Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
Citeşte mai mult în legătură cu Articole, Drept penal, Dreptul Uniunii Europene, Procedură penală, RNSJ, SELECTED, Studii

Efectele și impactul Hotărârii CJUE C-107/23 PPU | Lin

31 iulie 2023 | Andreea Sorina BLENDEA, Georgian TOADER
Andreea Sorina Blendea

Andreea Sorina Blendea

Georgian Toader

Georgian Toader

Intro

Hotărârea CJUE C-107/23 a stârnit valuri de reacții în lumea juridică din România, dar și în presa națională care, în goana după senzațional, a oferit o serie de interpretări cel puțin bizare (dacă nu de-a dreptul eronate) hotărârii cu pricina.

Prin prezentul articol încercăm să lămurim principalele probleme pe care le ridică interpretarea Hotărârii CJUE raportat la practica instanțelor naționale, în contextul dezvoltării instituției prescripției în România și, cu precădere, raportându-ne la cazurile de întrerupere ale prescripției.

Am încercat să abordăm și să răspundem la întrebări des întâlnite, să susținem sau să combatem opinii precum cele că: instanțele din România nu mai sunt nevoite să aplice deciziile ICCJ/CCR, deciziile ICCJ/CCR devin opționale, deciziile ICCJ/CCR au fost anulate de CJUE prin Hotărârea analizată ș.a.

Un scurt istoric al instituției întreruperii prescripției răspunderii penale

Servicii JURIDICE.ro

Evenimente juridice

Arbitraj comercial

Reglementarea instituției prescripției în Codul Penal anterior își avea sediul în Capitolul II, aceasta fiind definită la articolul 121 drept o cauză de înlăturare a răspunderii penale, definiție ce a fost menținută în varianta Codului Penal actual.

În schimb, cauzele de întrerupere a prescripției răspunderii penale au suferit o schimbare fundamentală, fapt care a condus la nașterea divergențelor în interpretarea și aplicarea noilor dispoziții. Optica legiuitorului exprimată prin intermediul art. 123 din Codul Penal din 1969 (în continuare „Codul penal anterior”) a fost aceea că „îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal” este de natură să întrerupă cursul prescripției extinctive.

Plecând de la această reglementare, putem conchide asupra existenței unei condiții atașate actelor susceptibile de a întrerupe curgerea termenului de prescripție, mai exact aceea că actele întreruptive de prescripție trebuie să fie comunicate persoanei față de care se efectuează urmărirea penală.

Această formulare permitea un echilibru între previzibilitatea și precizia normei de drept penal, fiind clar contextul în care cursul prescripției putea fi întrerupt, urmând să curgă unul nou și necesitatea unui mecanism care să asigure o perioadă suficientă pentru efectuarea demersurilor necesare în vederea soluționării juste și echitabile a cauzei.

Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Penal la 1 februarie 2014, prevederile legale asupra cauzelor de întrerupere a prescripției au suferit schimbări majore, aducând în discuție inadvertențe constituționale serioase.

Pornind de la textul de lege care prevedea că prescripția răspunderii penale va fi întreruptă prin „îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză”, observăm eliminarea condiției necesității comunicării actului către suspect sau inculpat în vederea considerării actului ca fiind capabil de a întrerupe prescripția răspunderii penale.

Astfel, posibilitatea ca orice act procedural efectuat în cauză să aibă vocația de a întrerupe cursul prescripției conducea la vătămarea drepturilor persoanei cercetate penal, deschizând posibilitatea organelor de urmărire penală să aibă o conduită abuzivă, de a recurge la emiterea oricărui act pentru a justifica soluționarea cauzei într-un timp nerezonabil și prelungirea artificială a termenului de împlinire a prescripției speciale a răspunderii penale.

De asemenea, se creează o stare de incertitudine perpetuă a persoanei care a săvârșit infracțiunea prin faptul că aceasta se află în imposibilitatea materială de a ști dacă cursul prescripției a fost sau nu întrerupt, aceasta putând fi urmărită penal pe o perioadă întinsă de timp, fără a îi fi adusă la cunoștință acuzația și pe cale de consecință respectat dreptul la apărare.

Toate aceste neajunsuri ale noii reglementări au dus, inevitabil, la sesizarea Curții Constituționale pentru a se pronunța asupra conformității art. 155 alin. (1) din Codul Penal cu Legea Fundamentală.

Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituțională a României, drept consecință a schimbărilor legislative prezentate anterior și ca urmare a investirii acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, a statuat cu titlu general și obligatoriu, în sensul că exprimarea din textul legal care permitea întreruperea prescripției prin „îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză”, este neconstituțională.

Punctele esențiale ale Deciziei se referă la încălcarea principiului legalității incriminării, în ceea ce privește claritatea, precizia și previzibilitatea, fiind o încălcare flagrantă a art. 1 alin. (5) din Constituție.

Motivarea a pornit de la diferența dintre „act procedural” și „act procesual”. Doctrina a fost constantă în ceea ce privește definițiile acestora, astfel fiind redate și în contextul Deciziei, „actele de procedură sunt împărțite în acte procedurale și acte procesuale, distincție ce presupune un regim juridic diferit al acestor acte și consecințe juridice diferite. Se susține că actele procedurale sunt efectuate pe baza unor acte procesuale, anterior celor dintâi, actul procedural fiind un mijloc prin care este adus la îndeplinire actul procesual”. De la această diferență, Curtea a statuat faptul că „legiuitorul nu putea să confere valoare juridică actelor procedurale, în detrimentul celor procesuale.”.

Dubla accepțiune a termenului de prescripție, pe de-o parte ca „termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni,” iar, pe de altă parte, „un termen, apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare, pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârșite și efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relațiilor sociale” aduce în discuție o încălcare a principiului egalității armelor prevăzut de art. 6 din Convenție, ca standard fundamental al unui proces echitabil.

În final, Curtea a constatat, în mod corect, scopul instituției întreruperii prescripției răspunderii penale, „întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale devine eficientă, producându-și efectele, într-o manieră completă doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripție.”. Această prevedere finală, alături de paralela cu titlu exemplificativ la vechea formulare a întreruperii prescripției, au creat dubii în privința tipului de Decizie în prezența căruia ne aflăm, o parte din jurisprudență considerând că această decizie este simplă, iar cealaltă parte considerând că este interpretativă.

Scindarea opiniilor în ceea ce privește tipologia Deciziei Curții, ergo a efectelor acesteia în materia întreruperii prescripției răspunderii penale, a dus la o varietate de Hotărâri ale instanțelor, creând o practică neunitară.

Pentru început, se impune a se prezenta distincția dintre Deciziile simple și Deciziile interpretative ale Curții. Decizia simplă presupune constatarea neconstituționalității sau constituționalității unei legi sau a unui act normativ, în timp ce decizia interpretativă are rolul de a interpreta o lege sau un act normativ într-un anumit sens cu scopul de a determina modul în care respectiva dispoziție poate fi aplicată în conformitate cu prevederile Constituției, formulările fiind diferite pentru cele două în ceea ce privește concluzia.

În acestă ordine de idei, o Decizie interpretativă ar avea o formulare precum „norma este constituțională în măsura în care […]” sau „norma este neconstituțională, în condițiile în care prin […] se înțelege […]”, formulare care lipsește în Decizia 297/2018. Drept consecință logică, Decizia asupra constituționalității art. 155 alin. (1) din Codul Penal este de strictă interpretare, efectele acesteia fiind constatarea neconstituționalității cauzelor de întrerupere a prescripției răspunderii penale și neaplicarea acestora, lăsând la latitudinea legiuitorului să creeze o nouă formulare care să nu aducă atingere drepturilor prevăzute în Legea Fundamentală.

Prin Decizia nr. 358/2022, Curtea Constituțională tranșează problema de drept anterior exprimată privind interpretarea Deciziei 297/2018 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional, statuând că această din urmă Decizie este una simplă.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, Curtea constată că în forma art. 155 alin. (1) din Codul Penal, modificarea sferei de aplicare a răspunderii penale este „în favoarea unui regim juridic mult mai permisiv al organelor judiciare, nu doar prin reglementarea regulii conform căreia orice act de procedură îndeplinit în cauză are ca efect întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale, ci și prin majorarea termenului prescripției speciale, conform art. 155 alin. (4) din Codul Penal, la dublul termenului de prescripție prevăzut pentru fiecare categorie de infracțiuni, comparativ cu dispozițiile art. 124 din Codul Penal din 1969.”

Astfel, Curtea constată faptul că regimul prescripției răspunderii penale este drastic afectat de schimbările efectuate, impactul fiind creat atât prin eliminarea condiției comunicării actelor prevăzută în Codul anterior, cât și prin majorarea excesivă a termenelor de prescripție.

Efectul este unul de natură a încălca drepturile persoanei cercetate penal, aceasta nemaiputând avea o imagine de ansamblu reală asupra stadiului urmăririi sale și nici posibilitatea reală de invocare a împlinirii termenului de prescripție, contextul fiind de așa natură încât acesta ar fi putut fi prelungit artificial, căpătând ens causa sui rolul unei măsuri punitive, coercitive.

Tocmai acest risc al denaturării scopului instituției prescripției răspunderii penale în dreptul român, provenit din modificarea lacunară a dispozițiilor Codului Penal, a dus la inevitabila declarare a neconstituționalității segmentului „oricărui act de procedură în cauză”.

În ciuda rămânerii definitive a Deciziei, ergo incomplete a art. 155 alin. (1), legiuitorul nu a intervenit în niciun moment din 2018 și până la Ordonanța Guvernamentală nr. 71/2022, în baza art. 147 alin. (1) din Constituție, pentru a armoniza instituția întreruperii prescripției răspunderii penale în forma rămasă definitivă cu dispozițiile Legii Fundamentale.

Din aceste considerente, în perioada dintre prima Decizie a Curții Constituționale în materie, nr. 287 din 2018, și până la O.G. nr. 71 din anul 2022, instituția întreruperii prescripției răspunderii penale nu a fost reglementată.

O consecință evidentă a lipsei unei cauze de întrerupere a prescripției răspunderii penale a fost aceea că, într-un număr considerabil de dosare tergiversate pe o perioadă mare de timp de organele de cercetare penala, a intervenit prescripția răspunderii penale, aspect în mod evident inechitabil atât din perspectiva persoanei vătămate cât și din perspectiva societății, trezind un sentiment de revoltă și neliniște în sânul acesteia.

Prin Decizia 67/2022, Înalta Curtea de Casație și Justiție, ( în continuare „ICCJ”) a fost sesizată de către Curtea de Apel București în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, mai exact, (1) dacă normele care reglementează întreruperea prescripției răspunderii penale sunt norme de drept substanțial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau sunt norme de drept procesual supuse principiului „tempus regit actum”, respectiv (2) dacă art. 155 alin. (1) în forma rămasă definitivă în urma Deciziilor Curții Constituționale reprezintă legea penală mai favorabilă.

La întrebările adresate, ICCJ a statuat în sensul că normele care privesc întreruperea prescripției sunt norme de drept material, putând fi aplicate în concordanță cu principiul aplicării legii penale mai favorabile, iar art. 155 alin. (1) în forma anterioară OG nr. 71/2022 reprezintă legea penală mai favorabilă, respectiva formă fiind una incompletă a articolului prin care, practic, erau inexistente cauzele de întrerupere a prescripției.

Decizia reglementa cu precădere perioada dintre 26 aprilie 2018 și 30 mai 2022, perioada dintre prima Decizie a Curții Constituționale și Ordonanța Guvernamentală nr. 71 prin care textul articolului 155 alin. (1) devenea „cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.”.

OG nr. 71/2022 revenea la forma din Vechiul Cod Penal, astfel fiind reintroduse cauzele de întrerupere a prescripției răspunderii penale, restabilind echilibrul juridic, prin includerea condiției actelor care poartă obligația legală de a fi comunicate suspectului sau inculpatului.

Însă, succesiunea Deciziilor CCR, încununate cu interpretarea oferită de către ICCJ prin Decizia nr. 67/2022 a creat o situație greu de conceput, respectiv înlăturarea de facto a instituției întreruperii prescripției și, practic, înlăturând termenele de prescripție specială pentru TOATE faptele cu valență penală săvârșite anterior intrării în vigoare a OG nr. 71/2022.

Acest fapt a deschis posibilitatea ca hotărârile penale definitive în care ar fi intervenit termenul general de prescripție să poată fi reformate pe calea contestației în anulare, ducând la instabilitatea sistemului judiciar, nu ca urmare a voinței legiuitorului (exprimând prin politica legislativă voința socială), ci ca urmare a pasivității legiuitorului.

Sesizând aceste disfuncții ale sistemului judiciar create ca urmare a situației anterior explicate, Curtea de Apel Brașov a sesizat CJUE cu o serie de întrebări preliminare, al căror răspuns fac obiectul Hotărârii dezbătute în cele ce urmează.

Incidența Hotărârii CJUE în tabloul evolutiv al instituției întreruperii prescripției răspunderii penale

La data de 24 iulie 2023, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, la sesizarea Curții de Apel Brașov în baza art. 267 TFUE, a emis o Hotărâre obligatorie în care analizează conformitatea art. 155 alin. (1) din Codul Penal raportat la Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale, Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale și Decizia nr. 67/2022 a ICCJ cu dreptul Uniunii Europene. Această decizie este obligatorie pentru toate instanțele naționale, dar doar în cazuri identice.

Scurtă analiză a specificului Curții de Justiție a Uniunii Europene

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) interpretează legislația Uniunii Europene pentru a se asigura că aceasta se aplică în mod unitar în toate țările membre și soluționează litigiile juridice dintre guvernele naționale și instituțiile europene. Aceasta își are sediul în Luxemburg și este organul juridic suprem al Uniunii Europene, cuprinzând trei instanțe diferite: Curtea de Justiție, Curtea Generală și Tribunalul Funcției Publice.

Competența jurisdicțională este bine definită și se concretizează în mai multe tipuri de acțiuni printre care reamintim: procedura întrebărilor preliminare, acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, acțiunea în anulare, acțiunea în constatarea abținerii de a acționa și recursul.

În redactarea acestui articol, prezintă interes procedura întrebărilor preliminare care a condus la Hotărârea curentă în materia întreruperii prescripției răspunderii penale. În cadrul acesteia, Curtea se află într-un raport de colaborare cu instanțele naționale, care sunt instanțele de drept comun în materia dreptului Uniunii Europene. Pentru a asigura o aplicare efectivă şi omogenă a legislației Uniunii şi pentru a evita orice interpretare divergentă, instanțele naționale pot şi uneori trebuie să se adreseze Curții de Justiție, solicitându-i să clarifice un aspect privind interpretarea dreptului Uniunii.

Forța juridică a Hotărârii date în urma procesului prezentat anterior este obligativitatea în fața instanței naționale destinatare în soluționarea litigiului care se află pe rolul său, dar și față de celelalte instanțe naționale sesizate cu o problemă identică. Ca o concluzie logică, sfera de aplicare a Hotărârii nu se poate extinde în afara cazurilor care prezintă similaritate în situația de fapt, încadrarea juridică și impedimentul legal care a fost, de altfel, adus în fața Curții.

Mai mult, a fost incidentă Procedura Preliminară de Urgență (PPU) care presupune soluționarea într-un timp considerabil redus a întrebărilor cele mai sensibile referitoare la spațiul de libertate, securitate și justiție. Cauzele în care se aplică PPU sunt încredințate unei camere de cinci judecători special desemnată, iar faza scrisă se derulează, în practică, în principal pe cale electronică și este extrem de redusă, atât în ceea ce privește durata, cât și în ceea ce privește numărul actorilor care pot depune observații scrise, majoritatea actorilor intervenind în faza orală a procedurii, care este obligatorie.

Cu privire la criteriul de urgență al cauzei care poate determina declanșarea acestei proceduri, după cum a statuat și Curtea în prezenta Hotărâre, „dintr-o jurisprudență constantă rezultă ca acest criteriu este îndeplinit atunci când persoana vizată în litigiul principal este, la data introducerii cererii de decizie preliminară, privată de libertate, iar menținerea sa în detenție depinde de soluționarea acestui litigiu.”. Din datele speței reiese faptul că în litigiul principal contestatorii au fost condamnați la pedepse cu închisoarea și că doi dintre ei se află în executarea pedepsei.

Interpretarea Hotărârii Curții de Justiție Uniunii Europene de pe 24 iulie 2023 (Hotărârii CJUE C-107/23)

Este de esența Hotărârilor CJUE faptul că acestea sunt de strictă interpretare și aplicare pentru instanța ce sesizează Curtea cu întrebările privind interpretarea dreptului Uniunii Europene și pentru alte instanțe naționale doar în cazuri identice, oferind acestora un „ghid” de interpretare a dreptului supranațional.

Plecând de la principiul supremației dreptului european putem afirma faptul că instanțele de judecată vor aplica cu prioritate principiile dreptului Uniunii în fața legislației naționale și, pe cale de consecință, a hotărârilor cu forță obligatorie interne.

Această realitate juridică rezidă din aplicarea directă în practica judiciară a dispozițiilor art. 20 din Constituția României.

Aceeași teză este reluată și prin legea organică procesuală comună, respectiv art. 3 alin. (2) din Codul de procedură civilă conform căruia „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai favorabile.”.

Așadar, faptul că judecătorul cauzei poate ignora norme imperative de procedură sau drept substanțial interne, în condițiile în care acestea nu sunt concordante cu dreptul internațional, nu este un element de noutate în lumea juridică. În acest context, având în vedere natura Deciziilor Curții Constituționale, respectiv ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, aplicând art. 20 din Constituția României mutatis mutandis, rezultă faptul că judecătorul cauzei poate lăsa neaplicate astfel de decizii în contextul în care acestea sunt în neconcordanță cu dreptul european, privind aspecte esențiale reglementate de acesta.

Același aspect este reluat și la punctul 90 al Hotărârii CJUE analizate, respectiv „rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că principiul supremației dreptului Uniunii impune instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a dispozițiilor dreptului Uniunii obligația, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, de a asigura efectul deplin al cerințelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional [Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49, punctul 24, Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctele 61 și 62, precum și Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul deciziilor unei curți constituționale), C‑430/21, EU:C:2022:99, punctul 53].”

Cu toate acestea, CJUE nu poate răspunde decât unor întrebări punctuale, aflate în strânsă legătură cu realitatea și obiectul litigiului principal pentru a beneficia de prezumția de pertinență, întocmite de instanța de trimitere și, pe cale de consecința, Hotărârile CJUE prin care se interpretează aplicabilitatea normelor de drept european de către statele membre sunt limitate la ipotezele ridicate de către instanța de trimitere, nefiind general valabile și, cu atât mai mult, general obligatorii.

Instanța de trimitere a adresat, de principiu, următoarele întrebări:

1. Dacă dispozițiile art. 325 ș.a. TFUE trebuie interpretat că se opune unei situații juridice în care persoane condamnate solicită printr-o cale extraordinară de atac desființarea unei hotărâri penale definitive invocând aplicarea principiului lex mitior, raportat la o decizie ulterioară condamnării definitive dată de către Curtea Constituțională, invocând pasivitatea legiuitorului, care nu a intervenit pentru punerea de acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiași instanțe constituționale, pronunțată în urmă cu patru ani față de [această Decizie nr. 358/2022] (Decizia nr. [297/2018 a Curții Constituționale]) – timp în care jurisprudența instanțelor de drept comun formată în aplicarea [acestei Decizii nr. 297/2018] se stabilise deja în sensul subzistenței textului respectiv, în forma înțeleasă ca urmare a [Deciziei nr. 297/2018 menționate] – cu consecința practică a reducerii la jumătate a termenului de prescripție pentru toate faptele penale cu privire la care nu s‑a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare anterior [Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale] și a încetării pe cale de consecință a procesului penal față de acuzații în cauză?

2. Dacă dispozițiile art. 2 ș.a. TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei situații juridice în care persoanele condamnate definitiv solicită printr-o cale extraordinară de atac desființarea unei hotărâri penale de condamnare, invocând aplicarea principiului lex mitior invocând pasivitatea legiuitorului, care nu a intervenit pentru punerea de acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiași instanțe constituționale, pronunțată în urmă cu patru ani față de [această Decizie nr. 358/2022] ([Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale]) – timp în care jurisprudența instanțelor de drept comun formată în aplicarea [acestei Decizii nr. 297/2018] se stabilise deja în sensul subzistenței textului respectiv, în forma înțeleasă ca urmare a [Deciziei nr. 297/2018 menționate] – cu consecința practică a reducerii la jumătate a termenului de prescripție pentru toate faptele penale cu privire la care nu s‑a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare anterior [Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale] și a încetării pe cale de consecință a procesului penal față de acuzații în cauză?

3. În caz[ul unui răspuns] afirmativ [la primele două întrebări] și numai dacă nu se poate da o interpretare conformă cu dreptul Uniunii Europene, principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și de deciziile obligatorii ale instanței supreme naționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară, în principal, articolului 2 TUE, articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolului 4 [alineatul (3)] TUE coroborate cu articolul 325 alineatul (1) TFUE, toate cu aplicarea Deciziei 2006/928 […], prin raportare la articolul 49 [alineatul (1)] teza finală din [cartă], precum în situația din litigiul principal?

Astfel, primele două întrebări adresate CJUE vizează, de principiu, întrebarea dacă dispozițiile de drept european invocate se opun practicii naționale existente în speță, respectiv promovarea unei contestații în anulare în vederea constatării intervenirii prescripției într-un litigiu rămas definitiv, soluționat cu o soluție de condamnare.

Doar în acest context și în aceste limite trebuie interpretată Hotărârea CJUE punctele 71 – 125, nefiind permisă o extindere a acestei decizii.

În acest context, Curtea arată faptul că „instanțele naționale sunt obligate, în conformitate cu acest articol 325 alineatul (1) și cu acest articol 2 alineatul (1), să lase neaplicate Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, din care rezultă că, în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării acestei Decizii nr. 297/2018, și 30 mai 2022, data intrării în vigoare a OUG nr. 71/2022, dreptul român nu prevedea nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, în măsura în care aceste decizii au efectul de a conduce la prescrierea răspunderii penale într‑un număr mare de cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și, prin urmare, așa cum s‑a constatat la punctul 91 din prezenta hotărâre, de a crea un risc sistemic de impunitate pentru astfel de infracțiuni.”

Totodată, reține Curtea faptul că „instanțele naționale sunt obligate, în principiu, în conformitate cu aceste dispoziții, să lase neaplicată Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în măsura în care această decizie permite invocarea prescripției răspunderii penale, în temeiul efectelor Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, ca lege penală mai favorabilă (lex mitior), în cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și, prin urmare, amplifică riscul sistemic de impunitate pentru astfel de infracțiuni.”

Însă, punctele 97 si 98, anterior menționate, trebuie privite în ansamblul argumentației CJUE, în sensul că aceste două puncte nu fac altceva decât să redea principiul supremației dreptului Uniunii, evocat anterior prin prezenta, dar și garantat de Constituția României.

Analizând răspunsul la întrebările concrete adresate de instanța de trimitere, CJUE statuează în sensul că „instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.”

Astfel, în opinia Curții, instanțele din România, per a contrario, sunt obligate să aplice dispozițiile Deciziilor CCR, chiar și în condițiile în care acestea sunt de natură să înlăture răspunderea penală în cazurile privind infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

O astfel de soluție se fundamentează pe rațiunea Deciziilor Curții Constituționale, decizii la care CJUE achiesează pe parcursul Hotărârii, în sensul că acestea sunt de natură a proteja standardul național privind principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, protejat în aceeași măsură și de standardele internaționale.

Exprimarea „nu sunt obligate să lase neaplicate”, în opinia noastră, nu poate conduce la concluzia că instanțele de judecată pot lăsa neaplicate deciziile Curții Constituționale, astfel cum s-ar putea afirma într-o interpretare de tipul „deși nu sunt obligate să lase neaplicate, instanțele pot lăsa neaplicate”.

Apreciem că exprimarea „nu sunt obligate să lase neaplicate” este o simplă consecință a întrebării adresate de către instanța de trimitere, formulată de tipul „instanțele sunt obligate să lase neaplicate?”.

Cel mai probabil, dacă întrebarea instanței de trimitere ar fi fost „pot instanțele lăsa neaplicate Deciziile CCRrăspunsul CJUE ar fi fost formulat în sensul că „instanțele naționale NU pot lăsa neaplicate deciziile CCR”.

Cu privire la aplicarea deciziei ICCJ nr. 67/2022, CJUE statuează în sensul că „dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.”.

Sunt necesare mai multe precizări cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor acestei părți a Hotărârii CJUE.

În primul rând, având în vedere stricta aplicare și interpretare a Deciziilor CJUE, neaplicarea principiului lex mitior raportat la decizia ICCJ nr. 67/2022 poate interveni doar în cazurile care vizează fraudarea intereselor financiare ale Uniunii Europene, deoarece legislația penală este de competența generală a statelor membre, Uniunea Europeană reglementând doar anumite aspecte ale acesteia, prin tratate, ce țin de omogenizarea standardelor de combatere internațională a infracționalității.

Așadar, nu se pot extinde efectele Deciziei CJUE și la alte cauze ce nu vizează infracțiuni reglementate de dreptul internațional față de care România și-a asumat obligația de a le proteja conform standardelor internaționale.

În al doilea rând, Hotărârea CJUE trebuie interpretată în sensul că nu permite reanalizarea chestiunii prescripției, invocându-se legea penală mai favorabilă, în contextul unor căi extraordinare de atac, neexcluzând aplicarea acestui principiu în cazurile în care prescripția poate fi constatată, chiar raportat la Decizia ICCJ, într-un dosar penal aflat pe rolul instanțelor de fond.

În al treilea rând, Hotărârea CJUE statuează în sensul că „instanțele naționale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicționale prin care se urmărește sancționarea pe plan penal a infracțiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este menționat la punctul 119 din prezenta hotărâre, pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale.”

Astfel, Hotărârea CJUE vizează exclusiv situația invocării legii penale mai favorabile retroactiv înainte de data de 25 iunie 2018, în contextul în care perioada scursă de la adoptarea noului Cod penal până la data publicării Deciziei 297/2018 a Curții Constituționale, s-ar fi întrerupt prescripția conform dispozițiilor Codului penal, respectiv „prin orice act de urmărire penală”.

Rațiunea neaplicării lex mitior în această situație concretă este argumentată pe două paliere, primul ținând de natura acestei instituții în dreptul european, iar cea de-a doua de esența sa.

Astfel, pe de-o parte, normele care reglementează prescripția în materie penală din punct de vedere al dreptului Uniunii reprezintă norme de procedură și astfel nu intră în domeniul de aplicare al art. 49 alin. (1) din Cartă, care protejează printre altele principiul aplicării legii penale (substanțiale) mai favorabile.

Pe de altă parte, rațiunea instituirii principiului aplicării Legii penale mai favorabile este aceea a unei succesiuni de legi în timp, respectiv schimbarea de optică a legiuitorului cu privire la gravitatea socială a unei anumite infracțiuni. Or, situația expusă în prezentul articol nu este ca urmare a voinței legiuitorului ci, mai degrabă, ca urmare a pasivității legiuitorului, inexistența unei cauze de întrerupere a prescripției răspunderii penale fiind consecința hazardului.

Cu privire la răspunsul la cea de-a treia întrebare, CJUE reia principiul supremației dreptului internațional, în sensul că magistrații nu pot răspunde disciplinar în sensul nesocotirii unor Decizii ale CCR sau ICCJ care sunt contrare dreptului comunitar, opinie la care achiesăm.

Concluzii

1. Prin Decizia CJUE analizată nu se deschide posibilitatea instanțelor de a lăsa neaplicate deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, Curtea arătând în mod expres că instanțele de judecată „nu sunt obligate să lase neaplicate” aceste decizii, în sensul că nu sunt contrare dreptului comunitar, subzistând obligația de aplicare a acestora.

2. Prin Decizia CJUE, Curtea impune obligația instanței de a lăsa neaplicată Decizia nr. 67/2022 a ICCJ privind aplicarea principiului lex mitior, exclusiv și limitativ, în condițiile în care instanța de judecată este sesizată printr-o cale extraordinară de atac (contestație în anulare) împotriva unei hotărâri definitive ce vizează condamnarea contestatorului pentru săvârșirea unei infracțiuni de fraudă gravă împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, în contextul în care se solicită aplicarea Deciziei CCR nr. 297/2018, interpretată în sensul Deciziei CCR nr. 358/2022, în sensul constatării inexistenței unei cauze de întrerupere a prescripției răspunderii penale anterior datei de 25 iunie 2018.

3. Deciziile CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022 produc pe deplin efecte și pot fi invocate în dosarele penale în curs.

4. Deciziile CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022 pot fi invocate în cazurile contestațiilor în anulare, câtă vreme întreruperea termenului de prescripție NU s-a produs anterior datei de 25 iunie 2018.

5. Decizia ICCJ 67/2012 produce efecte, inclusiv sub aspectul legii penale mai favorabile, câtă vreme legea penală mai favorabilă respectiv cea cuprinsă în perioada dintre Decizia nr. 297/2018 a CCR și O.G. 71/2022, ultraactivează, în sensul că este constatată lege mai favorabilă față de legea intrată în vigoare ulterior O.G. 71/2022, dar nu retroactivează, în sensul că nu poate fi considerată legea mai favorabilă față de Codul penal în vigoare în perioada 2014 – 25 iunie 2018.

Andreea Sorina Blendea
Studentă – Facultatea de Drept a Universității din București

Avocat Georgian Toader
SCA „Mîrza, Toader & Asociații”

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill şi My Justice.

Login | Pentru a putea posta comentarii trebuie să fiţi abonat. Dacă încă nu sunteţi, click aici pentru a afla despre avantaje!

Lasă un răspuns

Arii de practică
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Business
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul sportului
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Litigation
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protective
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi

Parteneri arii de practică  Specialişti


JURIDICE.ro
Main page
Cariere
Evenimente ⁞ 
Dezbateri
Profesionişti
Lawyers Week
WinLaw.ro
VIDEO
Servicii
Flux noutăţi
Selected ⁞ 
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi / JURIDICE NEXT
RSS  Publicare comunicate profesionale
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note, studii şi opinii juridice
ISSN 2066-0944
       Studii şi note de studiu
Revista revistelor
Autori  Condiţii de publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
       Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
       Dezlegarea unor chestiuni de drept
       Recurs în interesul legii
Curţi de apel ⁞ 
Tribunale ⁞ 
Judecătorii

Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Proiecte speciale
Cărţi
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Mesaje de condoleanţe
Povestim cărţi
Războiul din Ucraina
Wisdom stories