Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [31 august 2020 – 9 octombrie 2020]. Legiferare. Competența Parlamentului versus competența Guvernului
13.10.2020 | Marieta SAFTA

JURIDICE - In Law We Trust
Marieta Safta

Marieta Safta

În perioada de referință au fost publicate în Monitorul Oficial al României decizii ale Curții Constituționale (CCR) pronunțate în exercitarea următoarelor atribuții:

– Controlul constituționalității legilor înainte de promulgare [art. 146 lit. a) din Constituție];

– Soluționarea excepțiilor de neconstituțonalitate a legilor și ordonanțelor [art. 146 lit. d) din Constituție];

Față de această jurisprudență, vom aborda în cele ce urmează problematica adoptării de norme de nivelul legii, din perspectiva competenței Parlamentului (legiuitor primar) și a  Guvernului (legiuitor delegat), pornind de la Decizia nr. 591 din 14 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 881 din 28 septembrie 2020, cu referire, deopotrivă, la Decizia nr. 592 din 15 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 8 septembrie 2020 și alte decizii recente în materie.

I. În temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie, «Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării». Ca urmare, Parlamentul are ”monopolul legislativ”.

• Art. 1 alin. (4) din Constituţie instituie principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat în cadrul democraţiei constituţionale, ceea ce presupune, pe de o parte, că niciuna dintre cele trei puteri nu poate interveni în activitatea celorlalte puteri, iar, pe de altă parte, presupune controlul prevăzut de lege asupra actelor emise de fiecare putere în parte (în acelaşi sens, Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragraful 87). (Decizia nr. 591/2020, par. 58):

• Prevederile art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a ţării, iar, în virtutea acestui monopol legislativ, Parlamentul este singura autoritate publică ce adoptă legi. (Decizia nr. 591/2020, par. 59).

• Conceptul de „lege” se defineşte prin raportare la două criterii: cel formal sau organic și cel material. Potrivit criteriului formal, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie cu prevederile art. 67, art. 76, art. 77 şi art. 78, potrivit cărora Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi care sunt supuse promulgării de către Preşedintele României şi care intră în vigoare la trei zile după publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conţinutul lor nu este prevăzută o altă dată ulterioară.   Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate, sub acest aspect Parlamentul având plenitudine de legiferare (Decizia nr. 591/2020, par. 59, cu trimitere la Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, paragraful 88, şi Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 73); legea trebuie să cuprindă  norme general obligatorii și impersonale, iar nu să se refere la fapte și persoane individuale, adoptarea sa reprezentând expresia voinței legiuitorului primar de a reglementa într-un anumit domeniu al realității sociale (în acest sens Decizia nr. 592 din 15 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 8 septembrie 2020, par. 31); Curtea a făcut distincția între caracterul normativ și individual al legii, din perspectiva individualizării, în concret, a destinatarului acesteia căruia i-ar fi prescris un regim juridic special. (Decizia nr. 592/2020, precitată, par. 36);

• Raportat la aceste considerente, prin deciziile publicate în perioada aici avută în vedere Curtea a reținut că Parlamentul:

– În  temeiul art. 61 alin. (1) din Constituție, poate adopta un act normativ – o lege – care să aibă ca obiect de reglementare instituirea unei scheme de ajutor de stat, fără ca prin aceasta să încalce competența Guvernului, acesta din urmă neavând competență exclusivă în materie, potrivit reglementării cadru cu privire la ajutoarele de stat, și anume Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2014. Este adevărat că până în prezent cele mai multe scheme de ajutor de stat au fost instituite printr-o hotărâre a Guvernului (spre exemplu, Hotărârea Guvernului nr. 408/2010 privind aprobarea acordării unui ajutor de stat pentru motorina utilizată în agricultură, Hotărârea Guvernului nr. 495/2014 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat privind exceptarea unor categorii de consumatori finali de la aplicarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, Hotărârea Guvernului nr. 937/2016 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat având ca obiectiv stimularea investiţiilor întreprinderilor mici şi mijlocii, Hotărârea Guvernului nr. 421/2018 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat privind sprijinirea industriei cinematografice), însă au existat și situații în care acestea au fost reglementate prin ordonanțe sau ordonanțe de urgență ale Guvernului care, potrivit Constituției, au fost aprobate prin lege (de exemplu, Legea nr. 56/2009 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2008 privind acordarea de ajutor de stat individual având ca obiectiv dezvoltarea regională, Legea nr. 206/2011 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 25/2010 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat temporare privind asigurarea accesului la finanţare în agricultură, Legea nr. 44/2016 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 45/2015 privind instituirea unei scheme de ajutor de stat pentru compensarea pagubelor cauzate de fenomenul meteorologic de secetă severă în perioada aprilie septembrie 2015, Legea nr. 45/2016 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2015 privind acordarea unui ajutor de stat individual pentru salvare Societăţii „Complexul Energetic Hunedoara” – S.A sau Legea nr. 75/2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 42/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 110/2017 privind Programul de susţinere a întreprinderilor mici şi mijlocii – IMM INVEST ROMÂNIA, precum şi pentru aprobarea Schemei de ajutor de stat pentru susţinerea activităţii IMM-urilor în contextul crizei economice generate de pandemia COVID-19). (Decizia nr. 591/2020, par. 62, 63);

– Legea având obiect de reglementare declararea zilei de 4 iunie Ziua Tratatului de la Trianon și care prevede organizarea, la nivel național și local, de manifestări cultural-educative și științifice consacrate conștientizării semnificației și importanței Tratatului de la Trianon, este constituțională; ”analizând conținutul normativ al legii supuse controlului de constituționalitate, Curtea observă că acesta este caracterizat prin norme general obligatorii și impersonale și nu se referă la fapte și persoane individuale, adoptarea sa reprezentând expresia voinței legiuitorului primar de a reglementa într-un anumit domeniu al realității sociale, cu scopul de a evidenția valorile naționale și identitatea poporului român. Configurația normativă raportată la scopul urmărit de legiuitor încadrează actul criticat într-o anumită tipologie a legilor adoptate de Parlament, respectiv a acelora care consfințesc sărbătorirea oficială a anumitor zile cu relevanță istorică, culturală sau socială. Așadar, legea criticată nu are un caracter individual, ci cuprinde reguli de aplicabilitate generală și repetată, care concură la atingerea interesului social general vizat, respectiv organizarea de manifestări cultural – educative și științifice consacrate conștientizării semnificației și importanței Tratatului de la Trianon. Totodată, pentru atingerea scopului urmărit, legea criticată instituie o serie de obligații în sarcina mai multor subiecte de drept, precum arborarea drapelului României, intonarea imnului național, informarea opiniei publice și reglementează posibilitatea acordării sprijinului logistic pentru organizarea manifestărilor ocazionate de acest moment. Astfel, prin adoptarea legii criticate, legiuitorul a urmărit celebrarea oficială, pe întreg teritoriul României, în data de 4 iunie, de către toți cetățenii săi, a unui eveniment din patrimoniul istoric național, ceea ce se înscrie în obligația pozitivă a statului de a cultiva respectul față de istoria poporului. Evocarea istoriei și a valorilor naționale reprezintă elemente ale identității unui popor, opțiunea legiuitorului primar, Parlamentul, de a adopta o lege cu privire la declararea oficială a unei zile de celebrare a unui eveniment istoric important pentru România fiind circumscrisă marjei sale exclusive de apreciere. O lege cu un atare obiect de reglementare reprezintă o chestiune de oportunitate față de care Parlamentul, în calitatea sa de unică autoritate legiuitoare, are deplină competență.” (Decizia nr. 592/2020, par. 30-32)

II. Transferul unor atribuţii legislative către Guvern, autoritate executivă, se realizează printr-un act de voinţă a Parlamentului ori, pe cale constituţională, în situaţii extraordinare, şi numai sub control parlamentar

• Pe lângă monopolul legislativ al Parlamentului, Constituţia, în art. 115, consacră delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul poate emite ordonanţe simple sau de urgenţă. Astfel, transferul unor atribuţii legislative către autoritatea executivă se realizează printr-un act  de voinţă a Parlamentului ori, pe cale constituţională, în situaţii extraordinare, şi numai sub control parlamentar.” (Decizia nr. 591/2020, par. 59)

• În sistemul constituţional român, regula este aceea că Guvernul nu dispune de dreptul de reglementare primară a relaţiilor sociale, ci doar de dreptul a adopta legislaţia secundară (a se vedea Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, par. 77 şi 89). Cu toate acestea, Constituţia instituie prin art. 108 alin. (3) şi art. 115 alin. (1)-(3) competenţa Guvernului de a emite ordonanţe, deci o competenţă normativă derivată dintr-o lege de abilitare, adoptată de Parlament, iar prin dispoziţiile cuprinse în art. 115 alin. (4)-(6), competenţa Guvernului de a emite ordonanţe de urgenţă, în condiţiile prevăzute expres în însăşi norma constituţională. Cu ocazia dezbaterilor parlamentare, forul legislativ suprem are competenţa de a cenzura ordonanţa de urgenţă a Guvernului, atât sub aspectul legalităţii, cât şi al oportunităţii, dispoziţiile art. 115 alin. (8) din Constituţie statuând că prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei. Astfel, în procedura parlamentară, cele două Camere realizează atât un control de constituţionalitate nejurisdicţional, cât şi unul de oportunitate asupra ordonanţei de urgenţă. Parlamentul nu numai că are competenţa de a respinge prin lege ordonanţa de urgenţă dacă apreciază că aceasta este neconstituţională, ci chiar obligaţia.  (Decizia nr .240 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 12 iunie  2020, par. 88)

• Competenţa originară a Guvernului, autoritate executivă, este prevăzută în art. 108 alin. (2) din Constituţie şi priveşte organizarea executării legilor, acte de reglementare primară, prin emiterea de hotărâri, acte normative de reglementare secundară. Hotărârile Guvernului sunt acte administrative normative sau individuale, emise în scopul bunei administrări a executării cadrului normativ primar, care reclamă stabilirea de măsuri şi reguli subsecvente, care să asigure corecta aplicare a acestuia. Hotărârile se adoptă întotdeauna în baza legii, secundum legem, şi asigură aplicarea sau aducerea la îndeplinire a legilor. Cu alte cuvinte, în sistemul constituţional român, regula este aceea că Guvernul nu dispune de dreptul de reglementare primară a relaţiilor sociale, ci doar de a adopta legislaţia secundară. (Decizia nr. 591/2020, par. 60 cu referire la Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, paragraful 89)

III. Parlamentul nu se poate subroga în competenţa originară a puterii executive și nici Guvernul nu poate reglementa în domeniul legii, dincolo de limitele delgării legislative

Astfel, de exemplu:

• Vânzarea de acțiuni sau trecerea cu titlu gratuit a acestora în proprietatea privată a unei unități administrativ-teritoriale reprezintă un act de dispoziție cu privire la capitalul social al societății, care nu ține de competența de legiferare a Parlamentului, ci de cea de administrare a bunurilor proprietate publică/privată a statului, care aparține, în mod exclusiv, Guvernului (Decizia nr. 574 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014, paragraful 20);

• Parlamentul nu se poate subroga în competența originară a autorităților administrației publice locale de a organiza rețeaua școlară a unităților de învățământ de stat și particular preuniversitar, întrucât are doar atribuția constituțională de a crea cadrul legislativ necesar organizării învățământului de toate gradele în unități de stat, particulare și confesionale, iar nu și pe cea de a dispune, prin lege, cu privire la înființarea, desființarea, fuziunea sau divizarea unităților de învățământ de stat, confesional și particular. Aplicarea legii, gestionarea serviciilor publice, respectiv asigurarea cadrului necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația se realizează de către autoritățile locale în interesul cetățenilor. Așa cum a fost precizat în prealabil, dreptul de a dispune cu privire la înființarea, desființarea, fuziunea sau divizarea unităților de învățământ preuniversitar aparține autorităților administrației publice locale, cu avizul conform al inspectoratelor școlare, operațiunea juridică circumscriindu-se domeniului de reglementare a actelor cu caracter infralegal, administrativ. Or, Curtea reține că actul normativ criticat nu corespunde finalității constituționale a activității de legiferare, care presupune reglementarea unei sfere cât mai largi de relații sociale generale, și este de natură a contraveni dispozițiilor art. 1 alin. (4) din Constituție referitor la principiul separației și echilibrului puterilor în stat, Parlamentul intrând în sfera de competență a autorității executive locale, care se bucură de protecția constituțională a principiului autonomiei locale. (Decizia nr. 118 din 19 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 27 aprilie 2018, par. 39, 40);

• Parlamentul nu se poate subroga în competența originară a puterii executive de a declasifica informațiile secrete de stat, întrucât are doar atribuția constituțională de a crea cadrul legislativ necesar declasificării, iar nu și pe cea de a dispune, prin lege, cu privire la această operațiune juridică. Aplicarea legii, aducerea ei la îndeplinire în această materie, este de resortul puterii executive, în condițiile în care, potrivit jurisprudenței instanței de control constituțional (Decizia nr. 74 din 30 ianuarie 2019, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 13 martie 2019, par. 136);

• Parlamentul nu poate adopta acte cu caracter individual; Curtea a reținut în acest, de exemplu, următoarele: ”legea supusă controlului de constituționalitate are un veritabil caracter individual, fiind adoptată nu în vederea aplicării unui număr nedeterminat de cazuri concrete, ci într-un singur caz prestabilit, respectiv pentru achiziționarea unui imobil. De asemenea, având în vedere conținutul legii, se constată că acesta nu reglementează un transfer interdomenial care ar putea intra sub incidența situației de excepție prevăzute de Decizia nr. 406 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 15 iulie 2016, paragraful 31, ci obligația Ministerului Culturii și Identității Naționale de a achiziționa un bun imobil, cu alte cuvinte, de a cumpăra bunul imobil în discuție. Chiar dacă bunul imobil în discuție are o importanță culturală deosebită, este, de principiu, că achiziționarea sa trebuie realizată în formele prevăzute de Constituție. În acest sens, Curtea reține că aceasta pot fi realizată doar prin acte administrative, care se clasifică în acte de autoritate [regulamente, ordonanțe, deciziuni] și acte de gestiune. Actele de autoritate presupun faptul că autoritatea administrativă dă ordine, lucrează ca putere suverană față de supuși, fiind supuse controlului de legalitate. În schimb, actele de gestiune gerează patrimoniul public și vizează actele relative la acel patrimoniu [mărește/micșorează/conservă patrimoniul], statul se comportă ca orice alt cetățean, prin urmare, ele sunt supuse normelor de drept privat. În consecință, dacă statul dorește cumpărarea unui bun imobil, aceasta trebuie realizată printr-un act administrativ individual de gestiune, fiind evident că prin lege nu se pot cumpăra bunuri individuale și nu se pot reglementa obligații de cumpărare a unui/unor bunuri imobile. Așadar, Parlamentul nu se poate subroga în competența originară a Guvernului sau a consiliului județean/local/Consiliului General al Municipiului București, după caz, de a administra proprietatea publică/privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale [a se vedea, în acest sens, art. 11 lit. m) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001, sau art. 36 alin. (2) lit. c), art. 81 alin. (2) lit. f), art. 82 și art. 91 alin. (1) lit. c) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007], astfel că nu are atribuția constituțională de a gera patrimoniul public prin lege. (Decizia nr. 777 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1011 din 20 decembrie 2017, par. 27-29, menționată la par. 64 din Decizia nr. 591/2020);

• Parlamentul nu poate aproba/respinge, prin lege, hotărâri de Guvern; câtă vreme un control parlamentar al hotărârilor Guvernului în sensul încuviințării/respingerii/modificării acestora nu apare între mecanismele de rang constituțional instituite pentru a regla raporturile dintre autoritățile publice în cadrul regimului de separație și echilibru al puterilor în stat, iar hotărârile Guvernului constituie – (…) – expresia competenței originare a Guvernului, prin excelență de natură executivă, prin încuviințarea/modificarea măsurilor adoptate prin hotărâri ale Guvernului, Parlamentul ajunge să cumuleze funcțiile legislativă și executivă, situație incompatibilă cu principiul separației și echilibrului puterilor în stat, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituție. Ingerința Parlamentului asupra unui act specific Guvernului, destinat punerii în executare a legii, semnifică o imixtiune a puterii legiuitoare în cea de reglementare secundară pentru executarea legilor, ce aparține exclusiv Guvernului. Or, Parlamentul nu își poate exercita competența de autoritate legiuitoare în mod discreționar, oricând și în orice condiții, adoptând legi prin care să creeze cadrul în care să aducă atingere competențelor constituționale ce aparțin, în mod exclusiv, altor puteri ale statului.(Decizia nr. 457 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 1 iulie 2020, par. 50)

Pentru limitele reglementării realizată de Guvern, pe  calea delegării legislative, a se vedea:

M. Safta – Limite constituţionale ale legiferării pe calea ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului[1]

M. Safta – Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [9 iunie  – 3 iulie 2020]. Deciziile Curții Constituționale cu privire la Măsurile Covid-19[2]

Dintre deciziile recente, aici invocate,  reținem următoarele considerente:

• Constituţia, în art. 115, consacră delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul poate emite ordonanţe simple sau de urgenţă (prin care autoritatea executivă reglementează în domeniul legii). Față de aceste dispoziți constituționale ”transferul unor atribuţii legislative către autoritatea executivă se realizează printr-un act de voinţă a Parlamentului ori, pe cale constituţională, în situaţii extraordinare, şi numai sub control parlamentar”. (Decizia nr. 591/2020, par. 59)

• De principiu, obiect al ordonanţelor de urgenţă îl pot forma numai acele relaţii sociale care sunt susceptibile, la rândul lor, să fie reglementate prin lege [Decizia nr. 249 din 19 aprilie 2018, par. 51], ceea ce nu înseamnă că toate relaţiile sociale primare pot fi reglementate prin ordonanţă de urgenţă. Aceasta poate fi utilizată în domeniile rezervate legii cu respectarea, însă, a dispoziţiilor art. 61 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (4)-(6) din Constituţie.(Decizia nr. 240/2020, par. 97);

• Reglementarea sistemului electoral trebuie să se facă prin lege organică adoptată în cadrul dezbaterilor parlamentare, cu respectarea interdicţiei prevăzute la art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală; (Decizia nr. 240/2020, par. 107);

• Ca principiu, rezultat din art. 2 alin. (1) şi art. 121 alin. (2) şi art. 122 alin. (2) din Constituţie, mandatele elective pot fi prelungite numai de o autoritate la rândul ei aleasă şi care se bucură de reprezentativitate la nivel naţional. Numai aceasta are legitimitatea populară necesară. Aşadar, dacă în privinţa Parlamentului Constituţia stabileşte o prelungire de drept a mandatului său în anumite situaţii, nepunându-se problema prelungirii de către o autoritate a acestui mandat, în cazul mandatului autorităţilor administraţiei publice locale legiuitorul a ales ca prelungirea să se realizeze prin lege organică, tocmai pentru că numai o autoritate publică aleasă o poate face, şi anume organul reprezentativ suprem al poporului românParlamentul. Astfel, fiind necesară o măsură legislativă de prelungire a mandatelor autorităţilor administraţiei publice locale, Parlamentul, exercitând suveranitatea naţională ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării, este singura autoritate publică în măsură să stabilească dacă se impune o derogare de la cadrul normativ firesc al asigurării periodicităţii alegerilor, cu consecinţa prelungirii mandatelor elective de la nivel local, condiţiile în care se realizează această derogare, precum şi conţinutul său. Guvernul este o autoritate executivă, fiind numit de Preşedintele României, pe baza votului de încredere acordat de Parlament [art. 85 alin. (1) din Constituţie]. Acesta nu este un organ reprezentativ constituit în urma unor alegeri, astfel că poporul nu poate exercita suveranitatea naţională prin intermediul său. Stabilirea duratei mandatelor şi a cazurilor de încetare a acestora poate fi realizată atât de legiuitorul originar cât şi de cel delegat. Guvernul, astfel cum s-a întâmplat prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă nr. 57/2019, a stabilit durata mandatelor autorităţilor administraţiei publice locale, ca o exercitare firească a competenţei sale de legiuitor delegat, însă, derogările de la acest cadru normativ nu intră în competenţa de legiuitor delegat a Guvernului. Aşadar, numai în măsura în care Parlamentul adoptă o astfel de lege, de derogare, Guvernul reţine doar competenţele sale pur administrative, şi anume acelea de a realiza organizarea executării legilor şi nu are competenţa funcţională de a prelungi durata normală a mandatelor aleşilor locali şi astfel de a deroga de la cadrul normativ existent. În schimb, Guvernul poate iniţia un proiect de lege cu acest obiect pentru a-l supune aprobării Parlamentului. Curtea constată că prelungirea mandatului autorităţilor administraţiei publice locale afectează însăşi regimul acestora, care sunt, prin excelenţă, instituţii fundamentale ale statului [Decizia nr. 761 din 17 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 20 ianuarie 2015, par. 38]. (…) De asemenea, Curtea reţine că orice prelungire a mandatelor, indiferent de situaţia care a generat-o, afectează dreptul de vot şi dreptul de a fi ales, întrucât o asemenea măsură consacră per se o interdicţie de a organiza şi de a participa la alegeri la termen, aşadar, imposibilitatea/ restrângerea exercitării acestor drepturi. Prin urmare, blocarea/ amânarea alegerilor locale la termen, indiferent de motivele în considerarea cărora a fost realizată, reprezintă în sine o afectare a dreptului de vot şi a dreptului de a fi ales, drepturi care se află în legătură directă cu obligaţia statului de a asigura periodicitatea alegerilor. (Decizia nr. 240/2020, par. 115-119);

• Art. 115 alin. (6) din Constituţie stabileşte în mod generic că ordonanţa de urgenţă nu poate afecta drepturile şi libertăţile fundamentale. Din această categorie generică, legiuitorul constituant derivat a nominalizat în mod expres drepturile electorale ca drepturi fundamentale ce nu pot fi afectate prin emiterea unei ordonanţe de urgenţă, ceea ce denotă importanţa deosebită acordată acestora. Drepturile electorale sunt drepturi politice şi constituie un element sine qua non al democraţiei, principiu pe care se întemeiază statul român, astfel încât ele nu pot face obiectul unei intervenţii de natură legislativă din partea Guvernului, dacă aceasta are un efect negativ asupra lor. În consecinţă, derogarea de la regulile instituite ce privesc durata mandatului trebuie realizată de Parlament, prin lege, numai acesta putând consacra existenţa unui abateri normative temporare de la exerciţiul firesc al drepturilor fundamentale, abatere care cuprinde în sine în mod implicit şi ideea revenirii la ciclul electoral normal. O asemenea competenţă a Parlamentului este una exclusivă pentru că numai un organ reprezentativ care exercită suveranitatea în numele poporului şi care are atribuţii legislative poate amâna, în anumite condiţii, data alegerilor periodice. Derogările de la cadrul normativ firesc al duratei mandatelor autorităţilor publice alese nu poate fi realizată decât de organul reprezentativ suprem al poporului român, Parlamentul, tocmai pentru că ele reprezintă în fond abateri de la exerciţiul democratic şi restrângeri ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi, astfel, au nevoie de o asumare din partea reprezentanţilor poporului. (Decizia nr. 240/2020, par. 120, 121)

IV. Colaborarea loială între Parlament și Guvern, cu referire la domeniul reglementării

• Raporturile dintre Parlament şi Guvern fac obiectul unui capitol distinct al Constituției [capitolul IV al titlului III], ceea ce indică importanţa pe care legiuitorul constituant a dat-o acestora. Premisa acestor raporturi este controlul parlamentar asupra activităţii Guvernului, iar delegarea legislativă este parte componentă a raporturilor dintre Parlament şi Guvern, activitatea de legiuitor delegat al acestuia din urmă fiind sub controlul Parlamentului. (Decizia nr. 240/2020, par. 84)

• Loialitatea constituţională presupune atât un permanent dialog pe care Guvernul trebuie să îl poarte cu Parlamentul [informarea Parlamentului cu privire la iniţiativele legislative cu impact bugetar, răspunsuri la întrebări, interpelări, prezentarea unor măsuri concrete în urma adoptării unei moţiuni simple, adoptarea ordonanţelor/ ordonanţelor de urgenţă, depunerea la Parlament a legii de aprobare a ordonanţei/ ordonanţei de urgenţă etc.], cât şi obligaţia Parlamentului de a adopta legi în mod responsabil, fără a pune în pericol obligaţiile internaţionale ale statului, securitatea juridică sau execuţia bugetară. (Decizia nr. 240/2020, par. 85)

• Loialitatea constituţională trebuie analizată dintr-o dublă perspectivă, iar în cazul delegării legislative, mai precis în situaţia în care una dintre cele două autorităţi implicate consideră că cealaltă a încălcat normele de loialitate constituţională, aceasta presupune parcurgerea a două trepte de analiză, şi anume dacă Guvernul şi-a exercitat competenţele în mod constituţional, iar, în cazul unui răspuns afirmativ, Curtea poate mai departe să verifice dacă Parlamentul a avut sau nu un comportament loial faţă de Guvern, respectiv dacă nu îl împiedică în realizarea politicii interne şi externe a ţării sau în exercitarea conducerii generale a administraţiei publice [art. 102 alin. (1) din Constituţie]. Cu alte cuvinte, analiza loialităţii Parlamentului faţă de Guvern este subsecventă celei a Guvernului faţă de Parlament. (Decizia nr. 240/2020, par. 86);

• Atunci când Curtea este învestită cu analiza problemei cooperării loiale între autorităţile publice, trebuie să se pronunţe cu privire la întreaga paletă de probleme pe care această relaţie o presupune, şi nu doar în raport cu anumite secvenţe ale acesteia. Astfel, semnificaţia loialităţii constituţionale nu se reduce la aspecte punctuale şi/ sau particulare, privite exclusiv din perspectiva uneia dintre autoritățile aflate în raporturi constituţionale ce impun cooperarea loială, ci la o analiză coerentă şi exhaustivă asupra raporturilor de drept constituţional existente între autorităţile publice. În aceste condiţii, în măsura în care una dintre autorităţile publice implicate în procedura delegării legislative invocă lipsa cooperării loiale a celeilalte autorităţi, art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie impune ca analiza acestui principiu constituţional să fie realizată dintr-o dublă perspectivă, respectiv conduita iniţială a Guvernului, care are iniţiativa de a utiliza instrumentul legislativ reglementat de art. 115 din Constituţie, şi, ulterior, conduita subsecventă a Parlamentului, care are obligaţia de a se pronunţa cu celeritate asupra ordonanţei de urgenţă, adoptând o lege de aprobare sau de respingere, după caz. (Decizia nr. 240/2020, par. 90).


[1] Disponibil aici
[2] Disponibil aici


Conf. univ. dr. Marieta Safta



PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.