Libertatea psihică – tărâmul nepalpabil și totuși concret al infracțiunilor de amenințare și șantaj

Gabriela Evghenie

I. Introducere

Libertatea, în genere, și cea psihică, în particular, a preocupat și continuă să preocupe întreaga familie umană, interes reflectat prin incriminarea faptelor ce aduc atingere libertății persoanei. Omul întotdeauna și-a dorit să trăiască liber, necondiționat, sperând și crezând poate, că își permite satisfacerea năzuințelor independent de împrejurările în care se află. Sigmund Freud, marele neurolog și fondator al psihanalizei a afirmat, de altfel, despre libertate că aceasta „nu este un dar al civilizației. A fost cea mai mare înainte de orice civilizație.” Analizat segmentat acest aforism, descoperim ideea existenței unei libertăți autonome, necondiționată și necreată de civilizație, ca stadiu avansat al societății, în care sunt implicate și caracteristici sociale, economice, politice esențiale. A fost însă valorizată și dorită chiar și înainte de societate, care reprezintă tocmai izvorul oricărei civilizații? Sau, altfel spus, ne-am dorit și ne-a plăcut să fim liberi chiar și atunci când am fost prea puțini astfel încât să nu fim în această interdependență unii față de ceilalți? Sau mai degrabă însăși libertatea a avut funcția catalizatoare a dezvoltării umane în societate și mai apoi în civilizație?

II. Reglementări interne și internaționale

Legislația internă și internațională valorizează libertatea fizică și, în mod special, cea psihică, utilizând și conceptul de integritate fizică sau psihică. Conform art. 22 alineatul (1) din Constituția României, „dreptul la viață, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”. Acest articol este integrat în Capitolul II ce poartă denumirea „Drepturile și libertățile fundamentale”, ceea ce ne permite să constatăm că deși Constituția nu operează cu sintagma libertate psihică, aceasta nu înseamnă că nu beneficiază de valorificare la nivel constituțional, deoarece din interpretarea sistematică a textelor se remarcă o echivalență între aceasta și sensul expresiei integritate psihică. Înțelesul integrității, ca unitate de bază a vocabularului limbii române este, printre altele, „însușirea de a fi sau de a rămâne intact, întreg.” Constituția, prin reglementările sale, ocrotește această integritate prin prisma libertăților pe care le ridică la rang de valori constituționale, precum libertatea individuală (art. 23), libertatea conștiinței (art. 29), libertatea de exprimare (art. 30). De asemenea, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ce a devenit obligatorie din punct de vedere juridic de la 1 decembrie 2009, având de la acel moment valoarea juridică a tratatelor, include în Titlul I, intitulat „Demnitatea”, articolul 3 numit „Dreptul la integritate al persoanei” care prevede în alineatul (1) că „Orice persoană are dreptul la integritate fizică și psihică”, prevedere precedată de art. 1 care stabilește că „Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată”.

Infracțiunile contra libertății persoanei, prin care se sancționează vătămarea adusă acestei valori, după cum am văzut, și constituționale, reprezintă partea integrantă a infracțiunilor contra persoanei, fiind subsumate în Titlul I, Capitolul VI, Noul Cod penal. Astfel cum relevă și titlul, se învederează imperativul protejării persoanei cu toate drepturile și libertățile fundamentale ale acesteia, precum: viața, integritatea corporală și sănătatea, libertatea, demnitatea, inviolabilitatea domiciliului și a vieții private.[1]

Reglementarea legală actuală a infracțiunilor contra libertății persoanei, în concret, Titlul I, Capitolul VI, împrumută din capitolul corespondent al vechiului Cod penal (Titlul II, Capitolul II) trei infracțiuni, respectiv acelea care aduc atingere libertății fizice sau psihice: lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 205 C. pen.), amenințarea (art. 206 C. pen.) și șantajul (art. 207 C. pen.)[2]. În mod deosebit este reglementată hărțuirea, în calitate de nouă infracțiune. Obiectul juridic al acestora, ce înglobează valorile ce beneficiază de protecție penală, este reprezentat de libertatea persoanei. Este lesne de înțeles în urma prezentării și evocărilor pe care tocmai le-am realizat, că această libertate este privită atât ca dimensiune psihică, de pildă posibilitatea persoanei de a-și adopta propria conduită sau posibilitatea de alegere într-o situație determinată, precum și ca dimensiune fizică, spațială, un exemplu în acest sens fiind libertatea de mișcare. Un pilon important în acest sens, din punct de vedere doctrinar, este și opinia conform căreia libertatea unei persoane presupune libertatea ca stare generală de independență, libertatea de mișcare, libertatea de a se comporta comisiv sau, dimpotrivă, omisiv în orice situație particulară.[3]

Este utilă trimiterea la articolul 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, conform căruia „orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale”. În ceea ce privește securitatea, dacă o analizăm, aceasta este definită ca fiind „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol/ protecție, apărare”[4]. Observăm așadar că este esențială ocrotirea completă, totală a ființei umane, perceptibilă de către aceasta din urmă.

III. Aspecte ale infracțiunilor de amenințare, respectiv șantaj

Infracțiunea de amenințare, reglementată în Vechiul Cod penal în art. 193 și care în prezent este prevăzută la art. 206 C. pen., sancționează fapta celui care „amenință o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere”. Prin infracțiunea de șantaj, reglementată actual în art. 207 C.pen., iar în Codul penal de la 1969 în art. 194, se incriminează „constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul.” Aceasta reprezintă varianta tip a infracțiunii, art. 207 prevăzând și o varianta asimilată în cadrul alin. (2): „amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată ori pentru un membru de familie al acesteia”, dar și o variantă agravată, care se raportează atât la varianta tip, cât și la varianta asimilată[5] „dacă faptele prevăzute în alin.(1) și alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine ori pentru altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.”

Infracțiunea de amenințare (art. 206 C. pen.), în consonanță cu infracțiunea de șantaj (art. 207 C. pen.), sancționează o faptă îndreptată împotriva libertății psihice a persoanei[6], această valoare însemnată și recunoscută la nivel național și internațional reprezentând tocmai obiectul juridic comun în rândul ambelor, legiuitorul înțelegând să protejeze suplimentar în cazul infracțiunii de șantaj și relațiile privind integritatea fizică a persoanei, relațiile patrimoniale sau relațiile privind alte drepturi ori interese, nepatrimoniale, ale persoanei[7]. Acest aspect se justifică prin faptul că deosebit de amenințare, în cadrul infracțiunii de șantaj, făptuitorul urmărește constrângerea victimei pentru realizarea unei anumite conduite[8], în urma căreia să obțină un folos injust cu sau fără valoare patrimonială. Integritatea psihică este afectată în mod deosebit, victima fiind nevoită să chibzuiască dacă sacrifică valoarea pe care o dorește în urma constrângerii făptuitorul. Această constrângere trebuie să fie aptă a leza libertatea morală a victimei, necondiționat de satisfacerea cerințelor făptuitorului. Pentru o înțelegere mai clară a modului în care operează constrângerea, merită să fie evocată Decizia Curții Constituționale nr. 689/7 noiembrie 2017[9] în care s-a încercat a defini constrângerea apelând la limbajul curent, fiind înțeleasă ca determinare a unei persoane să facă sau să nu facă ceva împotriva voinței sale. De asemenea, Curtea a continuat prin a preciza că intră sub incidența dispoziției legale analizate toate formele de constrângere, care au ca rezultat determinarea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, săvârșite în scopul de a dobândi un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, indiferent de acțiunile sau inacțiunile prin care constrângerea este executată. Această Decizie este relevantă îndeosebi pentru alin. (1) și implicit pentru alin. (3) ale art. 207 C.pen., alineate ce întruchipează varianta tip și agravată a infracțiunii, întrucât alin. (2) este consacrat unei variante asimilate ce este săvârșită prin amenințare, o amenințare particulară[10], ce se referă la darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru victimă, ori pentru un membru al familiei acesteia. Se impune deci o analiză a infracțiunii de amenințare în calitatea sa de punct de referință important după cum am văzut în cazul infracțiunii de șantaj.

Amenințarea, așa cum am precizat în rândurile mai sus-expuse, prin modul în care a fost reglementată ca infracțiune în art. 206 C. pen., sancționează fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, sub condiția esențială ca acțiunile de amenințare să fie de natură a produce o stare de temere. Trebuie menționat însă că se impune a se ține cont de aspectul conform căruia deși în concret victima infracțiunii nu s-a temut în urma acțiunilor de amenințare sau constrângerea exercitată nu și-a înfăptuit scopul, acestea, raportate la alte persoane, ar fi fost prielnice. Precizarea „de natură să îi producă o stare de temere” este remarcabilă, consolidând ideea că este suficientă o potențială temere, acțiunile de amenințare fiind analizate în abstract, nu în funcție de particularitățile concrete ale victimei. Altfel spus, se va reține această infracțiune indiferent de calitățile subiectului pasiv, necondiționat de capacitatea sa de a-și menține o stare interioară cumpătată neinfluențată de împrejurări. Din acest punct de vedere, se remarcă vădita asemănare, chiar suprapunerea perfectă cu infracțiunea de șantaj, aceasta concretizându-se la rându-i în starea de pericol creată în urma acțiunii de constrângere, respectiv de amenințare cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată ori pentru un membru de familie al acesteia. S-a spus că lipsa de teamă a victimei cu privire la fapta de amenințare comisă în concret nu este decisivă, fiind doar un criteriu, dar nu și singurul, ce va fi utilizat în aprecierea aptitudinii actului de a produce o stare de temere[11], așa cum și în cazul șantajului, relevantă este crearea unei stări de pericol cu privire la libertatea de ordin moral a victimei, nu și producerea efectivă a acesteia.

Dacă, așa cum s-a spus în doctrină, lipsa de teamă este doar un criteriu în cazul șantajului, criteriu ce se prezumă a fi aplicat și în cazul amenințării, respectând logica autorului citat, se pot însă realiza criterii în funcție de care putem califica o acțiune de amenințare sau constrângere demnă a crea o stare de temere sau de a pune în pericol integritatea de ordin moral și chiar fizic a persoanei? Am știrbi tocmai din libertatea și independența de acțiune dacă ne-am raporta la variile și posibilele criterii de referință? Consider că răspunsul nu poate fi decât în sensul negării necesității existenței unor elemente la care justițiabilii, cât și instanțele să se raporteze atunci când analizează reținerea sau nu a uneia dintre infracțiunile care fac obiectul temei prezente. Nu numai negarea impunerii existenței criteriilor consider că ar fi răspunsul potrivit, ci chiar respingerea ei. Aceasta deoarece aptitudinea unor acțiuni umane care pot genera o stare de angoasă unei persoane și care pot căpăta, ce-i drept, un infinit de forme, în formă palpabilă sau extraordinar de subtilă, se impune a fi examinată ținând cont de un complex de factori de natură umană care influențează o situație factuală aparent identică. Trebuie să admitem că analiza impactului unui act uman asupra psihicului unei persoane nu are un conținut preconstituit, ci se impun cercetări cu privire la particularitățile cauzei. În caz contrar, ar trebui să creăm bariere și să credem că omul are într-adevăr multe modalități în care știe (sau crede că știe) să reacționeze, dar nu infinite. Or, această teză este compromițătoare pentru însăși ideea că omul este liber. Această împrejurare este reflectată și la nivelul formei de vinovăție cu care acționează făptuitorul, existând opinii care merită și trebuie analizate.

Forma de vinovăție ca parte integrantă din conținutul laturii subiective a infracțiunii și care cunoaște modalitatea intenției (directe/indirecte), a intenției depășite (praeterintenției) și a culpei, este prezentă sub forma intenției directe sau indirecte la infracțiunea de amenințare, în timp ce în privința șantajului, sunt oferite opinii distincte. Urmând ordinea prezentării, voi analiza mai întâi forma de vinovăție a amenințării.

Astfel, în cazul amenințării se consideră că vinovăția este prezentă sub forma intenției directe atunci când amenințarea este îndreptată împotriva persoanei vizate și perceptibilă doar de către aceasta, în timp ce în ipoteza în care acțiunile de amenințare sunt sesizate și de o altă persoană decât cea care este avută în vedere de către făptuitor, vom fi în prezența intenției indirecte. Consider că această altă persoană, care nu a fost vizată de făptuitor, ar trebui să remarce acțiunile de amenințare ex propriis sensibus, întrucât altfel nu ar fi satisfăcută cerința aptitudinii actelor de a crea o stare de temere. Acest aspect cred că este învederat tocmai din formularea art. 206, alin. (1):„[…] de natură să îi producă o stare de temere”. Opinez în sensul în care pronumele personal „îi” sugerează tocmai acest lucru, relevând necesitatea unei relaționări apropiate, directe. Se observă așadar că punctul de interes în funcție de care se realizează diferențierea formei de vinovăție al acestei infracțiuni este reprezentat de persoana lezată din punct de vedere psihic/ moral. Mai exact, este lesne de înțeles că atunci când autorul amenință într-un spațiu unde pare foarte probabil, chiar și pentru un om mai puțin abil, că și alte persoane o să recepteze fapta, rezultatul prefigurat mental cu privire la aceste acțiuni va lua în calcul periclitarea din punct de vedere psihic și a altor persoane, situație acceptată de făptuitor. Bineînțeles, dacă se demonstrează că autorul nu numai a acceptat această situație, ba chiar a urmărit-o, vom fi în prezența intenției directe.

Trecând în sfera șantajului, întâlnim opinii divergente. Astfel, într-o opinie se consideră că vinovăția cerută pentru existența infracțiunii de șantaj se prezintă sub forma intenției directe calificate prin scopul urmărit de făptuitor, respectiv dobândirea în mod injust a unui folos, pentru sine ori pentru altul[12]. Această teză susține ideea că prin scopul urmărit – dobândirea în mod injust a unui folos – făptuitorul urmărește vădit și primejduirea libertății psihice a victimei. Opinia aceasta este contrazisă de o altă parte a doctrinei, care susține că deși autorul urmărește să dobândească în mod injust un folos, acest fapt nu presupune în mod necesar, automat, ca acesta să urmărească punerea în pericol a libertății psihice a unei persoane anume. Este suficient ca autorul să accepte urmarea imediată a infracțiunii – periclitarea libertății psihice[13]. În logica acestei opinii, despre care consider că este cea rezonabilă, vinovăția îmbracă forma atât a intenției directe, cât și a intenției indirecte. Distinct însă de amenințare, elementul de referință în cazul șantajului și în funcție de care ne putem ralia la o opinie ori la alta din cele tocmai evocate, este reprezentat de scop și care presupune, așa cum știm, reprezentarea clară a rezultatului faptei de către făptuitor[14]. Așa cum am tratat anterior, elementul de referință al amenințării, în funcție de care distingem forma în care este îmbrăcată vinovăția, este reprezentat de posibilitatea ca pe lângă subiectul pasiv, persoana periclitată din punct de vedere psihic și avută în vedere de către autor, să fie vătămată pe plan moral și o altă persoană prin acțiunile acestuia. Aceste aspecte nu creează o diferență netă între aceste infracțiuni, ci mai degrabă valorifică obiectul juridic complex al infracțiunii de șantaj, prin capacitatea de a aduce atingere unor valori juridice distincte, în raport cu care autorul urmărește sau nu lezarea amândurora.

IV. Concluzie

„Omul se naște liber și pretutindeni este înlănțuit” este un adagiu ce aparține marelui filosof Jean-Jacques Rousseau, adagiu ce își păstrează actualitatea, fiind un pilon pentru spiritul legii și, mai exact, a textelor legale aferente infracțiunilor contra libertății persoanei. În contextul prezentei teme, încătușarea prezentă oriunde o constituie tocmai respectarea libertății celuilalt, prin prisma opreliștilor necesare în calea aducerii atingerii drepturilor și libertăților fundamentale, atingere în urma căreia este dificil de cuantificat, dacă nu imposibil, valoarea vătămărilor de ordin moral ale victimei. De aceea, pentru evitarea acestor dificultăți, legiuitorul a înțeles să abordeze în abstract aptitudinea acțiunilor specifice infracțiunilor de amenințare și șantaj de lezare a libertății psihice, necondiționată de criterii diverse.

[1] V. Cioclei, Drept penal, partea specială I, ediția a 5-a, Ed. C.H. Beck, 2020, p. 1
[2] Ibidem, p. 130
[3] R. Maurach, F. -C. Schroeder, M. Maiwald, Strafrecht Besonderer Teil, vol. I, C.F. Muller Verlag, Heidelberg, 2003, p. 137
[4] Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, revăzută și adăugită
[5] V. Cioclei, op.cit, p. 146
[6] Ibidem, p. 138
[7] Ibidem, p. 142
[8] S. Bogdan, D.A. Șerban, op.cit, p. 254
[9] Decizia Curții Constituționale nr. 689/ 7 noiembrie 2017
[10] V. Cioclei, op.cit, p. 145
[11] S. Bogdan, D.A. Șerban, op.cit, p. 252
[12] O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal – partea specială, E.D.P., București, 1983, p. 71.
[13] V. Cioclei, op.cit, p. 144.
[14] C-tin. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român, partea generală, ediția a III-a, revăzută și adăugită, București, 2019

Gabriela Evghenie
Studentă – Facultatea de Drept a Universității din București

Citeşte mai mult despre Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, infracțiuni contra libertății persoanei! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.