Transferul persoanelor condamnate în vederea executării pedepsei ca factor favorizant al procesului de reabilitare
3 august 2021 | Raul Alexandru NESTOR
Raul Alexandru Nestor
Abstract
Although some 13 years have passed since the date of application of Council Framework Decision 2008/909/JHA of 27 November 2008, several controversial issues have arisen in the European courts regarding the application of this Framework Decision.
A first aspect refers to the completeness of the information of the convicted person on the law applicable in the executing state. As the law governing the execution of the sentence is the law of the state in which the convicted person will be transferred, the transferable person should be precisely informed on how the sentence will be executed, being necessary to know issues related to the conditions of detention and the exact date could be proposed for parole.
An issue resolved in a non-uniform way at the level of the European courts is the one related to the need to express consent for the transfer, there are situations in which initially such consent is not necessary, but prior to its transfer to the executing state, the requested person commits a new crime, the purpose of being tried for another case in the territory of the issuing State.
The courts of the European Union have been put before the existence of two judgments, for the first of which it is not necessary to express a consent to the transfer while for the second judgment, Council Framework Decision 2008/909 / JHA does not expressly provide for a derogation from the condition of the need for the consent of the transferable person
Rezumat
Deşi au trecut aproximativ 13 ani de la data începerii aplicării Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, la nivelul instanţelor europene au apărut mai multe aspecte controversate legate de modul de aplicare a acestei decizii – cadru. Un prim aspect se referă la caracterul complet al informării persoanei condamnate asupra legii aplicabile în statul de executare. Cum legea care va guverna executarea pedepsei este legea statului în care persoana condamnată va fi transferată, persoana transferabilă ar trebui informată cu precizie asupra modului în care va fi executată pedeapsa, fiind necesar să cunoască aspecte legate de condiţiile de detenţie şi data exactă la care va putea fi propusă pentru liberare condiţionată.
Un aspect soluţionat în mod neunitar la nivelul instanţelor europene este cel legat de necesitatea exprimării consimţâmântului pentru transfer, existând situaţii în care iniţial un asemenea consimţâmânt nu este necesar, însă anterior transferării sale în statul de executare, persoana solicitată comite o nouă infracţiune, numai cu scopul de a fi judecată pentru o altă cauză pe teritoriul statului emitent. Instanţele Uniunii Europene au fost puse în faţa existenţei a două hotărâri judecătoreşti, pentru prima dintre acestea nefiind necesară exprimarea unui consimţământ la transfer în timp ce pentru a doua hotărâre, Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului nu reglementează expres o derogare de la condiţia necesităţii consimţământului persoanei transferabile.
I. Recunoașterea și executarea în România a hotărârilor judecătorești străine care impun pedepse sau măsuri privative de libertate – valență esențială a cooperării judiciare în materie penală la nivel european
Afirmată în mod constant la nivelul Uniunii Europene, necesitatea de asigurare a unui spațiu de libertate, securitate și justiție este în prezent pusă în fața unei recrudescențe fără precedent a criminalității transnaționale, fenomen ilustrat prin diversificarea modurilor de operare folosite de grupările de criminalitate organizată, în contextul activității acestor structuri pe un teritoriu extrem de vast, cu consecințe extrem de grave.
Confruntată cu evoluția notabilă a criminalității transnaționale, Uniunea Europeană a ajuns la concluzia necesității perfecționării formelor de cooperare judiciară internațională, urmărindu-se realizarea unor instrumente de luptă adecvate și atribuirea unor competențe specifice instituțiilor implicate în combaterea acestui fenomen.
Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate pentru executarea lor în Uniunea Europeană, reprezintă una dintre formele de cooperare judiciară internațională, analiza acesteia putând opera din perspectiva României ca stat solicitat sau, după caz, ca stat solicitant.
Realitatea contemporană demonstrează dincolo de adevărul matematic exprimat de statistica instituțiilor de resort că numărul cetățenilor români care comit fapte ilicite pe teritoriul altor state ale Uniunii Europene este unul semnificativ, existând în mod proporțional un număr ridicat de resortisanți români condamnați în statele respective, persoane care încep executarea pedepsei chiar în statul de condamnare, dar care sunt ulterior transferate pentru continuarea executării pedepsei în statul român.
În aceste împrejurări, la nivelul Uniunii Europene a fost adoptată Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008[1] privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană.
În ultimele decenii, statele membre au condamnat mai frecvent cetățeni din alte state membre ale UE la pedepse sau măsuri privative de libertate. Cele mai recente cifre disponibile arată că procentul de cetățeni din alte state membre ale U.E. din numărul total de deținuți pentru fiecare stat membru variază de la 0,3 % la 39,4 % . Unii dintre aceștia își au reședința obișnuită în statul membru în care se află în închisoare. Totuși, unii dintre acești rezidenți pot face obiectul deportării/expulzării la finalizarea executării pedepsei.
Pentru numeroși cetățeni condamnați din statele membre ale UE, executarea pedepsei în statul membru de condamnare poate să nu fie optimă în ceea ce privește reabilitarea lor socială.
Decizia-cadru menționată crește posibilitatea de a soluționa situația unei persoane străine condamnate în ceea ce privește transferarea acesteia în alt stat membru în vederea îmbunătățirii reabilitării persoanei în cauză.
În cazul în care România este stat de executare, iar persoana condamnată este deținută în alt stat membru al Uniunii Europene, recunoașterea și punerea în executare a hotărârii judecătorești străine, în vederea transferării persoanei condamnate este de competența curții de apel în a cărei circumscripție domiciliază.
Potrivit art. 167 alin. (1) al Legii nr. 302/2004[2], ”instanța română recunoaște și pune în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
– hotărârea este definitivă și executorie;
– fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârșită pe teritoriul României, o infracțiune și autorul ar fi fost sancționabil. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracțiuni, verificarea condiției se face pentru fiecare infracțiune în parte;
– persoana condamnată are cetățenie română;
– persoana condamnată este de acord să execute pedeapsa în România.
Consimțământul nu este necesar atunci când persoana condamnată este cetățean român și trăiește pe teritoriul României sau, deși nu trăiește pe teritoriul României, va fi expulzată în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimțământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;
– nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare prevăzute la art. 163.
(2) Hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent poate fi recunoscută și pusă în executare și atunci când persoana condamnată nu are cetățenie română, dar trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și nu va pierde dreptul de ședere permanentă în România.”
II. Aplicarea acestor principii în jurisprudența instanțelor române
Jurisprudența recentă a instanțelor române a aplicat în mod constant aceste dispoziții prevăzute de legea internă ca urmare a adoptării Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008.
În acest sens, prin sentința penală nr. 42CC/20 decembrie 2019[3], pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. 788/42/2019 s-a reținut că persoana condamnată a fost de acord să fie transferată în România, procedura de transfer fiindu-i notificată şi se află încarcerată într-un penitenciar din Cehia.
În vederea recunoaşterii şi punerii în executare a hotărârii judecătoreşti, autorităţile statului emitent au transmis următoarele înscrisuri şi informaţii, traduse în limba română:
– Certificatul menţionat la art. 4 din Decizia Cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, prevăzut şi de anexa 5 din Legea nr. 302/2004, emis de Tribunalul regional de la Hralove – filiala din Pardubice – Republica Cehia, în limba cehă şi traducerea în limba română;
– Sentinţa pronunţată de Tribunalul regional de la Hradec Kralove – filiala din Pardubice – Cehia, nr. 64 T 2/2019 – 542, în limba cehă şi traducerea în limba română;
– Decizia 10 To 64/2019 a Înaltei Curţi de la Praga din data de 26 iulie 2019, în limba cehă şi traducerea în limba română;
– Opinia persoanei condamnate, în limba cehă şi traducerea în limba română;
– Copie de pe cazierul judiciar al persoanei condamnate, verificarea în ECRIS-GPS şi fişa de evidenţă informatizată a persoanei condamnate M. A. E.;
– copie de pe adresa nr. 92298/2019 din 15.11.2019 a Ministerului Justiţiei – Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară.
În raport de aceste documente şi de verificările întreprinse, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a susținut prin ordonanţa de sesizare că sunt îndeplinite condiţiile pentru recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine prevăzute de art.167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 şi că aceasta este de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române, faptele pentru care cetățeanul român a fost condamnat în Republica Cehă având corespondent în art.218 alin. (1) şi (3) lit. c) şi f) Cod penal, nefiind incident vreunul dintre motivele de nerecunoaştere sau de neexecutare prevăzute de art.163 din Legea nr. 302/2004.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanța română a reţinut că în cazul cetăţeanului român s-a stabilit o pedeapsă de 1825 zile închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 185 alin. (1), alin. (2), alin. (3) lit. c din Codul penal ceh (sentinţa penală nr. 64 T2/2019-542 pronunţată de Tribunalul regional de la Hradec Kralove – filiala din Pardubice din data de 30.04.2019, rămasă definitivă la data de 26.07.2019 prin decizia Înaltei Curţi de la Praga, nr. 10 To 64/2019).
Faptele pentru care a fost condamnat cetăţeanul român au corespondent în infracţiunile de viol prev. de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. c) şi f) Cod penal român, iar natura şi durata pedepsei aplicate de instanţa străină, de 1825 zile închisoare (5 ani) corespund cu natura şi durata pedepsei prevăzute de legea penală română (închisoare de la 3 la 10 ani în cazul alineatului (1) şi de la 5 la 12 ani în cazul alineatului (3) al textului de lege), nefiind necesară adaptarea pedepsei.
Persoana condamnată a fost de acord să fie transferată în România pentru continuarea executării pedepsei, aşa cum rezultă din înscrisul întocmit de autorităţile judiciare din Cehia, ataşat la dosarul cauzei.
În concluzie, în raport de verificările efectuate de procuror, de actele şi lucrările dosarului, dar şi de dispoziţiile legale incidente, instanța română a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine prevăzute de art.167 din Legea nr. 302/2004, în sensul că hotărârea ce se solicită a fi recunoscută şi pusă în executare pe teritoriul României este emisă de un stat membru UE, este o hotărâre definitivă şi executorie, faptele pentru care s-au aplicat pedepsele în statul solicitant sunt infracţiuni şi în statul român şi sancţionate cu pedeapsa închisorii în limitele sus-arătate, persoana condamnată este cetăţean român şi a consimţit să execute pedeapsa în România. De asemenea, se constată că nu este incident vreun motiv de nerecunoaştere sau de neexecutare dintre cele prevăzute de art.163 din aceeaşi lege.
În acelaşi timp, s-a considerat că executarea în România a pedepsei închisorii de către condamnat este de natură să faciliteze reintegrarea socială a acestuia, având în vedere că domiciliul său este în România.
În consecinţă, a fost dispusă recunoaşterea şi punerea în executare a sentinţei penale nr. 64 T2/2019-542 pronunţate de Tribunalul regional de la Hradec Kralove – filiala din Pardubice din data de 30.04.2019, rămasă definitivă la data de 26.07.2019 prin decizia Înaltei Curţi de la Praga, nr. 10 To 64/2019, prin care i s-a aplicat persoanei condamnate o pedeapsă de 5 ani (1825 zile) închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 185 alin. (1), alin. (2), alin. (3) lit. c din Codul penal ceh, având corespondent în infracţiunea de viol prev. de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. c şi f Cod penal român, şi s-a dispune executarea pedepsei într-un penitenciar din România.
– a luat act că persoana transferabilă şi-a exprimat acordul de a executa pedeapsa aplicată de autoritățile judiciare din Cehia (Tribunalul regional de la Hradec Kralove – filiala din Pardubice), într-un penitenciar din România.
În baza art.166 alin. (12) din Legea nr. 302/2004 republicată, a fost dispus transferul persoanei condamnate într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 5 ani (1825 zile) închisoare, fiind dedusă din durata pedepsei principale de 5 ani închisoare durata executată, respectiv de 348 zile, de la 07.10.2019, la zi.
Prin sentința penală nr. 41/CC/13 decembrie 2019[4], pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. 759/42/2019, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, la solicitarea autorităţilor judiciare din Germania, privind persoana condamnată Z. A., şi, în consecinţă, în baza art.166 şi urm. din Legea nr. 302/2004, a fost dispusă recunoaşterea sentinţei Tribunalul Münster din Germania nr. 21 Kls 210 Js 462/17-8/18 din 16.11.2018, definitivă la data de 24.11.2018, şi punerea în executare pe teritoriul României a pedepsei de 3 ani şi 10 luni închisoare, aplicate prin aceasta persoanei condamnate, deţinute inițial în Penitenciarul Werl din Germania pentru săvârşirea a trei infracţiunii de furt calificat în grup infracţional organizat, conf. art. 242 alin. (1), art. 243 alin. (1) teza 2 nr. 1 şi 3, art. 244a alin. (1), art. 53, 73, 73 din Codul penal german.
În cauză, instanța română a reținut că statul emitent şi-a respectat obligaţia de a transmite Ministerului Justiţiei din România înscrisurile menţionate la alineatul (1) al art. 165 din Legea 302/2004, inclusiv hotărârea de condamnare şi certificatul prevăzut în Anexa 5 a Legii 302/2004. La rândul său, Ministerul Justiţiei a înaintat această documentaţie parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie domiciliază persoana condamnată, şi anume, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în condiţiile în care, potrivit fişei de evidenţă obţinute prin interogarea bazei de date a Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, persoana condamnată are domiciliul în jud. Prahova.
Conform actelor existente la dosar, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi-a respectat obligaţia de a efectua verificările prevăzute de art. 165 alin. (2) din Legea 302/2004.
Instanța română a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de recunoaştere şi executare a hotărârii judecătoreşti străine, aşa cum sunt acestea prevăzute de Legea 302/2004. Astfel, ca prim aspect, hotărârea pronunţată de Tribunalul Münster – Germania din 16.11.2018, în dosarul nr. 21 Kls 210 Js 462/17-8/18, a rămas definitivă la data de 24.11.2018, hotărârea fiind executorie, persoana condamnată fiind, de altfel, încarcerată în Penitenciarul Werl din Germania, în executarea acestei hotărâri.
De asemenea, faţă de dispoziţiile art. 167 alin. (1) lit. b) din Legea 302/2004, instanţa română a reţinut că faptele pentru care persoana a fost condamnată de instanţa germană, sunt prevăzute ca infracţiuni şi de Codul penal român, mai exact, fiind vorba despre trei infracţiuni de furt calificat comie în concurs real, prev. de art. 228 alin. (1) C.p.-art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) C.p., cu aplic. art. 77 alin. (1) lit. a) C.p., toate cu aplic. art. 38 alin. (1) C.p., pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune fiind închisoarea de la 2 la 7 ani.
S-a reţinut şi întrunirea condiţiilor prev. de art. 167 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea 302/2004, persoana condamnată având cetăţenia română şi, deşi şi-a exprimat dezacordul la predarea sa autorităţilor române, consimţământul său la transferarea sa într-un penitenciar din România nu este necesar, în condiţiile în care, persoana condamnată, anterior predării sale autorităţilor germane în baza unui mandat european de arestare, emis în vederea desfăşurării procesului finalizat cu condamnarea la pedeapsa a cărei executare pe teritoriul României se solicită, locuia pe teritoriul României.
Cererea de predare a persoanei solicitate în temeiul mandatului european de arestare emis la data de 01.02.2018 (dosar nr. 210 Js 462/17) de Parchetul Munster, Republica Federală Germania, a făcut obiectul dosarului Curţii de Apel Bucureşti cu nr. 2633/2/2018, fiind admisă prin sentinţa penală nr. 71/F din 12.04.2018, predarea către autorităţile judiciare germane fiind condiţionată de faptul că, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana solicitată să fie transferată în România pentru executarea acesteia. În plus, în certificatul emis de aurtorităţile germane, este bifată menţiunea potrivit căreia “Statul de executare este statul de naţionalitate al persoanei condamnnate, în care acesta locuieşte”.
În considerarea prevederilor art. 167 alin. (1) lit. d) din Legea 302/2004, în cauză sunt incidente disp. art. 168 alin. (1) din Legea 302/2004, care prevăd că atunci când, potrivit art. 98 alin. (2), predarea unui cetăţean român din România, în baza unui mandat european de arestare, s-a făcut sub condiţia transferării acestuia, în caz de condamnare, în vederea executării pedepsei într-un penitenciar sau unitate medicală din România, consimţământul prevăzut la art. 167 alin. (1) lit. d) nu mai este necesar.
Curtea de apel a mai reţinut că nu este incident în cauză niciunul dintre motivele de nerecunoaştere sau neexecutare prev. de art. 163 din Legea 302/2004.
Astfel, din analiza copiei de pe cazierul judiciar al persoanei condamnate rezultă că aceasta nu a fost condamnată definitiv în România pentru aceleaşi fapte penale. De asemenea, din analiza aceleiaşi copii a cazierului judiciar, nu rezultă că persoana ar fi fost condamnată într-un alt stat pentru aceleaşi fapte penale, iar hotărârea judecătorească străină dată în acest stat să fi fost anterior recunoscută şi pusă în executare pe teritoriul României; persoana condamnată nu beneficiază în România de imunitate de jurisdicţie penală, şi nu face parte dintr-o categorie care, potrivit legii penale române, să nu răspundă penal.
De asemenea, faţă de persoana condamnată nu s-a dispus vreo măsură care să constea în asistenţă psihiatrică sau medicală care să nu poată fi executată în România, iar hotărârea străină nu prevede un tratament medical sau terapeutic care nu poate fi supravegheat în România, în conformitate cu sistemul naţional juridic sau de sănătate.
Faţă de disp. art. 163 alin. (1) lit. f) din Legea 302/2004, s-a reţinut că, potrivit legii române nu a intervenit prescripţia executării pedepsei. În ceea ce priveşte dispoziţiile de la art. 163 alin. (1) lit. g) din Legea 302/2004, s-a arătat că persoana condamnată a fost prezentă la judecată, fapt menţionat şi în certificatul înaintat autorităţilor române (s-a bifat menţiunea că persoana a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunţată decizia, dar rezultând şi din faptul că a fost predată autorităţilor germane în vederea participării la proces (urmărirea penală) anterior pronunţării sentinţei a cărei recunoaştere se solicită.
De asemenea, faţă de disp. art. 163 alin. (2) din Legea 302/2004, s-a mai reținut că potrivit legii române, nu a intervenit amnistia, graţierea, dezincriminarea faptei sau altă împrejurare similară.
În ceea ce priveşte motivele facultative de refuz enumerate la art. 163 alin. (3) din Legea 302/2004, s-a reţinut că ipotezele avute în vedere de acest text de lege nu se regăsesc în cauză. Astfel, persoana nu este cercetată în România pentru aceeaşi faptă penală pentru care a fost condamnată în străinătate, iar statul emitent nu a respins o cerere formulată în temeiul art. 170 alin. (1).
Având în vedere că sunt întrunite condiţiile de recunoaştere a hotărârii străine, iar pedeapsa aplicată de autorităţile judiciare străine corespunde ca natură şi durată pedepsei prevăzute de lege pentru pluralitatea de infracţiuni constituite din trei infracţiuni prev. de art. prev. de art. 228 alin. (1) C.p.-art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) lit. b) C.p., cu aplic. art. 77 alin. (1) lit. a) C.p., sancţionate cu închisoarea de la 2 la 7 ani, toate cu aplic. art. 38 alin. (1) C.p., nefiind necesară o adaptare a pedepsei, conform art. 166 alin. (6) lit. b) din Legea 302/2004, persoana condamnată urmează să execute în România pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare închisoare aplicată de instanţa germană, potrivit art. 166 alin. (6) lit. a) din Legea 302/2004.
III. Incongruențe intervenite în aplicarea dispozițiilor privind transferul persoanelor condamnate
În cele două situații prezentate mai sus, se observă că este vorba de cetățeni români, condamnați definitiv pentru comiterea unor infracțiuni comise în străinătate, în primul caz fiind exprimat un consimțământ la transfer, persoana solicitată fiind de acord să fie transferată în România în vederea executării pedepsei pe teritoriul statului al cărui cetățean este. În al doilea caz, chiar în condițiile unui refuz expres de a fi predat autorităților române, față de predarea persoanei solicitate din România, în baza unui mandat european de arestare, sub condiţia transferării acestuia, în caz de condamnare, în vederea executării pedepsei într-un penitenciar sau unitate medicală din România, s-a arătat în mod justificat că cerința consimţământului la transfer, nu mai este necesară.
Un prim aspect pe care nici legea internă și nici Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 nu-l reglementează în mod detaliat este cel referitor la limitele obligației de informare a persoanei solicitate în momentul în care acesteia i se solicită un eventual consimțământ pentru a fi transferat în vederea continuării pedepsei în statul de reședință. Atât reglementarea națională, cât și legislația de la nivel european ar trebui să aibă în vedere că un astfel de consimțământ este solicitat unei persoane străine care a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni și se află deja încarcerată pe teritoriul unui stat a cărui limbă poate nu o cunoaște suficient pentru a stabili contacte sau discuții cu celelalte persoane private de libertate, deci o asemenea informare se adresează unei persoane care ar putea exprima cu mare ușurință consimțământul necesar pentru transfer.
Uneori legislația statului solicitant nu reglementează dreptul persoanei condamnate la asistență juridică, iar prezența unui avocat din statul de condamnare nu poate constitui decât o garanție a faptului că exprimarea consimțământului pentru transfer are loc în deplina cunoaștere a legii aplicabile în statul care a pronunțat hotărârea de condamnare, nu a legii incidente în statul de executare a pedepsei. Or, având în vedere efectele transferului de procedură, o asemenea garanție nu reprezintă o formă de informare precisă și completă asupra consecințelor pe care persoana solicitată le va suporta în cazul transferării sale în statul de reședință.
Articolul 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, prevede următoarele:
”(1) Executarea unei pedepse este reglementată de legea statului de executare. Autorităţile statului de executare sunt singurele competente, sub rezerva alineatelor (2) şi (3), să decidă cu privire la procedurile de executare şi să stabilească toate măsurile aferente, inclusiv temeiurile pentru eliberarea înainte de termen sau condiţionată.
– Autoritatea competentă a statului de executare deduce întreaga perioadă privativă de libertate deja executată în legătură cu pedeapsa în privinţa căreia s-a pronunţat hotărârea judecătorească din durata totală a pedepsei privative de libertate care trebuie executată.
(…)
(4) Statele membre pot prevedea ca orice hotărâre cu privire la eliberarea înainte de termen sau condiţionată să poată lua în considerare acele dispoziţii din dreptul naţional indicate de statul emitent, în temeiul cărora persoana în cauză are dreptul la eliberare înainte de termen sau condiţionată într-un anumit moment.”
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, atunci când România este stat de executare, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate aplicate printr-o hotărâre judecătorească, recunoscută de instanţa română, este guvernată de legea română.
Durata perioadei privative de libertate executate în statul emitent se deduce din durata totală a pedepsei sau măsurii privative de libertate care trebuie executată în România. De asemenea, atunci când România este stat emitent, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre judecătorească recunoscută de autoritatea competentă a statului de executare, este guvernată de legea statului de executare.
În concluzie, executarea hotărârii de condamnare aplicate de statul solicitant va fi guvernată în cazul transferului, de legislația statului de executare.
Principiul recunoaşterii reciproce se bazează pe ideea încrederii reciproce între statele membre. Deciziile judiciare vor fi recunoscute ca fiind echivalente şi puse în executare pe tot teritoriul Uniunii Europene, indiferent de locul unde a fost adoptată hotărârea. Acest lucru are la bază prezumţia conform căreia sistemele de justiţie penală din Uniunea Europeană sunt cel puţin echivalente, chiar dacă nu sunt identice.
Prin hotărârile CEDO din 15 martie 2005, Veermae/Finlanda, cererea nr. 38704/03, și din 27 iunie 2006, Szabo/Suedia, cererea nr. 28578/03, s-a constatat că posibilitatea unei perioade de detenție mai lungi de facto în statul de executare nu a făcut în sine arbitrară privarea de libertate atât timp cât pedeapsa care trebuia executată nu a depășit pedeapsa impusă în procedurile penale din Finlanda. CEDO nu a exclus însă că o pedeapsă de facto în mod evident mai lungă ar putea da naștere unei probleme în conformitate cu articolul 5 din Convenția europeană a drepturilor omului și, așadar, ar putea angaja responsabilitatea statului care pronunță pedeapsa conform articolului respectiv.
Desigur că astfel cum s-a arătat în cele două soluții din jurisprudență prezentate anterior, Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 are rolul de a facilita reabilitarea socială a persoanei condamnate, asigurând că aceasta îşi execută pedeapsa în ţara de origine, însă credem că un asemenea aspect de ordin general ar trebui însoțit de alte garanții concrete conținute chiar în obligația de informare a persoanei solicitate.
Din moment ce ulterior transferării în România, executarea hotărârii străine este guvernată de legea română, toate aspectele relative la executare vor fi reglementate de legea română, inclusiv chestiunile referitoare la deducerea unor perioade considerate ca executate în statul de condamnare și posibilitatea liberării condiționate.
Prin urmare, ulterior transferării în România în vederea executării pedepsei, persoana condamnată va putea beneficia de liberare condiționată numai după executare fracției minime de pedeapsă prevăzute de legea română. Conform legii penale aplicabile în România, pentru condamnații care nu au împlinit 60 de ani fracția de pedeaspsă ce trebuie efectiv executată este următoarea:
– cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani;
– cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani. Deci durata maximă este de 20 de ani, aceasta fiind și fracția de pedeapsă minimă obligatorie ce trebuie executată în cazul detențiunii pe viață.
Pentru condamnații care au împlinit 60 de ani fracția de pedeaspsă ce trebuie efectiv executată este următoarea:
– jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani;
– cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari de 10 ani.
Deși persoana condamnată în străinătate a consimțit pentru transferul în vederea executării în România a pedepsei aplicate de statul străin, este posibil ca legea aplicabilă în statul de condamnare să prevadă o limita mai redusă a fracției care se impune a fi executată în vederea liberării condiționate sau chiar posibilitatea deducerii unor perioade în care persoana nu s-a aflat sub imperiul unor măsuri preventive cu caracter custodial. Chiar dacă instanța română va recunoaște hotărârea judecătorească pronunțată de instanța străină și se va dispune transferarea în România în vederea executării pedepsei în cuantumul aplicat, nefiind posibilă executarea unei pedepse mai lungi în statul de executare faţă de statul emitent, este posibil totuși ca liberarea condiționată să intervină în România la un moment mult mai îndepărtat decât momentul în care ar fi interveni în statul de condamnare, tocmai ca urmare a diferențelor existente între legislația statului de condamnare și cea aplicabilă executării.
Spre exemplu, dacă un cetățean român condamnat de o instanță italiană la o pedeapsă de 12 ani închisoare, ar rămâne în Italia pentru executarea pedepsei aplicate, ar putea beneficia de liberare condiționată mult mai repede decât ar putea beneficia în România, legea italiană reglementând o fracție de pedeapsă mai mică decât cea prevăzută de legea română și instituind mai multe măsuri favorabile persoanei condamnate în considerarea condițiilor necorespunzătoare de detenție. Chiar dacă transferul unei asemenea persoane în România ar contribui la procesul de reabilitare, odată transferată într-un penitenciar din România, persoana ar trebui să execute o perioadă mai mare din pedeapsă pentru a beneficia de liberare condiționată, lucru pe care nu l-a cunoscut cu certitudine în momentul exprimării consimțământului la transfer.
Apreciem că pentru o informare corectă și completă a persoanei solicitate să își exprime un consimțământ în vederea transferului pentru executarea pedepsei în România, ar trebui să i se aducă la cunoștință acesteia și data exactă la care va deveni propozabilă conform legii române, pentru liberare condiționată, precum și ce perioade considerate ca executate de statul de condamnare vor fi deduse și în România.
Cunoscând cu certitudine când va fi considerată ca executată fracția minimă de pedeapsă pentru liberare condiționată prevăzută atât de legea română, cât și de legea statului de condamnare, persoana solicitată va putea exprima un consimțământ în deplină cunoștință de cauză. Credem că nu este suficientă informarea persoanei solicitate doar cu privire la fracția minimă care se impune a fi executată în România, fiind necesar ca autoritățile străine să aducă la cunoștința persoanei solicitate data concretă la care aceasta va avea vocație pentru a fi liberată condiționat.
O asemenea modalitate de informare se impune a fi corelată cu celelalte informații aduse la cunoștința persoanei condamnate în statul străin, respectiv cu informațiile relative la condițiile de detenție din statul de executare, la dreptul la asistență medicală, precum și la celelalte drepturi recunoscute peroanelor private de libertate conform legii statului de executare.
O chestiune controversată intervenită în practica mai multor instanțe europene la aproape 13 ani de la data intrării în vigoare a Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, este legată de situația persoanelor solicitate al căror consimțământ nu este necesar pentru a opera transferul de procedură, persoane care, odată prezente pe teritoriul statului de condamnare, vor încerca cu orice preț să împiedice un transfer de procedură către statul de executare.
Recent, instanțele spaniole s-au confruntat cu situația cauzată de un cetățean străin care a fost predat pentru a fi judecat sub aspectul comiterii unei infracțiuni grave comise în Spania, persoana solicitată cunoscând că ulterior rămânerii definitive a hotărârii instanțelor spaniole va fi transferată pentru executarea pedepsei în statul a cărui cetățenie o deține, fără a mai fi necesară exprimarea unui consimțământ. În aceste împrejurări, după pronunțare unei soluții de condamnare în primă instanță, persoana transferabilă a exercitat calea de atac a apelului, însă a săvârșit şi o tentativă la infracțiunea de omor chiar în incinta locului de deținere de pe teritoriul Regatului Spaniei.
Chiar dacă nu este o situație întâlnită frecvent, soluționarea acesteia va depinde tot de modul în care este interpretată Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008.
Potrivit art. 6 alin. (1) al Decizia-cadru 2008/909/JAI, ”fără a aduce atingere alineatului (2), o hotărâre judecătorească însoțită de un certificat nu poate fi transmisă statului de executare în scopul recunoașterii sale și a executării pedepsei decât cu consimțământul persoanei condamnate, în conformitate cu legislația statului emitent.”
Conform alin. (2), ”consimțământul persoanei condamnate nu este cerut atunci când hotărârea judecătorească, însoțită de certificat, este transmisă:
– statului membru de cetățenie în care trăiește persoana condamnată,
– statului membru în care va fi deportată persoana condamnată după ce este exonerată de executarea pedepsei în temeiul unui ordin de expulzare sau de deportare inclus în hotărârea judecătorească sau într-o decizie judecătorească sau administrativă sau în orice altă măsură luată ca urmare a respectivei hotărâri;
– statului membru în care a fugit persoana condamnată sau în care s-a întors din cauza procedurii penale care este în desfășurare împotriva sa în statul emitent sau ca urmare a condamnării în statul emitent.”
În toate celelalte cazuri, consimțământul în cunoștință de cauză al persoanei condamnate este necesar.
Articolul 6 alineatul (4) prevede obligația statului emitent să informeze persoana condamnată, într-o limbă pe care acesta o înțelege, că a decis să transmită hotărârea judecătorească, însoțită de certificat, folosind formularul standard de notificare prevăzut în anexa II. Atunci când persoana condamnată se găsește în statul de executare în momentul luării deciziei în cauză, formularul este transmis statului de executare, care informează persoana condamnată în consecință.
Din cauza importanței reabilitării sociale ca principiu călăuzitor al deciziei-cadru, trebuie să se asigure faptul că persoana vizată este consultată în mod adecvat în ceea ce privește deciziile de transferare. Prin urmare, așa cum am arătat deja, se recomandă ca statul emitent să furnizeze informații de bază persoanei condamnate pentru a îi permite acesteia să își dea consimțământul în cunoștință de cauză sau avizul în cunoștință de cauză. Aceste informații ar putea include logistica transferării, regimul penitenciar din statul de executare cu privire la mecanismele de eliberare înainte de termen sau condiționată.
Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 nu are în vedere situația comiterii unei noi infracțiuni pe teritoriul statului emitent în timp ce persoana solicitată este judecată, anterior rămânerii definitive a unei eventuale soluții de condamnare, iar dispozițiile art. 6 alin. (2) al Deciziei-cadru 2008/909/JAI se referă la lipsa necesității consimțământului pentru transferul în vederea executării hotărârii de condamnare pronunțate în procesul pentru care persoana a fost ab initio predată autorităților spaniole, nu la transferul în vederea executării hotărârii pronunțate cu pentru săvârșirea unei noi infracțiuni pe teritoriul Spaniei, chiar în timpul procesului.
Cu certitudine că în acest caz, persoana transferabilă nu va exprima un consimțământ valid în vederea predării sale, putând invoca mai multe aspecte care i-ar permite să rămână în Spania pentru a executa pedeapsa aplicată pentru infracțiunea comisă pe teritoriul acestei țări.
Deși Decizia-cadru 2008/909/JAI nu se referă expres la o asemenea situație, apreciem că soluționarea unei asemenea probleme va depinde de modul în instanța de judecată din statul emitent interpretează conținutul articolelor 4 și 6 ale Deciziei – cadru 2008/909/JAI.
Ca regulă, în situațiile în care persoana condamnată nu consimte să fie transferată, transferul nu este posibil în cazul în care este necesar un astfel de consimțământ [articolul 4 alineatul (1) și articolul 6 alineatul (1)]. În cazul în care consimțământul nu este necesar, avizul negativ al persoanei condamnate trebuie să fie luat în considerare, dar acesta nu constituie un motiv de refuz fondat pe reabilitarea socială.
În cauza cu care s-au confruntat instanțele spaniole, exista o soluție definitivă de condamnare a persoanei solicitate pentru a cărei recunoaștere și executare nu era necesar consimțământul acesteia, fiind predată anterior de statul albanez pe baza unui mandat european de arestare, precum și o hotărâre de condamnare pronunțată pentru săvârșirea celei de-a doua infracțiuni în timpul primului proces, în incinta penitenciarului în care se afla persoana transferabilă. Cum pentru recunoașterea și executarea celei de-a doua hotărâri pronunțate de instanțele spaniole, consimțământul persoanei transferabile era necesar, iar aceasta nu dorea să revină în țara din care anterior fusese predat, Decizia-cadru 2008/909/JAI a fost interpretată în sensul în care ar permite persoanei transferate cele mai mari șanse de reabilitare socială.
Deși decizia-cadru nu prevede o definiție explicită a reabilitării sociale, aceasta conține, totuși, o listă neexhaustivă de elemente pentru a evalua dacă reabilitarea socială a persoanei condamnate va fi facilitată ca urmare a transferării pedepsei. Autoritatea competentă a statului emitent ar trebui să țină cont de elemente precum „atașamentul persoanei la statul de executare, faptul dacă persoana în cauză consideră sau nu statul de executare ca un loc față de care are legături familiale, lingvistice, culturale, sociale sau economice sau de alt tip”.
În contextul deciziei-cadru, reabilitarea socială ar trebui să fie înțeleasă în sensul că este mai adecvat ca măsurile de reabilitare să fie luate într-un stat în care persoana condamnată înțelege limba și cu care aceasta are legături strânse. Posibilitatea de contact social cu rudele și prietenii ajută la pregătirea persoanei condamnate pentru revenirea în comunitate. Acest obiectiv poate să nu fie atins dacă o astfel de persoană este ținută într-un stat străin, atunci când este probabil să nu i se mai permită să rămână în acel stat după executarea pedepsei.
Stabilirea locului în care „trăiește” o persoană în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (a) este un aspect important al aplicării corecte a deciziei-cadru și este direct legată de natura obligatorie a acestei dispoziții. Atunci când această condiție nu este îndeplinită, pentru procesul de transfer al pedepsei va fi necesar adesea consimțământul persoanei condamnate.
Noțiunea de „stat pe teritoriul căruia «trăiește» persoana condamnată” este clarificată în detaliu, prin statul pe teritoriul căruia „trăiește” persoana fiind înțeles locul de care este legată respectiva persoană pe baza reședinței obișnuite și a altor elemente de tipul relațiilor familiale, sociale și profesionale.
Hotărârea Curții de Justiție în cauza Kozlowski poate constitui o sursă de inspirație. În contextul Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, Curtea a reținut că stabilirea legăturii dintre o persoană și statul de executare trebuie să se bazeze pe o apreciere globală „a mai multor elemente obiective care caracterizează situația acestei persoane, printre care se numără în special durata, natura și condițiile șederii persoanei căutate, precum și legăturile familiale și economice pe care aceasta le întreține cu statul membru de executare”. În plus, Curtea a statuat că o persoană „este rezident” atunci când și‑a stabilit reședința reală în acel stat și „rămâne” în acest stat membru atunci când, ca urmare a unei șederi stabile de o anumită durată în acest stat, a stabilit cu acesta din urmă legături similare cu cele care rezultă din reședință.
În speța soluționată de instanțele spaniole, față de aceeași persoană solicitată fuseseră pronunțate două hotărâri de condamnare, pentru una urmând procedura de transfer în vederea executării în statul de origine, fără a fi necesar consimțământul, în timp ce pentru recunoașterea și executarea celei de-a doua hotărâri judecătorești, un astfel de consimțământ era necesar. Cum nu se putea accepta ca o pedeapsă să fie executată în Albania, iar pedeapsa aplicată pentru ce-a de-a doua infracțiune să fie executată în Spania, s-a decis transferul persoanei condamnate către țara din care fusese anterior predată în temeiul unui mandat european de arestare.
O asemenea situație nu este avută în vedere de prevederile deciziei-cadru, neputându-se anticipa la momentul reglementării că persoana transferată va comite o altă infracțiunea pe teritoriul statului emitent numai pentru a împiedica o predare a sa către statul de executare. În absența unor reglementări exprese ale acestei situații, va rămâne în sarcina practicii judiciare de la nivel național găsirea celor mai adecvate soluții atât pentru asigurarea unei reabilitări concrete a persoanelor condamnate în alte state, cât și pentru evitarea oricăror forme de conduită prin care s-ar ajunge la deturnarea principiilor reglementate prin decizia cadru menționată.
[1] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 327/27, 5.12.2008
[2] Monitorul Oficial nr. 411 din 27 mai 2019
[3] Accesabilă la adresa www.portaljust.ro
[4] Idem.
Judecător Raul Alexandru Nestor, Tribunalul București
