Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
 1 comentariu

Cât de vechi sunt noile Coduri? (II) Interesul superior… al cui?
01.10.2020 | Cătălin LUNGĂNAȘU

JURIDICE - In Law We Trust
Cătălin Lungănașu

Cătălin Lungănașu

« Cât de vechi sunt noile Coduri? (I) Anomaliile divorțului

Desigur că întrebarea este (aparent) retorică fiindcă știm cu toții răspunsul oficial. Art. 263 alin. 1 C. civ. stabilește la nivel de principiu că „orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului”. Codul civil menționează de 25 de ori această sintagmă (de la art. 262 și până la art. 512), în timp ce conținutul acestei noțiuni este definit în art. 2 din Legea nr. 272/2004. Pornind de la împrejurarea că absolut toate persoanele (fizice sau juridice) implicate în luarea deciziilor cu privire la minori trebuie să respecte acest interes superior al copilului – deci inclusiv părinții minorului – în cele ce urmează încerc să sintetizez anumite neajunsuri observate din practica judiciară.

Precum un disclaimer, vreau să menționez de la bun început că această opinie nu se dorește a fi vreun reproș la adresa cuiva (începând cu părinții și finalizând cu instanțele), ci, mai degrabă, cred că este o nemulțumire a eșecului principiului enunțat mai sus. Și veți observa aceasta din rândurile ce urmează:

Ideea acestui articol exista de mult timp, însă impulsul mi-a fost dat de o întâmplare recentă: colega de birou asculta un minor ce nu părea să aibă mai mult de 15 ani. Copilul părea foarte relaxat, deschis și comunicativ. Am zis să-mi văd de dosarele mele și să ignor procedura de ascultare pentru a nu stresa în vreun fel minorul. Apoi, fără să vreau, aud copilul spunând că este a 18-a oară când era ascultat de instanță (însă prima dată de către colega mea, n.b.), colega explicându-i că aceasta este procedura și că se bucură că a venit totuși să fie ascultat. Pleacă copilul, îmi întreb colega, poate n-am auzit eu bine. Ba da, auzisem corect, chiar așa era. În afara de mine, toți colegii titulari ai completurilor specializate în dreptul familiei au ascultat acel copil cel puțin o dată în diverse dosare, inclusiv colegi care nu mai sunt acum în instanță. Minorul era atât de obișnuit cu procedura și cu toate celelalte – consiliere psihologică, executare silită, contestații la executare etc. – încât nu mai avea nicio reacție. De aici toată atitudinea relaxată a copilului văzută la început.

Mă gândesc cum poate fi ascultat un minor de 18 ori în decurs de cinci ani (presupunând că anterior vârstei de 10 ani nu s-ar fi recurs la această procedură, nefiind obligatorie)? Adevărul cam acesta este și îl știm, din nou, cu toții: în procedurile privitoare la minori, dacă aceștia au împlinit vârsta de 10 ani, este obligatorie ascultarea lor. Altfel spus, inclusiv pentru majorarea unei pensii de întreținere trebuie ascultat copilul. Deși, în abstract, pare cât se poate de firesc să fie așa, în realitate ajungem să ascultăm copilul (1) la desfacerea căsătoriei, (2) la ordonanța președințială formulată în temeiul art. 920 C. proc. civ. până la soluționarea divorțului (3) la contestația la executare (4) la procedura prevăzută de art. 913 C. proc. civ. în caz de refuz al minorului (5) la cererile de modificare a măsurilor privind minorii conform art. 403 C. civ. sau (6) la cererile de modificare a pensiei de întreținere. Toate acestea în condiții aproximativ normale, adică fără incidente violente sau alte asemenea care să pună în discuție ordine de protecție și/sau măsuri de protejare a minorilor. Desigur că nu contest procedura de ascultare a minorilor și nici nu o critic, ba dimpotrivă, uneori copiii oferă detalii neașteptate în soluționarea unei cauze. Cu toate acestea, finalitatea ajunge să fie alta.

Pentru că subiectul este atât de delicat – și nici nu văd cum ar putea fi altfel câtă vreme vorbim despre cel mai de preț „lucru” ce poate exista pentru vreo persoană, copilul său – chiar și mie îmi este nefiresc de dificil a-mi exprima ideile. Pe lângă importanța pe care o au și trebuie să o aibă copiii în viața noastră, mai este un aspect ce atrage întreaga dificultate: copiii vin pe lume fără instrucțiuni de folosință. Mulți părinți, implicit sau explicit, se întreabă, cel puțin odată, dacă procedează bine sau nu tocmai pentru că nu există un anumit îndrumar exact, o anumită procedură clară, general valabilă. Într-adevăr, putem găsi o mulțime de recomandări, cursuri, opinii, studii etc. referitoare la creșterea copiilor, însă toate eșuează prin lipsa lor de generalitate. Spre exemplu, ce se considera benefic copilului acum o generație poate fi total contraindicat în cazul copiilor din generația actuală. Iar asta poate ține inclusiv de evoluția societății de la o gerenație la alta. Eu provin din generația „cu cheia la gât” (deși niciodată nu am fost efectiv lăsat așa, singur, cu cheia la mine doar pentru că părinții au făcut eforturi ce acum îmi par supraomenești ca să împiedice așa ceva).

Ei bine, imaginați-vă în prezent copii de 6-8 ani lăsați cu orele singuri acasă sau afară, cu cheia „la gât”. Dacă era o normalitate cu o generație în urmă, acum am avea rețineri, am căuta soluții, explicații și, cu siguranță, nu am accepta cu atâta ușurință precum în trecut. La fel cred că este în cazul tuturor aspectelor privitoare la copii. Înainte eram învățați să fim rezistenți și luptători, acum poate învățăm copiii să fie înțelegători și sensibili. Nu avem cum să stabilim un plan general valabil pentru că nici copiii, nici părinții nu mai sunt aceiași de la o generație la alta, astfel că nici metodele, nici obiectivele, nici condițiile nu mai sunt aceleași, drept urmare, nici procedura. Ca atare, în viața privată, am impresia că, oricât de pricepuți ne-am crede în privința copiilor, de fiecare dată este un fel de experiment pe care vrem din tot sufletul să nu-l greșim. Iar rezultatul oricum îl vedem prea târziu pentru a mai interveni, adică atunci când copilul e deja adult.

Desigur că, în cele de mai sus, am expus opiniile mele (de adult ce a fost cândva copil, dar ce nu are copii la rândul său) care pot fi foarte îndepărtate de realitate. Sau nu. Dar nici măcar nu contează dacă am sau nu dreptate, ci altceva este esențial aici: atunci când vorbim despre copii nimeni nu cred că are adevărul absolut. Fiecare copil este unic și, în același timp, într-o oarecare măsură, este oglinda familiei și a mediului din care provine. Iar de aici începe partea interesantă: dacă noi ca oameni nu ne cunoaștem sau nu ne acceptăm îndeajuns, cum putem face asta cu privire la reflexia noastră? Dacă în copilul din fața mea văd tocmai ceea ce nu îmi place la mine? Dacă copilul mă minte, dar eu sunt cel de la care a învățat să mintă? Dacă copilul vorbește urât, dar pe mine m-a auzit înjurându-mi soția? Oare pot să recunosc asta? Sau să-mi asum responsabilitatea asta?

Deși textele de lege de mai sus fac referire la orice persoană – adică inclusiv părinții – în realitate, atâta vreme cât nu apar probleme în cadrul familiei, nimeni nu intervine asupra modului de creșetere a copilului și, evident, nu se verifică respectarea interesului superior al minorului. Tocmai de aceea spuneam mai sus, nimeni nu poate pretinde că știe la nivelul absolut varianta ideală de a crește și a educa un copil. Ceea ce pentru un părinte sau anumiți părinți poate părea benefic pentru copil devine total contraindicat pentru alți părinți. Am avut o situație în care un părinte își ducea copilul la o serie de activități – dansuri, înot, sporturi de echipă etc. – iar asta părea ceva benefic până ce a venit celălalt părinte să susțină că, de fapt, copilul este epuizat și nu mai are timp liber deloc. Mai mult, oare copilului respectiv îi plăceau toate acele activități? Oare avea nevoie de mai mult timp liber, în care pur și simplu să își descopere pasiunile sau era indicat să fie implicat în diverse activități care, de principiu, nici ele nu erau dăunătoare? Cine poate spune cum trebuie crescut un copil?

Nici eu nu îmi doresc să deschid acest subiect, ci, cu precădere, să subliniez responsabilitatea pe care părinții o au – în primul rând – și care pare complet uitată atunci când situația se complică, adică tocmai când părinții divorțează. Părinții par să vadă cu precădere problemele copiilor, nu și cauza acestora – căci eu sunt ferm convins că, de principiu, copiii nu sunt adevărata problemă. Recent am ascultat un copil ce m-a intrigat foarte mult prin felul de a fi și nu l-am înțeles până ce nu i-am văzut părinții în sala de ședință. Abia atunci am înțeles că acel copil, așa cum știa el, făcea un fel de damage control în situația extrem de tensionată dintre părinții săi aflați în plin proces de divorț.

Bun, realitatea asta este, uneori (poate prea des) divorțează soți care au și copii. Mă veți întreba atunci care e scopul acestor rânduri, căci nu-i putem opri pe oameni din a divorța, nu-i putem forța să trăiască împreună doar pentru a nu afecta copiii. Doar că nici nu cred că asta ar fi de dorit, căci tare cred că un copil ce crește într-o familie nedespărțită, dar într-o continuă tensiune riscă să fie mai afectat decât un copil cu părinții despărțiți, dar asumați și responsabili. Și, mai mult decât atât, mă veți întreba ce legătură are această situație personală (psihologică) cu dreptul. Ei bine, eu cred că are.

Mai întâi să vorbim despre părinți: nemulțumirea mea principală este aceea că, atunci când relația acestora nu mai funcționează, cum se întâmplă de obicei când lucrurile iau o turnură negativă, ies la suprafață cele mai urâte aspecte. Iar în atare context, eu am un principiu: totul până la copii! Între soți, atunci când văd că nu mai e cale de întoarcere, nu intervin și îi las să se descarce – deși nu cred că e tocmai frumos să arunci cu noroi spre persoana pe care, în trecut, se presupune că ai iubit-o – fiind un fel de psiholog de facto al părților. Rănile emoționale sunt cele mai dureroase pentru că nu se văd și nici nu știi ce alifie să le aplici pentru a se vindeca. În schimb, mă transform complet când în poveste intervin copiii. Cu riscul de a fi criticat (poate chiar pe bună dreptate), am impresia că, în dezamăgirea și frustrarea cauzate de eșecul relației, soții ajung să nu mai judece limpede și, poate involuntar, acceptă că acțiunile lor pot cauza daune colaterale. Iar atunci când aceste daune sunt proprii lor copii pur și simplu atitudinea mea se schimbă. Accept (deși clar că nu suțin) să luptăm pentru un partaj, să ne răzbunăm până la ultima furculiță din setul primit cadou de la bunici în urmă cu 17 ani când ne-am căsătorit, să ne reproșăm lucruri pe care le-am tolerat ani de zile în relație și câte și mai câte, dar efectiv nu pot și refuz să accept sau să înțeleg că un minor poate deveni monedă de schimb sau poliță de plătit. Înțeleg să împart case, nu și copii!

Trecând peste împrejurarea că orice chestiune dintre toate cele de mai sus s-ar putea soluționa amiabil, la notar, dacă ar exista bunăvoință din partea ambelor părți, în momentul în care părțile ajung în fața instanței, mai presus decât divorțul lor și eventualul partaj, ar trebui să aibă grijă în primul și în primul rând de copii. Ce se întâmplă cu copiii în timpul divorțului – care poate dura mult, prea mult – și după aceea? Îmi asum ceea ce spun și practicienii cred că pot confirma. Sunt nenumărate cazurile în care părțile solicită autoritate părintească exclusivă fără a fi nici măcar aproape de vreuna din ipotezele prevăzute de art. 507 C. civ. doar pentru ca părintele celălalt să fie exclus din viața copilului. De ce? Pentru că, presupun eu, n-a fost bun în căsnicie (deci în raport cu părintele ce pretinde autoritatea exclusivă), deci nu e bun nici pentru copil. Sau nici nu mai contează raționamentul până la copil, pur și simplu n-a fost bun în căsnicie. Și aici mă blochez. Ce legătură are divorțul părților cu copilul? Căci, până la urmă, soții sunt cei ce nu au știut să își salveze relația sau chiar ei și-au distrus-o. Mai mult, unde este interesul superior al copilului în toată această poveste? În mod absurd, instanța este chemată să se pronunțe asupra interesului superior al copilului – adică un străin care vede minorul acela preț de 30 de minute – în funcție de concluziile unui raport de anchetă socială mai mult sau mai puțin detaliat, făcut tot pe grabă, în timp ce persoanele care sunt cele mai apropiate de copil, tocmai părinții săi, efectiv uită de copil și de interesul acestuia.

Să nu se înțeleagă, în vreun fel, că judec părinții altfel decât în raport de dispozițiile de drept civil. Nu moral, nu emoțional. Ba dimpotrivă, cred că pot înțelege, cât de cât, dificultățile prin care trec într-o asemenea procedură. Ce spun mai sus e o simplă constatare, amară, ce-i drept. Dar în atare condiții, nu pot să îmi ascund dezamăgirea față de stilul anacronic în care legiuitorul recent a înțeles să reglementeze procedurile privitoare la minori. Ori legiuitorul nu cunoaște realitatea, ori o ignoră. În ambele cazuri e grav. Cred că e de notorietate că oamenii nu divorțează de prea mult bine. Și, mai mult, dacă nu divorțează amiabil (în oricare variantă), e clar că s-au rupt punțile de comunicare între ei. Aici se manifestă întreaga mea nemulțumire față de așa-zisele „noi” coduri de drept material și procesual. Deși exista posibilitatea unei reglementări complet noi, ca o procedură specială și specifică atunci când vorbim despre copii, s-a ales același tipar învechit, cu diferențe de nuanță ce nu au nicio relevanță practică. În esență, să partajezi o casă sau să „împarți” un copil e cam același lucru. Și asta nu este deloc în regulă!

Nu pretind să dețin răspunsul, dar încerc să îmi imaginez cum ar fi fost dacă soții aveau de ales: procedură amiabilă (administrativă/notarială/judiciară) și totul se sfârșea fără alte nenumarate procese ori proceduri în care să fie implicați copiii ori procedură judiciară care să fie complet diferită de orice proces civil comun și care să aibă efectiv minorul în centrul întregii povești și ocrotirea efectivă a acestuia. Cum ar fi ca, înainte de a lua orice măsură, în această din urmă ipoteză, părțile să fie obligate a urma câteva ședințe de psihoterapie? Judecătorul – care e jurist, nu psiholog – e pus, în procedura actuală, să improvizeze, iar pentru asta, părțile sunt efectiv nevoite să lupte și mai mult, efectul fiind unul de tipul bulgărelui de zăpadă. Evident că în tot acest proces interesul superior al copilului nu mai poate fi centrul atenției, oricât de mult proclamă legislația în acest sens. De ce nu s-a putut imagina o procedură pornind de la realitățile sociale ale divorțului așa încât judecătorul să aibă în fața sa părțile, dar și un raport de expertiză psihologică prin care să fie descrise toate elementele raporturilor atât dintre părinți, cât și dintre părinți și copii. Mai mult, de ce nu putem renunța, cel puțin în acest domeniu, la tot formalismul specific procedurii civile? De ce nu pot chema părțile la mine în birou și să discut civilizat, să înțeleg ce urmăresc, să văd ce nu funcționează și să alegem împreună cea mai bună variantă pentru copil?

La ce am scris mai sus veți spune că aș putea, cel puțin parțial. Aș putea să fixez ședință nepublică, aș putea cere un raport de expertiză psihologică pentru minor. Sigur că s-ar putea. Dar cum să pretind așa ceva în condițiile în care părțile nu vor să negocieze, iar procedura actuală le obligă să fie combatante, iar nu împăciuitoare? Admitem că nu mai funcționează relația, cum facem să suferim cât mai puțin, iar copiii, preferabil, deloc? Asta trebuia să fie ideea legiuitorului când a reglementat procedurile privitoare la copii, nicidecum să stabilească un proces civil aproape ca oricare altul. Că împart case sau copii, în esență, parcă e același lucru… juridic. Deși știm, din adâncul sufletului nostru, că nu au nimic în comun.

Asist. univ. dr. Cătălin Lungănașu, Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara
Judecător, Judecătoria Timișoara

* Prezenta opinie este un fragment din articolul ce va fi prezentat la Conferința internațională bienală a Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara – 6-7 noiembrie 2020

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Cât de vechi sunt noile Coduri? (II) Interesul superior… al cui?”

  1. „Am avut o situație în care un părinte își ducea copilul la o serie de activități – dansuri, înot, sporturi de echipă etc. – iar asta părea ceva benefic până ce a venit celălalt părinte să susțină că, de fapt, copilul este epuizat și nu mai are timp liber deloc.” – bullseye!

    In ceea ce priveste ideea reflectata printre randuri, consider si eu ca este intr-adevar contrar interesului superior al copilului sa fie audiat de 18 ori in ultimii ani cu privire la interesul superior al sau (semnez ca mama jurista 😀 )

    Astept ziua cand acest minor audiat de atatea ori va da statul in judecata pentru fapta legiuitorului de a abuza de interesul superior al copilului, si va cere daune morale consistente (că un copil care este NEVOIT să se obișnuiască cu așa ceva … și deci să abordeze cu detașare o astfel de situație de 18 ori în câțiva ani, numai copil nu mai este și nu e nimic lăudabil să ajungi cu o atitudine de adult, copil fiind – ba chiar dă naștere la multe probleme (a se citi Eric Berne cu a lui analogie cu fișicul de monede de mărimi diferite, dacă altfel nu ar fi evident că un copil ce se obișnuiește cu așa ceva, de devine detașat la o astfel de procedură, numai bine nu e … adică poate fi ceva admirabil să vezi cum inocența se obișnuiește cu efectele negative ale unei situații anormale, ridicând nonșalant din umeri și deci fără să mai plângă spontan?!?!??)) Hai ca se poate ca doar traim intr-un stat de drept cu aplicare prioritara CEDO si drept UE (daca e incident) – propun, pentru inspiratie de o astfel de jurisprudenta, sa ne uitam cu copy/paste (+ eventual Google Translate) la Franta.

    Si astept ziua respectiva nu pentru ca sunt de parere ca ar exista vreun cuantum material capabil sa acopere asa ceva (desi sper ca din acele fonduri sa poata beneficia de un psiholog bun ce nu a fost format pe sistem de memorie si grile), ci pentru ca doar daca plateste, legiuitorul pare sa reactioneze (mai ales dupa ce trec alegerile din decembrie).

    Interesul superior al copilului inseamna mai ales ca statul nu-si bate joc de copil atunci cand parintii lui nu stiu mai bine. Ca de aceea suntem intr-un stat, si nu in jungla.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.