui de la urmărire. Bunurile nu sunt scoase, ci rămân în circuitul civil, fiind suspendat, pe durata instituirii măsurii, doar dreptul de dispoziţie voluntară asupra acestora aparţinând proprietarului. Astfel fiind, indisponibilizarea constituie o măsură de natură preventivă şi constă în suspendarea temporară a dreptului de dispoziţie juridică şi/sau materială a proprietarului asupra bunurilor sale mobile sau imobile, cu scopul menţinerii acestora în patrimoniul său spre a putea servi la nevoie pentru garantarea executării silite a unei creanţe ce s-ar obţine împotriva sa”.

Mai mult, pronunţându-se asupra soluţiei legislative similare celei criticate în prezenta cauză, respectiv asupra dispoziţiilor art. 53 din Legea nr. 85/2006, printr-o decizie anterioară, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut că bunurile indisponibilizate prin măsuri procesuale penale au un regim legal diferit, impus de existenţa unei proceduri speciale penale, ca urmare a importanţei valorilor sociale ocrotite de lege, raţiune pentru care se derogă de la dreptul comun al procedurii insolvenţei, a cărui regulă este că bunurile înstrăinate sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanţii reale mobiliare sau drepturi de retenţie, de orice fel, ori măsuri asigurătorii, excepţia fiind măsurile asigurătorii sau măsurile preventive specifice, instituite în cursul procesului penal. Curtea a stabilit că prin prevederile legale criticate este garantat, în mod egal, dreptul de proprietate pentru toţi creditorii debitorului aflat în faliment, în sensul că toţi creditorii se pot îndestula din averea debitorului, prin distribuirea sumelor rezultate din vânzarea bunului în procedura falimentului, în ordinea de prioritate stabilită de prevederile Legii nr. 85/2006, fiind în consonanţă cu sensul noţiunii de procedură a falimentului, respectiv acea procedură de insolvenţă concursuală colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, potrivit art. 3 pct. 23 din Legea nr. 85/2006.

De asemenea, Curtea a reţinut că prevederile art. 53 din Legea nr. 85/2006 trebuie interpretate şi aplicate în coroborare cu celelalte norme în materia insolvenţei, cu Codul de procedură penală, în ceea ce priveşte măsurile asigurătorii şi măsurile preventive, în funcţie de evoluţia şi stadiul acestor proceduri, aspecte ce ţin de resortul instanţei de judecată şi al autorităţilor îndrituite cu ducerea la îndeplinire a măsurilor instituite prin aceste acte normative.

Mai mult, indisponibilizarea nu conferă acestor bunuri caracter de inalienabilitate şi insesizabilitate, aşa cum reţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 2 din 19 februarie 2018, ceea ce conduce la concluzia că existenţa acestei măsuri nu împietează asupra valorificării drepturilor creditorilor din procedura insolvenţei, cu atât mai mult cu cât măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal nu conferă beneficiarului acestora calitatea de creditor preferenţial în raport cu creditorii din cadrul procedurii insolvenţei.

„Altfel spus, în situaţia sechestrului penal ne aflăm în prezenţa unei creanţe eventuale, incerte, care îşi are izvorul în fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu şi care angajează răspunderea civilă delictuală a învinuitului/suspectului sau inculpatului”. În măsura în care procesul penal s-ar finaliza cu o soluţie de condamnare, creanţa eventuală a statului s-ar transforma în creanţă certă, lichidă şi exigibilă, care ar avea caracterul unei creanţe bugetare şi care s-ar putea pune în executare cu respectarea normelor din Codul de procedură fiscală.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2020, statuând cu privire la posibilitatea înstrăinării bunurilor asupra cărora au fost instituie măsuri asigurătorii în cadrul unui proces penal de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în cadrul procedurii insolvenţei.

De altfel, însuşi legiuitorul din materie penală a prevăzut posibilitatea ca măsura penală a confiscării să îşi producă efecte chiar în cazul înstrăinării bunurilor supuse unei asemenea măsuri, potrivit art. 112 alin. (3) din Codul penal, în cazul în care bunurile ce urmează a fi supuse confiscării nu se mai regăsesc în posesia sau patrimoniul infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, confiscându-se echivalentul în bani al acestora.

Prin soluţia pronunţată, instanţa supremă a statuat că „în interpretarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) şi art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală de la 1968), existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare: a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte bunul sechestrat; b) nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014; c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuţiilor conferite de Legea nr. 85/2014”.

Având în vedere argumentele expuse, precum şi faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, interpretarea dată dispoziţiilor art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti, inclusiv pentru judecătorul-sindic din cadrul tribunalului sau, după caz, al tribunalului specializat competent cu soluţionarea procedurii insolvenţei, Curtea Constituţională constată că dispoziţiile criticate, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2020, sunt în acord cu prevederile art. 16 alin. (2), ale art. 44, precum şi ale art. 53 din Constituţie.

Astfel, Curtea decide:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate vizând dispoziţiile art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

Anda Laura Duțescu

Evenimente programate