Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

Aspecte ale practicii judiciare în materia cererilor de valoare redusă privind contractele de prestări servicii de telefonie mobilă
29.09.2020 | Ioana-Anamaria FILOTE-IOVU

JURIDICE - In Law We Trust
Ioana-Anamaria Filote-Iovu

Ioana-Anamaria Filote-Iovu

În practica judiciară se constată o uşoară creștere a cauzelor având ca obiect recuperarea debitelor restante din cadrul contractelor de prestări servicii, în special a celor de telefonie mobilă.

Aceste creanțe, aidoma multor credite neperformante încheiate de bănci, după rezilierea contractelor, sunt cesionate către firmele de recuperări, care, nereușind pe cale amiabilă să obțină plata voluntară a debitelor, declanșează procedurile judiciare.

”Procedura cu privire la cererile de valoare redusă” reglementată de art. 1026-1033 din Titlul X al Cărţii a VI-a din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Cod de procedură civilă, este utilizată frecvent pentru a se solicita obligarea clienților la plata sumelor prevăzute în contractele cesionate.

Această procedură, aplicabilă cererilor a căror valoare nu depăşeşte suma de 10.000 lei, a avut drept model legislativ prevederile Regulamentului nr. 861/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului privind stabilirea unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă[1], edictat în scopul simplificării, accelerării soluţionării litigiilor transfrontaliere privind creanţe a căror valoare nu depăşeşte 2.000 euro, precum şi pentru reducerea costului demersului judiciar.

Cu toate acestea, practica judiciară s-a confruntat cu o serie de dificultăţi soldate cu interpretări divergente sub aspectul timbrajului cererilor, al citării părților, al supraviețuirii penalităților de întârziere ulterior rezilierii contractului, al posibilității cumulului acestor penalități cu dobânda legală, precum și al constatării caracterului abuziv al clauzei privind penalitățile de întârziere, cristalizându-se însă o practică în privinţa caracterului abuziv al clauzei privind despăgibirile/taxa de reziliere unilaterală a contractului de către profesionist pentru încetarea prematură a contractului.

Referitor la timbrarea cererilor, potrivit art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, “cererile de valoare redusă, soluționate potrivit procedurii speciale prevăzute de Titlul X al Cărții a VI-a din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Cod de procedură civilă, se taxează cu 50 lei, dacă valoarea cererii nu depășește 2.000 lei, și cu 200 lei, pentru cererile a căror valoare depășește 2.000 lei.”

Într-o primă orientare[2], în interpretarea acestui text legal, s-a apreciat că există obligația de a timbra exclusiv capătul principal de cerere, din moment ce reclamantului nu i se pretinde, la momentul completării formularului aprobat prin Ordinul M.J. nr. 359/C/29.01.2013, să evalueze și capătul accesoriu de cerere și, pe cale de consecință, să timbreze în raport de o atare valoare.

În a doua orientare, susținută inclusiv de Institutul Național al Magistraturii în Minuta întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel (Timișoara, 5-6 martie 2020)[3], cererea de valoare redusă (procedură specială), atunci când obiectul său privește un debit principal și un debit accesoriu, se timbrează prin aplicarea art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 raportat la fiecare capăt de cerere în parte (principal și accesoriu), cu respectarea art. 34 alin. (1) din același act normativ.

Cu privire la citarea părților, pentru ipoteza în care acestea nu solicită dezbateri orale, conform art. 1.030 alin. 2 Cod de procedură civilă[4], instanţa poate dispune înfăţişarea lor, dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar.

Există opinii conturate în jurisprudenţă în care se dispune întotdeauna citarea părților[5] fără a se distinge de la caz la caz, ori, din contră, opinii[6] potrivit cărora citarea părților nu este considerată ca fiind oportună, motivat de faptul că părțile își fac cunoscute reciproc pozițiile procesuale, prin parcurgerea procedurii reglementate de dispozițiile art. 1029[7] și art. 1030[8] Cod procedură civilă, instanţa încunoştiintându-le şi oferindu-le posibilitatea exprimării poziţiei procesuale cu privire la aspectele ce ar putea fi invocate din oficiu, până la termenul de judecată fixat în cauză, respectându-se astfel principiul contradictorialităţii.

Există însă și două opinii nuanțate sub aspectul citării păților, pentru ipoteza în care, instanța, din oficiu constată ca fiind abuzive anumite prevederi contractuale, respectiv cele ce reglementează penalitățile de întârziere și despăgubirile percepute pentru încetarea prematură a contractului de prestări servicii de telefonie mobilă.

Astfel, în jurisprudenţa naţională, se constată existența a trei optici divergente cu privire la problematica supraviețuirii acestor penalități de întârziere ulterior rezilierii unilaterale a contractului de către profesionist, precum și a posibilității cumulului acestora cu dobânda legală.

Într-o primă orientare[9], s-a apreciat că este posibilă acordarea penalităţilor de întârziere prevăzute în contractul de prestări servicii (telefonie mobilă) după rezilierea contractului şi apoi cesionarea obligaţiei de plată a sumelor prevăzute în contract și că nu se poate realiza cumulul penalităţilor de întârziere contractuale cu dobânda legală.

Într-o altă opinie[10], s-a considerat că penalitățile de întârziere sunt prevăzute cu scopul principal de a asigura îndeplinirea obligației de plată fiind, în consecință, datorate pentru perioada în care contractul este în vigoare, deci până la momentul rezilierii. Ulterior acestui moment, debitorul ar datora dobânda legală.

Într-o altă opinie, s-a apreciat existența posibilității cumulării penalităților de întârziere cu dobânda legală.

Prin Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curților de Apel, 27-28 iunie 2019, Ploiești[11], a fost însușită opinia Institutului Național al Magistraturii, care este în sensul că ”este posibilă acordarea penalităţilor de întârziere prevăzute în contractul de prestări servicii (telefonie mobilă) după rezilierea contractului şi apoi cesionarea obligaţiei de plată a sumelor prevăzute în contract și nu se poate realiza cumulul penalităţilor de întârziere contractuale cu dobânda legală, atâta timp cât clauza privind penalitățile supraviețuiește desființării contractului până la momentul plății; de asemenea, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile legale, există posibilitatea aprecierii penalităţilor de întârziere ca fiind excesive şi având caracter abuziv din acest motiv.”

Argumentele care au condus la acestă concluzie sunt detaliate atât în cadrul Minutei sus-menționate, cât și în cadrul unui articol intitulat ”Minută de practică neunitară. Este posibilă acordarea penalităţilor de întârziere prevăzute în contractul de telefonie mobilă după rezilierea contractului şi apoi cesionarea obligaţiei de plată?”[12]

Se constată astfel o cristalizare a practicii în sensul propus de Institutul Național al Magistraturii și cu privire la posibilitatea aprecierii penalităţilor de întârziere ca fiind excesive şi având caracter abuziv din acest motiv, chiar dacă au fost exprimate și opinii contrare[13].

Văzându-se și Minuta de Practică Judiciară Neunitară în Materie Comercială la nivelul Tribunalului Suceava din luna februarie 2020, s-au reţinut, prin Sentinţa civilă nr. 715 din data de 6 mai 2020 pronunţată în dosarul nr. 196/285/2020 al Judecătoriei Rădăuţi, precum şi alte hotărâri judecătoreşti[14], următoarele:”cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere calculate până la data cesiunii de creanță, instanţa constată caracterul abuziv al acestei clauze din contract având ca obiect furnizarea de servicii de telefonie încheiate între operatori/furnizori şi consumatori care prevăd penalităti de 0,5% pe zi de întârziere, în lumina jurisprudenţei CJUE respectiv Cauzele conexate C-96/16 şi C-94/17 (Banco Santander SA împotriva Mahamadou Demba, Mercedes Godoy Bonet – C-96/16 şi Rafael Ramon Escobedo Cortes împotriva Banco de Sabadell SA – C-94/17.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/20000: (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor.”

Potrivit art. 1 lit. i) din Anexa la Legea 193/2000: ”(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care f) obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.”

Art. 1530 Cod Civil statuează: ”Creditorul are dreptul la daune-interese pentru apărarea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat care este consecința directă necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.”

Art. 1535 Cod Civil statuează: ”În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plății, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.”

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 13/2011: ”Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât pentru întârzierea la plata unei obligații bănești.”

Astfel, argumentele ce stau la baza acestei soluții de constare a caracterului abuziv al penalităților de întârziere solicitate în prezenta cauză sunt următoarele:

Clauza prin care profesionistul a impus consumatorului plata unei sume de bani cu titlu de sancţiune pentru neexecutarea la termen a obligaţiilor contractuale, precum este cea în discuţie este una abuzivă în condiţiile în care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.

Pentru definirea exactă a noţiunii de vădită disproporţie, se vor lua în considerare o serie de repere legislative. Astfel, potrivit dispoziţtilor O.G. nr. 13/2011 privind dobândă legală remuneratorie penalizatoare, sunt stabilite pragurile considerate rezonabile chiar de către legiuitor.

Având în vedere calitatea de profesionist a uneia dintre părţi care încheie contractul în exercitarea activităţii de întreprindere care îi formează obiectul de activitate, va fi luat în considerare nivelul dobânzii penalizatoare prevăzute de art. 3 alin. 2 din O.G. nr. 13/2011, potrivit căruia nivelul dobânzii penalizatoare se calculează la nivelul ratei dobânzii de referinţă la care se adaugă patru puncte procentuale. Conform Hotărării Consiliului de administraţie BNR, rata dobânzii de referinţă este din 2011, egală cu rata de politică monetară, iar nivelul cel mai recent al acesteia pentru 2018 (aplicabil şi în prezent) este de 2,5 puncte procentuale pe an, ceea ce conduce la o dobândă penalizatoare de 6,5% puncte procentuale pe an.

Prin decizia emisă în Cauzele conexate C-96/16 şi C-94/17 (Banco Santander SA împotriva MahamadouDemba, Mercedes GodoyBonet – C-96/16 şi Rafael Ramon Escobedo Cortes împotriva Banco de Sabadell SA – C-94/17), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene — Camera a Cincea a stabilit că: „Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei jurisprudenţe naţionale, precum cea a Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) în discuţie în litigiul principal, potrivit căreia o clauză nenegociată a unui contract de împrumut încheiat cu un consumator care stabileşte rata dobânzilor moratorii aplicabile este abuzivă, pentru motivul că impune consumatorului care întârzie la plată să achite o sumă disproporţionat de mare drept compensaţie, din moment ce această rată depăşeşte cu mai mult de două puncte procentuale rata dobânzilor obişnuite prevăzută în acest contract”.

Adaptând aceste repere referitoare la cuantumul dobânzii penalizatoare la clauza în discuţie, se reţine că disproporţia vădită rezultă din aceea că 0,5% pe zi de întârziere, astfel cum penalităţile de întârziere au fost cuantificate în contractul încheiat între părți reprezintă, în fapt, 182,5% puncte procentuale pe an, cu mult peste limita luată în considerare de CJUE, dar şi peste limita dobânzilor legale penalizatoare stipulate de art. 3 alin. 2 din O.G. nr. 13/2011, respectiv de 6,5% puncte procentuale pe an.

Astfel, se apreciază că în cazul depăşirii cuantumului dobânzilor penalizatoare contractuale cu mai mult de două puncte procentuale faţă de rata dobânzilor obişnuite, respectiv a ratei dobânzile penalizatoare legale a căror limită a fost instituită prin art. 3 alin. 2 din O.G. nr. 13/2011, se poate aprecia faptul că a fost obligat, consumatorul, la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, comparativ cu pagubele suferite de către profesionist, în accepţiunea art. 1 lit. i) din Anexa la Legea 193/2000.”

Cu privire la despăgubirile/taxa de reziliere unilaterală a contractului de către profesionist pentru încetarea prematură a contractului, se constată o practică unificată în sensul aprecierii sale ca fiind abuzivă[15], reținându-se următoarele argumente: ”Potrivit articolelor din Termenii și condițiile generale pentru utilizarea abonamentelor (…) anexă la Contract, în situația rezilierii contractului la inițiativa (…) pentru neîndeplinirea de către client a obligațiilor contractuale, înainte de expirarea perioadei minime contractuale, acesta din urmă va datora operatorului despăgubiri egale cu valoarea abonamentului înmulțită cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minime contractuale.

Faţă de dispozițiile art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 1 lit. i și j din Anexa la Lege, instanța constată abuzivă prevederea contractuală mai sus menționată, căci suma pretinsă consumatorului cu titlu de taxă de reziliere (…) este disproporționat de mare comparativ cu paguba suferită de profesionist, iar prin impunerea acestei taxe a fost anulat dreptul consumatorului de a denunța sau de a rezilia unilateral contractul.

Dispozitivul hotărârii CJUE în cauza C-472/11, Banif Plus Bank Zrt, este în sensul următor: „Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că instanța națională care a constatat din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale nu are obligația, pentru a putea stabili consecințele acestei constatări, să aștepte ca consumatorul, informat cu privire la drepturile sale, să prezinte o declarație prin care să solicite anularea clauzei menționate. Cu toate acestea, principiul contradictorialității impune, în regulă generală, instanței naționale care a constatat din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale să informeze părțile în litigiu cu privire la acest aspect și să le dea posibilitatea să îl discute în contradictoriu, potrivit modalităților prevăzute în această privință de normele naționale de procedură.”

Astfel, instanța reţine că se impune constatarea caracterul abuziv al clauzei privind taxa de reziliere prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi respingerea pretenţiilor creditoarei privind taxa de reziliere având în vedere următoarele considerente.

Din cuprinsul art. 4 din Legea nr. 193/2000, rezultă că, pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

– clauza să nu fie negociată direct cu respectivul consumator;

– clauza să nu fie asociată nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, sau, în caz afirmativ, să nu fie exprimată într-un limbaj uşor inteligibil;

– să creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, potrivit lit. r din anexa la lege, este considerată abuzivă clauza care permite profesionistului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist.

Clauza (…) din Termenii şi Condiţiile Generale aferente contractului încheiat, se circumscrie întocmai tipului de clauză considerată abuzivă la litera r) din anexa la Legea nr. 193/2000, (…).

Cu titlu de exemplu, pentru a reliefa incidenţa în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, generat de clauza în discuţie, instanța arată că (…) articolul permite rezilierea contractului la iniţiativa profesionistului (fără punere în întârziere, fără preaviz, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, fără vreo altă formalitate) – inclusiv în prima lună din perioada minimă contractuală – în cazul rezilierii de către acesta a altor contracte încheiate cu consumatorul, urmând ca acesta din urmă să achite o taxă de reziliere considerabilă, dacă profesionistul nu respectă parametrii de calitate conveniţi – inclusiv în prima lună din perioada minimă contractuală –, clientul poate rezilia contractul printr-o notificare scrisă fără a fi, însă, îndreptăţit la vreo compensaţie echivalentă.

Profesionistul ce a dobândit o creanţă de la un alt profesionist (parte în contract), nu a probat că această clauză a fost negociată, deşi avea sarcina probei în acest sens (în condiţiile în care probele administrate relevă caracterul nenegociat, în principal prin prisma includerii clauzei în TCG în legătură cu care în contractul semnat de către consumator apare doar menţiunea primirii de către acesta a unui exemplar) şi nu a prezentat niciun argument în sensul inexistenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (în detrimentul consumatorului) ori în sensul caracterului nejustificat al asimilării clauzei cu aceea considerată abuzivă în anexa Legii nr. 193/2000.

Cum instanţa care constată caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract între un profesionist şi un consumator are obligaţia de a se asigura că respectiva clauză nu creează obligaţii pentru consumator se impune respingerea pretenţiilor reclamantei de obligare a pârâtei la contravaloarea taxei de reziliere.

Astfel, intanța reţine că înscrisurile Termeni şi Condiţii Generale depuse de către reclamantă în probaţiune nu au fost însuşite de către pârâtă prin semnătură. Prin urmare, reclamanta nu a făcut dovada faptului că pârâta şi-a dat consimţământul cu privire la cuantumul despăgubirii solicitate şi obligaţia de a o achita. Nu se poate considera că, prin semnarea contractului şi a clauzelor contractuale de bază, pârâta a acceptat automat Termenii şi Condiţiile Generale, întrucât în lipsa unui exemplar semnat de către consumator nu se poate stabili dacă aceste clauze coincid cu cele negociate de părţi la momentul încheierii contractului. În aceste condiţii, nu se poate angaja răspunderea civilă contractuală pentru suma solicitată de titlu de despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului. În plus, chiar și în situația în care s-ar aprecia în sens contrar, instanța reține că nu a fost făcută de reclamantă dovada rezilierii contractului încheiat cu pârâta, din culpa acesteia, la dosarul cauzei neregăsindu-se dovada transmiterii notificării prealabile de reziliere, deși îi revenea această obligație (…).

Astfel, prevederile (…) din TCG stabilesc în sarcina reclamantei obligația de a-i transmite consumatorului o notificarea scrisă de reziliere în cazul neachitării la scadenţă a facturilor restante. Clauza contractuală menționată reprezintă un pact comisoriu în sensul prevederilor art.1553 Cod civil, prin care părțile au prevăzut în mod expres cazurile de reziliere a contractului. Chiar dacă părțile au stipulat că acest pact comisoriu operează fără punere în întârziere, fără preaviz, fără intervenţia instanţei judecătoreşti şi fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi, acest aspect echivalează doar cu faptul că simpla neexecutare a obligației valorează punerea în întârziere a debitoarei, în concordanță cu prevederile art.1523 alin.1 Cod civil, însă pentru ca acesta să opereze este necesar ca manifestarea voinței creditorului să îmbrace o anumită formă, respectiv o declarație de invocare a pactului comisoriu, ce urmează a fi comunicată debitoarei conform art. 1326 Cod civil.

Instanța apreciază că simpla îndeplinire a condițiilor pactului comisoriu, inclusiv în forma cea mai energică stipulată în teza a II-a a alin. 2 al art. 1553 Cod civil nu va conduce la desființarea automată a contractului, fiind subordonată emiterii de către reclamantă a declarației de invocare a pactului comisoriu potrivit regulii libertății formelor actului juridic unilateral și cu necesitatea comunicării pârâtei, astfel prevăzute în art. 1326 Cod civil.

Chiar dacă pârâta a fost notificată, prin emiterea ultimelor facturi fiscale cu privire la data rezilierii contractului (data închiderii abonamentului ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de plata a debitului restant în termenul expres prevăzut în contract), instanța reţine că acest fapt nu este de natură să suplinească lipsa declarației unilaterale de reziliere.

În aceste condiții, neexistând la dosar o notificare scrisă de reziliere care să probeze că ar fi operat o reziliere, în temeiul unui pact comisoriu, înainte de expirarea perioadei contractuale, instanța va aprecia cererea formulată de către reclamantă vizând obligarea pârâtei la plata (…) taxei de reziliere ca nefondată.”

Alte argumente care au stat la baza pronunțării unei soluții similare[16] au fost următoarele: Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata taxei de reziliere în valoare de 359,76 lei, instanţa reţine următoarele:

Stipularea în condiţiile generale ale contractului a unei clauze prin care clientul este obligat la plata unei taxe de reziliere constând în contravaloarea abonamentului contractat înmulţit cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minime contractuale în situaţia în care contractul încetează înainte de perioada minimă contractuală contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată.

Potrivit art. 4 din această lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Potrivit literei i) din anexă, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanţa o apreciază îndeplinită în cauză.

Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare (art. 2 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană) precum şi de a transpune corect directivele în dreptul intern, precum şi de a le interpreta în concordanţă cu deciziile Curţii de Justiţiei ale Comunităţilor Europene (art. 249 alin.3 din Tratatul Comunităţii Europene), numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).

Curtea a statuat că „În ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora.

Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte faţă de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocaţiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abţină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înşişi în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neştiinţă, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecţie eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaşte posibilitatea instanţei naţionale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 şi 26).

În ce priveşte condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de servicii de telefonie pe o piaţă dominată de câţiva operatori ce practică în esenţă condiţii generale similare, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză. 

Legea sancţionează situațiile în care consumatorul care doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în bloc condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opţiune nu poate fi considerată mulţumitoare şi nici concordantă cu principiul libertăţii de voinţă a părţilor, întrucât legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte să-l pună pe consumator în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

De aceea, declaraţia pârâtului (…) în sensul că a luat la cunoştinţă de condiţiile generale ale prestatorului nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.

Revenind la opiniile nuanțate cu privire la citarea părților pentru ipoteza în care instanța intenționează să invoce din oficiu nulitatea clauzelor contractuale ce reglementează penalitățile de întârziere și despăgubirile percepute pentru încetarea prematură a contractului de prestări servicii de telefonie mobilă, acestea vor fi expuse în continuare.

Astfel, într-o primă orientare se apreciază că, pentru ca principiul contradictorialității (garanție a unui proces echitabil) să fie respectat nu este necesar ca partea să-şi fi exprimat opinia, ci este suficient să i se fi conferit această posibilitate. Acesta nu presupune obligativitatea discutării contradictorii a oricărei chestiune de fapt şi de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu, ci obligativitatea asigurării cadrului discutării în contradictoriu. Ca atare, principiul contradictorialității este respectat chiar dacă nicio parte nu se prezintă, însă au fost legal citate, instanța putând dispune măsuri în dosar, în măsura în care cel puțin una dintre părți a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Într-o altă orientare[17], se apreciază că este esențial a se respecta principiul contradictorialității, însă acesta nu presupune obligativitatea citării părților pentru termenul de judecată, mai ales că ”reclamanta – prin cererea introductivă – a solicitat judecarea cauzei în lipsă, iar părțile, deși nu au fost citate pentru primul termen de judecată, acestora li s-a pus în vedere să-și exprime punctul de vedere cu privire la posibilitatea invocării de către instanță a caracterului abuziv al clauzei privind penalitățile de întârziere de 0,5% pe zi de întârziere, precum și cu privire la posibilitatea invocării de către instanță a caracterului abuziv al clauzei privind despăgubirile pentru încetarea prematură a contractului, astfel că se apreciază că reținerea caracterului abuziv al acestor şi eficientizarea consecințelor acestor constatări s-a făcut cu respectarea principiului contradictorialității.”

Față de cele expuse anterior, se constată că, deși ”Procedura cu privire la cererile de valoare redusă”, a fost reglementată în scopul simplificării şi accelerării soluționării litigiilor privind creanţe a căror valoare nu depăşeşte 10.000 lei, precum și al reducerii costurilor acestora, în materia Contractelor de prestări servicii de telefonie mobilă, practica judiciară s-a confruntat cu interpretări divergente sub aspectul timbrajului cererilor, al citării părților, al supraviețuirii penalităților de întârziere ulterior rezilierii contractului, al posibilității cumulului acestor penalități cu dobânda legală, precum și al constatării caracterului abuziv al clauzei privind penalitățile de întârziere.


[1] Disponibil aici.
[2] Sentința civilă nr. 1634 din data de 24.09.2020 pronunţată în dosarul nr. 1083/285/2020 al Judecătoriei Rădăuţi.
[3] Disponibil aici.
[4] Art. 1.030  alin. 2 Cod de procedură civilă:”(2) Instanţa poate dispune înfăţişarea părţilor, dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar sau la solicitarea uneia dintre părţi. Instanţa poate să refuze o astfel de solicitare în cazul în care consideră că, ţinând cont de împrejurările cauzei, nu sunt necesare dezbateri orale. Refuzul se motivează în scris şi nu poate fi atacat separat.”
[5] Sentinţa civilă nr. 1464 din data de 2 septembrie 2020 pronunţată în dosarul nr. 449/285/2020 al Judecătoriei Rădăuţi, Sentinţa civilă nr. 1501 din data de 8 septembrie 2020 pronunţată în dosarul nr. 2738/285/2020 al Judecătoriei Rădăuţi.
[6]  Sentința civilă nr. 1227 din data de 27 iulie 2020 pronunțată în dosarul nr. 2815/285/2020 al Judecătoriei Rădăuți.
[7] Art. 1.029 Cod de procedură civilă:”(1) Reclamantul declanşează procedura cu privire la cererile cu valoare redusă prin completarea formularului de cerere şi depunerea sau trimiterea acestuia la instanţa competentă, prin poştă sau prin orice alte mijloace care asigură transmiterea formularului şi confirmarea primirii acestuia.
(2) Formularul de cerere se aprobă prin ordin al ministrului justiţiei şi conţine rubrici care permit identificarea părţilor, valoarea pretenţiei, indicarea probelor şi alte elemente necesare soluţionării cauzei.
(3) Odată cu formularul de cerere se depun ori se trimit şi copii de pe înscrisurile de care reclamantul înţelege să se folosească.
(4) În cazul în care informaţiile furnizate de reclamant nu sunt suficient de clare sau sunt inadecvate ori formularul de cerere nu a fost completat corect, instanţa îi va acorda reclamantului posibilitatea să completeze sau să rectifice formularul ori să furnizeze informaţii sau înscrisuri suplimentare. Instanţa va folosi în acest scop un formular-tip, care va fi aprobat prin ordin al ministrului justiţiei. (5) În cazul în care reclamantul nu completează sau nu rectifică formularul de cerere în termenul stabilit de instanţă, cererea se va anula.”
[8] Art. 1.030 Cod de procedură civilă:”Desfăşurarea procedurii
(1) Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este scrisă şi se desfăşoară în întregul ei în camera de consiliu.
(2) Instanţa poate dispune înfăţişarea părţilor, dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar sau la solicitarea uneia dintre părţi. Instanţa poate să refuze o astfel de solicitare în cazul în care consideră că, ţinând cont de împrejurările cauzei, nu sunt necesare dezbateri orale. Refuzul se motivează în scris şi nu poate fi atacat separat.
(3) După primirea formularului de cerere completat corect, instanţa va trimite de îndată pârâtului formularul de răspuns, însoţit de o copie a formularului de cerere şi de copii de pe înscrisurile depuse de reclamant.
(4) În termen de 30 de zile de la comunicarea actelor prevăzute la alin. (3), pârâtul va depune sau trimite formularul de răspuns completat corespunzător, precum şi copii de pe înscrisurile de care înţelege să se folosească. Pârâtul poate să răspundă prin orice alt mijloc adecvat, fără utilizarea formularului de răspuns.
(5) Instanţa va comunica de îndată reclamantului copii de pe răspunsul pârâtului, cererea reconvenţională, dacă este cazul, precum şi de pe înscrisurile depuse de pârât.
(6) Dacă pârâtul a formulat cerere reconvenţională, reclamantul, în termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia, va depune sau va trimite formularul de răspuns completat corespunzător ori va răspunde prin orice alt mijloc.
(7) Cererea reconvenţională care nu poate fi soluţionată în cadrul prezentei proceduri întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la art. 1.026 va fi disjunsă şi judecată potrivit dreptului comun.
(8) Instanţa poate solicita părţilor să furnizeze mai multe informaţii în termenul pe care îl va stabili în acest scop, care nu poate depăşi 30 de zile de la primirea răspunsului pârâtului sau, după caz, al reclamantului.
(9) Instanţa poate încuviinţa şi alte probe în afara înscrisurilor depuse de părţi. Nu vor fi însă încuviinţate acele probe a căror administrare necesită cheltuieli disproporţionate faţă de valoarea cererii de chemare în judecată sau a cererii reconvenţionale.
(10) În cazul în care instanţa a fixat un termen pentru înfăţişarea părţilor, acestea trebuie citate.
(11) Ori de câte ori instanţa stabileşte un termen în vederea îndeplinirii unui act de procedură, va înştiinţa partea interesată de consecinţele nerespectării acestuia.”
[9] Sentința civilă nr. 942 din data de 26.04.2016 pronunțată în dosarul nr. 442/270/2016 al Judecătoriei Onești, Decizia civilă nr. 103 din data de 4 februarie 2020 pronunţată în dosarul nr. 842/285/2019 al Tribunalului Suceava.
[10] Sentința civilă nr.1816 din data de 14.10.2019 pronunţată în dosarul nr. 1826/285/2019 al Judecătoriei Rădăuţi.
[11] Disponibil aici.
[12] Disponibil aici.
[13] Sentinţa civilă nr. 158 din data de 07.02.2018 pronunțată de Judecătoria Chișineu Criș.
[14] Decizia civilă nr. 221 din data de 11 martie pronunţată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. 4254/2227/2018 al Tribunalului Suceava, Decizia civilă nr. 265 din data de 29 aprilie 2020 pronunţată în dosarul nr. 7010/285/2018 al Tribunalului Suceava.
[15] Sentința civilă nr. 122 din data de 28 iulie 2020 pronunțată în dosarul nr. 2817/285/2020 al Judecătoriei Rădăuți.
[16] Sentința civilă nr. 942 pronunțată la data de 26.04.2016 în dosarul nr. 442/270/2016 al Judecătoriei Onești.
[17] Sentința civilă nr. 1228 din data de 27 iulie 2020 pronunțată în dosarul nr. 2817/285/2020 al Judecătoriei Rădăuți.


Judecător Ioana-Anamaria Filote-Iovu

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.