Secţiuni » Arii de practică » Business » Cyberlaw
Cyberlaw
CărţiProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
AUDI Q3
AUDI Q3 SUV
AUDI Q3
AUDI Q8
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3
Citeşte mai mult în legătură cu Articole, Cyberlaw, Next, RNSJ, SELECTED, Studii

Principiul autodeterminării în contextul spațiului cibernetic

8 august 2023 | Anonda SIMION, Simona UNGUREANU
Anonda Simion

Anonda Simion

Simona Ungureanu

Simona Ungureanu

Rezumat: Lucrarea evidențiază impactul pe care dezvoltarea spațiului cibernetic l-a avut asupra dreptului popoarelor de a se autodetermina. Prin intermediul lucrării vor fi analizate aspecte legate de exercitarea şi aplicarea principiului autodeterminării, potențialele pericole care pot apărea în contextul spațiului cibernetic şi care pot afecta dreptul la autodeterminare, anume fraudarea alegerilor şi dezinformarea, dar şi care sunt măsurile care ar putea fi luate pentru a combate aceste pericole.

Abstract: The paper highlights the impact that the development of cyberspace had on the right of peoples to self-determination. The paper will analyze aspects related to the exercise and application of the principle of self-determination, the potential dangers that may appear in the context of cyberspace and that may affect the right to self-determination, namely election fraud and disinformation and also the measures that may be undertaken to combat these dangers.

Résumé: Le document tentera de mettre en évidence l’impact du développement du cyberespace sur le droit des peuples à l’autodétermination. Le document analysera les aspects liés à l’exercice et à l’application du principe d’autodétermination, les dangers potentiels qui peuvent apparaître dans le contexte du cyberespace et qui peuvent affecter le droit à l’autodétermination, à savoir la fraude électorale et la désinformation et également les mesures qui peuvent être prises pour combattre ces dangers.

1. Introducere

Principiul autodeterminării este cel care exprimă posibilitatea şi dreptul popoarelor de a decide cursul dezvoltării lor în plan politic, cultural, social, statele având obligația de a-l promova şi respecta[1]. Acest principiu are o importanță deosebită deoarece constituie baza reprezentării autentice şi a democrației, dar şi pentru că a avut un rol important în realizarea procesului de decolonizare şi în conturarea comunității internaționale actuale[2]. De asemenea, aplicarea acestui principiu aduce cu sine promisiunea unui viitor marcat de pace şi securitate, un viitor bazat pe valorile democrației, echității şi justiției[3]. Totuşi, dezvoltările recente şi, în special, dezvoltările ce țin de spațiul cibernetic au adus cu sine o serie de amenințări legate de dreptul popoarelor de a se autodetermina, printre acestea numărându-se dezinformarea realizată în spațiul digital, dar şi diversele mijloace cibernetice de fraudare a alegerilor.[4]

Evenimente juridice

JURIDICE by Night

Arbitraj comercial

Servicii JURIDICE.ro

Astfel, în cele ce urmează, ne propunem să analizăm contextul în care a apărut şi s-a dezvoltat dreptul popoarelor de a se autodetermina alături de jurisprudența relevantă care s-a conturat în jurul său, amenințările şi problemele care au apărut odată cu evoluția spațiului cibernetic, dar şi măsurile care pot fi luate sau au fost luate deja în privința acestora, menționând că nu vom analiza imputabilitatea şi că vom prezuma că dezinformarea este realizată de către state.

2. Aplicarea principiului autodeterminării în spațiul cibernetic

Pentru început, considerăm utilă analiza legăturii dintre dreptul popoarelor de a se autodetermina, suveranitate şi principiul non-intervenției având în vedere că acestea sunt interconectate.[5]

În sensul său de bază, suveranitatea reprezintă independența unui stat față de alte state în ceea ce priveşte afacerile interne şi relațiile externe, reprezentând posibilitatea acestuia de a se guverna singur, fără a fi supus unui control extern[6]. Astfel, din definiția suveranității reiese şi că ar exista obligația statelor de a nu interveni în afacerile altor state. Dacă statele susțin că au dreptul de a adopta în mod independent decizii interne, ele afirmă totodată că au şi obligația de a le permite altor state să facă acelaşi lucru[7]. În plus, în contextul spațiului cibernetic, manualul Tallinn 2.0, o lucrare academică care identifică regulile de drept internațional aplicabile operațiunilor cibernetice, reafirmă suveranitatea statelor[8]. Astfel, deşi acestea nu pot susține că manifestă, în sens strict, suveranitate asupra spațiului cibernetic în ansamblul său, ele sunt îndreptățite să afirme că au suveranitate asupra oricărui alt element de infrastructură cibernetică ce se găseşte pe teritoriul lor[9]. De asemenea, manualul reafirmă şi principiul non-intervenției, indicând faptul că un stat nu poate interveni, nici măcar prin mijloace cibernetice, în afacerile interne şi externe ale altui stat.[10]

În plus, tot din definiția suveranității decurge înțelesul dreptului popoarelor de a se autodetermina[11]. Dacă statele sunt cele care pot să ia decizii în plan intern în baza suveranității, popoarele sunt cele care pot să-şi determine singure cursul propriei dezvoltări politice, economice, culturale şi sociale în baza dreptului la autodeterminare. Totuşi, aceste concepte de suveranitate, non-intervenție și autodeterminare au evoluat de-a lungul timpului, neavând o definiție şi un sens fix întotdeauna şi astfel şi relația dintre ele a cunoscut uneori diverse variații[12]. În continuare, ne vom concentra pe evoluția principiului autodeterminării şi pe jurisprudența care s-a dezvoltat de-a lungul timpului în jurul său.

2.1. Cadrul legislativ actual

Principiul dreptului popoarelor și națiunilor la autodeterminare a fost pentru prima dată recunoscut explicit în Carta Națiunilor Unite[13], care, prin intermediul art. 1 alin. 2, prevede că printre scopurile Națiunilor Unite se regăsește și obligația statelor de a dezvolta „relații prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele, și să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale”. Principiul a fost, apoi, dezvoltat în Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 2625 (XXV)/1970 – Declarația asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile prietenești dintre state, în conformitate cu Carta ONU, prin intermediul căreia se afirmă că „Toate popoarele au dreptul de a-și hotărî statutul lor politic, în deplină libertate și fără amestec din afară și de a urma dezvoltarea lor economică, socială și culturală, și orice stat are obligația de a respecta acest drept conform dispozițiilor Cartei”[14]. Se consacră astfel obligația statelor de a respecta dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și de a pune capăt colonialismului.

Declarația subliniază, totodată, libertatea care trebuie să caracterizeze alegerile. Astfel, caracterul liber al hotărârilor popoarelor, necesar pentru a-și exercita dreptul la autodeterminare cu adevărat, este reglementat prin intermediul aceluiași articol astfel: „Crearea unui stat independent, asocierea liberă sau unirea cu un stat independent, sau dobândirea oricărui statut politic hotărât în mod liber de către un popor constituie pentru acel popor mijloace pentru a-și exercita dreptul său de a decide de el însuși”.[15]

Pactul internațional pentru drepturile civile și politice (ICCPR) menționează că „Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept, ele își determină liber statutul politic și își asigură liber dezvoltarea economică, socială și culturală”[16]. Din această definiție rezultă că principiul nu se limitează la dreptul popoarelor de a își forma un stat și aplicarea sa nu se termină odată cu formarea statului, ci constă în „dreptul la autoguvernare autentică, care este dreptul unui popor de a își alege cu adevărat și în mod liber propriul regim politic și economic”[17].

2.2. Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție privind principiul autodeterminării

Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție (CIJ) subliniază caracterul erga omnes al principiului autodeterminării, contestat de-a lungul timpului ca fiind o simplă aspirație politică[18]. Procesul de decolonizare depindea foarte mult de implementarea corectă a dreptului popoarelor la autodeterminare, un rol esențial avându-l organele Națiunilor Unite, iar în ciuda faptului că eliminarea colonialismului nu a fost unul dintre obiectivele originale ale Națiunilor Unite, Capitolele XI, XII și XIII abordează subiectul Teritoriilor care nu se autoguvernează, implementând Sistemul de Tutelă.

2.2.1. Timorul de Est (Portugalia v. Australia)

În cauza Timorului de Est, Curtea a observat că dreptul la autodeterminare „este unul dintre principiile esențiale ale dreptului internațional contemporan”[19] și a calificat drept „ireproșabilă” afirmația că dreptul popoarelor la autodeterminare are un caracter erga omnes.[20]

De asemenea, avizul consultativ cu privire la Consecințele juridice ale construcției unui zid în teritoriul palestinian ocupat vine în susținerea raționamentului oferit de Curte, care subliniază că obligația de a respecta dreptul popoarelor la autodeterminare este o obligație erga omnes[21]. Și cu referire la cazul Timorului de Est, Comisia de Drept Internațional descrie „obligația de a respecta dreptul la autodeterminare” ca o normă al cărei caracter peremptoriu este „general acceptat”.[22]

2.2.2. Avizul consultativ în cauza privind Sahara de Vest

În avizul său consultativ din 16 octombrie 1975, Curtea a menționat două cerințe importante pentru exercitarea principiului autodeterminării, și anume ca exprimarea acestuia să fie: (a) liberă, adică să fie luată fără intervenții externe și (b) autentică, adică să fie voința exprimată a oamenilor din teritoriul în cauză[23]. În plus, Curtea a atras atenția asupra Declarației din 1970 privind relațiile de prietenie, din care reiese că libera asociere sau integrare sau apariția sub forma unui alt statut politic în acord cu voința poporului reprezintă moduri de implementare a dreptului popoarelor la autodeterminare.

2.2.3. Avizul consultativ privind Legalitatea construirii unui zid în Teritoriul Palestinian Ocupat

Principiul autodeterminării popoarelor a fost consacrat în Carta Națiunilor Unite și reafirmat de Adunarea Generală în rezoluția 2625 (XXV), în temeiul căreia „Fiecare stat are datoria de a se abține de la orice acțiune forțată care privează popoarele la care se face referire [în acea rezoluție] . . . a dreptului lor la autodeterminare.” Articolul 1 comun Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice reafirmă dreptul tuturor popoarelor la autodeterminare și impune statelor părți obligația de a promova realizarea acestui drept și să îl respecte, în conformitate cu prevederile Cartei Națiunilor Unite[24]. În acest caz privind Legalitatea construirii unui zid în Teritoriul Palestinian Ocupat, Curtea nu dă o definiție pentru „popor”, ci se bazează pe afirmații politice, aceasta fiind o problemă recurentă în cadrul dezbaterilor referitoare la principiul autodeterminării popoarelor.

2.3. Fraudarea și influențarea alegerilor prin mijloace cibernetice

Frauda electorală, cunoscută și sub termenul de manipulare electorală, reprezintă intervenția ilegală în procesul alegerilor prin alterarea voturilor, micșorarea numărului de voturi ale unui candidat sau mărirea numărului de voturi ale altuia.[25]

Suprimarea alegătorilor este un proces diferit, dar care este deseori folosit alături de frauda electorală pentru influențarea rezultatelor unor alegeri, aceasta constând într-o metodă autoritară de influențare prin descurajarea alegătorilor din a se prezenta la vot și astfel reducerea vocilor cetățenilor din a se face auzite și din a își clădi liber și în mod neviciat viitorul în calitate de popor.[26]

Norma de drept internațional cel mai des discutată referitor la influențarea și fraudarea alegerilor este principiul non-intervenției în afacerile interne și externe ale statului. Acesta este consacrat în Declarația asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile prietenești dintre state din 1970[27]. Intervenția statelor poate fi una directă, caz în care efectul produs este inabilitatea statului de a își organiza alegerile, constrângerea este una indiscutabilă și principiul non-intervenției este încălcat. Intervenția poate fi și una indirectă, care nu are drept subiect pasiv statul și ca efect o îngrădire a drepturilor statului, ci are ca subiect pasiv poporul, prin influențarea atitudinii alegătorilor, spre exemplu prin folosirea rețelelor de socializare pentru distribuirea unor știri false legate de evenimente care ar descuraja alegătorii din a se prezenta la vot.

În doctrină s-a analizat intervenția în alegeri, încălcarea principiului non-intervenției fiind condiționată de existența unei acțiuni de constrângere[28]. Nu există un consens referitor la ce măsuri se încadrează ca fiind acțiuni de constrângere în dreptul internațional atunci când vine vorba de campanii de dezinformare sau de hacking ale alegerilor, ceea ce face ca aceste acțiuni să opereze într-o zonă gri de legalitate.[29]

În această lucrare analizăm principiul autodeterminării ca fiind strâns legat de principiul non-intervenției, dar o diferență esențială este aceea că o încălcare a principiului non-intervenției are nevoie să includă o acțiune de constrângere, așa cum reiese din cazul Curții Internaționale de Justiție privind Activități militare și paramilitare în Nicaragua și împotriva acesteia. În acest caz, Curtea Internațională de Justiție a constatat că: „Intervenția este ilegală atunci când sunt folosite metode de constrângere ce presupun folosirea forței, fie direct printr-o intervenție militară, fie indirect prin intermediul sprijinului acordat elementelor subversive ce desfășoară activități armate pe teritoriul altui stat”.[30]

În domeniul non-intervenției, Manualul Tallinn 2.0 subliniază că principiul non-intervenției este un principiu recunoscut de drept internațional, iar prin Regula 6 prevede că „Un Stat nu poate interveni, inclusiv prin metode cibernetice, în afacerile interne sau externe ale unui alt Stat”, regula aplicându-se exclusiv între state și doar referitor la intervenția constrângătoare[31]. Referitor la acțiunea de constrângere, decizia Curții Internaționale de Justiție referitoare la cazul Nicaragua c. SUA susține că intervenția unui stat nu este conformă cu dreptul internațional „dacă poartă asupra chestiunilor ce țin de competența exclusivă a unui alt stat, conform principiului suveranității”[32]. Este foarte ușor de încadrat o acțiune ca fiind constrângătoare atunci când pentru realizarea ei este folosită forța, dar acest lucru nu exclude posibilitatea unei constrângeri în alte moduri, chiar în lipsa folosirii forței armate, dar care are ca efect îngrădirea libertăților statului și, susținem noi, inerent și ale poporului.

Intervenția externă prin dezinformare distorsionează și subminează exprimarea națiunii și formarea opiniei autentice a poporului, afectând și legitimitatea guvernului ales în acest fel. Prin alinierea principiului non-intervenției și principiului autodeterminării se modifică obiectul intervenției, deținătorul nemaifiind statul, ci chiar însuși poporul și procesul prin care acesta își alege autoritatea de guvernare în mod liber.[33]

Un exemplu ar fi distribuirea informațiilor false referitoare la detaliile administrative ale votului, cum ar fi locul centrelor de vot sau orele la care se poate depune votul[34]. De asemenea, un alt mod de a influența rezultatul voturilor este anunțarea unor rezultate false înaintea închiderii urnelor pentru a crea senzația că procesul de votare s-a terminat iar ca votanții să fie descurajați din a merge la vot după o anumită oră[35]. În aceste cazuri, statului afectat îi este îngrădită și afectată abilitatea de a face alegeri libere și de a își putea organiza liber acest proces, apărând acțiunea de constrângere, dar de asemenea este afectată direct și populația, alegerile făcute și rezultatele incidente din acestea, nemaiavând aceeași legitimitate. Astfel este îngrădit dreptul poporului la autodeterminare. Ca exemplu concret pentru acest fel de dezinformare, în cadrul alegerilor prezidențiale din Statele Unite ale Americii din 2016, pe Twitter a avut loc o campanie de dezinformare în limbile engleză și spaniolă, având astfel ca audiență și minoritățile vorbitoare de limba spaniolă, care susținea că alegătorii își pot trimite votul către Hillary Clinton prin mesaje text prin telefon, încurajând astfel ca alegătorii să depună un vot invalid.[36]

Puterile externe pot de asemenea să influențeze rezultatul alegerilor prin dobândirea accesului neautorizat asupra rețelelor și computerelor în mai multe moduri[37]. Alegătorii pot fi scoși de pe listele electorale; statul poate interveni asupra aparatelor de vot electronic, în cazul în care acestea sunt folosite și schimbă alegerile votanților sau le șterg; rezultatul votului poate fi modificat prin hackuirea software-ului de intabulare a rezultatelor; în final, legitimitatea alegerilor poate să fie subminată prin crearea unei stări de confuzie referitoare la rezultatul lor.

Noile tehnologii ale informației și ale comunicării oferă șansa altor state să se amestece în alegerile organizate de statul afectat, acestea putând să suprasolicite serverelele site-urilor, caz incident în cadrul alegerilor locale din Bulgaria din 2015 asupra site-ului Comisiei Electorale[38], asupra site-ului unui partid politic într-un moment critic în timpul unor dezbateri electorale în Mexic în anul 2018[39], sau ca în cazul alegerilor prezidențiale ale Ucrainei din 2014 când hackerii au șters fișierele cheie și au făcut ca sistemul de înregistrare al voturilor să fie inoperabil.[40]

2.3.1. Studii de caz

Atacurile cibernetice au fost în ultimii ani metoda principală a Rusiei de a își realiza operațiunile în Ucraina. Hackerii pro-Kremlin au atacat de-a lungul vremii toate sectoarele esențiale, printre care politică, energie, finanțe, media. CyberBerkut, un grup de hackeri puternic legat de Kremlin, a devenit cunoscut pentru acțiunile sale de Distributed Denial of Service (DDoS), anume un tip de atacuri cibernetice prin care făptuitorul încearcă să indisponibilizeze un anumit serviciu sau rețea pentru utilizatorii săi prin perturbarea serviciului de găzduire a rețelei. CyberBerkut a atacat în timpul alegerilor prezidențiale din Ucraina din 2014 calculatoarele Comisiei Centrale Electorale încât rezultatul afișat era falsificat încât să îl arate învingător pe candidatul de extremă dreaptă, Dmytro Yarosh[41]. Efectul unei asemenea mișcări poate fi nociv pentru democrație, născându-se confuzie și lipsă de încredere referitor la rezultatele alegerilor și la legitimitatea acestora, voturile apărând în fața cetățenilor ca fiind manipulate.

În cadrul alegerilor prezidențiale din Statele Unite ale Americii din 2020 a fost răspândită știrea conform căreia alegerile fuseseră fraudate iar rezultatul conform căruia Joe Biden fusese ales președinte nu era rezultatul adevărat iar voința poporului nu fusese respectată. Contextul a fost unul favorabil conspirațiilor, existând un istoric controversat, în care alegerile prezidențiale din 2016 fuseseră profund afectate de știrile controversate despre candidați, de intervenția rusă prin conturi false menite să distribuie informații false legate de candidata Hillary Clinton și prin activități de hacking ale sistemelor informatice aparținând campaniei lui Clinton și partidului-mamă.[42]

Prin asemenea intervenții în procesul electoral nu numai că se încalcă principiul non-intervenției și este afectată abilitatea statului de a organiza alegerile în mod corespunzător, dar este încălcat și principiul autodeterminării, existând numeroase posibile consecințe: cetățenii nu își mai pot exercita votul; votul lor este modificat astfel încât acesta nu mai este autentic; rezultatele voturilor sunt alterate, voința lor nemaifiind reprezentată, iar alegerile nemaifiind unele libere; este creată o stare de confuzie legată de rezultatele voturilor sau de neîncredere în autoritatea guvernatoare și în caracterul democratic al alegerilor. Toate aceste scenarii pot părea distopice și sunt specifice unui regim autoritar atunci când propriul stat pune în mișcare asemenea măsuri, așa că ipoteza în care un stat străin statului afectat reușește să intervină în cadrul alegerilor este la fel de periculoasă.

2.4. Impactul dezinformării în spațiul cibernetic prin intermediul rețelelor de socializare

După cum se prefigurează pe baza informațiilor prezentate anterior, un alt factor ce poate afecta dreptul popoarelor la autodeterminare este dezinformarea, această devenind o problemă din ce în ce mai stringentă și răspândită în contextul spațiului cibernetic.[43]

2.4.1. Definire și analiză a dezinformării

În prezent, nu există o definiție general acceptată a dezinformării[44]. Totuși, în sens larg, dezinformarea cuprinde dezinformarea cu scop strategic (disinformation), informarea greşită (misinformation), dar şi informarea rău-voitoare (mal-information). Dezinformarea cu scop strategic reprezintă transmiterea unor informații false în mod deliberat[45]. Astfel, cel care le transmite are conştiința faptului că respectivele informații sunt false. În schimb, informarea greşită se bazează pe faptul că, deşi informațiile sunt false, persoana care le diseminează crede că acestea sunt adevărate[46]. În plus, ultima categorie, anume cea a informării răuvoitoare se referă la situația în care sunt folosite informații adevărate cu scopul de a provoca rău unei alte persoane sau entităţi[47]. În sens restrâns, dezinformarea se referă la prima categorie evidențiată, anume la dezinformarea realizată în scop strategic, urmând a ne raporta la acest sens în continuare.

2.4.2. Impactul efectiv al dezinformării asupra dreptului popoarelor de a se autodetermina

Dezinformarea există dintotdeauna însă, în contextul spațiului cibernetic, ea a reuşit să prindă noi proporții[48]. Astfel, este mult mai uşor ca prin intermediul său, să fie diseminate informații false la o viteză mare şi către un număr ridicat de persoane.[49]

Această dezinformare se realizează prin diverse mijloace printre care se numără roboții, trollingul şi microtargetingul[50]. Roboții reprezintă algoritmi informatici, linii de cod programate să simuleze anumite tipuri de comportamente astfel încât să interacționeze cu alți utilizatori în scopul de a dezinforma[51]. Pe de altă parte, pentru ca site-urile care propagă informații false să se asigure că acestea ajung la publicul țintă, ele se folosesc şi de metoda microtargetingului. Astfel, bazându-se pe folosirea de „cookies” şi pe reținerea preferințelor utilizatorilor, cei care propagă informații false reuşesc să găsească mult mai uşor oameni care să fie receptivi la acestea[52]. În plus, trollingul este o metodă prin care anumite persoane denumite „trolls” postează diferite comentarii pe social media fie pentru a întrerupe discuții, fie pentru a diminua credibilitatea unor persoane, fie pentru a intimida alte persoane, tot în scopul de a împiedica o comunicare transparentă.[53]

Informațiile false astfel transmise au potențialul da afecta funcționalitatea democrațiilor, drepturile oamenilor şi chiar dreptul popoarelor la autodeterminare. Prin intermediul dezinformării, se poate cauza confuzie care să determine o imposibilitate a popoarelor de a se autodetermina conform voinței lor autentice. De asemenea, la acelaşi rezultat se poate ajunge şi în situația în care dezinformarea este folosită nu doar pentru a cauza confuzie, ci şi pentru a manipula popoarele.

Astfel, deşi spațiul cibernetic oferă o mulțime de posibilități, el poate propaga şi anumite aspecte negative precum dezinformarea, afectând dreptul popoarelor la autodeterminare.

2.5. Studii de caz privind dezinformarea

Pentru a arăta în mod concret impactul pe care dezinformarea cauzată de state îl are asupra dreptului popoarelor de a se autodetermina, considerăm utilă realizarea unei analize asupra unor cazuri concrete. Totuşi, de menționat este că de cele mai multe ori dezinformarea realizată de state ia forma propagandei, diferența dintre acestea două fiind că de obicei propaganda are la bază o dezinformare, dar o dezinformare care este realizată în scop manipulativ, urmărind să provoace un răspuns emotiv din partea publicului-țintă.[54]

2.5.1. Propaganda Rusiei împotriva Ucrainei

Un prim exemplu sugestiv este acela al propagandei realizate de Rusia pentru a obține susținere din partea ucrainenilor care locuiau în zona Donbas în special.

Încă din 2014, Putin, strategii de propagandă ai Kremlinului şi insurgenții din Republicile Populare Donețk şi Lugansk s-au referit în mod repetat la „Novorossiya” sau Noua Rusie drept una din justificările invaziei Rusiei[55]. Aceasta ar reprezenta o porțiune largă de teritoriu cucerită de Imperiul Rus în secolul al 18-lea, porțiune care acum reprezintă aproape o treime din teritoriul Ucrainei[56]. Astfel, ei doreau să transmită ideea că această treime din Ucraina ar trebui să aparțină de Rusia, iar pentru a atinge acest scop au încercat printr-o continuă dezinformare să îi convingă pe oamenii din acest teritoriu că Ucraina este guvernată de fasciști. În final, ca proiect ideologic, acesta nu a reușit să prindă în mintea celor care trăiesc pe presupusele sale teritorii din estul și sudul Ucrainei și a fost abandonat de Rusia și de autoritățile „Republicilor Populare” Donețk și Lugansk de îndată ce a devenit incomod din punct de vedere politic. Astfel, Rusia nu a reușit să-i convingă pe ucraineni că sunt victimele „genocidului” și că „fasciștii” controlează guvernul de la Kiev, dar cu toate acestea, ea a depus numeroase eforturi să dezinformeze în scopul acestei propagande.

De asemenea, atât pentru această propagandă, cât şi în cadrul altor acțiuni de dezinformare, ea s-a folosit de multiple mijloace printre care se numără şi spațiul cibernetic. Principalele metode de dezinformare la care a apelat au fost controlarea presei naționale, încercarea de rebranding a revoluției şi a unor aspecte istorice şi răspândirea repetată a unor zvonuri false în scopul de a crea confuzie[57]. În plus, Rusia s-a folosit în repetate rânduri de metoda de dezinformare numită trolling, descoperindu-se faptul că multe conturi în spatele cărora se aflau roboți erau gestionate de către Agenția de research asupra internetului din Sankt Petersburg.[58]

Ca atare, Rusia reprezintă un exemplu de stat care prin acțiunile sale de dezinformare ar fi putut afecta dreptul popoarelor la autodeterminare. Prin informațiile false propagate, ea ar fi putut influența cetățenii Ucrainei, făcându-i să creadă în conceptul de „Novorossiya” şi în faptul că guvernul ucrainean este unul fascist, alterându-le deciziile în privința cursului propriilor dezvoltări politice, culturale şi sociale, iar acest lucru ar fi fost mult mai uşor de realizat în contextul spațiului cibernetic.

În plus, Rusia a continuat să propage dezinformarea chiar în urma acestor acțiuni din 2014. În ultimii ani, obiectul dezinformării s-a extins, inițial vizând revizionismul istoric în privința Crimeei, Rusia susținând că aceasta i-a aparținut din totdeauna, iar apoi false acuzații despre cum în guvernul ucrainean ar fi infiltrați neonaziști și despre cum Ucraina și SUA sunt preocupate de realizarea unor arme biologice.[59]

2.5.2. Propaganda realizată de China

China este un stat care deseori foloseşte mijloace de dezinformare pentru a-şi susține şi promova interesele, iar odată cu dezvoltarea spațiului cibernetic, ea a început să apeleze din ce în ce mai mult şi la astfel de mijloace cibernetice[60]. Una dintre metodele principale este diplomația de tipul „wolf warrior” care presupune faptul că diplomații din China se folosesc de mijloacele de comunicare pentru a combate orice informații care ar putea aduce vreun prejudiciu imaginii Chinei sau orice critică la adresa sa[61]. De asemenea, o altă practică folosită este aceea a creării unor conturi false pe Facebook, Twitter şi Youtube care să combată orice utilizatori ce critică Republica Populară Chineză. O ultimă metodă folosită este aceea ce poartă denumirea de „keyboard army” şi presupune faptul că autoritățile chineze oferă direcții şi indicații cetățenilor în legătură cu ce să posteze pe social media.

Un caz concret în care această metodă a fost folosită lezând dreptul la autodeterminare al popoarelor este acela al protestelor din Hong Kong. Astfel, China a încercat să pună accent pe latura de violență a protestelor, propagându-se ideea că aceste proteste reprezintă acțiuni de terorism[62] şi fiind ignorate motivele protestatarilor, lezându-le astfel libertatea de exprimare[63]. În plus, aceste acțiuni de dezinformare legate de protestele din Hong Kong au fost urmate chiar de adoptarea unor legi în domeniul securității prin care să se limiteze protestele, ducând la arestarea unor jurnalişti şi unor activişti pentru democrație.[64]

De menționat este faptul că acesta este un caz aparte în care este lezat dreptul la autodeterminare al popoarelor prin intermediul dezinformării realizate cu ajutorul spațiului cibernetic, întrucât aici este vorba chiar de propriul stat care realizează această dezinformare. Ca atare, în această situație puterea de reprezentare nu este folosită pentru a exprima voința autentică a poporului, ducându-se la lezarea drepturilor lui.

2.6. Măsuri și aspecte privind răspunderea

Astfel, se ridică problema asupra a ce măsuri pot fi luate în astfel de situații cum au fost cele prezentate anterior, atât care țin de dezinformare, cât şi de fraudarea sistemelor electorale şi, în plus, se ridică întrebarea dacă ar putea statele fi răspunzătoare chiar şi pentru inacțiuni ale lor care să ducă la o propagare a dezinformării.

Pentru început, statele ar putea fi ținute răspunzătoare dacă îndeplinesc atât o condiție de ordin subiectiv, anume o acțiune sau omisiune imputabilă statului, cât şi o condiție de ordin obiectiv, anume încălcarea unei obligații internaționale. Cum dreptul la autodeterminare al popoarelor este reglementat în Carta ONU și în diverse acte menționate de-a lungul lucrării, este îndeplinită această condiție, existând obligația statelor de a-l respecta, iar în privința realizării unor acțiuni imputabile statului ne putem imagina numeroase exemple, câteva fiind ilustrate şi în situațiile prezentate anterior. Astfel, statele ar putea fi ținute răspunzătoare pentru acțiunile de dezinformare sau propagandă imputabile lor care duc la o încălcare a dreptului popoarelor de a se autodetermina sau chiar pentru acțiuni de hacking care sa afecteze procesul electoral și, implicit, dreptul la autodeterminare.

În subsidiar, în situația în care dezinformarea sau fraudarea alegerilor sunt realizate în mod constrângător, s-ar putea atrage răspunderea statului chiar în baza principiului non-intervenției, așa cum am menționat și în secțiunile anterioare.

În privința dezinformării, situațiile în care este vorba de o acțiune efectivă sunt uşor de imaginat, dar ar putea fi statele ținute răspunzătoare şi pentru o eventuală omisiune, eventual chiar pentru o omisiune de a reglementa acest domeniu? Considerăm că răspunsul la această întrebare ar putea fi că da, putând fi invocat principiul diligenței (due diligence), fundamentat pe suveranitate, care este consacrat în decizia CIJ privind cazul Strâmtorii Corfu (Maria Britanie c. Albania): „obligația oricărui stat de a nu permite în mod conștient folosirea teritoriului său pentru a fi utilizat în vederea comiterii de acte care să lezeze drepturile altor state”[65]. Astfel, dacă se dovedește cunoștința statului de care aparține făptuitorul actului de dezinformare și pe teritoriul căreia acesta își desfășoară activitatea[66], s poate angrena răspunderea statului pentru acțiunile ilegale înfăptuite de acesta. În plus, statelor le este recomandat să adopte acte legislative pentru a combate dezinformarea, respectând în acelaşi timp drepturile omului, să dezvolte mecanisme de supraveghere a companiilor care se ocupă în principal cu comunicarea în spațiul cibernetic, să evite criminalizarea dezinformării şi să nu apeleze la măsuri disproporționale de folosire a internetului şi a social media pentru combaterea dezinformării. De asemenea, o serie de recomandări la nivel european sunt cuprinse şi într-un raport al Consiliului Europei.[67]

3. Inițiative legale deja existente

3.1. Inițiative la nivelul Națiunilor Unite

Având în vedere importanța protejării dreptului la autodeterminare în contextul spațiului cibernetic care aduce cu sine anumite riscuri, considerăm utilă analiza inițiativelor care există în prezent în acest domeniu.

Documentele ce cuprind măsuri privind criminalitatea cibernetică sunt de interes pentru evidențierea acțiunilor ce se iau pentru protecția dreptului popoarelor de a se autodetermina în contextul actual, întrucât există o legătură strânsă între faptele ce pot să lezeze acest drept și infracțiunile cibernetice. În ce privește dezinformarea, aceasta nu reprezintă în sine un tip de infracțiune cibernetică, însă poate fi un mijloc prin care astfel de infracțiuni să se realizeze, lezând dreptul popoarelor la autodeterminare, iar în privința acțiunilor de fraudare a sistemelor electorale, acestea se realizează, în principiu, prin intermediul infracțiunilor cibernetice, fără a reprezenta în sine un tip de infracțiune cibernetică. Câteva astfel de infracțiuni care pot sta la baza fraudării alegerilor sunt interceptarea neautorizată sau frauda informatică.

În prezent, nu avem o definiție a criminalității cibernetice sau a atacurilor cibernetice, dar acestea pot fi descrise pe larg ca fiind infracțiuni dependente de spațiul cibernetic, infracțiuni înlesnite de spațiul cibernetic și infracțiuni specifice spațiului cibernetic. Nu avem un Obiectiv pentru Dezvoltare Durabilă care adresează criminalitatea cibernetică, dar aceasta poate să fie considerată un obstacol pentru atingerea unor multiple Obiective ale Națiunilor Unite, în special pentru Obiectivul 16 pentru Pace, Justiție și Instituții puternice[68] sau pentru subpunctul 16.10 referitor la Accesul public la informații și protejarea libertăților fundamentale.[69]

Adunarea Generală a Națiunilor Unite a votat în decembrie 2019 începerea negocierilor pentru un tratat privind criminalitatea cibernetică, mai exact privind folosirea tehnologiilor informației și ale comunicării cu scop infracțional, care are potențialul să aducă mari dezvoltări în vederea apărării drepturilor omului. Conturarea acestui tratat are în prezent loc de-a lungul mai multor întâlniri, iar Adunarea Generală a votat înființarea unui Comitet Ad Hoc însărcinat cu elaborarea acestei convenții, ce urmează a fi finalizată în 2024[70]. Biroul ONU pentru Droguri și Criminalitate (UNODC) are, de asemenea, un Program Global pentru Criminalitate Cibernetică însărcinat cu asistarea Statelor Membre în vederea combaterii criminalității cibernetice prin oferirea de asistență tehnică și dezvoltarea cunoștințelor și capacităților acestora.[71]

3.2. Inițiative la nivel european

Convenția de la Budapesta reprezintă unul dintre cele mai relevante acorduri internaționale privind criminalitatea cibernetică şi probele electronice. Chiar dacă acesta a fost negociat de statele membre ale Consiliului Europei, precum şi de Canada, Japonia, Africa de Sud şi SUA, el este deschis spre aderare oricărui stat, iar un număr tot mai mare de țări din Africa, America şi Asia se folosesc de această oportunitate în interesul realizării justiției penale privind criminalitatea cibernetică.[72]

Astfel, Convenția de la Budapesta este un tratat în materie penală de o importanță deosebită, ce cuprinde aspecte legate de incriminarea unei liste de atacuri împotriva şi prin intermediul computerelor, de instrumentele de drept procedural care ar putea fi folosite în desfăşurarea investigațiilor asupra criminalității cibernetice, dar şi aspecte legate de cooperarea polițienească şi judiciară internațională în materie de criminalitate cibernetică şi probe electronice[73]. Acest document s-a dovedit destul de util în contextul în care spațiul cibernetic s-a dezvoltat din ce în ce mai mult în ultimii ani, fiind folosit deopotrivă în operațiunile realizate de state, dar şi de indivizi, iar beneficiile acestuia au fost prezentate într-un raport al Consiliului Europei realizat în 2020.[74]

Apoi, ulterior, în 2020, Uniunea Europeană a realizat chiar o strategie în privința securității cibernetice în era digitală, ce pleca de la premisa că toți ar trebui să poată să realizeze în siguranță orice activități în mediul digital, acest lucru fiind posibil prin sporirea securității serviciilor digitale și a dispozitivelor conectate, prin întărirea abilităților colective de a răspunde atacurilor cibernetice majore și prin cooperarea la nivel internațional cu diferiți parteneri astfel încât să se asigure securitatea și stabilitatea cibernetică. Astfel, în baza acestei strategii au fost adoptate multiple documente, printre care și Directiva privind securitatea informației și a rețelelor (NIS) care are, printre altele, ca scop, chiar combaterea dezinformării și creșterea securității în privința alegerilor, protejând astfel și dreptul popoarelor de a se autodetermina.

4. Concluzii

În consecință, prin intermediul acestei lucrări am dorit să punctăm cele mai relevante aspecte legate de principiul autodeterminării, dar şi care sunt eventualele pericole pe care evoluția spațiului cibernetic le-a cauzat cu privire la acesta. Principiul autodeterminării este unul complex care trebuie analizat în corelare cu suveranitatea şi principiul non-intervenției, concluzia cea mai importantă cu privire la această legătură fiind aceea că atunci când dreptul popoarelor la autodeterminare este lezat prin folosirea constrângerii, răspunderea statului poate fi antrenată atât în baza principiului autodeterminării, cât şi în baza principiului non-intervenției, alături de principiul diligenței. De asemenea, el trebuie aplicat în lumina jurisprudenței care evidențiază caracterul său erga omnes, faptul că trebuie exercitat în mod liber şi autentic şi faptul că statele au obligația de a-l promova şi respecta. În plus, în privința pericolelor care au apărut odată cu dezvoltarea spațiului cibernetic, cele mai importante sunt riscurile legate de fraudarea alegerilor şi dezinformarea, care pot afecta dreptul popoarelor la autodeterminare. Totuşi, considerăm important faptul că există inițiative la nivel legislativ atât la nivelul Națiunilor Unite, cât şi la nivel european care aduc cu sine promisiunea unor garanții în privința principiului autodeterminării, inițiative care sunt imperios necesare. În plus, la nivel de perspective de viitor, considerăm relevant şi necesar ca statele să coopereze atât între ele, cât şi cu grupurile de experţi înființate până acum, să ia măsuri interne ce țin de combaterea pericolelor referitoare la spațiul cibernetic şi să adopte bune practici, iar ca experții să continue cercetarea în acest domeniu, având în vedere că spațiul cibernetic este în continuă dezvoltare şi că dreptul la autodeterminare este unul de o deosebită importanță, care întruchipează posibilitatea popoarelor de a-și determina propriul destin fără amestec, constrângere sau subjugare exterioară.


[1] Nicolaas Schrijver, Realizing the Right to Development, Self-determination of peoples and sovereignty over natural wealth and resources, UN Human Rights Publication, 2013, p. 101
[2] Australian Institute of Aboriginal and Torres, Unfinished Constitutional Business?: Rethinking Indigenous Self-determination Aboriginal Studies Press, 2005, p. 192
[3] Christiano Thomas, Self-determination and the Human Right to Democracy, in Rowan Cruft, S. Matthew Liao, and Massimo Renzo (eds), Philosophical Foundations of Human Rights, Philosophical Foundations of Law, Oxford Academic, 2015, pp. 459–480
[4] İrem IŞIK, Ömer F. BİLDİK, Tayanç T. Molla, Securing Elections Through International Law: A Tool for Combatting Disinformation Operations?, Journal of Strategic Security, Vol. 15, No. 4 (2022), pp. 106-125
[5] Neil MacFarlane, Natalie Sabanadze, Sovereignty and self-determination: What are we?, International Journal, Vol. 68, No. 4, December 2013, p. 609
[6] Gareth Davies, Sovereignty and Collaboration: Affordable Strategies in Times of Austerity?, Air University Press, 2016, p. 5
[7] R. J. Vincent, Nonintervention and International Order, Princeton University Press, 1974, p. 14
[8] Tallinn Manual 2.0, Regula 1
[9] Ibid.
[10] Tallinn Manual 2.0, Regula 6
[11] Neil MacFarlane, Natalie Saabanadze, Sovereignty and self-determination: What are we?, International Journal, Vol. 68, No. 4, December 2013, p. 611
[12] Ibid., p. 624
[13] Jakob R. Augustin, The Precarious History of the UN towards Self-Determination, The United Nations: Friend or Foe of Self-Determination?, E-IR Edited Collection, 18 Februarie 2020
[14] Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 2625 (XXV)/1970, art. 1
[15] Ibidem
[16] Pactul internațional pentru drepturile civile și politice, art. 1, al. 1
[17] Antonio Cassese, Self-Determination of Peoples: A Legal Reappraisal, Cambridge: Cambridge University Press, 1995, p. 137; Patrick Thornberry, The Democratic or Internal Aspect of Self-Determination with Some Remarks on Federalism in Modern Law of SelfDetermination, edited by Christian Tomuschat, Dordrecht, Boston and London: Martinus Nijhoff, 1992, p. 101
[18] Avner De-Shali, National self-determination: political, not cultural., Political Studies 44.5, 1996, p. 906-920
[19] Decizia Curții Internaționale de Justiție privind Cauza Timorului de Est, p. 16, parag. 29
[20] Ibid.
[21] ICJ, Legal Consequences of the Construction of a Wall in the Occupied Palestinian Territory (hereinafter Wall), Advisory Opinion of 9 July 2004, par. 155
[22] Comisia de Drept Internațional, James Crawford, The International Law Commission’s Articles on State Responsibility: Introduction, Text and Commentaries, Cambridge University Press, Comentariul la articolul 40 din Proiectul de articole privind responsabilitatea statelor pentru fapte ilegale la nivel internațional, alin. 5
[23] Avizul consultativ în cauza privind Sahara de Vest, p. 32, par. 55
[24] ICJ, Legal Consequences of the Construction of a Wall in the Occupied Palestinian Territory (hereinafter Wall), Advisory Opinion of 9 July 2004, ICJ Reports 2004, p. 182-183, par. 118.
[25] Disponibil aici, accesat la data de 28.02.2023
[26] Disponibil aici, accesat la data de 28.02.2023
[27] Art. 1 din Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 2625 (XXV)/1970
[28] Steven Wheatley, Foreign Interference in Elections Under the Non-Intervention Principle: We Need to Talk About “Coercion”, Duke Journal of Comparative & International Law, 2020, p. 165
[29] Ibid., p. 164
[30] Cazul Curții Internaționale de Justiție privind Activități militare și paramilitare în Nicaragua și împotriva acesteia (Nicaragua v. United States of America), Merits, ICJ Reports 1986, p. 14, parag. 205
[31] Eric Talbot Jensen, The Tallinn Manual 2.0: Highlights and Insights, Georgetown Journal of International Law, 2017, p. 775
[32] Case concerning Military and Paramilitary Activities In and Against Nicaragua (Nicaragua v. United States of America), Merits, ICJ Reports 1986, p. 14, parag. 205
[33] Tsagourias, N., Electoral cyber interference, self-determination and the principle of non-intervention in cyberspace, White Rose Research Online, 2019, p. 14
[34] Michael N. Schmitt, Foreign Cyber Interference in Elections, Published by the Stockton Center for International Law, 2021, p. 747
[35] Ibid.
[36] Jeff John Roberts, Sneaky Ads on Twitter Tell Voters to Text Votes for Hillary Clinton, FORTUNE, 2016, disponibil aici, accesat la data de 25.02.2023
[37] Steven Wheatley, Foreign Interference in Elections Under the Non-Intervention Principle: We Need to Talk About “Coercion”, Duke Journal of Comparative & International Law, 2020, p. 166
[38] Huge Hack Attack on Bulgaria Election Authorities ‘Not to Affect Vote Count’, 2015, disponibil aici, accesat la data de 25.02.2023
[39] Daina Beth Solomon, Cyber attack on Mexico campaign site triggers election nerves, 2018, disponibil aici, accesat la data de 25.02.2023
[40] Mark Clayton, Ukraine election narrowly avoided ‘wanton destruction’ from hackers, disponibil aici, accesat la data de 25.02.2023
[41] Andy Greenberg, ‘How an Entire Nation Became Russia’s Test Lab for Cyberwar, Wired, 2017, disponibil aici, accesat la data de 26.02.2023
[42] Brian Ross, Rhonda Schwartz and James Gordon Meek, Officials: Master Spy Vladimir Putin Now Directly Linked to US Hacking, 2016, disponibil aici, accesat la data de 28.02.2023
[43] Jude Blanchette, Scott Livingston, Bonnie S. Glaser, Scott Kennedy, Protecting Democracy in an Age of Disinformation: Lessons from Taiwan, Center for Strategic and International Studies (CSIS), 1 ianuarie 2021, p. 3-4
[44] Irene Khan, Disinformation and freedom of opinion and expression, Report of the Special Rapporteur on the promotion and protection of the right to freedom of opinion and expression, 2021, disponibil la aici, accesat la data de 28.02.2023
[45] UNESCO,  Jurnalism, ‘fake news’ & dezinformare: manual pentru educația media și învățământul jurnalistic, p. 49, disponibil aici, accesat la data de 25.02.2023
[46] Ibid.
[47] Ibid.
[48] Jude Blanchette, Scott Livingston, Bonnie S. Glaser, Scott Kennedy, Protecting Democracy in an Age of Disinformation: Lessons from Taiwan, Center for Strategic and International Studies (CSIS), 2021, p. 3
[49] Kalina Bontcheva and Julie Posetti (eds.), Balancing Act: Countering Digital Disinformation While Respecting Freedom of Expression, UNESCO Broadband Commission Report, September 2020, disponibil aici, accesat la data de 28.02.2023
[50] Center for Information Technology and Society, How is Fake News Spread? Bots, People like You, Trolls, and Microtargeting, disponibil aici, accesat la data de 25.02.2023
[51] Jarred Prier, Commanding the Trend: Social Media as Information Warfare, Strategic Studies Quarterly, Vol. 11, No. 4 (WINTER 2017), p. 54
[52] Center for Information Technology and Society, How is Fake News Spread? Bots, People like You, Trolls, and Microtargeting, disponibil aici, accesat la data de 25.02.2023
[53] Jarred Prier, Commanding the Trend: Social Media as Information Warfare, Strategic Studies Quarterly, Vol. 11, No. 4 (WINTER 2017), p. 54
[54] Steve Neale, Propaganda, Screen, 2017, p. 9-40
[55] H. Reisinger, A. Golts, Russia’s Hybrid Warfare: Waging War below the Radar of Traditional Collective Defence, NATO Research Division, 2014, p. 7
[56] Adrian A. Basora, Alekasndr Fisher, Putin’s “Greater Novorossiya” – The Dismemberment of Ukraine, 2014, disponibil aici, accesat la data de 27.02.2023
[57] Alan Yuhas, Russian propaganda over Crimea and the Ukraine: how does it work?, 2014, disponibil aici, accesat la data de 27.02.2023
[58]How Russian bots appear in your timeline, disponibil aici, accesat la data de 27.02.2023
[59] Disinformation and Russia’s war of agression agianst Ukraine, disponibil aici, accesat la data de 27.02.2023
[60] Krassi Twigg, Kerry Allen, The disinformation tactics used by China, 2021, disponibil aici, accesat la data de 27.02.2023
[61] Wolf warrior diplomacy, disponibil la en.wikipedia.org (aici), accesat la data de 28.02.2023
[62] Javier C. Hernandez, China Deploys Propaganda Machine to Defend Move Against Hong Kong, 2020, disponibil la www.nytimes.com (aici), accesat la data de 01.03.2023
[63] J. J. Rose, How China is winning the Hong Kong propaganda war, 2019, disponibil la aici, accesat la data de 01.03.2023
[64] Lindsay Maizland, Hong Kong’s Freedoms: What China Promised and How It’s Cracking Down, 2022, disponibil aici, accesat la data de 01.03.2023
[65] Corfu Channel (United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland v. Albania), ICJ Reports 1949, p. 23
[66] Manualul Tallinn 2.0, Comentariul 5 la regula 1: „Infrastructura cibernetică este supusă controlului legal al Statului”, „Suveranitatea teritorială a Statului protejează o asemenea infrastructură cibernetică”
[67] Claire Wardle, Hossein Derakhshan, Information Disorder: Toward an interdisciplinary framework for research and policy making, 2017, disponibil aici, accesat la data de 01.03.2023
[68] United Nations, Sustainable Development Goals, disponibil aici, accesat la data de 01.03.2023
[69] Națiunile Unite, Obiectivele de Dezvoltare Durabilă, Subpunctul 16.10: Asigurarea accesului public la informații și protejarea libertăților fundamentale, în conformitate cu legislația națională și acordurile internaționale
[70] United Nations, A UN treaty on cybercrime en route, 2022, disponibil aici, accesat la data de 01.03.2023
[71] United Nations, Global Programme on Cybercrime, disponibil aici, accesat la data de 02.03.2023
[72] Council of Europe, The Budapest Convention (ETS No. 185) and its Protocols, disponibil aici, accesat la data de 02.03.2023
[73] Alexander Seger, The Budapest Convention on Cybercrime: a framework for capacity building, disponibil aici, accesat la data de 02.03.2023
[74] Council of Europe, The Budapest Convention on Cybercrime: benefits and impact in practice, 2020, disponibil aici, accesat la data de 02.03.2023


Anonda Simion
Studentă – Facultatea de Drept a Universității din București

Simona Ungureanu
Studentă – Facultatea de Drept a Universității din București

Coordonator: asist. univ. dr. Victor Ștefan Stoica

Citeşte mai mult despre , , , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill şi My Justice.

Login | Pentru a putea posta comentarii trebuie să fiţi abonat. Dacă încă nu sunteţi, click aici pentru a afla despre avantaje!

Lasă un răspuns

Arii de practică
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Business
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul sportului
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Litigation
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protective
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi

Parteneri arii de practică  Specialişti


JURIDICE.ro
Main page
Cariere
Evenimente ⁞ 
Dezbateri
Profesionişti
Lawyers Week
WinLaw.ro
VIDEO
Servicii
Flux noutăţi
Selected ⁞ 
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi / JURIDICE NEXT
RSS  Publicare comunicate profesionale
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note, studii şi opinii juridice
ISSN 2066-0944
       Studii şi note de studiu
Revista revistelor
Autori  Condiţii de publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
       Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
       Dezlegarea unor chestiuni de drept
       Recurs în interesul legii
Curţi de apel ⁞ 
Tribunale ⁞ 
Judecătorii

Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Proiecte speciale
Cărţi
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Mesaje de condoleanţe
Povestim cărţi
Războiul din Ucraina
Wisdom stories