Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare

Federalism fără federație sau cum putem gestiona politic un concept fără a-l defini juridic. European Constitutional Law de Robert Schütze
13.10.2020 | Adrian BANTAȘ

Secţiuni: Articole, Content, Opinii, Povestim cărți, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Adrian Bantaș

Adrian Bantaș

Pentru cititorul european, a defini drept federație o entitate care nu este un stat poate apărea drept un nonsens, o aberație politico-juridică pe care trebuie să o îndesăm numaidecât în lada cu noțiuni pe care nu le putem desființa complet, dar care, dacă pe care ar fi prea periculos să le luăm în discuție, întrucât ar putea face țăndări un set confortabil de idei care ne-a asigurat nu doar o relativă liniște constituțională, ci și un set de idealuri care au definit o perioadă a cărei început coincide aproximativ cu Revoluția Franceză și continuă până la Brexit, cel puțin.

Cu toate acestea, ceea ce astăzi pare să capete o valoare aproape axiomatică, și anume, centralitatea statului național în dreptul și relațiile internaționale, reprezintă, din punct de vedere istoric, aproape o noutate. Practic, această idee care, după o mare parte a doctrinei de specialitate, își are originile (subliniez, însă, doar originile!) în Pacea Westfalică (idee contrazisă în mod argumentat de autorul Brendan Simms, în lucrarea Europa. Lupta pentru supremație de la 1453 până în prezent[2]), a căpătat consistență odată cu intervențiile Coalițiilor în Franța revoluționară și și-a dobândit forma deplină abia pe parcursul secolului XIX, pentru a se impune abia prin susținerea de care a beneficiat din partea Președintelui SUA, Wodroow Wilson, cu ocazia Tratatelor de Pace care au pus capăt Primului Război Mondial.

Înaintea acestor evenimente[3], forma preponderentă de existență a entităților politico-juridice având calitatea de actori ai relațiilor internaționale (și de subiecte ale dreptului internațional public, în măsura în care putem utiliza această terminologie modernă pentru realitățile secolelor și mileniilor anterioare) a fost aceea multinațională, indiferent ce denumire îmbrăca ea (regat, imperiu, Republică romană în etapa expansiunii sale, califat, sultanat, hanat etc). Desigur, prin aceasta nu fac, nici pe departe, o pledoarie pentru ideea de entitate multinațională, ci afirm doar o realitate istorică ușor verificabilă și care se impune indiferent cât de mult am încerca să o negăm: pentru cea mai mare parte a istoriei de până acum, entitățile statale nu au fost, de regulă, naționale ci fie mai multe popoare se găseau reunite într-un singur stat, fie un singur popor se găsea răspândit sub ceea ce astăzi am numi suveranitatea mai multor state.

Situația Europei nu face excepție. Dacă înainte de ascensiunea continentală a Romei, continentul era locuit de o multitudine de etnii împărțite preponderent în triburi și ale căror teritorii se suprapuneau, nefiind delimitate strict, cum o fac granițele din ziua de astăzi (de aceea putem vorbi despre regiuni în care dacii se găseau alături de sciți, ilyrii alături de daci, galii alături de populații germanice etc), la apogeul puterii Romei, cea mai mare parte a continentului avea să fie supusă unei singure entități, Imperiul Roman.

Cu toate acestea, de la disoluția autorității romane în Europa de Vest (pe care, indiferent de momentele acceptate ca reper, putem să o plasăm cu destul de multă siguranță în secolul V d.Hr.), partea apuseană a continentului nu a mai fost (cel puțin pentru o perioadă suficient de îndelungată cât să prezinte relevanță pentru analiza noastă) unită într-o singură entitate politică, dar (și aici survine partea cea mai importantă), a manifestat aspirații continue de refacere a acestei unități, cu accent pe formularea „refacere”. De altfel, conform lui Henry Kissinger, ideea unității lumii latine, a Europei, a creștinătății (catolice), etc. a persistat în timp cel puțin până la pacea Wesfalică și a ghidat, în acest timp, acțiunile unor importanți oameni de stat, reprezentanți ai Bisericii, gânditori politici, etc.

Așadar, ideea unității europene nu este nici pe departe nouă, chiar dacă mijloacele de realizare a acesteia diferă semnificativ de-a lungul timpului. Dar despre vremurile la care am făcut referire am putea afirma, cu destulă ușurință, că sunt prea îndepărtate pentru a fi relevante. Desigur că sunt îndepărtate, însă, în opinia mea, nu sunt nici pe departe irelevante.

Totuși, autorul aflat în centrul prezentării de astăzi, Robert Schütze, ne demonstrează faptul că statul național nu este singura formă posibilă de organizare politică a societăților prin referiri mai recente, dar cel puțin la fel de relevante.

De aceea, după un capitol cu rol introductiv ce ne poartă prin istoria construcției unionale, de la Tratatul de la Paris, până astăzi (prin reformele succesive efectuate de către tratatele modificatoare)[4], Robert Schütze ne supune atenției o serie de comparații constituționale de-a dreptul provocatoare între Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană. Desigur, orice analist al fenomenului unional și-a pus, cel puțin o dată, problema unei comparații cu Statele Unite ale Americii, dar comparațiile efectuate de către Robert Schütze prezintă cel puțin două elemente inedite. Unul dintre acestea este referirea la Articolele Confederației, document premergător Constituției Statelor Unite ale Americii, iar celălalt este reprezentat de descrierea raporturilor juridice dintre nivelul federal și cel al entităților federative anterioare celebrului New Deal al președintelui Roosevelt. Ce relevanță poate avea pentru juriști un program pe care cu toții îl cunoaștem în special ca pe un demers de relansare economică, necesar ca urmare a Marii Crize? Ei bine, o relevanță foarte ridicată, pentru juristul interesat de constituționalismul Uniunii Europene. Pentru că, explică în mod pertinent Robert Schütze, New Deal a reprezentat și o reformă a raporturilor constituționale dintre centrul federal și entitățile federative, cu o augmentare semnificativă a prerogativelor centrului, în special pentru…asigurarea liberei circulații a bunurilor, serviciilor și lucrătorilor între entitățile federale, cu tot ce implică aceasta, în special armonizarea legislației. Ceea ce, desigur, a creat premisele relansării economice americane și depășirea Marii Crize. Sună cunoscut și pentru cititorul european, nu?

Revenind pe Bătrânul Continent, Robert Schütze, efectuează și un scurt excurs prin tradițiile constituționale europene, remarcând inclusiv relativa permeabilitate terminologică ce caracteriza până de curând noțiunile de federație și confederație, pe care astăzi le diferențiem dar, în momentele apariției unor entități precum Statele Unite, se suprapuneau până la confuzie în înțelegerea contemporanilor.

Depășind, astfel, dezbaterea federație/confederație, Robert Schütze realizează o prezentare comparativă a instituțiilor constituționale ale SUA și UE, în special din prisma repartiției puterilor, ajungând la o concluzie numai aparent surprinzătoare: aceea că doar ideea atât de bine înrădăcinată în intelectul european conform căreia federațiile pot îmbrăca doar forma statelor ne împiedică să remarcăm asemănările dintre aceste două exemple, pentru a ne concentra asupra diferenței reprezentate de faptul că entitățile federative ale Uniunii sunt state-națiuni.

Înarmat cu aceste argumente, autorul menționat se încumetă să arunce mănușa și doctrinarilor care se rezumă la a considera Uniunea drept o simplă entitate sui generis. Pentru Robert Schütze, acest termen nu se (mai) justifică, el reprezentând doar o încercare de a evita adevărata natură federală a Uniunii prin inventarea unui concept fără precedent și care se sustrage oricărei clasificări, chiar dacă în spatele acestui ambalaj doctrinar se regăsește doar conținutul federal pe care îl negăm cu o înverșunare demnă de o cauză mai bună.

Desigur, Robert Schütze nu putea să nu aibă în vedere faptul că una dintre cele mai evidente critici la adresa demersului său comparativ ar putea fi reprezentată de aspectul legat de acțiunea externă. Astfel, după ce efectuează o prezentare a instituțiilor unionale și a rolului (constituțional) al fiecăreia, procedând apoi la prezentarea categoriilor de competențe ale Uniunii, Schütze se oprește asupra competențelor unionale în materia relațiilor externe și arată cum, grație unei bogate jurisprudențe a Curții de Justiție, competențele partajate (pe plan intern) ale Uniunii se metamorfozează realmente, odată cu exercitarea efectivă a acestora, în competență exclusivă în ceea ce privește relațiile cu terții. Or, acest aspect tehnic, dar important, restrânge semnificativ spectrul competenței în materie de relații externe a statelor membre, apropiind situația acestora de cea a unor entități federative.

Cumva în aceeași idee, nu este deloc de neglijat modul în care Robert Schütze analizează relația dintre Comisie și Consiliu ca pe cea dintre componentele unui executiv bicefal (iarași, o expresie deloc necunoscută cititorului familiarizat cu realitățile naționale) și, în continuarea acesteia, relația dintre instituțiile Uniunii și statele membre în materia punerii în aplicare a actelor Uniunii, văzută ca un tandem al competențelor centrului federal și entităților federative. Iar de aici până la a considera statele membre și administrația acestora ca pe o administrație unională, atunci când aduce la îndeplinire prevederi ale actelor unionale, nu mai este decât un singur pas, pe care Robert Schütze îl și efectuează cu aceeași temeritate cu care ne-a obișnuit.

În aceeași idee aproape revoluționară sunt analizate relația dintre instanțele naționale și instanța unională, precum și ansamblul mijloacelor juridice de control al conformității actelor unionale cu actele juridice de forță superioară, inclusiv din perspectiva respectării drepturilor fundamentale (dar la acest aspect vom reveni în curând). Practic, perspectiva lui Schütze în acest domeniu este cea a unui sistem cu note federale alcătuit de instanțele naționale și instanța unională.

Analizând apoi actele juridice unionale și caracteristicile acestora (ar fi aproape redundant sa afirmăm că o trecere în revistă a trăsăturilor actelor menționate ne conduce tot la concluzia unui caracter federal), autorul menționat procedează, în continuare, la o nouă sfidare a unei deloc neglijabile dezbateri legate de conceptele de rupremație sau prioritate a dreptului unional în raport cu cel al statelor membre. Fără a nega existența unor diferențe între aceste concepte, cum ar fi faptul că supremația poate fi privită ca o trăsătură a ordinii juridice iar prioritatea, o trăsătură a normei concrete, ori că supremația reprezintă o trăsătură prezentă la nivel general în timp ce prioritatea reclamă, cu necesitate, existența unui conflict de norme pentru a se putea manifesta, Schütze conchide că, deși fascinantă la nivel teoretic, dezbaterea în cauză prezintă o relevanță practică aproape nulă, consecințele constatării acestui raport între dreptul unional și dreptul național fiind aceleași, indiferent cum denumim relația dintre izvoarele acestor două ordini juridice.

În final, pentru a confirma încă o dată caracterul constituțional pe care îl atribuie ordinii juridice unionale, lucrarea menționată este încununată printr-o prezentare a unui element care nu poate lipsi din nici o constituție: consacrarea drepturilor fundamentale ale cetătenilor entității politice în discuție. Iar aici, unul dintre elementele de originalitate care nu ar putea lipsi acestei prezentări este abordarea cuprinzătoare a lui Schütze, pentru care, pe lângă Carta Drepturilor Funtamentale a Uniunii Europene, pe care o identifică drept izvorul scris al drepturilor fundamentale ale cetățenilor europeni (written Bill of Rights), Robert Schütze mai identifică și un izvor nescris (unwritten Bill of Rights), reprezentat de acele principii fundamentale proprii ordinilor juridice ale statelor membre, alcătuind împreună o „tradiție” comună în domeniul drepturilor fundamentale și, de ce nu, o „tradiție constituțională comună”.

Concluzia la care ajunge Robert Schütze în urma acestei ample, dar fascinante analize? Ce este, pentru el, Uniunea Europeană? Ei bine, în nici un caz doar o nouă organizație internațională, fie ea și de integrare. Și nici o entitate sui generis, întrucât, pentru Schütze, o astfel de clasificare ce nu clasifică nimic ar fi doar o încercare de a eluda adevărata natură a Uniunii. Pentru Schütze, Uniunea Europeană este o federație, dar o federație de state(-națiuni) pentru că, așa cum precizează autorul în cauză, fiecare ordine constituțională federală este unică în felul său, așa că simplul fapt că entitățile federative sunt, în acest caz, state, iar sistemul federal de competențe încă prezintă anumite sincope (cum ar fi cele din domeniul acțiunii externe) nu subminează concluzia caracterului federal, ci doar particularizează entitatea în cauză în ansamblul categoriei largi a federațiilor.

Top 3 citate

Se poate vorbi despre existența unei Constituții a Uniunii Europene? Această întrebare a marcat dezbaterile din cadrul Dreptului Uniunii Europene încă de la nașterea acestuia. Pentru că, dacă definim Constituțiile drept acele izvoare fundamentale de drept având menirea de a ordona juridic o societate, atunci, în mod categoric, Uniunea beneficiază de o Constituție. Dar dacă limităm, în mod formal, conceptul de Constituție conexându-l irevocabil de cel de stat, atunci, Uniunea nu poate avea o Constituție, pentru că Uniunea nu este un stat, ci o uniune de state. Conceptul de Constituție centrată pe ideea de stat a devenit la modă în secolul al XIX-lea și a fost, în mod cel puțin parțial, rezultatul concepției statocentriste a dreptului internațional public. Problema acestei concepții reducționiste a dreptului constituțional este faptul că ignoră cele mai multe experiențe constituționale ale omenirii din ultimele două milenii. Altfel spus, înseamnă aceasta că Atena antică nu avea o Constituție? Dar Republica Romană? Creatorii Statelor Unite ale Americii nu aveau reprezentarea faptului că documentul pe care l-au elaborat era o Constituție? Văzută în lumina unei tradiții istorice mai largi, Uniunea Europeană are o Constituție, iar această viziune corespunde cu înțelegerea de sine a acestei ordini juridice[5].

O victimă a obsesiei secolului al XIX-lea legată de statele suverane, gândirea constituțională europeană a ajuns să respingă vehement ideea suveranității divizate sau diale. Suveranitatea, spune aceasta, este indivizibilă. Într-o Uniune de State, ea poate aparține fie statelor, caz în care Uniunea reprezintă o organizație internațională, fie Uniunii, caz în care aceasta este un stat federal. Federalismul este, astfel, gândit exclusiv în termenii statului suveran. În cadrul acestui curent de gândire, federalismul a ajuns să desemneze devoluția constituțională a puterii în cadrul unui stat suveran. O federație era, în mod obligatoriu, un stat federal. Această reducție a principiului federal limita posibilitățile de manifestare ale însăși ideii de federație de state[6].

Constituționalismul european insista asupra ideii indivizibilității suveranității. Această idee absolută asupra suveranității a ajuns să se comporte ca o veritabilă prismă care ignora orice alte nuanțe care ar putea surveni într-o ordine juridică de natură compozită. Rezultatul a fost o polarizare constituțională exprimată în distincția dintre două categorii idealizate: o Uniune de State era fie o confederație, fie un stat federal. Tertium non datur (…)”[7].

CE MI-A PLĂCUT

În lucrarea sa, Drept constituțional european, Robert Schütze preia corpul principal de idei și informații privitoare la Dreptul Uniunii Europene, pe care, de altfel, le putem identifica și în alte lucrări de aceeași amploare și, cu acea siguranță de sine și libertate intelectuală tipică reprezentanților unor societăți cu secole de tradiție universitară, le extrage, fără a le brusca, dar și fără a ezita, corsetul intelectual în care le-a plasat tradiția filosofico-juridică a monopolului statului și, în particular, statului-națiune, arătându-i cititorului care acceptă acest lucru edificiul federal bine proporționat și solid construit care, în opinia sa, se ascunde în spatele camuflajului pe care nu autorii Tratatelor și a celorlalte norme de drept unional, ci analiștii care privesc fenomenul exclusiv prin prisma etatică îl aruncă asupra acestuia. Iar tot acest fir călăuzitor căruia, chiar atunci când nu îl amintește în mod expres, îi putem simți adierea subtilă pe întreg parcursul lucrării, astfel încât nu avem nici un moment vreo îndoială că se află acolo, privindu-ne din dosul unei perdele pronunțat tehnice, este prezentat într-o manieră suficient de academică pentru a fi științifică și suficient de degajată pentru ca lectura să „curgă”, deși ne aflăm în prezența unui tratat de drept al Uniunii. Ce poate fi mai frumos decât atât?

CE NU MI-A PLĂCUT

Lucrarea analizată a fost una dintre cele care mi-au influențat cel mai mult viziunea despre fenomenul unional, astfel încât mi-ar fi extrem de dificil să identific aspecte care nu mi-au plăcut. Dacă ar fi, însă, să mă gândesc la ceea ce nu le-ar putea plăcea potențialilor cititori cărora ne adresăm, cred că m-aș referi la excursul istoric destul de amplu, de la început. Dar a argumenta ideea conform căreia Uniunea Europeană prezintă trăsături federale fără a prezenta evoluția acesteia (și a o compara cu evoluția Statelor Unite, de exemplu), ar echivala cu îngurgitarea directă a desertului, sărind peste aperitiv și felul principal, iar, în ceea ce mă privește, nici măcar nu pot lua în considerare un astfel de sacrilegiu!


[1] Lucrarea poate fi achiziționată de aici. De asemenea, lucrarea a fost tradusă în limba română de Mihaela Banu și Constantin Mihai Banu, ISBN: 978-606-591-402-5, DOI: 10.5682/9786065914025, București, Editura Universitara, 2013, 492 p., disponibilă aici.
[2] Unde afirmă faptul că, departe de a consacra principiul neintervenției în afacerile interne ale unui stat și, prin aceasta, a sădi semințele conceptului de suveranitate națională, Tratatele Westfallice consacră, din contra, principiul intervenției străine în afacerile interne ale statelor germane).
[3] Acest „înainte” desemnând în jur de 3000 ani de istorie europeană, „numărați” doar de la data probabilă a semilegendarului Război al Troiei, și cu aproape 1000 ani mai mult, dacă nu ne rezumăm la continentul european, ci luăm în considerare și ceea ce poate fi considerat primul imperiu al omenirii, Imperiul Akkadian.
[4] La care nu ne referim pe larg întrucât cititorii interesați de domeniu sunt, cu siguranță, familiarizați cu acest format tipic lucrărilor din domeniul Dreptului Uniunii Europene.
[5] Robert Schütze, European constitutional law, Cambridge University Press, Cambridge, 2012, pp. 2-3, traducere proprie.
[6] Ibidem, pp. 53-54, traducere proprie.
[7] Ibidem, p. 54, traducere proprie.


Adrian Bantaș

Cuvinte cheie: , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti