Cazul Ursu, restanțele și strâmbătățile acțiunii publice din România
1 august 2023 | Antonie POPESCU
Antonie Popescu
Aproape toți au reacționat abia la actul final al procesului Ursu și protestele s-au direcționat către Înalta Curte de Casație și Justiție, de la care era așteptată facerea dreptății, după atâta plâns și sfidare!
Dar nu numai vârful puterii judiciare poartă vina de a lăsa așteptată Dreptatea…
Soluția de astăzi este imputabilă poate mai întâi procurorilor militari care au făcut o anchetă superficială și nu au strâns judicios probe, din arhive și de la martori, astfel încât niciun judecător – fie el și socialist, ca judecătorii lui Jaruszelski din Polonia – să nu mai îndrăznească minimalizarea sau negarea terorismului securist, teroare care, deși condamnată oficial, pare-se că un Raport al unei Comisii Prezidențiale și două Institute de investigare a crimelor comunismului nu au descris-o suficient de clar, astfel că, în plan judiciar, simpla condamnare prin Decret prezidențial ori prin declarația Legii, nu au avut efectul scontat.
Acțiunea penală este o acțiune publică, o obligație a Ministerului Public și a Statului, și are ca titulari organele judiciare, rămase, în toate marile dosare ale istoriei noastre recente, cu aceeași optică și oftică din epoca de aur ceaușistă.
De asemenea, mai poartă vina purtătorii de arhive ale DSS care în continuare tăinuiesc / țin la secret probele din dosarele fundamentale ale istoriei noastre recente – prin administratorii CNSAS, SRI și celorlalte structuri –, zădărnicind înfăptuirea Justiției și reclădirea Statului de Drept în țara noastră, care rămâne în paradigma statală sovietică, după răsturnarea ordinii constituționale din 1945-1947, ocuparea țării și comiterea unui lung cortegiu de crime împotriva umanității până în vara anului 1990.
Cu excepția cazurilor torționarilor comuniști Vișinescu și Ficior, sub pretextul că ar fi fost prescrise, Ministerul Public a refuzat și refuză cercetarea acestor fapte genocidare comise începând cu 1945 și îndreptate sistematic și generalizat contra celei mai conștiente și active / reactive părți din poporul român.
A se vedea mutatis mutandis Decizia CEDO din cauza Drelingas c. Lituania, cu care ar trebui comparată cauza Ursu, dar pe care nici Institutul European din România și nici Ministerul Justiției, de la București ori Chișinău, nu au catadicsit să o traducă oficial în limba română și să o publice.
Deși citează o Hotărâre CEDO din cauza privind represiunea sălbatică și barbară din 13-15 iunie 1990, judecătorii din cazul Ursu nesocotesc jurisprudența CEDO în materie, atât din hotărârile pronunțațe în cauzele împotriva României, dar mai ales Hotărârea Marii Camere din cauza Drelingas c. Lituaniei.
Or, aceasta constituie o hibă impardonabilă, capitală a judecății, care a fost mai degrabă una politică, în scopul abject al apărării terorismului securist ceaușist!
Ar fi ticăloșie, nu incultură politică ori civică, să spui și astăzi că un proces politic (deghizat notoriu într-un proces de drept comun în perioada ceaușistă a regimului comunist) ar fi fost, în realitate, sigur, unul de drept comun ori să spui că, în 1985, teroarea securității împotriva cetățenilor nu era la fel de criminală ca în anii 1950, 1983, 1987 sau 1989, deși Gheorghe Ursu a fost executat lent, în arest, fără o hotărâre de condamnare, cu toate că faptele derizorii pentru care era anchetat, după deghizarea procesului, nu erau pedepsite cu tortura sau moartea! Judecăți fără valoare dar cu eficiență pentru răufăcătorii și criminalii regimului comunist…
Este o tenacitate tipic securistă să citezi hotărârile de condamnare a sistemului judiciar român de catre CEDO în cauzele Asociația “21 Decembrie 1989”, Mărieș, Stoica, Mocanu și alții c. României și să le răstălmăcești pentru a argumenta greșit, în fals, invers, la o situație similară de cădere sub puterea adversarului, în condițiile în care, prin declarația Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică, este stabilit că: „Puterea comunistă instaurată în România începând cu data de 6 martie 1945 a exercitat, în special prin organele securităţii statului, ca poliţie politică, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor țării, drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale.”
De aceea, ar trebui investigate și legăturile organelor judiciare cu Securitatea și cu aceia care asigură protecția jurămintelor și infailibilitatea epocii de aur… precum și conflictul de interese în care s-ar afla!
Avocat Antonie Popescu
