Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Aspecte jurisprudenţiale ale Violenţei domestice
02.10.2020 | Ioana-Anamaria FILOTE-IOVU

JURIDICE - In Law We Trust
Ioana-Anamaria Filote-Iovu

Ioana-Anamaria Filote-Iovu

Violenţa domestică este un fenomen generalizat la nivel mondial, al cărui amploare a atins cote alarmante şi în România în perioada Pandemiei de COVID-19, când, urmare a instituirii stării de urgenţă, victimele agresiunilor au fost în imposibilitatea de a solicita intervenţia autorităților statului pentru a le proteja.

Această problemă a fost analizată în numeroase articole juridice[1], precum și în cadrul unei dezbateri recente intitulată „În umbra violenţei” Ediția 393, organizată de Societatea de Științe Juridice[2], însă prezentul material își propune abordarea fenomenului din perspectiva aspectelor cu care s-a confruntat practica judiciară din România.

Cadrul legal este reprezentat de Legea nr. 217 din 22 mai 2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 217/2003, în care sunt reglementate următoarele: definiţia violenţei domestice[3], formele sub care aceasta se poate manifesta, categoriile de persoane protejate de prescripţiile legii[4], instituţiile cu atribuţii în prevenirea şi combaterea violenţei domestice, serviciile sociale pentru prevenirea şi combaterea acesteia, finanţarea în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei domestice, infracţiunile, contravenţiile, precum şi procedurile judiciare.

Din însăşi lecturarea art. 4 alin. 1 din Legea nr. 217/2003, se poate constata varietatea formelor sub care aceasta se manifestă, respectiv: 

„a) violenţa verbală – adresarea printr-un limbaj jignitor, brutal, precum utilizarea de insulte, ameninţări, cuvinte şi expresii degradante sau umilitoare;

b) violenţa psihologică – impunerea voinţei sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune şi de suferinţă psihică în orice mod şi prin orice mijloace, prin ameninţare verbală sau în orice altă modalitate, şantaj, violenţă demonstrativă asupra obiectelor şi animalelor, afişare ostentativă a armelor, neglijare, controlul vieţii personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, urmărirea fără drept, supravegherea locuinţei, a locului de muncă sau a altor locuri frecventate de victimă, efectuarea de apeluri telefonice sau alte tipuri de comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, care prin frecvenţă, conţinut sau momentul în care sunt emise creează temere, precum şi alte acţiuni cu efect similar;

c) violenţa fizică – vătămarea corporală ori a sănătăţii prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, în orice formă şi de orice intensitate, inclusiv mascate ca fiind rezultatul unor accidente, prin otrăvire, intoxicare, precum şi alte acţiuni cu efect similar, supunerea la eforturi fizice epuizante sau la activităţi cu grad mare de risc pentru viaţă sau sănătate şi integritate corporală, altele decât cele de la lit. e);

d) violenţa sexuală – agresiune sexuală, impunere de acte degradante, hărţuire, intimidare, manipulare, brutalitate în vederea întreţinerii unor relaţii sexuale forţate, viol conjugal;

e) violenţa economică – interzicerea activităţii profesionale, privare de mijloace economice, inclusiv lipsire de mijloace de existenţă primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate, acţiunea de sustragere intenţionată a bunurilor persoanei, interzicerea dreptului de a poseda, folosi şi dispune de bunurile comune, control inechitabil asupra bunurilor şi resurselor comune, refuzul de a susţine familia, impunerea de munci grele şi nocive în detrimentul sănătăţii, inclusiv unui membru de familie minor, precum şi alte acţiuni cu efect similar;

f) violenţa socială – impunerea izolării persoanei de familie, de comunitate şi de prieteni, interzicerea frecventării instituţiei de învăţământ sau a locului de muncă, interzicerea/limitarea realizării profesionale, impunerea izolării, inclusiv în locuinţa comună, privarea de acces în spaţiul de locuit, deposedarea de acte de identitate, privare intenţionată de acces la informaţie, precum şi alte acţiuni cu efect similar;

g) violenţa spirituală – subestimarea sau diminuarea importanţei satisfacerii necesităţilor moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspiraţiilor membrilor de familie, a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice ori religioase, interzicerea dreptului de a vorbi în limba maternă şi de a învăţa copiii să vorbească în limba maternă, impunerea aderării la credinţe şi practici spirituale şi religioase inacceptabile, precum şi alte acţiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare;

h) violenţa cibernetică – hărţuire online, mesaje online instigatoare la ură pe bază de gen, urmărire online, ameninţări online, publicarea nonconsensuală de informaţii şi conţinut grafic intim, accesul ilegal de interceptare a comunicaţiilor şi datelor private şi orice altă formă de utilizare abuzivă a tehnologiei informaţiei şi a comunicaţiilor prin intermediul calculatoarelor, telefoanelor mobile inteligente sau altor dispozitive similare care folosesc telecomunicaţiile sau se pot conecta la internet şi pot transmite şi utiliza platformele sociale sau de e-mail, cu scopul de a face de ruşine, umili, speria, ameninţa, reduce la tăcere victima.”

Consecinţa directă a acestui spectru larg de cuprindere al noţiunii de violenţă domestică este marea provocare lansată instanţelor de judecată de a soluţiona un număr impresionant de cauze având ca obiect „ordin de protecţie”.

În acest context, practica judiciară a interpretat în mod diferit unele aspecte precum: termenul de soluţionare al cauzei, posibilitatea dezlegării pricinii fără citarea părților, amendarea victimei pentru abuz de drept procesual, precum și suportarea onorariilor avocaților desemnați din oficiu pentru asistarea părților.

Cu privire la termenul de soluţionare a cauzei având ca obiect „ordin de protecţie”, trebuie evidenţiată existenţa a două tipuri de proceduri legale.

În prima procedură, a sesizării directe a instanţei de judecată, singura reglementată până la modificările aduse prin Legea nr. 174 din data de 21 iulie 2018, cererea de emitere a ordinului de protectie poate fi introdusă de victimă personal sau prin reprezentant legal, iar în numele victimei, de procuror, de reprezentantul autorităţii sau structurii competente, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, cu atribuţii în materia protecţiei victimelor violenţei în familie sau de reprezentantul oricăruia dintre furnizorii de servicii sociale în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie, acreditaţi conform legii, cu acordul victimei.

Judecătoria competentă, respectiv cea de pe raza teritorială în care îşi are domiciliul sau reşedinţa victima, are obligaţia de a judeca de urgenţă cauza, fără a putea depăşi termenul de 72 de ore de la depunerea cererii, conform art. 27 din Legea nr. 217/2003[5].

Deși potrivit art. 181 alin 1 pct. 1 Cod procedură civilă „când termenul se socoteşte pe ore, acesta începe să curgă de la ora zero a zilei următoare”, s-a opinat[6] în practica judiciară că, dată fiind celeritatea procedurii, acesta începe să curgă o dată cu înregistrarea dosarului la Judecătorie.

Acest termen însă a fost interpretat într-o altă viziune[7], ca fiind un termen legal de recomandare,  care poate fi depăşit în vederea soluţionării corespunzătoare a cauzei, iar în altă optică[8], ca fiind un termen legal imperativ (peremptoriu), în sensul că stabilirea termenului de judecată, citarea părţilor, administrarea probatoriului, pronunţarea soluţiei, redactarea hotărârii şi comunicarea acesteia trebuie realizate în interiorul termenului de 72 de ore de la data înregistrării dosarului pe rolul instanţei de judecată.

A doua modalitate de sesizare a Judecătoriei cu soluţionarea unei cauze având ca obiect „ordin de protecţie”, introdusă prin Legea nr. 174 din data de 21 iulie 2018 privind modificarea şi completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, publicată în Monitorul Oficial nr. 618 din 18 iulie 2018, este de către Parchetul de pe lângă Judecătorie, ulterior confirmării ordinului de protectie provizoriu emis de către organele de poliţie, conform art. 221 din Legea nr. 217/2003[9].

În această ipoteză, într-o opinie[10] se apreciază că există obligativitatea soluționării cauzei până la expirarea celor 5 zile de la data emiterii ordinului de protecţie provizoriu, termen calculat conform art. 22 5  alin. (2) din Legea nr. 217/2003, potrivit cu care: „Perioada de 5 zile prevăzută la art. 224 alin. (1) se calculează pe ore, adică are o durată de 120 de ore şi începe să curgă de la momentul la care s-a emis ordinul de protecţie provizoriu.”

Într-o altă optică[11], se consideră că acest termen se poate extinde ulterior expirării celor 5 zile, fiind prelungit de drept până la soluționarea cauzei în primă instanţă, conform dispoziţiilor art. 27 alin. 9 din Legea 217/2003[12].

Nu trebuie neglijată nici posibilitatea oferită de prescripţiile legii instantei de a soluționa cauza în aceeași zi, fără citarea părţilor, cu respectarea prevederilor art. 27 alin. 5 din Legea 217/2003[13].

Astfel, se conturează şi perspectiva îmbrăţişată de foarte puţine instanţe[14], potrivit căreia, în caz de urgenţă deosebită, soluționarea cauzei se face în ziua înregistrării dosarului pe rolul Judecătoriei, pe baza cererilor şi a probele existente la dosar, ori a celor administrate la emiterea ordinului de protecţie provizoriu, de către organele de poliţie.

Spre deosebire de majoritatea practicii judiciare, care este preocupată de asigurarea dreptului la apărare al agresorului, cu toate garanţiile aferente, de respectarea principiului contradictorialităţii, există şi această opinie minoritară, a cărei raţiuni rezidă în soluţionarea cu celeritate a cauzei, oferirea unui răspuns prompt victimei agresiunii, de natură a îi înlătura sentimentul de temere, reducerea costurilor demersului judiciar al părţilor, precum şi diminuarea presiunii financiare asupra Bugetului Ministerului Justiţiei.

Cu privire la posibilitatea amendării victimei pentru abuz de drept procesual, o parte a practicii judiciare[15] nu îmbrăţişează perspectiva aplicării unei astfel de sancţiuni pentru ipoteza renunţării la judecată a părţii ce a declanşat procesul civil, motivat fie de aprecierea sa ca fiind inoportună, fie de identificarea lipsei voinţei reale a victimei de a face acest act de dispoziţie sau de alte raţiuni.

În mod evident, simpla renunţare la judecată a părţii ce a introdus o acţiune pe rolul instanţei judecătoreşti, nu conduce, în niciun caz la amendarea automată a acesteia, întrucât, potrivit principiului disponibilităţii procesului civil[16], părţile au posibilitatea de dispune de drepturile lor proceduale şi de a face acte de dispoziţie în cadrul demersurilor judiciare.

Cu toate acestea, deşi fenomenul violenţei domestice este perceput de jurisprudenţă ca fiind unul de mare amploare şi de o gravitate deosebită, nu sunt rare situaţiile din practica judiciară în care acest instrument juridic este folosit în alte scopuri decât cel în vederea căruia a fost edictat, respectiv pentru a discredita partea adversă, a o speria fără intenţia reală a obţinerii unui ordin de protecţie, dar şi pentru a preconstitui probe ce ulterior sunt utilizate în procesele de divorţ, în special când părţile au poziţii contradictorii privind locuinţa minorilor, ori în dosarele având ca obiect „lichidarea regimului matrimonial”.

Din aceste raţiuni, s-a conturat şi opinia, potrivit cu care amendarea victimei pentru abuz de drept procesual este necesară în cazul în care se constată scopul şicanatoriu al acţiunii, lipsa de finalitate a acesteia, coroborate cu introducerea cu rea-credinţă a cererii introductive de instanţă vădit netemeinică, cu intenţia doar de a speria agresorul, a denigrării imaginii acestuia, ori a preconstituirii de probe pentru viitoare demersuri judiciare ce implică aceleaşi părţi.

Un exemplu în acest sens este reprezentat de Sentința civilă nr. 1138 din data de 15.07.2020 pronunțată în dosarul nr. 3343/285/2020 al Judecătoriei Rădăuţi, cauză în care, consemnându-se în cadrul unei declarații scrise și semnate de reclamantă, actul de dispoziţie al victimei de renunţare la judecată „întrucât, ca urmare a sesizării organelor de poliție pârâtul s-a liniștit”, iar părţile s-au împăcat, s-au reţinut următoarele considerente:

(…) Având în vedere că reclamanta a introdus, cu rea-credință, o cerere principală, vădit netemeinică, instanța va dispune sancționarea acesteia pentru abuz de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 187 alin.1 pct. 1 lit. a) Cod procedură civilă.

Art. 187 alin.1 pct. 1 lit. a) Cod procedură civilă prevede următoarele:

”Încălcarea obligațiilor privind desfășurarea procesului. Sancțiuni

(1) Dacă legea nu prevede altfel, instanța, potrivit dispozițiilor prezentului articol, va putea sancționa următoarele fapte săvârșite în legătură cu procesul, astfel:

1. cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei:

a) introducerea, cu rea-credință, a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau incidentale, precum și pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice;”

Reține instanța că partea care deturnează dreptul procedural de la scopul pentru care a fost recu­noscut de lege și îl exercită cu rea-credința săvârșește un abuz de drept procedural. (…)

Printre formele sub care s-ar putea manifesta exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale, se numără și cea referitoare la introducerea unei cereri vădit netemeinice, cu scopul de a-l speria pe pârât și a obține o schimbare a comportamentului său.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, cu modificările și completările ulterioare: ”(1) Persoana a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenta din partea unui membru al familiei poate solicita instanței ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri – obligații sau interdicții:

a) evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate;

b) reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor, în locuința familiei;

c) limitarea dreptului de folosință al agresorului numai asupra unei părți a locuinței comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima;

 c1) cazarea/plasarea victimei, cu acordul acesteia, şi, după caz, a copiilor, într-un centru de asistență dintre cele prevăzute la art. 17;

d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime determinate faţă de victimă, faţă de membrii familiei acesteia, astfel cum sunt definiți potrivit prevederilor art. 5, ori faţă de reședința, locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate;

e) interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic;

e1) obligarea agresorului de a purta permanent un sistem electronic de supraveghere;

f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima;

g) obligarea agresorului de a preda poliției armele deținute;

h) încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora.

(11) Măsura prevăzută la alin. (1) lit. e1) se dispune dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

a) a fost dispusă una dintre măsurile prevăzute la alin. (1) lit. d) sau e);

b) atunci când s-a dispus obligarea agresorului de a păstra o distanta minimă faţă de victimă şi, după caz, membrii familiei acesteia, persoanele protejate își exprimă acordul de a purta un sistem electronic de supraveghere care să permită verificarea respectării obligației agresorului.

(2) Prin aceeași hotărâre, instanța poate dispune şi suportarea de către agresor a chiriei şi/sau a întreținerii pentru locuința temporară unde victima, copiii minori sau alți membri de familie locuiesc ori urmează să locuiască din cauza imposibilității de a rămâne în locuința familială.

(3) Pe lângă oricare dintre măsurile dispuse potrivit alin. (1), instanța poate dispune şi obligarea agresorului să urmeze consiliere psihologică, psihoterapie şi poate recomanda internarea voluntară sau, după caz, poate solicita internarea nevoluntară, în condițiile Legii sănătății mintale şi a protecției persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002, republicată. În cazul în care agresorul este consumator de substanțe psihoactive, instanța poate dispune, cu acordul acestuia, integrarea acestuia într-un program de asistență a persoanelor consumatoare de droguri, conform art. 22 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

 (4) Prin aceeași hotărâre, instanța poate dispune luarea unei măsuri de control al respectării ordinului de protecție şi pentru prevenirea încălcării acestuia, precum:

a) obligarea agresorului de a se prezenta periodic, la un interval de timp stabilit de instanță potrivit împrejurărilor, la secția de politie competentă cu supravegherea respectării ordinului de protecție;

b) obligarea agresorului de a da informații organului de politie cu privire la noua locuință, în cazul în care prin ordin s-a dispus evacuarea lui din locuința familiei;

c) verificări periodice şi/sau spontane privind locul în care se află agresorul.

(5) Dispozitivul hotărârii va cuprinde şi mențiunea că încălcarea oricăreia dintre măsurile dispuse prin ordinul de protecție constituie infracțiune, conform art. 32 alin. (1).”

Art. 3 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenței în familie, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că: ”violenta domestică înseamnă orice inacţiune sau acţiune intenţionată de violenţă fizică, sexuală, psihologică, economică, socială, spirituală sau cibernetică, care se produce în mediul familial sau domestic ori între soţi sau foşti soţi, precum şi între actuali sau foşti parteneri, indiferent dacă agresorul locuieşte sau a locuit împreună cu victima.”

Din textele enunțate anterior se deprinde concluzia că ordinul de protecție reprezintă o măsură excepțională, care se dispune în situațiile deosebite prevăzute de lege, cu consecințe de mare amploare.

Ori, nu se poate introduce o astfel de acțiune când se presupune că a existat o simplă șicană între soți, un eveniment izolat în viața de familie și de altfel nedovedit.

Introducerea prezentei cereri neprobate, care se rezumă la o simplă altercație în cadrul familiei, finalizată prin împăcarea părților, este apreciată de instanță ca fiind abuzivă, reclamanta neurmărind decât să-şi sperie soțul, iar nu să se instituie, cu adevărat un ordin de protecție împotriva acestuia.(…)”

În cuprinsul acestei Hotărâri s-a reţinut şi definiţia doctrinară[17] a abuzului de drept, care nu înseamnă depășirea limitelor externe, de ordin material sau juridic, ale dreptului respectiv (ipoteză în care am fi în prezenta unui act săvârșit fără drept), ci numai depășirea limitelor interne ale acelui drept. Deci, existența dreptului nu trebuie confundată cu modul în care este exercitat un drept ce există.

De asemenea, s-a avut în vedere că, din coroborarea art. 15 Cod civil cu art. 12 alin. 1 Cod procedură civilă, reiese că abuzul de drept procesual presupune un element subiectiv, constând în exercitarea cu rea-credință a dreptului procedural, fără justificarea unui interes special și legitim, ci numai cu intenția de a-l vătăma ori păgubi pe adversar, pentru a-l constrânge la concesiuni şi un element obiectiv, care constă în deturnarea dreptului procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, actul săvârșit neputând fi explicat printr-un motiv legitim, ori în exercitarea dreptului într-un mod excesiv și nerezonabil.

Prin aceeaşi Sentinţă civilă, s-a apreciat ca aplicabilă speţei concepţia doctrinară[18], potrivit cu care, pentru a caracteriza un act de procedură ca abuziv, este necesar să fie îndeplinite următoarele cerințe:

a) autorul actului să fie titularul dreptului procedural în cauză și să fie capabil să îi exercite. Această condiție este ușor de justificat, având în vedere că, prin definiție, abuzul de drept procedural presupune folosirea (exercițiul) dreptului respectiv, ceea ce înseamnă că partea despre care se afirmă că a săvârșit un abuz de drept procedural trebuie, în primul rând, să aibă acel drept, iar, în al doilea rând, să fie în măsură să îl exercite;

b) dreptul procedural să fie utilizat în limitele sale externe, fixate de lege, adică să se respecte dispozițiile legale referitoare la condițiile în care se exercită dreptul procedural, la forma actului și în termenul în care trebuie efectuat acesta. Rezultă că actul abuziv nu se confundă cu actul nelegal, acesta din urmă fiind îndeplinit cu depășirea limitelor externe stabilite de lege;

c) dreptul procedural să fie dirijat spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a fost acordat de lege, partea care îl folosește urmărind un obiectiv ce nu corespunde justei și cât mai rapidei soluționări a pricinii, sau să fie exercitat în mod excesiv și nerezonabil;

d) dreptul procedural să fie exercitat cu rea-credință, titularul său urmărind producerea unui rezultat vătămător părții adverse prin exercitarea actului de procedură respectiv.

Ca urmare a acestei analize, s-a concluzionat prin Sentința civilă nr. 1138 din data de 15.07.2020 pronunțată în dosarul nr. 3343/285/2020 al Judecătoriei Rădăuţi, că se impune amendarea pentru abuz de drept a părţii vinovate, întrucât a folosit cu rea-credință dreptul procesual de a sesiza instanţa de judecată cu o cerere vădit netemeinică, în alt scop decât cel pentru care a fost recunoscut de dispoziţiile legale.

Cea mai controversată problemă a practicii judiciare rămâne însă stabilirea părţii ori a instituţiei chemate să suporte onorariilor avocaților desemnați din oficiu pentru asistarea părților.

De factură recentă, prin Legea nr. 183/19.08.2020 privind modificarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, publicată în Monitorul Oficial nr. 758/19.08.2020, s-a modificat art. 27 alin. 2 din Legea nr. 217/2003, în sensul reglementării că Asistenţa juridică a persoanei care solicită ordinul de protecţie este obligatorie.”

Anterior aceste modificări legislative, era obligatorie doar asistenţa juridică a persoanei împotriva căreia se solicita emiterea ordinului de protecţie, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 27 alin. 3 din Legea nr. 217/2003.

În acest context, jurisprudenţa este scindată, apreciindu-se, într-o opinie[19] că onorariilor avocaților desemnați din oficiu pentru asistarea părților vor fi suportate, în caz de respingere a cererii de emitere a ordinului de protecţie, de către victimă, urmare a reţinerii culpei procesuale în pierderea procesului, prin obligarea acesteia la plata către stat a sumelor de bani.

Într-o altă opinie[20], s-a considerat că onorariul cuvenit avocatului din oficiu al pârâtului urmează a fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei, ori, mai precis că acesta rămâne în sarcina statului, fiind avansat din fondurile Ministerului Justiției[21].

În ipoteza admiterii sau a admiterii în parte a cererii introductive de instanţă, onorariul cuvenit avocatului din oficiu al pârâtului, a fost considerat într-o optică[22] că trebuie să fie avansat din fondurile Ministerului Justiției, iar în altă viziune[23], avansat din fondurile Ministerului Justiției, însă recuperat de la pârât, ca urmare a obligării lui la plata către stat a acestei sumei, cu titlu de cheltuieli judiciare. De asemenea, s-au pronunţat şi soluţii[24] recente, în care onorariile avocaților desemnați din oficiu pentru asistarea ambelor părților au fost puse în sarcina pârâtului, cu titlu de cheltuieli judiciare datorate statului, ca urmare a avansării sumelor din fondurile Ministerului Justiției.

Situația cheltuielilor ocazionate de asigurarea asistenței juridice obligatorii, prin avocat, pentru persoana împotriva căreia se solicită ordinul de protecție a făcut şi obiectul Minutei Întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel, ce a avut loc la București, în perioada 11-12 mai 2017[25] şi al Minutei Întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţieşi curţilor de apel Pitești, 14-15 noiembrie 2020[26], în cadrul ambelor reţinându-se punctul de vedere prezentat de Institutul Naţional al Magistraturii, însușit de participanții la celor două întâlniri, cu unanimitate de voturi, respectiv:

„Potrivit art. 27 alin. (4) din Legea 217/2003, asistenţa juridică a persoanei împotriva căreia se solicită ordinul de protecţie este obligatorie. Considerăm că această normă prevede acordarea obligatorie a ajutorului public judiciar sub forma asistenței prin avocat, nefiind așadar aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă privind curatela specială. Actul normativ care reglementează ajutorul public judiciar este O.U.G. nr. 51/2008, iar art. 8¹ din ordonanța de urgență dispune că ajutorul public judiciar se acordă, independent de starea materială a solicitantului, dacă prin lege specială se prevede dreptul la asistență judiciară sau dreptul la asistență juridică gratuită, precum și că ajutorul public judiciar se acordă fără îndeplinirea criteriilor prevăzute la art. 8 din ordonanță. În ceea ce privește suportarea cheltuielilor, această problemă este reglementată de art. 18 și 19 din O.U.G. nr. 51/2008, respectiv dacă cererea privind ordinul de protecție va fi admisă, cheltuielile rămân în sarcina statului, în temeiul art. 19, în schimb dacă aceasta a fost respinsă, cheltuielile cu asistența judiciară a pârâtului vor fi puse de instanță în sarcina reclamantului, potrivit art. 18 din ordonanța de urgență.”

Cu toate aspectele de practică neunitară semnalate în materia „Ordinului de protecţie”, vizând termenul de soluţionare a cauzei, posibilitatea dezlegării pricinii fără citarea părților, a amendării victimei pentru abuz de drept procesual, precum și suportarea onorariilor avocaților desemnați din oficiu pentru asistarea părților, instanţele de judecată rămân sensibile la problematica fenomenului violenţei domestice, realitate prezentǎ nu doar în România, ci pe scarǎ largǎ, în toate societǎţile contemporane, tratând aceste cauze cu mare profesionalism, acurateţe şi celeritate.


[1] Disponibil aici, aici, aici, aici și aici
[2] Disponibil aici
[3] Art. 3 din Legea nr. 217 din 22 mai 2003: „În sensul prezentei legi, violenţa domestică înseamnă orice inacţiune sau acţiune intenţionată de violenţă fizică, sexuală, psihologică, economică, socială, spirituală sau cibernetică, care se produce în mediul familial sau domestic ori între soţi sau foşti soţi, precum şi între actuali sau foşti parteneri, indiferent dacă agresorul locuieşte sau a locuit împreună cu victima.”
[4] Art. 3 din Legea nr. 217 din 22 mai 2003: „(1) În sensul prezentei legi, prin membru de familie se înţelege:
a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, soţii şi copiii acestora, precum şi persoanele devenite rude prin adopţie, potrivit legii;
b) soţul/soţia şi/sau fostul soţ/fosta soţie; fraţii, părinţii şi copiii din alte relaţii ai soţului/soţiei sau ai fostului soţ/fostei soţii;
c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, actuali sau foşti parteneri, indiferent dacă acestea au locuit sau nu cu agresorul, ascendenţii şi descendenţii partenerei/partenerului, precum şi fraţii şi surorile acestora;
d) tutorele sau altă persoană care exercită în fapt ori în drept drepturile faţă de persoana copilului;
e) reprezentantul legal sau altă persoană care îngrijeşte persoana cu boală psihică, dizabilitate intelectuală ori handicap fizic, cu excepţia celor care îndeplinesc aceste atribuţii în exercitarea sarcinilor profesionale.
(2) În sensul prezentei legi prin victimă se înţelege persoana fizică ce este supusă uneia sau mai multor forme de violenţă prevăzute la art. 4, inclusiv copiii martori la aceste forme de violenţă.”
[5] Art. 27 din Legea nr. 217/2003 (1) Cererile pentru emiterea ordinului de protecţie se judecă în camera de consiliu, participarea procurorului fiind obligatorie.
(2) Asistenţa juridică a persoanei care solicită ordinul de protecţie este obligatorie.
3) Asistenţa juridică a persoanei împotriva căreia se solicită ordinul de protecţie este obligatorie.
(4) Judecata se face de urgenţă şi cu precădere. Dispoziţiile art. 200 şi 201 din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare, privind verificarea cererii şi regularizarea acesteia, respectiv fixarea primului termen de judecată, nu sunt aplicabile. Citarea părţilor se face potrivit regulilor privind citarea în cauze urgente.
(5) În caz de urgenţă deosebită, instanţa poate emite ordinul de protecţie şi fără citarea părţilor, chiar şi în aceeaşi zi, pronunţându-se pe baza cererii şi a actelor depuse, fără concluziile părţilor.
(6) În soluţionarea cererii nu sunt admisibile probe a căror administrare necesită timp îndelungat.
(7) Procurorul are obligaţia de a informa persoana care solicită ordinul de protecţie asupra prevederilor legale privind protecţia victimelor infracţiunii.
(8) Pronunţarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordinului se face în cel mult 48 de ore de la pronunţare.
(9) Soluţionarea cererilor nu poate depăşi un termen de 72 de ore de la depunerea cererii, cu excepţia cazului în care, anterior, s-a emis un ordin de protecţie provizoriu, durata iniţială pentru care acesta este dispus fiind prelungită, de drept, cu durata necesară îndeplinirii procedurii judiciare de emitere a ordinului de protecţie, cu informarea agresorului despre acest fapt.”
[6] Sentinţa civilă nr. 1381 din data de 31.08.2018 pronunţată în dosarul nr. 5218/285/2018 al Judecătoriei Rădăuţi
[7] Sentinţa civilă nr. 7 din data de 14.05.2018 pronunţată în dosarul nr. 846/184/2018 al Judecătoriei Balş,
Sentinţa civilă nr. 1434 din data de 10.09.2018 pronunţată în dosarul nr. 5317/285/2018 al Judecătoriei Rădăuţi
[8] Sentinţa civilă nr. 1111 din data de 09.07.2020 pronunţată în dosarul nr. 3270/285/2020 al Judecătoriei Rădăuţi
[9] Art. 221 din Legea nr. 217/2003: „(1) Ordinul de protecţie provizoriu se emite de către poliţiştii care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, constată că există un risc iminent ca viaţa, integritatea fizică ori libertatea unei persoane să fie pusă în pericol printr-un act de violenţă domestică, în scopul diminuării acestui risc.
(2) Poliţiştii constată existenţa riscului iminent prevăzut la alin. (1) pe baza evaluării situaţiei de fapt care rezultă din:
a) probele obţinute ca urmare a verificării sesizărilor privind violenţa domestică, atunci când actele de violenţă domestică nu fac obiectul cercetării sub aspectul săvârşirii unor infracţiuni;
b) probele strânse potrivit prevederilor Legii nr. 135/2010privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, atunci când actele de violenţă domestică fac obiectul cercetării sub aspectul săvârşirii unor fapte care intră sub incidenţa prevederilor  199 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare.
(3) Poliţiştii evaluează situaţia de fapt pe baza formularului de evaluare a riscului şi potrivit metodologiei de utilizare a acestuia, stabilite potrivit prevederilor art. 2210.
(4) În cazul în care, ca urmare a evaluării situaţiei de fapt, se constată că sunt întrunite condiţiile pentru emiterea ordinului de protecţie provizoriu, prevăzute la alin. (1), poliţiştii emit ordinul de protecţie provizoriu, potrivit prevederilor art. 223 şi potrivit procedurii şi modelului stabilite potrivit prevederilor art. 2210.
(5) În cazul în care, ca urmare a evaluării situaţiei de fapt, se constată că nu sunt întrunite condiţiile pentru emiterea ordinului de protecţie provizoriu, prevăzute la alin. (1), poliţiştii au obligaţia de a informa persoanele care susţin că sunt victime ale violenţei domestice cu privire la posibilitatea formulării unei cereri pentru emiterea unui ordin de protecţie potrivit prevederilor art. 23 şi de a pune la dispoziţia acestora formularul de cerere prevăzut la art. 26.
(6) Emiterea ordinului de protecţie provizoriu nu împiedică luarea unei măsuri preventive potrivit prevederilor Legii nr. 135/2010, cu modificările şi completările ulterioare.”
[10] Sentinţa civilă nr. 1527 din data de 11.09.2020 pronunţată în dosarul nr. 4445/285/2020 al Judecătoriei Rădăuţi
[11] Sentinţa civilă nr. 390 din data de 03.03.2020 pronunţată în dosarul nr. 1030/285/2020 al Judecătoriei Rădăuţi
[12] Art. 27 alin. 9 din Legea 217/2003: „Soluţionarea cererilor nu poate depăşi un termen de 72 de ore de la depunerea cererii, cu excepţia cazului în care, anterior, s-a emis un ordin de protecţie provizoriu, durata iniţială pentru care acesta este dispus fiind prelungită, de drept, cu durata necesară îndeplinirii procedurii judiciare de emitere a ordinului de protecţie, cu informarea agresorului despre acest fapt.”
[13] Art. 27 alin. 5 din Legea 217/2003: „În caz de urgenţă deosebită, instanţa poate emite ordinul de protecţie şi fără citarea părţilor, chiar şi în aceeaşi zi, pronunţându-se pe baza cererii şi a actelor depuse, fără concluziile părţilor.”
[14] Sentinţa civilă nr. 740 din data de 11.05.2020 pronunţată în dosarul nr. 1927/285/2020 al Judecătoriei Rădăuţi
[15] Sentinţa civilă nr. 12673 din data de 30.09.2020 pronunţată în dosarul nr. 22432/4/2020 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti
Sentinţa civilă nr. 1381 din data de 17.08.2020 pronunţată în dosarul nr. 3996/285/2020 al Judecătoriei Rădăuţi
Sentința civilă nr. 1591 din data de 02.09.2015 pronunțată în dosarul nr. 2746/227/2015 al Judecătoriei Fălticeni
[16] Art. 9 Cod de procedură civilă: „(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public. (2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.
(3) În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege.”

[17] A se vedea Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual Civil, ediţia a 4-a, revizuită şi adăugită, p. 92
[18] A se vedea Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual Civil, ediţia a 4-a, revizuită şi adăugită, p. 92-93
[19] Sentința civilă nr. 842 din data de 26.01.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti
Sentința civilă nr. 1094 din data de 05.02.2015 pronunțată în dosarul nr. 12761/311/2014 al Judecătoriei Slatina
Decizia civilă nr. 707 din data de 15.02.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti
[20] Sentința civilă nr. 599 din data de 26.01.2016 pronunțată de Judecătoria Ploieşti
[21] Sentinţa civilă nr. 1205 din data de 23.07.2020 pronunţată în dosarul nr. 3511/285/2020 al Judecătoriei Rădăuţi
Sentinţa civilă nr. 12673 din data de 30.09.2020 pronunţată în dosarul nr. 22432/4/2020 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti,
Sentința civilă nr. 7 din data de 14.05.2018 pronunțată în dosarul nr. 846/184/2018 al Judecătoriei Balş
[22] Sentința civilă nr. 166 din data de 02.08.2018 pronunțată de Judecătoria Caracal
Sentința civilă nr. 17 din data de 02.02.2016 pronunțată de Judecătoria Braşov
Sentința civilă nr. 38 din data de 19.02.2016 pronunțată de Judecătoria Braşov
[23] Sentinţa civilă nr. 1236 din data de 27.07.2020 pronunţată în dosarul nr. 3601/285/2020 al Judecătoriei Rădăuţi
[24] Sentinţa civilă nr. 1427 din data de 11.09.2020 pronunţată în dosarul nr. 4445/285/2020 al Judecătoriei Rădăuţi
[25] Disponibil aici
[26] Disponibil aici


Judecător Ioana-Anamaria Filote-Iovu

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.