Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
 1 comentariu

Analiza comparativă: Acordul de recunoaștere a vinovăției și cercetarea abreviată în procedura recunoașterii învinuirii. Particularități. Aspecte jurisprudențiale
16.10.2020 | Anjie-Diana GOH

JURIDICE - In Law We Trust
Anjie-Diana Goh

Anjie-Diana Goh

I. Introducere

Acest studiu își propune să aducă în prim-plan principalele asemănări și mai ales deosebiri dintre cele două proceduri prin care se recunoaște învinuirea (respectiv, vinovăția) prevăzute de noul cod de procedură penală. Înca din prima frază putem anticipa faptul ca elementul central al ambelor concepte este constituit de recunoașterea liberă facută de inculpat cu privire la infracțiunile, sau, o parte din infracțiunile[1], de care este acuzat.

Întrebandu-ne de ce ar recunoaște acesta învinurile aduse, având în vedere că incuplatului nu îi incumbă proba vinovăției sau nevinovăției sale, ci, dimpotrivă organelor de urmărire penală fiindu-le impusă aceasta probă[2], ajungem cu gândul la binecunoscutul proverb care spune că „Greșeala recunoscută este pe jumătate iertată”. Se pare că legiuitorului noului cod de procedură i-a plăcut acest concept, drept pentru care, putem afirma că „l-a admis în parte”, transpunându-l în procedurile mai sus menționate, schimbând însa limita „în care este iertată greșeala”. Astfel că, dacă proverbul ierta pe jumătate, legiuitorul iartă doar o treime, sau doar o pătrime, raportându-se de la caz la caz: „Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii.” Este important de menționat că parcurgerea oricăreia dintre cele două proceduri oferă persoanei împotriva căreia a fost pusă în mișcare acțiunea penală același beneficiu de reducere a pedepsei, aspect ce întărește riscul de confuzie (și așa destul de mare) între acestea.

Revenind la scopul principal al acestui material, și anume evidențierea comparativă a diferențelor dintre acordul de recunoaștere a vinovăției si procedura cercetării abreviate, este important de menționat încă de pe acum că, deși se adresează acelorași persoane si vizează în principal aceleași categorii de infracțiuni, cele două concepte prezintă deosebiri substanțiale care țin atât de modul de formare cât și de momentul procesual în care sunt solicitate. Fără a dezvolta mai multe în partea introductivă, vom începe prin a prezenta în mod comparat condițiile cerute de aceste proceduri.

 II. Sedes materiae. Scurt istoric

 1. Apariția celor două proceduri și plasarea în contextul legislativ actual

Acordul de recunoaștere a vinovăției (sedes materiae: 478-488 NCPP) este prima dintre procedurile speciale reglementate în titlul IV al Noului Cod de Procedură Penală, fiind introdusă pentru prima dată în legislația națională prin legea 135/2010 privind CPP, după cum a fost modificată prin legea 255/2013 privind punerea în aplicare a CPP. Aparută ca o noutate legislativă menită să reducă durata procesului penal prin simplificarea procedurilor fața de dreptul comun, această facilitate beneficiază deopotrivă statului, (care nu doar că își reduce costurile prin abrevierea unor proceduri penale, ci și păstrează intacte principiile[3] și garanțiile procesuale) cât și inculpatului, căruia i se dă șansa de a-și reduce limitele de pedeapsă, în cazul în care recunoaște învinuirea.

Relativ recentă în sistemul de drept național, procedura acordului are o existență mai îndelungată[4] în legislația[5] statului francez[6], din care legiuitorul român se inspiră cel mai adesea, regăsindu-se însă și în alte legislații europene, precum cea germană[7], italiană[8] și nu în ultimul rând cea a Republicii Moldova[9], unde nu doar că reglementarea este anterioară celei naționale[10], ci există și o definiție a acordului. Cu toate că în NCPP nu se oferă în mod explicit nicio definiție acestei instituții, în opinia mea, prin enumerarea condițiilor în chiar articolul principal al acestei proceduri, legiuitorul a oferit o definiție intrinsecă mai degrabă pragmatică decât conceptuală. Astfel că, un asemenea acord poate fi încheiat doar atunci când “legea prevede pedeapsa închisorii sau amenzii de cel mult 15 ani”, când “din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului” iar la încheierea acordului, asistența juridică a inculpatului a fost asigurată. Din cea de-a doua parte a textului de lege, putem întregi definiția acordului, drept fiind acea înțelegere dintre inculpat[11] și procuror, care, se poate încheia în limitele prevăzute de lege (alin. (1) și (2) ale aceluiași articol), acordându-se astfel persoanei care și-a recunoscut învinuirea, reducerea sau individualizarea[12] favorabilă a pedepsei. Relevantă este și definiția regăsită într-o sentință[13] penală de pe rolul Judecătoriei Câmpulung, unde s-a reținut că “Acordul de recunoaștere a vinovăţiei, introdus prin Legea 135/2010, reprezintă o soluţie legislativă inovatoare, menită să asigure soluţionarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil şi care să reprezinte un remediu pentru eliminarea unei deficienţe majore a sistemului judiciar român, anume durata desfăşurării procedurilor judiciare. Judecata efectuată pe baza acordului de recunoaștere a vinovăţiei este o formă abreviată a judecăţii pentru anumite infracţiuni, de natură a responsabiliza părţile din proces şi a degreva instanţele de judecată.”

Cercetarea abreviată în cazul recunoașterii învinuirii (sedes materiae: art. 374-377 NCPP), spre deosebire de acord, nu este o procedură specială “stricto sensu”, nefiind reglementată în titlul dedicat procedurilor speciale[14] în NCPP. Aceasta este doar o variantă oferită de legiuitor inculpatului, care, poate alege să își valorifice “sinceritatea” reducându-și limitele în care este stabilită pedeapsa, independent de alte cauze de reducere a pedepsei. Astfel că, exemplificativ, dacă optează pentru cercetarea abreviată, inculpatul care a săvârșit o infracțiune în  forma tentativei va putea cumula ambele cauze de atenuare a pedepsei, primind un tratament sancționator mai redus decât dacă, ar fi parcurs procedura de drept comun. Este important de menționat că, dacă acordul de recunoaștere a vinovăției a apărut ca o noutate legislativă în NCPP, nu același lucru se poate spune despre cercetarea abreviată care exista și în codul de procedură penală anterior sub denumirea “Judecata în cazul recunoașterii vinovăției”[15]. În principal, NCPP a preluat aceeași reglementare cu privire la judecarea cauzei față de inculpatul care recunoaște învinuirea adusă, introducând însă două elemente de noutate. Primul se referă la faptul că potrivit noilor dispoziții, proba cu înscrisurile se administrează chiar la termenul când instanța se pronunță asupra cererii cu privire procedura simplificată, sau “cel târziu la termenul imediat următor, nefiind acordat decât un singur termen pentru prezentarea de înscrisuri.”[16] De asemenea, se impune observația că “in ipoteza alin. (5), deşi porneşte pe procedura abreviată, instanţa va declanşa procedura de drept comun doar pe aspectele ce ţin de încadrarea juridică.”[17] Cu alte cuvinte, este posibil ca și în procedura abreviată a recunoașterii învinuirii să se desfasoare și o “judecată de drept comun”, cu privire la schimbarea încadrării juridice. Cu această ocazie, menționăm că, dacă la cercetarea abreviată se poate cere schimbarea încadrării juridice a faptei, la acordul de recunoaștere a vinovăției, acest lucru nu este posibil, întrucât acesta are ca obiect “recunoașterea comiterii faptei și recunoașterea încadrării juridice, (…), cuantumul pedepsei și forma de executare.”[18]

Nici în cazul judecării după procedura simplificată nu avem o definiție deja constituită în NCPP, dar, ca în cazul acordului, o putem forma pe baza condițiilor cerute pentru admiterea acesteia de către instanță.

Atunci când inculpatul (nu și suspectul[19]) trimis în judecată pentru o infracțiune care prevede pedeapsa amenzii/închisorii sau a ambelor, fără însă a fi prevăzute alternativ cu detențiunea pe viață, recunoaște “toate faptele reținute în sarcina sa[20] și cere ca “judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi[21], atunci mai rămâne doar ca instanța sesizată cu o cerere de judecată în procedura abreviată să o încuviințeze. După ce analizează dacă probele deja administrate sunt suficiente, atunci procedura va continua în forma simplificată. Același beneficiu cu privire la reducerea limitelor de pedeapsă ca cel din cadrul procedurii speciale de recunoaștere a învinuirii va fi acordat inculpatului care apelează la art. 374, alin. (4) NCPP.

III Asemănările dintre cele două proceduri speciale

1. Inițiatorii acestor proceduri

Începând cu inițiatorii acestor proceduri, observăm că în cazul acordului acesta poate fi inițiat de inculpat, sau, de procuror deopotrivă. Oricare dintre aceștia pot propune încheierea unui astfel de acord, atunci când condițiile cerute de lege cu privire la limitele de pedeapsă și asistență juridică sunt respectate. Este necesară însă obținerea “aprobării” procurorului ierarhic superior, manifestată sub forma avizului prealabil și scris asupra limitelor în care acordul poate să fie încheiat. În cazul procedurii simplificate ca urmare a recunoașterii învinuirii, doar inculpatul este cel care poate cere ca judecata să se desfășoare conform acestor norme speciale, derogatorii de la procedura comună a judecății. Spre deosebire de situația încheierii acordului, de această dată inculpatul nu este condiționat de acceptul procurorului în cauză. Este suficient doar ca infracțiunea pentru care “a fost pusă în mișcare acțiunea penală”[22] împotriva lui să poată îndeplini condițiile de la art. 374, alin. (4) NCPP și judecătorul să considere că nu mai este necesară administrarea altor probe decât, eventual, cele cu înscrisuri[23]. Deși Codul nu prevede, nimic nu se opune opiniei conform căreia atât acordul de recunoaștere a vinovăției cât și cercetarea abreviată sunt proceduri accesibile atât inculpaților persoane juridice cât și fizice, minore sau majore deopotrivă. Inculpatul persoană juridică are din punct de vedere procesual aceleași drepturi ca inculpatul persoană fizică, atâta timp cât poate fi tras la răspundere penală[24]. Revenind la sfera persoanelor care pot iniția aceste proceduri, inculpații minori pot de asemenea să recurgă la acordul de recunoaștere a vinovăției sau la procedura judecății simplificată, dar au nevoie, suplimentar față de inculpații majori, și de încuviințarea reprezentanților legali (a se vedea alin. (12), art. 375 NCPP[25] și alin. (6) art. 478 NCPP[26]). Este important de menționat faptul că în privința “acordului”, în forma inițială (varianta de la intrarea în vigoare a NCPP) minorilor nu li se recunoștea posibilitatea încheierii acestuia: “Inculpaţii minori nu pot încheia acorduri de recunoaştere a vinovăţiei”, aspect îndreptat prin art. II, pct. 118 din OUG 18/2006.

Continuând cu sfera persoanelor care pot apela la aceste proceduri ce implică recunoașterea învinuirii, evidențiem facultatea organului judiciar de a aplica sau nu o astfel de procedură, astfel că posibilitatea inculpatului de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției nu este și o obligație pentru procuror de a acționa în acest sens. De asemenea, în cazul judecării conform cercetarii abreviate, instanța este suverană a decide dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile pentru a continua cu aceste reguli derogatorii. În același sens s-a exprimat și doctrina: “Acordul se încheie la inițiativa procurorului sau a inculpatului, ceea ce nu implică obligația procurorului de caz de a accepta încheierea acordului, dacă acesta a fost inițiat de inculpat. Procurorul este unicul subiect împuternicit să decidă cu prvire la încheierea unui acord din partea statului. La luarea acestei decizii, pot fi avute în vedere elemente ca voința inculpatului de a coopera la efectuarea urmăririi penale sau acuzarea altor persoane; atitudinea față de activitatea sa criminală și de antecedentele penale; natura și gravitatea acuzării; probabilitatea de a obține condamnarea în cazul respectiv; interesul public de a obține o judecare mai operativă, cu cheltuieli mai reduse.”[27]

În privința momentului până la care pot fi inițiate aceste proceduri, acesta diferă în funcție de particularitățile fiecăreia. Astfel că, acordul, fiind încheiat între procuror[28] și inculpat, poate fi format doar în cursul urmăririi penale, pe când, cercetarea abreviată în cazul recunoașterii învinuirii poate fi “invocată” doar în cursul judecății. Acești indicatori temporali nu rezultă implicit din doctrină sau din jurisprudență, fiind prevăzuți expres în partea generală a NCPP, unde sunt anticipate majoritatea instituțiilor din partea specială. În alineatul(4), al art. 108 se statuează că “Organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii.” Cu riscul de a fi superfluu, trebuie menționat faptul că, doar inculpatul poate încheia un acord în cursul urmăririi penale, așa încât chiar dacă nu există o limită maximă în cursul urmăririi penale pana când acest acord poate fi încheiat, există o “limită minimă”, care, marchează momentul incipient al nașterii posibilității de fi încheiat un astfel de acord. Cu alte cuvinte, persoana poate încheia oricând acordul de recunoaștere a vinovăției, dar, totusi, “numai după punerea în mișcare a acțiunii penale”; simpla continuare “in personam” a urmăririi penale nu are vocația concretă de a da o astfel de posibilitate.

Cercetarea abreviată în cazul recunoașterii învinuirii apare ca o “a doua oportunitate” pentru inculpatul care a depășit momentul procesual anterior, trecând de urmărirea penală fără să fi încheiat vreo negociere prin care să își valorifice sinceritatea.

Această afirmație are o dublă relevanță. În primul rând, sintagma “fără să fi încheiat o negociere” restrânge factual cazul în care recunoașterea vinovăției este valorificată în cursul urmăririi penale. Asa încât, chiar dacă inculpatul este sincer și cooperant cu organele de urmărire penală, dacă nu se încheie și un acord de recunoaștere a vinovăției, nu îi vor profita recunoașterile făcute în fața organelor de urmărire penală drept cauză specială de reducere a pedepsei[29]: “Totodată, prin interpretarea sistematică a dispoziţiilor Noului Cod de procedură penală, observăm că, în ceea ce priveşte admisibilitatea procedurii recunoaşterii învinuirii, nu are importanţă recunoaşterea realizată în faza de urmărire penală, momentul relevant în ceea ce priveşte această procedură fiind cel de la primul termen de judecată.”[30]

În al doilea rând, prin “a doua oportunitate”, am dorit să punem în lumină sfera mai largă de fapte pentru care poate fi cerută cercetarea abreviată a  recunoașterii învinuirii în cursul judecății față de procedura acordului de recunoaștere a vinovăției. Un astfel de acord poate fi încheiat numai dacă pentru acea infracțiune legea prevede drept maxim special cel mult 15 ani de închisoare[31], pe când recunoașterea învinuirii în timpul judecății poate fi accesată și pentru infracțiuni mai grave, atât timp cât pedeapsa prevăzută de lege nu este detențiunea pe viață. Vom analiza în cele ce urmează condițiile impuse de lege în vederea inițierii acestor proceduri, iar acum, revenind la limitele temporale până când poate fi cerută cercetarea abreviată, aceasta este marcată ca moment inițial de învestirea instanței de judecătă, iar ca moment final de începerea cercetării judecătorești: “Până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara, personal sau prin înscris autentic, că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.”

2. Recunoașterea învinuirilor/vinovăției făcută în mod liber și neviciat de inculpat

Pentru a putea fi inițiate aceste proceduri, este necesar în primul rând ca inculpatul să își recunoască învinuirile aduse, respectiv, vinovăția, pentru că, în definitiv, nucleul central al acestor instituții constă chiar în valorificarea in favorem a sincerității inculpatului[32]. Recunoașterea făcută trebuie să fie una liberă, neviciată în niciun fel de organele de urmărire penală, în caz contrar, nemaiputându-se vorbi despre o veritabilă “recunoaștere”, ci eventual despre o declarație latto sensu[33], obținută în urma unor acte de urmărire penală efectuate cu ignorarea principiului loialității[34] prevăzut de NCPP. Chiar dacă procurorului îi este oferită posibilitatea de a iniția în cursul urmăririi penale “acordul de recunoaștere a vinovăției”, putând în mod legal propune inculpatului încheierea acestui acord, dacă inculpatul refuză, atunci procesul penal își va urma cursul conform dreptului comun. Este interzis a se întrebuința violențe sau a se recurge la dol (fie în varianta sugestiei, fie în varianta captației) în vederea obținerii încuviințării inculpatului în sensul parcurgerii oricăreia dintre aceste proceduri abreviate. Acest lucru este important de menționat și în contextul în care, jurisprudența este constantă în sensul că, odată dat, acordul inculpatului este complet irevocabil[35], nepmaiputându-se reveni la procedura comună. Or, dacă vorbim despre un sens unic în care se îndreaptă procesul penal, este firesc ca acesta să nu fie forțat de organele de urmărire penală. S-a apreciat, “în mod excepțional”[36], și dealtfel firesc, faptul că, dacă inculpatul a fost supus unor manopere neloiale pentru a își da acordul la încheirea negocierilor în vederea recunoașterii vinovăției, acordul este total lipsit de efecte juridice. Bineînțeles, se menține irevocabilitatea acestuia, numai că nu va mai produce efecte juridice, fiind nul. Se impune o paralelă cu privire la constatarea neregularității administrării probelor, când, în virtutea loialității efectuării urmăririi penale, probele[37] și, implicit mijloacele de probă[38] obținute sunt excluse: “Constatarea nelegalităţii unor probatorii, la cerere sau din oficiu, atrage aplicarea, de către judecătorul de cameră preliminară, a sancţiunii excluderii probelor respective. Pentru această sancţiune nu există un remediu imediat din partea procurorului, acesta – înştiinţat despre excludere – nu are căderea de a reface sau înlocui probatoriul afectat cu un alt probatoriu (legal administrat), operaţiune ce ar fi posibilă doar în ipoteza restituirii cauzei la parchet.”[39]

Noul Cod de Procedură Penală[40] vorbește depre excluderea probelor obținute în mod nelegal, în sensul că acestea “nu pot fi folosite în procesul penal”, în mod similar, declarația dată de inculpat, dacă a fost obținută prin manopere neloiale nu poate fi considerată a îndeplini exigențele de legalitate cerute de lege. Este adevărat că declarația inculpatului de a urma vreuna din cele două proceduri simplificate ca urmare a recunoașterii vinovăției nu reprezintă o veritabilă probă, întrucât pentru a putea fi considerate probe, declarațiile trebuie obținute ca urmare a procedului probator a ascultării: ,,Ascultarea învinuitului, sau, inculpatului, ca activitate procesuală are ca obiect obținerea declarațiilor acestuia.”[41] În doctrină s-a arătat că “Această ascultare a inculpatului cu privire la recunoașterea vinovăţiei, nu are natura juridică a unui mijloc de probă (nefiind deci aplicabile prevederile art. 69-74 C. pr. pen.), ci reprezintă o activitate procesuală obligatorie în vederea stabilirii cadrului procesual, fiind plasată în momentul chestiunilor prealabile admiterii cererii de judecare potrivit procedurii prevăzute de art. 3201 C. Pr. Pen. Caracterul obligatoriu al acestei activităţi procesuale este corelativ dreptului inculpatului de a opta pentru procedura simplificată.”[42]

Totuși considerăm că în mod similar, dacă acordul inculpatului a fost smuls prin violență, sau viciat prin dol, acesta ar trebui exclus, neputând vorbi despre o veritabilă revocare, pentru că, în definitiv, acesta nu a fost niciodată dat în mod valabil.

3. Obligativitatea ca acțiunea penală să fie deja pusă în mișcare – insuficiența condiției continuării urmăririi penale in personam

Legiuitorul arată că doar inculpatul, (nu și suspectul) poate solicita ca judecata să se desfașoare în procedura simplificată a recunoașterii învinuirii: “Organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii.” Alegerea legislativă ca numai persoana împotriva căreia a fost pusă în mișcare acțiunea penală[43] să poată apela la aceste proceduri simplificate vine ca o garanție suplimentară asupra calității procesului penal. Scopul principal al procedurilor, care, este, în opinia mea, reprezentat de celeritatea soluționării cauzelor și degrevarea instanțelor, nu poate în niciun caz sa contrabalanseze calitatea actului de justiție. Asa încât, doar o persoană față de care există probe,  și numai în măsura în care acestea sunt suficiente, poate să încheie acord de recunoaștere a vinovăției sau să facă cerere pentru cercetarea abreviată. Recunoașterea acestui drept suspectului[44], care în definitiv, este acea persoana față de care există doar “bănuiala rezonabilă că ar fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală”, ar conduce la nașterea unei îndoieli cu adevărat rezonabile asupra condamnărilor față de unele persoane. Acest lucru se datorează faptului că, atâta timp cât nu există suficiente probe care să indice cu certitudine că o persoana a săvârșit o anumită infracțiune (pentru că abia atunci se pune în mișcare acțiunea penală[45]), ar fi total nepotrivit și riscant ca aceasta să își recunoască învinuirea și să se autoincrimineze, fiind eventual și condamnată doar pe baza declarațiilor date de ea cum că ar fi vinovată. În sprijinul acestui argument vin nu doar principiile fundamentale ale procesului penal[46], precum prezumtia de nevinovăție[47], principiul aflării adevărului[48] sau cel al caracterului echitabil al procesului penal[49], ci și jurisprudența CEDO. Principiul aflării adevărului impune obligativitatea “organelor judiciare de a asigura pe bază de probe aflarea adevarului cu privire la faptele și împrejuraile cauzei[50]. Or, în primul rând, așa cum am menționat anterior, declarația dată de suspect/inculpat nu poate fi considerată mijloc de probă, nefiind obținuta în procedura ascultării. În al doilea rând, pentru a putea fi admisă vreuna dintre procedurile de recunoaștere a învinuirii, probele trebuie să fie suficiente, în caz contrar, judecătorul urmând a respinge parcurgerea unor astfel de proceduri. Or, o simpla declarație, căreia i se alătură doar “bănuiala rezonabilă cum că o persoană ar fi săvârșit o infracțiune” nu are forța probantă pentru a atrage aplicarea unei proceduri abreviate.

“Prin Decizia nr. 198 din 9 aprilie 2013 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 25 aprilie 2013, Curtea Constituţională a precizat că nu se poate vorbi de un proces echitabil în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului în favoarea principiului celerităţii procesului penal, astfel că nu simpla recunoaştere a vinovăţiei este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei (…).” [51]

4. Posibilitatea de a fi încheiate atât de persoane juridice, cât si fizice, majore sau minore

Așa cum am arătat în secțiunea privitoare la inițiatorii acestor proceduri, codul nu prevede nicio restricție cu privire la inculpații care pot încheia acord de recunoaștere a vinovăției sau pot cere ca judecata să se desfașoare potrivit procedurii abreviate. Mai mult decât atât, dacă în privința persoanelor juridice, legea nu stipulează expres dreptul acestora de a parcurge aceste proceduri simplificate (lasând doar să se subînțeleagă că au această posibilitate), în cazul inculpaților minori legiuitorul a condiționat suplimentar ca reprezentanții legli ai minorilor să încuviințeze încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, respectiv cercetarea abreviată.

În lipsa unei reglementări exprese, doctrina[52] a îmbrățișat aproape[53] unitar punctul de vedere conform căruia, în definitiv, orice inculpat, fie el persoana fizică sau juridică, minor sau major poate recurge la acordul de recunoaștere a vinovăției sau la procedura recunoașterii învinuirii în faza judecății. Considerăm, în același sens, că nu există nicio restricție în privința posibilității inculpatului persoană juridică de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției sau de a cere ca judecata să se desfășoare potrivit proceduriii simplificate. Pe lângă considerentele de tehnică legislativă, există și argumente de interpretare a legii care susțin această opinie, încât putem afirma că atâta timp cât legiuitorul nu a făcut nicio restricție în privința dreptului persoanei juridice de a recurge la aceste proceduri, nu ne rămâne decât să ne conformăm binecunoscutului principiu “ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.” În plus, legiuitorul reglementează inculpatului dreptul de a încheia un acord, respectiv, de a parcurge o procedură abreviată bazată pe recunoașterea învinuirii (fără a distinge cu privire la persoana fizică/juridică), iar persoanei juridice îi sunt recunoscute la nivel procesual, aceleași drepturi ca persoanei fizice. A nu se întelege de aici că orice persoană juridică poate încheia astfel de proceduri, întrucât, în legislația națională s-a prevăzut că există anumite persoane juridice (spre exemplu autoritățile publice[54]) care nu răspund din punct de vedere penal, or neputând fi trase la raspundere penală, nu ajung niciodată în situația de a dobândi calitatea de inculpat, și deci implicit, nu pot nici încheia acordul sau de a parcurge procedura simplificată prevăzută în 344-347 NCPP. Observăm astfel, că nu există veritabile excepții de la vocația oricărui inculpat de a putea accede la procedurile simplificate cu ocazia recunoașterii învinuirilor aduse. Dar, după cum am anticipat, sinceritatea inculpatului este insuficientă, pentru trimiterea acesteia în judecată fiind necesare, potrivit art. 309 NCPP, “probe, din care să rezulte că aceasta a săvârșit cu adevărat o faptă prevazută de legea penală”.

5. Existența suficientelor probe care să conducă la admisibilitatea acordului de recunoaștere a vinovăției/ procedura abreviată în cazul recunoașterii învinuirii

Suficiența probatoriului din care rezultă că inculpatul este cel care a săvârșit cu vinovăția cerută de lege infracțiunea “pentru care a fost pusă în mișcare împotriva sa acțiunea penală”[55] este o condiție sine qua non pentru încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, respectiv pentru admiterea judecării cauzei potrivit procedurii recunoașterii învinuirii. Judecătorul este singurul suveran să decidă dacă probele existente sunt suficient de grăitoare și dacă pot susține acuzațiile formulate împotriva inculpatului. Dacă instanța sesizată de procuror cu acordul de recunoaștere a vinovăției, analizând dosarul de urmărire penală în speța respectivă, consideră că probatoriul este insuficient, va dispune respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției, pe motivul insuficienței probelor pentru stabilirea existenței faptei și a vinovăției făptuitorului[56]. În mod similar, doar instanța de judecată învestită să judece cauza în prima instanță poate să admită procedura cercetării abreviate solicitată de inculpat. Aceasta va “admite cererea atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite și sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse.”[57] Libera apreciere a judecătorulu[58] este hotărâtoare, fiind o “probă eliminatorie” în examenul admisibilității aplicării unei proceduri simplificate.

6. Irevocabilitatea consimțământului dat

În mod constant s-a afirmat atât în doctrină cât și în jurisprudență faptul că odată dat, consimțământul referitor la procedurile simplificate a acordului de recunoaștere a vinovăției, respectiv cercetării abreviate, este irevocabil. Acesasta se datorează, în principiu, faptului că avantajul major al acestor instituții este reprezentat de reducerea considerabilă a duratei procesului penal, or dacă inculpatul ar putea să își retragă acordul dat, nu doar că procedura ar reveni la durata normală, destul de îndelungată a înfăptuirii actului de justitie, ba chiar ar fi prelungită prin cumularea timpului petrecut în procedurile abreviate cu timpul necesar reluării procedurilor de drept comun la care s-a renunțat prin aplicarea procedurilor simplificate. În același timp, procesul penal are un sens unic, neputându-se relua anumite acte procesuale decât în condițiile strict și limitativ prevăzute de lege; așa încât, ar fi lipsit de sens ca oricând se simte dezavantajat de efectuarea anumitor acte de urmărire penală sau de judecata în cauză inculpatul să aibă acces la etapa anterioară, atâta timp cât principiile fundamentale și legea nu au fost încălcate în vreun fel. Tocmai de aceea, și pentru a evita orice fel de argumentări bazate pe lipsa de pregătire sau de cunoștințe a inculpatului, legiuitorul a condiționat participarea la aceste proceduri simplificate doar cu încuviințarea reprezentanților legali, în cazul minorilor[59], instituind și obligativitatea asistenței juridice în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției[60], sau în cazul cercetării abreviate din cursul judecății, când pedeapsa prevăzută de lege depașește o anumită limită[61]. Pentru a reflecta o parte din jurisprudența națională cu privire la aceste aspecte, atașăm în cele ce urmează câteva paragrafe relevante din considerentele unor hotărâri judecătorești relativ recente.

– “După ascultarea inculpatului, instanţa admite cererea de judecare de judecare potrivit procedurii prevăzute de art. 374 alin. 4 şi art. 375 Cod procedură penală. După acest moment inculpatul nu mai poate renunţa pe parcursul procesului penal asupra opţiunii sale de a fi judecat potrivit procedurii simplificate (în cazurile în care legiuitorul a dorit să prevadă o asemenea posibilitatea de revenire a prevăzut-o în mod expres: de pildă, renunţarea la apel). Ca urmare, nefiind prevăzută posibilitatea de revenire asupra declaraţiei de recunoaştere, rezultă caracterul irevocabil al acesteia, astfel că nu poate fi primită critica formulată de inculpat în apel privind nevinovăţia.”[62]

– “Dispoziţiile legale ce reglementează procedura recunoașterii vinovăţiei nu conferă nicio modalitate legală pentru inculpat de a reveni asupra acordului de recunoaștere a vinovăţiei sau pentru instanţa de judecată să respingă un astfel de acord (..).”[63]

– “În această fază, inculpatul nu poate reveni asupra recunoașterii efectuate la urmărirea penală, întrucât consimțământul său, materializat în declarația expresă și prin semnătura aplicată pe actul ce conține acordul de recunoaștere a vinovăției, face dovada exprimării propriei voințe.”[64]

– “Consimţământul valabil exprimat de inculpat în faţa procurorului la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei are un caracter irevocabil, câtă vreme acesta nu este afectat de vreun viciu de consimţământ. (..).”[65]

7. Lipsa necesității acordului persoanei vătămate, parții civile sau părții responsabile civilmente

Dacă nici legiuitorul nu cere, nici instanțele nu dispun, ca în considerarea validării parcurgerii unei proceduri simplificate bazate pe recunoașterea învinuirii, subiecții de pe latura pasivă[66] a infracțiunii, să poată valida sau invalida recurgerea la vreuna dintre procedurile simplificate menționate, fără a însemna însă că nu li se permite să aibă vreun cuvânt de spus. Încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției nu este condiționată de încuviințarea persoanei împotriva căreia a fost îndreptată infracțiunea, fie că s-a constuit și parte civilă[67] în procesul penal, fie că a ales să rămână să exercite doar acțiunea penală. Nu doar încuviințarea persoanei vătămate (sau, părții civile, dacă în cauză există constituire pe latură civilă), ci și acordul părții responsabile civilmente sunt total facultative, în sensul că, nu afectează în niciun mod accederea spre o procedură simplificată, precum acordul de recunoaștere a vinovăției sau cercetarea abreviată. La art. 483 NCPP intitulat “Sesizarea instanței cu acordul de recunoaștere a vinovăției”, se prevede că procurorul, va trimite instanței “acordul de recunoaștere a învinuirii însoțit de dosarul de urmărire penală”. Prin urmare, este evident că acordul prin care procurorul și inculpatul au perfectat negocierile în vederea recunoașterii acuzațiilor este deja finalizat, nemaitrebuind decât să fie admis de judecător –“După încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, procurorul sesizeaza instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza in fond si trimite acesteia acordul de recunoaștere a vinovăției, insotit de dosarul de urmărire penală.” Tot necondiționată de vreun alt acord, decât cel al inculpatului perfectat de cel al instanței învestite cu o cerere pentru recurgerea la procedura cercetării abreviate este și judecarea cauzei potrivit procedurii simplificate prevăzute de art. 374-377 NCPP (Judecata în cazul recunoașterii învinuirii). Alineatul (4) al art 377 NCPP enumeră condițiile imperative ce condiționeaza posibilitatea formulării unei cereri privind procedura abreviată, condiții printre care, nu se regăsește nici acordul persoanei vătămate, nici cel al părții civile și în mod previzibil, nici cel al părții responsabile civilmente.

Dacă acordul, precum deopotrivă, lipsa acordului acestor persoane este total lipsit de efecte juridice, ascultarea acestora, (dacă sunt prezente la termenul la care au fost citate) este pe de altă parte imperativă[68]. Acestea vor fi în mod obligatoriu citate și lăsate să își expună un punct de vedere cu privire la eventuala finalizare a procesului penal ca urmare a unei proceduri simplificate prin acordul de recunoaștere a vinovăției sau prin abrevierea judecății ca urmare a recunoașterii învinuirii. Mai mult decât atât, în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției, pentru o mai bună transparență a procedurilor judiciare cât și în considerarea dreptului la un proces echitabil, persoanei vătămate i se va comunica[69] în copie acordul încheiat între procuror și inculpat. La art. 484 NCPP este descrisă succint procedura în fața instanței, în cazul în care aceasta a fost sesizată prin acordul de recunoaștere a vinovăției. Alineatul (2) al acestui articol arată că vor fi citate parțile, care, alături de procuror și inculpat, își vor putea expune punctul de vedere cu privire nu la inițierea acestui acord, ci la admiterea de către judecător a acestei proceduri speciale.

În mod asemănător, în cazul recunoașterii învinuirii în fața instanței de judecată, instanța va asculta inculpatul, procurorul, precum și părțile, care vor putea pune concluzii asupra admisibilității parcurgerii unei cercetări abreviate. Este de remarcat că, în plus, față de procedura specială referitoare la acordul de recunoaștere a vinovăției, în cazul judecării simplificate ca urmare a recunoașterii învinuirii, părțile pot propune administrarea probei cu înscrisuri.

Trecând mai departe, ajungem la principalele beneficii ale acestor proceduri, care, în linii mari, constau în scurtarea duratei procedurilor judiciare și reducerea limitelor de pedeapsă pentru inculpat.

8. Simplificarea procedurilor, reducerea timpului pentru soluționarea proceselor penale, degrevarea instanțelor și reducerea costurilor alocate procedurilor de drept comun

Acordul de recunoaștere a vinovăției și judecata potrivit procedurii abreviate au fost reglementate de legiuitor în NCPP ca un răspuns la necesitățile curente ale societății de a avea soluționate cauzele litigioase din materie penală cu mai multă rapiditate, fără însă să afecteze în vreun mod principiile, garanțiile procesuale sau calitatea actelor de justiție. În deplină concordanță cu principiile Curții Europene a Drepturilor Omului, care, de-a lungul timpului a condamnat durata nejustificat de îndelungată a desfășurării unor proceduri judiciare, independent de faptul că acestea erau imputabile autorităților sau părților[70]. Curtea a reținut în mod constant faptul ca autoritățile trebuie nu doar să acționeze în mod echitabil și echidistant, ci și să își temporizeze într-o manieră rezonabilă procedurile:

– “Atunci când se examinează comportamentul autorităţilor, Curtea verifică dacă în cursul In principiu procedurii au existat momente lungi de inacţiune din partea organelor judiciare – în special, în materie penală unde se urmăreşte intervalul între actele de urmărire sau, din contră, acestea s-au concentrat excesiv asupra unui singur aspect – interogatorii consecutive cu acelaşi obiect etc. Acest criteriu, cel al comportamentului autorităţilor, este criteriul determinant în aprecierea rezonabilităţii termenului, întrucât Curtea poate să admită o anumită prelungire a judecării cauzei datorată complexităţii acesteia, însă refuză să accepte perioade semnificative de inactivitate din partea autorităţilor judiciare.”[71]

– “Relativ la comportamentul autorităţilor, Curtea verifică numai lentoarea imputabilă statului, cu precizarea că, în opinia instanţei europene, imputabilitatea nu se confundă cu culpa statului în cauză. Este indiferent dacă întârzierea în desfăşurarea procesului s-a datorat legislativului, executivului sau aparatului judiciar, pentru că, cu privire la obligaţiile sale internaţionale statul este privit ca un tot unitar. De exemplu, s-a angajat responsabilitatea statului deoarece Parlamentul a întârziat în procesul de ridicare a imunităţii parlamentare unui membru al său sau atunci când legea nu îi oferea judecătorului aproape nici un mijloc de a obliga un expert să îşi depună raportul la termenul stabilit.” [72]

Un argument în plus pentru reducerea duratei procesului penal consta în faptul că principalul rol al caracterului represiv materializat prin aplicarea sancțiunilor de drept penal este acela al îndreptării conduitei inculpatului, al redresării acestuia spre un comportament potrivit societății contemporane și valorilor sociale ale acesteia. Or, dacă pedeapsa nu survine într-un termen rezonabil de la momentul comiterii unei anumite infracțiuni, nu doar că ar fi bulversant și nepotrivit ca o persoana să fie condamnată pentru fapta cu caracter infracțional comisă în urma cu un timp relativ îndelungat, dar și organele judiciare ar avea o activitate îngreunată de prea multe cazuri în curs de rezolvare, ceea ce ar conduce la deficiențe în tratarea și soluționarea cauzelor de actualitate. În art. 6 al Convenției europene a drepturilor omului, se statuează că “Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege.” Observăm că, în deplină concordanță cu jurisprudența și principiile CEDO, legiuitorul aduce prin NCPP două proceduri simplificate bazate pe recunoașterea vinovăției și pe buna cooperare între inculpat și organele judiciare în vederea tragerii acestuia la răspundere penală, concomitent cu răsplătirea sa prin reducerea limitelor de pedeapsă. Bineînțeles, în acest context, sunt implicit încurajați și alți inculpați să recurgă la procedurile simplificate, prin care pot beneficia de reducerea duratei procesului penal și de un tratament sancționator mai blând. În cele ce urmează, vom analiza cauza specială de reducere a pedepsei la care am făcut referire.

9. Beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă

O altă asemănare între cele două instituții este reprezentată de beneficiul acordat inculpatului care obține reducerea limitelor de pedeapsă, sau în cazul minorilor, individualizarea mai favorabilă în momentul alegerii masurii educative aplicate. Astfel că, dacă făptuitorul este găsit vinovat pentru o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa înschisorii (eventual chiar alternativă cu pedeapsa detențiunii pe viață, în cazul acordului), instanța va proceda în mod prioritar la “reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime”[73], ulterior stabilind “in concreto” pedeapsa aplicată între limitele astfel reduse. În mod asemănător, instanța dacă se orientează spre pedeapsa amenzii, sau dacă pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa prevăzută de lege este doar amenda, atunci în mod corespunzator, se vor reduce limitele de pedeapsă, de această dată cu o pătrime. Un tratament diferențiat au inculpații minori pentru care judecătorul apreciază că nu se impune aplicarea unei măsuri educative privative de libertate, ci a uneia neprivative de libertate, iar incidența acestor proceduri speciale va fi avută în vedere la momentul individualizării judiciare și alegerii măsurii educative neprivative de libertate.

Este important de menționat că legiuitorul a oferit suplimentar o nouă șansă de reducere a limitelor de pedeapsa inculpaților care au apelat la procedura cercetării judecătorești abbreviate, prevazută la art 375 NCPP, însă a caror cerere inițial a fost respinsă de instanță, întrucât la acel moment nu erau îndeplinite condițiile cerute de lege pentru admiterea acesteia. Procedura de judecată se desfașoară în aceasta ipoteză după regulile de drept comun, numai că, dacă la finalul cercetării judecătorești instanța constată exact aceeași situație de fapt precum cea descrisă de inculpat, are dreptul, și în același timp obligația să îl “premieze” pe acesta cu o reducere a limitelor de pedeapsă. Art. 396, alin. (5) NCPP intitulat sugestiv “rezolvarea acțiunii penale” arată situațiile în care, deși nu se parcurge o procedură specială, inculpatul primește premisa unei pedepse mai reduse, întrucat odată cu reducerea limitelor de pedeapsa, se va atenua implicit posibilitatea instanței de a aplica anumite sancțiuni.

Se observă și în acest caz, tendința legiuitorului de a înlesni inculpatului recunoașterea învinuirii sale și de acordare a unor beneficii substanțiale sau procesuale celor care nu îngreunează bunul curs al procesului penal, fie că vorbim despre faza urmăririi penale[74] sau judecății.

Se impun totuși unele observații. În primul rând, recunoașterea acuzatiilor care i se aduc comportă anumite limitări din punct de vedere temporal, în sensul că, recunoașterea făcută de inculpat în cursul urmăririi penale în speranța încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției (acord care fie nu se incheie, fie este respins de judecătorul chemat sa il valideze) nu va putea fi valorificată în cursul cercetării abreviate. Deși la o prima vedere ar putea părea injustă, soluția este deopotriva corectă și pragmatică.

Dacă acordul de recunoaștere a vinovăției este respins de judecător pentru vreunul dintre motivele prevăzute de lege[75], și prin urmare nu se mai încheie în mod valabil, recunoașterea inculpatului nu ajută din punct de vedere procesual nici la reducerea duratei procesului penal (urmând a fi judecat potrivit procedurii de drept comun), și nici la reducerea costurilor desfășurării acestuia. Asa încât, dacă recunoașterea anumitor fapte de către inculpat în procedura acordului a fost concepută drept un beneficiu bilateral fiind în același timp și o modalitate de scurtare a timpului dedus soluționării unei cauze și implicit de degrevare a instanțelor, care nu ar mai fi sesizate cu soluționarea unor cauze, atunci este firesc ca, dacă recunoașterea nu conduce la încheierea unui acord conform NCPP, să se urmeze întru totul și regulile privind limitele de pedeapsă.

În al doilea rand, chiar dacă legiuitorul încearcă anumite mecanisme legislative pentru urgentarea soluționării cauzelor și fluidizarea cursului procesului penal, scopul principal al procesului penal nu este nici pe departe finalizarea cât mai rapidă a soluționării unor dosare, ci tragerea la răspundere penală a persoanelor vinovate precum și exonerarea celor nevinovați de la executarea sancțiunile penale.

Astfel că, se impune ca atunci când acordul de recunoaștere a vinovăției nu îndeplinește condițiile legale să se continue urmărirea penală după procedura comună, iar organele de urmărire penală să își continue activitatea de strângere a probelor, atât în defavoarea cât și în favoarea inculpatului, respectând în același timp garanțiile procesuale ale acestuia[76]. Art. 485 NCPP înfățișează motivele pentru care judecătorul poate să respingă un acord de recunoaștere a vinovăției, primul fiind nerespectarea condițiilor cerute de lege. Soluția este firească întrucât, judecătorul nu poate valida o procedură care nu îndeplinește cerințele legale pentru a putea fi admisă, instanța neputând juca rolul unui veritabil “legiuitor”. În plus, sunt numeroase situațiile în care chiar inculpatul ar putea fi prejudiciat de admiterea unui astfel de acord încheiat în alte conditii decât cele legale (spre exemplu când la încheierea acordului inculpatului nu ii este oferită asistența juridică obligatorie sau când deși recunoaște faptele imputate nu este de acord cu cunatumul sau forma de executarea a pedepsei).

Și în cazul celui de-al doilea motiv de respingere a acordului, tot inculpatul este protejat întrucat, ar putea exista situația vicierii consimțământului în forma capației. Această ipoteză apare când procurorul sugerează încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției stabilind o pedeapsă considerabil redusă prin raportare la limitele de pedeapsă pentru acea infracțiune, așa încât, inculpatul este tentat pe bună dreptate, să accepte această “ofertă de nerefuzat”. Cu toate acestea, dacă ar fi fost urmată procedura comună, pentru acea fapta instanța ar fi putut în mod rezonabil să pronunte achitarea, sau cel putin încetarea procesului penal, posibilitate exclusă însă prin încheierea unui acord. Așa cum vom arata mai târziu în acest material, acordul de recunoaștere a vinovăției este incompatibil cu soluțiile de achitare sau de încetare a procesului penal, pe când în cazul cercetării abreviate, se poate pronunța o astfel de soluție.

Dacă am admite că recunoașterea făcută în cursul urmăririi penale ar produce efecte, de drept, și în cursul judecății am încălca principii de bază ale procesului penal și drepturi fundamentale precum dreptul la apărare. Astfel, în situația în care am admite ca recunoașterea comiterii faptelor incriminate făcută în cursul urmăririi penale, recunoaștere care nu a dus la încheirea unui acord de recunoaștere a vinovăției, ar produce automat efecte și în cursul judecății, ar însemna că inculpatul care și-a recunoscut fapta pentru a dobândi un beneficiu procesual (reducerea limitelor de pedeapsă cumulative cu scurtarea procesului penal), nu doar că nu a dobândit acest beenficiu, dar mai este  și ținut de recunoașterea făcută, pe care nu o mai poate retracta, indiferent de evoluția procesului penal. Astfel, chiar dacă ulterior, în cursul judecății îi este mai avantajos să renunțe la recunoașterea făcută, care poate îi împiedică o soluție de achitare sau încetare a procesului penal, acesta nu mai poate reveni asupra unui recunoașterii faptei, la care a consimțit în virtutea obținerii unor beneficii  de care oricum nu a mai avut parte.

În plus, trebuie să avem în vedere și faptul că, dacă dorește, inculpatul poate să facă o nouă recunoaștere potrivit procedurii cercetării abreviate și să beneficieze de reducerea limitelor de pedeapsă, în condițiile legii. Așa încât, dacă îsi menține atitudinea sinceră, deplin apreciată și valorificată de legiuitor, va putea să obțină o pedeapsă mai redusă, prin reiterarea recunoașterii facute în cursul urmăririi penale. În plus, el are dreptul să se apere și să decidă dacă mai dorește sau nu în continuare să recunoască fapta.

Pentru motivele expuse anterior, soluția potrivit căreia nu se acordă beneficiul reducerii limitelor de pedeapsa în cursul judecătii pentru recunoașterea faptelor în cursul urmăririi penale este pe deplin justificată.

O altă observație interesantă, adusă în discuție în doctrină[77] are în vedere faptul că, inculpatul nu beneficiază de reducerea limitelor de pedeapsă dacă recunoaște faptele comise, fără însă ca recunoașterea să se potrivească cuprinsului rechizitoriului. Ba mai mult decât atât, dacă la finalul cercetării judecătorești se va constatata aceeași stare de fapt ca cea anterior recunoscută de inculpat, tot nu va putea obține beneficiul reducerii limitelor în care judecătorul va stabili pedeapsa. În principiu, pentru argumentele expuse anterior (mai sus) această soluție este corectă. Se impune totuși ca urmărirea penală să fie efectuată cu bună-credință și cu respectarea loialității și legalității administrării probelor, în caz contrar putând fi imaginate abuzuri care ar putea priva de beneficiul substanțial al reducerii pedepsei persoana inculpatului, fără ca acesta să aibă vreo vină. Spre exemplu dacă faptele din rechizitoriu nu sunt corect descrise sau se impută suplimentar cu rea-credință o altă faptă pe care inculpatul nu o recunoaște, acesta nu va putea recurge la procedura recunoașterii învinuirii care presupune o recunoaștere asupra tuturor faptelor, având caracter indivizibil. De asemenea, după cum am prezentat anterior, dacă ulterior se dovedeste că a descris fidel faptele comise, iar la finalul judecății se reține aceeași situație de fapt cu cea descrisă, tot nu beneficiază de reducerea pedepsei pentru simplul motiv că procurorul nu a întocmit cu bună-credință rechizitoriul. Aici devine discutabilă soluția uniform admisă conform căreia inculpatului nu îi mai poate fi acordată reducerea pedepsei: “Nu va beneficia de efectele de reducere a pedepsei inculpatul care a recunoscut de bună-credință faptele comise, care însă nu coincid cu cele descrise în actul de sesizare, instanța a respins cererea inculpatului de a fi judecat potrivit procedurii abreviate, a efectuat cercetarea judecătorească, iar in urma acesteia reține aceeași situație de fapt ca cea descrisă de inculpat înainte de începerea cercetării judecătorești.”[78]

10. Proceduri facultative pentru inculpat; Obligativitatea informării în sarcina organului judiciar

Atât încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției cât și procedura judecării simplificate sunt facultative atât pentru inculpat, căruia i se recunoaște dreptul de a alege dacă dorește să urmeze vreuna din aceste proceduri speciale sau dacă preferă cursul clasic al procesului penal, cât și organelor judiciare cărora nu li se impune aplicarea unei astfel de proceduri în cauzele penale. Cu toate acestea, legea prevede totuși obligativitatea informării inculpatului de către organele judiciare cu privire la posibilitatea de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției sau de a fi judecat doar pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale. În acest sens sunt relevante articolele 108, alin. (4) și art. 374, alin. (4) din Codul de procedură penală, care înfățișează imperativul dat de legiuitor organelor de urmărire penală care trebuie să încunoștiințeze inculpatul cu privire la posibilitatea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției. În cursul judecății imperativul legiuitorului este adresat instanțelor care, în condițiile legii vor pune în vedere inculpatului posibilitatea de a cere ca judecata să se desfășoare conform unor reguli derogatorii de la dreptul comun, în vederea celerității procesului penal, ca urmare a unei recunoașteri asupra săvârșirii acelor fapte de care este acuzat.

Persoana împotriva căreia a fost pusa în mișcare acțiunea penală este cea care alege, nu neapărat și cea care inițiază o astfel de procedură. În cazul acordului de recunoaștere a vinovăției, procurorul poate fi cel care propune[79] parcurgerea procedurii speciale, fără a putea însă impune sau condiționa inculpatul de încheierea acordului. Relativ recent, Curtea Constituțională a fost sesizată cu o excepție de neconstituționalitate[80] privind alin. (3) al art. 478 NCPP, precum și a altor dispoziții conexe. Critica de neconstituționalitate puncta faptul că procurorul nu ar putea recomanda sau iniția acorduri de recunoaștere a vinovăției, în lipsa unor prevederi legale exprese: “În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul excepției arată că dispozițiile art. 56 din Codul de procedură penală și Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu reglementează competența procurorului de a încheia acorduri de recunoaștere a vinovăției, de a stabili pedepse și modalități de executare, de a renunța la aplicarea unor pedepse sau de a dispune amânarea executării pedepselor. Se susține că reglementarea, prin dispozițiile procesual penale referitoare la acordul de recunoaștere a vinovăției, a mai multor drepturi decât cele prevăzute în legea anterior referită și în partea generală a Codului de procedură penală este de natură a încălca principiul separației puterilor în stat, principiul autonomiei procurorilor și dreptul la un proces echitabil.” Curtea a opiniat că în cauză nu există nicio încălcare a drepturilor fundamentale, întrucât simpla posibilitate acordată procurorului de a iniția un acord nu este de natură să pericliteze echilibrul procesual, fiind în definitiv supus controlului a posteriori realizat de judecătorul competent să soluționeze cauza pe fond[81]. În plus, credem că este oportun de reamintit faptul că aceasta inițiere a acordului despre care vorbeste legiuitorul nu reprezintă altceva decât o propunere, care poate proveni deopotrivă de la inculpat, sau de la procuror fără a produce vătămări procesuale în funcție de persoana de la care provine.

Cu riscul de a ne repeta, se impune și menționarea faptului ca organele judiciare nu au obligația să “garanteze” că odată începută o astfel de procedură, aceasta va fi în final admisă întotdeauna, putând exista situații în care, ulterior demarării unei proceduri speciale, aceasta să nu mai corespundă unor criterii, iar ca urmare cauza să revină în procedura obișnuită de judecată.

Atunci când inculpatul și procurorul convin să încheie un acord de recunoaștere a vinovăției, organul de urmărire penală procedează la verificarea condițiilor prevăzute la art. 480 NCPP, despre care vom discuta în cele ce urmează; abia după verificarea acestor condiții, va fi sesizat procurorul ierarhic superior pentru a-și da “avizul prealabil” în formă scrisă, condiție cerută chiar pentru validitatea/legalitatea acordului. Indirect, prin aprobarea dată, legiuitorul se asigură că la nivelul parchetului, condițiile încheierii acordului sunt verificate suplimentar de încă un procuror (fiind incident și principiul subordonării ierarhice[82]); ulterior procurorul trebuie să sesizeze instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, pentru ca judecătorul să realizeze la rândul său un control, de aceasta dată a posteriori. În plus, dacă partea este nemulțumită de soluția instanței (care nu poate fi decât de admitere sau de respingere a acordului) va putea formula apel în termen de 10 zile de la comunicare, de unde rezultă că va avea loc o nouă cercetare asupra condițiilor de încheiere a acordului. Fără a antama aspecte de ordin strict procedural, este evidentă succesiunea de verificări pe care le suportă procedura soluționării cauzei în baza unui acord de recunoaștere a vinovăției, inculpatului nefiindu-i garantat decât dreptul de a alege dacă apelează sau nu la aceasta procedură, nu și soluționarea cu certitudine în baza acestei proceduri. Tot astfel, și în ipoteza cercetării abreviate, inculpatul dacă alege să ceară ca judecata să aibă loc numai în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, nu accesează în mod automat o nouă judecată bazată pe procedura simplificată, fiind necesar ca judecătorul să încuviințeze parcurgerea judecății conform unei cercetări abreviate “dacă apreciaza că probele sunt suficiente pentru aflarea adevaraului și justa soluționare a cauzei.”[83]

Ambele proceduri sunt așadar supuse controlului instanței și deși legea garantează dreptul inculpatului de a alege liber dacă dorește să recurgă la proceduri simplificate, precum și obligația oarecum corelativă a organelor judiciare de a informa persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală[84] despre posibilitatea soluționării în acest mod a cauzei, parcurgerea efectivă a acestora nu este deplin garantată de legiuitor, din chiar momentul inițierii lor.

În partea a doua a acestui studiu, care va apărea ulterior, vor fi evidențiate diferențele dintre acordul de recunoaștere a vinovăției și cercetarea abreviată, precum și elemente de jurisprudență relevante în materie.


[1] Așa cum vom arăta în cele ce urmează, în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției (în continuare, “acordul de recunoaștere a vinovăției” sau “acordul” cu referire la procedura speciala din art. 478-488 NCPP), inculpatul poate alege sa recunoască doar o parte dintre acuzații, pe când la “procedura abreviată (…)” acesta nu are beneficiul unei recunoașteri parțiale.
[2] Art. 99 NCPP.
[3] Sunt respectate principiile fundamentale ale procesului penal și în cazul inițierii și sesizării instanței cu un acord de recunoaștere a vinovăției, întrucât acesta a fost conceput în așa fel încât, chiar dacă derogă de la procedurile de drept comun, pastrează garanțiile procesuale. Exemplificativ, principiul legalității (art. 2 NCPP) este asigurat prin faptul că acordul se desfașoară conform modului cum a fost reglementat în NCPP; de asemenea, separarea funcțiilor judiciare se menține și în cazul acordului, chiar dacă etapa camerei preliminare este eliminată (art. 3 NCPP); asistența juridică este obligatorie în cazul recurgerii la aceasta procedură, astfel legiuitorul asigurând respectarea dreptului la apărare (art. 10 NCPP), etc.
[4] C. Ap. Iasi, dec. pen. nr. 527/2014, www.legal-land.ro: Majoritatea statelor europene au prevăzut în dreptul intern elemente de justiţie negociată (de exemplu, în Franţa procedura denumită la comparution sur reconnaissance prealable de culpabilite, sau în Italia procedura patteggiamneto), sau procedurii simplificate de tipul pledoariilor de vinovăţie (de pildă, procedurile anglo-saxone <<plea guilty>> sau <<plea barganing>>).
[5] Legifrance.gouv.fr, disponibil aici.
[6] C. pr. pen. francez: “Section 7: De la procédure simplifiée Code de procedure penale, Art. 495- 495 Comparution sur reconnaissance préalable de culpabilité”.
[7] C. pr. pen. german, Art. 257 Verständigung im Strafverfahren apud. M. M. Bârsan, M. M. Cardiş, “Acordul de recunoaştere a vinovăţiei”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 109 și urm.
[8] C pr. pen. italian, Art. 444- 448, “Patteggiamento”Applicazione della pena su richiesta delle parti, apud. M. M. Bârsan, M. M. Cardiş, op. cit., p. 117 și urm.
[9] C. pr. pen al Republicii Moldova, Articolul 504, alin. (1) Noţiuni generale:
“Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o tranzacţie încheiată între procurorul şi învinuit sau, după caz, inculpat, care şi-a dat consimţămîntul de a-şi recunoaşte vina în schimbul unei pedepse reduse.
[10] Codul de procedură penală a republicii Moldova intrat în vigoare la 12.06/2003 (http://lex.justice.md/md/326970/) prevedea acordul de recunoaștere a vinovăției, Noul cod de procedură penală român intrând în vigoare ulterior la 01.02.2014  aducând pentru prima dată în legislația națională instituția acordului de recunoaștere a vinovăției.
[11] Art. 82 NCPP.
[12] Art. 480  NCPP.
[13] Jud. Câmpulung, sent. pen. nr. 33/20.02.2018, www.jurisprudenta.com.
[14] Titlul IV NCPP.
[15] Art. 3201, alin. (2)-(6) C. pr. pen. anterior.
[16] J. Condoiu, procuror Secția Judiciară, “Noul Cod de Procedură Penală”, Ministerul Public.
[17] Idem.
[18] Art. 479 NCPP.
[19] Art. 77  NCPP.
În același sens, pe larg a se vedea: C. Bălan, “Studiu teoretic și de practică judiciară asupra acordului de recunostere a vinovăției”, Pandectele Române 5/2017, www.sintact.ro: “În al doilea rând, acordul de recunoaștere a vinovăţiei reprezintă o formă de exercitare a acţiunii penale.Procurorul urmează a stabili împreună cu inculpatul, printre altele, pedeapsa ce urmează a fi aplicată, precum şi forma de executare a acesteia. Totodată, acordul reprezintă actul de sesizare al instanţei, ce urmează a fi admis prin sentinţa de condamnare, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei. Fiind o formă de exercitare a acţiunii penale,acordul nu ar putea fi încheiat în lipsa punerii în mişcare a acţiunii penale.”
[20] Art. 374, alin. (4) NCPP.
[21] Ibidem.
[22] Art. 82 NCPP.
[23] Art. 375, alin. (2).
[24] Există anumite persoane juridice care nu pot fi trase la răspundere penală. Fără dezvolta sfera persoanelor juridice care nu răspund penal, exemplificam cazul autoritaților publice (ex: Guvernul României, Parlamentul României) care nu răspund penal, așa încât, pentru acest motiv nu pot dobândi nici drepturile prevăzute de legiuitor pentru inculpat.
[25] Art. 375, alin. (12) NCPP.
[26] Art. 478, alin. (6) NCPP.
[27] C. Voicu, A.S. Uzlau, G. Tudor, V.Văduva, “Noul Cod de procedura penală. Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, București 2014, p. 570, www.legal-land.ro.
[28] A se vedea în acest sens M. Pascu, T.  Manea, op.cit, p. 46.
[29] Aspect diferit față de vechea reglementare, în care puteau fi valorificate chiar în cursul judecății recunoașterile făcute de inculpat în cursul urmăririi penale. În acest sens, a se vedea M.C. Graur, “Considerații asupra procedurii abreviate în cazul recunoașterii învinuirii, Revista Universul Juridic 2/2016, p. 97-109.
[30] M.C. Graur, op.cit. p. 97-109.
[31] Potrivit prevederilor de la art. 480, alin. (1) NCPP.
[32] În acest sens, C. Bogdan, “Aspecte jurisprudenţiale privind aplicarea procedurii de judecătă prevăzute de art. 3201 Codul de procedura penală (anterior)” Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală: „Cu toate acestea, comportamentul sincer al inculpatului va fi apreciat de instanţă la fundamentarea sentinţei ce se va pronunţa în cauză”, apud. M.C. Graur, op.cit, p. 97-109.
[33] Declarația dată în cadrul procedurii “acordului de recunoaștere a vinovăției” nu reprezinta o veritabilă declarație în sens procesual, întrucât declarațiile, ca mijloace de proba,  pot fi obținute doar în urma procedeului probatoriu al ascultării. Cu toate acestea, putem privi, latto sensu, recunoașterea inculpatului asupra acuzațiilor aduse ca fiind o declarație.
[34] Art. 101 NCPP .
[35] ÎCCJ, dec. nr. 5/2017 (M. Of. nr. 375/19.05.2017), dec. nr. 3136/2011, www.legeAZ.net.
[36] ÎCCJ, dec. nr. 5/2017 (M. Of. nr. 375/19.05.2017): În această fază, inculpatul nu poate reveni asupra recunoașterii efectuate la urmărirea penală, întrucât consimțământul său, materializat în declarația expresă și prin semnătura aplicată pe actul ce conține acordul de recunoaștere a vinovăției, face dovada exprimării propriei voințe. Valabilitatea consimțământului ar putea fi examinată numai dacă sunt probe certe că s-a obținut prin încălcarea principiului loialității probelor, stipulat în art. 101 din Codul de procedură penală.”
[37] Art. 102 NCPP.
[38] CCR, dec. nr. 22/18.01.2018:“Curtea cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102, alin. (3) din Codul de procedura penală și a constat că acestea sunt constituționale în măsura în care prin sintagma <<excluderea probe>> se întelege și eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei.” – Codul Penal, Codul de Procedură Penală, actualizat 19.01.2018, Editura C. H. Beck, p.247
[39] N. Volonciu, Comentariu la art. 348, “Noul Cod de Procedură Penală Comentat, Ed. Hamangiu, 2015, www.sintact.ro.
[40] Art 102 NCPP.
[41] Pe larg despre valoarea declarațiilor suspectului sau inculpatului a se vedea E., Stancu, “Procedeee tactice folosite în investigațiile penale. Evoluții, Master Cercertări Criminalistice Aplicate, AiT Laboratories;
[42] M. Udoriu, apud. I. Gârbuleț, “Recunoașterea vinovăției în procesul penal roman”, Revista română de jurisprudența, nr. 3/2011, www.sintact.ro.
[43] Art. 82 NCPP.
[44] Art. 77 NCPP.
[45] Supra 45.
Art. 309 NCPP.
[46] Titlul I NCPP.
[47] Art. 4 NCPP.
[48] Art. 5 NCPP.
[49] Art. 8 NCPP.
[50] Art. 5, alin. (1) NCPP.
[51] ÎCCJ, dec. nr. 16/18.11.2013, www.legislatie.just.ro.
[52] N. Volonciu, A. S. Uzlau, D. Atasiei, C. M. Chiriţă, T. V. Gheorghe, C. Ghigheci, R. Moroşanu, G. Tudor, V. Văduva, C. Voicu, Noul cod de procedură penală, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, 2015, www.sintact.ro; M. Udroiu, Fișe de procedura penală”, Universul Juridic, 2018 (a se vedea capitolul dedicat acestui subiect).
[53] A. Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială”, ed. a II-a, Ed. C. H. Beck, 2015 (a se vedea capitolul dedicat acestui subiect).
[54] Art. 135 NCPP.
[55] Infra 43.
[56] M. Udroiu, “Fișe de procedură penală”, Ed. Universul Juridic, 2018; M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, 2014;
[57] Art. 480, alin. (2) NCPP.
[58] Și în ipoteza acordului de recunoaștere a vinovăției, unde inițiatorii acordului pot fi doar inculpatul și procurorul, judecătorul chemat să se pronunțe cu privire la legalitatea încheierii acordului este, la fel ca în cazul cercetării abreviate judecătorul de la instanța care ar fi fost competentă să judece cauza în primă instanță. Art. 483, alin. (1) NCPP.
[59] Infra 24, 25.
[60] Art. 480, alin. (2) NCPP.
[61] Art. 90, alin. (3) NCPP.
[62] C. Ap. Iași, dec. pen. nr. 527/2014, www.legal-land.
[63] C. de Ap. Bucureşti, dec.pen. nr. 112/A/30 ianuarie 2017, www.rolii.ro, apud. M.Mareș, “Acordul de recunoaștere a vinovăției. Soluțiile instanței. Cazurile expres și limitativ prevăzute de lege pentru respingerea acordului”, Pandectele Române nr. 3/2017, p. 206.
[64] ÎCCJ, dec.nr. 5/2017 (M. Of. nr. 375/19.05.2017).
[65] C. Ap. Târgu Mureș, dec. pen. nr.258/A/2015, www.legal-land.ro.
[66] Art 79 NCPP.
[67] Art. 84 NCPP.
[68] Bineînțeles, ascultarea va avea loc dacă părțile sunt prezente la termenul pentru care au fost citate, termen la care judecătorul se va pronunta cu privire la legalitatea și oprtunitatea încheierii unor asemene proceduri.
[69] A.V. Iugan, “Discuţii cu privire la acordul de recunoaştere a vinovăţiei”, R. Dreptul, nr.5/2015, p. 114.
[70]CEDO, dec. H.c. Marea Britanie din 8 iulie 1987, §71. CEDO, hot. Martens Moreira din 26 octombrie 1988, § 59. CEDO, hot. Foti şi alţii din 10 decembrie 1982, § 63. CEDO, hot. Capuano din 25 iunie 1987, § 20. F. Quilleré-Majzoub, La défense du droit a un proces equitable; CEDO, hot. Pretto şi alţii din 8 decembrie 1983.”, apud. R.Chiriță,Celeritatea procedurii – Misiune Imposibilă?”, Pandectele Române, nr.6/2005, www.sintact.ro (surse citate din articolul menționat).
[71] Idem, pct. 17.
[72] Idem,  p. 15.
[73] Art. 480 NCPP .
[74] Exemplificativ, nu va putea fi acordată suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, urmând ca inculpatul să execute de îndată și efectiv pedeapsa, dacă “s-a sustras de la urmărire penală ori judecata sau a încercat zădărnicirea aflării adevarului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților”– Art. 91, alin. (3), lit. c) NCPP
[75] Art. 485 NCPP.
[76] Art. 100 NCPP.
[77] M. Udroiu, “Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, Ed. C.H. Beck, Bucuresti  2015, p. 221, www.legal-land.ro.
[78] Supra.
[79] Art 478, alin. (3) NCPP.
[80] CCR, dec. nr. 483/30.06.2016, www.legislatie.just.ro.
[81] Așa cum rezulta din pct. 16 din Dec. CCR 483/30.06.2016, www.legislatie.just.ro:
Astfel reglementat, acordul de recunoaștere a vinovăției constituie o instituție de drept procesual penal ce asigură toate garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, chiar și în situația prevederii de către legiuitor, în contextul acestei instituții, a dreptului procurorului de a iniția acest acord, cu avizul procurorului ierarhic superior, potrivit art. 478 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală, precum și a dreptului acestuia de a stabili felul, cuantumul și forma de executare a pedepsei ori soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, potrivit art. 482 lit. h) din Codul de procedură penală.”
[82] Art.62, alin. (2) – Legea 304/2004 privind organizarea judiciară.
[83] Art. 349,  alin. (2) NCPP.
[84] Art. 82 NCPP.


Lucrare realizată de auditor de justiție drd. Anjie Diana Goh, sub coordonarea prof. univ. dr. Anastasiu Crișu

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Analiza comparativă: Acordul de recunoaștere a vinovăției și cercetarea abreviată în procedura recunoașterii învinuirii. Particularități. Aspecte jurisprudențiale”

  1. Cele din Spania si Portugalia sunt cele mai frumoase prevederi referitor la recunoastere. E regretabil ca sunt excluse. Au si niste teze de doctorat superbe alocate acestui subiect. Dispozitiile din Romania sunt o gluma 🙁 Le-as declara neconstitutionale in bloc. Sper sa ajunga cat mai rapid macar pe masa CJUE. Sa arunce o privire de laser mai ales in cauzele in care unii co-inculpati recunosc, iar altii nu 🙂

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.