Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Jurisprudența CCR cu privire la noțiunea de „securitate națională”
19.10.2020 | Andrei-Nicolae POPA

JURIDICE - In Law We Trust
Andrei-Nicolae Popa

Andrei-Nicolae Popa

Jurisprudența constituțională privind securitatea națională nu a fost una constantă, ci a fluctuat în funcție de legile și interesul politic corelativ care au făcut mereu obiectul controlului de constituționalitate. În concret, în evoluția sa, jurisprudența CCR s-a modificat în sensul restrângerii, respectiv extinderii sferei de cuprindere a securității naționale. CCR a operat cu mai multe concepte în definirea securității naționale, dând noțiunii înțelesuri și aplicabilități diferite în funcție de domeniul de referință.

Jurisprudența CCR a dezvoltat și clarificat sintagma securitate națională în special prin raportare la art. 53 din Constituția României, deci din perspectiva restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale. Pe o altă dimensiune, cea a protecției informațiilor clasificate, pe care o vom prezenta într-un articol viitor, CCR a analizat noțiunea și în raport cu prevederile art. 31. Cu toate acestea, încă nu avem o jurisprudență constituțională consacrată de art. 119, care să arate dimensiunea constituțională a securității naționale în lumina atribuțiilor CSAT.

Prima decizie a Curții, care face referie la termenul de securitate națională, apare în contextul unei critici de neconstituționalitate a vechiului art. 21 din Legea nr. 51/1991 care prevedea că informaţiile referitoare la viaţa privată, onoarea și reputaţia persoanelor, cunoscute incidental în cadrul obţinerii datelor necesare securității naţionale, nu pot fi făcute publice. Divulgarea sau folosirea, în afara cadrului legal, de către angajații serviciilor de informaţii, a datelor prevăzute în alin. (1) al  art. 21 a legii, constituia infracţiune şi se pedepsea cu închisoare de la 2 la 7 ani. În Decizia nr. 341/1997[1] Curtea confirmă că dispoziţiile mai sus amintite urmăresc apărarea secretului de stat, calificând-o drept o valoare socială menită să contribuie la realizarea siguranţei naţionale, chiar dacă, incidental, este ocrotit şi dreptul persoanei la respect pentru viaţa sa privată şi de familie, la domiciliu şi corespondenţă. Deoarece valoarea socială ocrotită este de interes public major pentru siguranţa naţională,  acţiunea penală porneşte din oficiu, la cererea MP, care, conform prevederilor art. 130 din Constituţie, reprezintă interesele generale ale societăţii, ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. În respectiva decizie, Curtea tratează problema securității naționale din perspectiva informațiilor clasificate, creând o argumentare despre importanța secretului de stat în apărarea securității naționale. Acest secret avea și atunci o protecție penală sub forma unei norme de incriminare speciale față de prevederile vechiului Cod penal, incriminare în care subiectul activ calificat putea să fie doar ofițerul de informații. Curtea făcea vorbire despre faptul că punerea în mișcare a acțiunii penale pentru acea infracțiune se făcea din oficiu, argumentul fiind acela al protecției valorilor sociale care se creează în jurul secretului de stat.

În Decizia nr. 190/1999, Curtea nu dezbate și nici nu definește sintagma de „siguranță națională„, ci preia enumerarea faptelor ce constituie amenințări, astfel cum prevede legea. Curtea reamintește că constituie amenințări la adresa siguranţei naţionale acţiunile care aduc o gravă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau care pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării. Curtea nu face distincție între drepturile și libertățile fundamentale colective sau individuale, considerând că orice încălcare a lor reprezintă o problemă de securitate națională. Ulterior, Curtea își va schimba jurisprudența, apreciind că doar drepturile și libertățile fundamentale colective sunt de interes pentru securitatea națională, încercând să scoată serviciile de informații din sfera cooperării judiciare în materie penală unde, preponderent, sunt încălcate drepturi și libertăți individuale. Dacă luăm drept sistem de referință definițiile legale dar și doctrinare ale securității naționale, vom vedea că ele nu disting după cum drepturile și libertățile fundamentale trebuie să fie colective sau individuale pentru a fi de interes pentru securitatea națională. În esență, securitatea națională este o stare de echilibru care își propune să prezerve și să dezvolte ordinea de drept, democrația constituțională, dar mai ales drepturile și libertățile fundamentale. În centrul tuturor este cetățeanul iar securitatea națională ar trebui să-l apere indiferent după cum el acționează individual sau în colectiv.

Într-o altă decizie a Curții, Decizia nr. 37/2004, se face discuție despre faptul că toate informațiile din domeniul securității naționale constituie secret de stat și că acestea sunt guvernate de principiul need to know, parte a ceea ce înseamnă protecția juridică a personalului care beneficiază sau care are acces la informații clasificate. Curtea constată că informaţiile calificate de art. 10 din Legea nr. 51/1991 ca având caracter de secret de stat sunt informaţii care în virtutea acestui caracter nu pot fi comunicate doar persoanelor prevăzute de art. 11 din aceeași lege și că aparţin domeniului siguranţei naţionale. Această asociere se realizează prin raportare la sistemul constituțional de restrângere a exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, Curtea argumentând că aceasta este justificată de interesul apărării securităţii naţionale. Curtea reține și că o astfel de restrângere este în consens cu prevederile art. 31 alin. (3) din Constituţie. Curtea face vorbire și despre impactul divulgării unor informații clasificate rezultate din activitatea de informații, ce fac obiectul unor amenințări la adresa securității naționale[2]. Acest ultim paragraf justifică de ce, în cazul executării mandatului privind activitățile specifice de culegere de informații, subiectul vizat nu poate lua la cunoștință despre conținut, la fel ca, spre exemplu, în procesul penal, fiind vorba de un interes superior celui privat, respectiv apărarea securității naționale. Această jurisprudență a fost răsturnată printr-un reviriment al Curții în Decizia nr. 55/2020[3] pe care o vom trata în cele ce urmează.

În Decizia nr. 766/2006, Curtea a statuat că secretul corespondenţei nu este un drept absolut, ci este susceptibil de anumite restrângeri, justificate de necesitatea instrucţiei penale. Curtea reiterează că dreptul la secretul corespondenței, la fel ca cel la informație, nu este un drept absolut, putând fi restrâns sub aspectul întinderii exercițiului, fără însă a se vătăma substanța. Curtea mai reține că societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional tot mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficient asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. În esență, Curtea face o scurtă discuție despre noile riscuri și amenințări la adresa statului, sugerând nevoia unei adaptări permanente prin mijloace de supraveghere tehnică de natură a restrânge exercițiul unor drepturi și libertăți. În raport cu aceste prevederi din Constituţie, Curtea a constatat și că ”nu se poate reţine existenţa unei discriminări în aplicarea legii rezultând din faptul că au fost obţinute probe prin interceptarea unor convorbiri telefonice în condiţiile Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, în timp ce în alte cazuri interceptarea convorbirilor telefonice în scopul obţinerii de probe judiciare are loc pe baza prevederilor Codului de procedură penală”. Argumentul  nediscriminării este justificat de obiectul special al Legii nr. 51/1991. Se pare că Curtea și-a schimbat aceste considerente tot prin Decizia nr. 55/2020, doar că, în ultima, critica de neconstituționalitate s-a realizat în raport cu mai noua jurisprudență a CCR privind lipsa de calitate, claritate și previzibilitate a legii în raport cu art. 1, alin. (5) din Constituție. Deși, în ultima decizie, Curtea spune că nu există un mecanism legal de contestare a legalității mandatului de securitate națională, evitând cu excelență prevederile art. 22 din Legea nr. 51/1991 care prevede un astfel de mecanism, în Decizia CCR nr. 766/2006, Curtea explică că probele administrate în procesul penal, indiferent de procedura legală urmată, vor fi evaluate uniform și egal de instanţa de judecată și că  Legea nr. 51/1991 nu îl împiedică pe judecător să constate că respectiva probă este neconcludentă, nepertinentă sau neutilă sau nu face dovada faptului ori a împrejurării în legătură cu care a fost administratăCurtea mai reținea atunci că nu există o ierarhie prestabilită a probelor în funcţie de procedura legală după care au fost administrate, astfel că judecătorul are tot timpul obligaţia să examineze şi să aprecieze toate probele cu aceeaşi măsură şi după aceleaşi criterii legale.

Deopotrivă, Curtea a mai statuat că nici interpretarea problemei din perspectiva CEDO nu conduce la o altă concluzie, Convenţia netratând regimul probelor, acesta fiind reglementat doar de dreptul intern. În Decizia nr. 1250/2008, Curtea a reținut că datele și informațiile obținute din mandatul de securitate națională nu poate constitui impediment pentru evaluarea lor în cadrul procesului penal[4]. În această lumină, a neschimbării situației de fapt  sau de drept privind dreptul material incident, revirimentul jurisprudențial al Curții pare a fi animat de alte rațiuni decât cele de drept constituțional pur, punând în pericol atât legitimitatea mandatelor de securitate națională cât și scopul procesului penal, acela de aflare a adevărului și de tragere la răspundere penală a persoanelor responsabile.

Curtea leagă noțiunea de „secret de stat” de cea de „securitatea națională„, apreciind-o ca fiind o parte dintr-un întreg. Alterarea secretului de stat este prezumat absolut de către Curte ca fiind un risc de prejudiciere a securității naționale a României.[5]

Aceeași decizie oferă o explicație pentru măsurile restrictive de protecție a informațiilor clasificate, ele având rol preventiv de a nu se ajunge în sfera ilicitului penal. Cu alte cuvinte, Curtea apreciază că apărarea secretului de stat este o componentă a securității naționale tocmai datorită rolului său preventiv și ocrotitor, deoarece, în cazul în care s-ar ajunge în ilicitul penal, efectele ar fi unele devastatoarea atât pentru stat cât și pentru cetățeni. Din această perspectivă, securitatea națională apare ca o protectoare a unor valori fundamentale, ca un scut de protecție ce nu permite amenințărilor, riscurilor și vulnerabilităților să se transforme în probleme de instrucție penală, ordine publică sau apărare militară.[6]

În Decizia CCR nr. 1414/2009, instanța de contencios constituțional a considerat că „o situație de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională[7]. Astfel  este posibilă o restrângere a dreptului la muncă în temeiul art. 53 din Constituție, cât timp afectează doar exercițiul și nu substanța dreptului, dacă măsura este prevăzută de lege, se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi, este temporară, rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative menite să consolideze stabilitatea economică a țării. În această decizie, Curtea enunță pentru prima dată, într-o formă timidă, principiul securitizării (introducerea unui domeniu în sfera securității naționale), apreciind că și o problemă economică de tipul unei crize mondiale poate constitui o problemă de securitate națională. Deși Curtea a urmat acest curs o perioadă bună de timp, odată cu setul de decizii din 2019, a început să restrângă sfera de cuprindere a securității naționale, după cum vom vedea în continuare.

În Decizia CCR nr. 872/2010, Curtea afirmă că noţiunea de securitate naţională este un concept constituţional şi că un element al acesteia îl constituie starea de echilibru şi de stabilitate economică[8]. Curtea mai precizează că: (1) securitatea națională nu implică numai securitatea militară, deci domeniul manu militari, ci are și o componentă socială și economică; (2) posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi sau libertăți prevăzută de art. 53 din Constituție este o prerogativă constituțională distinctă de instituirea unor măsuri excepționale (starea de urgență sau de asediu) reglementate de prevederile art. 93 din Constituție (astfel, restrângerea exercițiului unor drepturi se poate dispune și în afara situațiilor reglementate la art. 93 din Constituție)”[9]. Din prima idee, se constată că CCR face o pledoarie mai clară pentru conceptul de securitizare, adică de includere a unui domeniu care natural nu face parte din sfera securității naționale în această sferă. Acest concept, materializat în Strategia Națională de Apărare a Țării 2015-2019 prin termenul de „securitate extinsă”, a vizat includerea corupției drept amenințare la adresa securității naționale a României. De altfel, conceptul de securitizare s-a realizat și prin includerea evaziunii fiscale și a corupției drept amenințări la adresa securității naționale, prin Hotărârea CSAT nr. 17/2005 privind combaterea corupției, fraudei și spălării banilor și Hotărârea CSAT nr. 00234/2004 privind cooperarea între Serviciul Român de Informații și Ministerul Public pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul siguranței naționale. În concret, acest proces permitea SRI să trateze aceste probleme drept amenințări, vulnerabilități și riscuri la adresa securității naționale, să culeagă informații despre acestea și, cel mai important, să sprijine organele de urmărire penală în combaterea infracțiunilor ce făceau obiectul acestor fapte. SRI era implicat și în informarea inspectorilor ANAF privind cazurile mari de evaziune fiscală, ajutându-i pe aceștia să efectueze controale clare, direcționate și care se finalizau cu tragerea la răspundere fiscală și penală a marilor contribuabili evazioniști. Acest proces de securitizare, permitea SRI să efectueze culegeri de informații și informări sporite și în domeniile educației și a sănătății publice, considerate de SNAp de interes pentru securitatea națională.

În urma Deciziei CCR nr. 51/2016, Curtea a decis că numai organele de cercetare penală (polițiști judiciari și organele de cercetare penală speciale) și procurorii pot executa mandatele de supraveghere tehnică, diminuând, pentru prima dată, gradul de cuprindere a domeniului securității naționale și operând astfel o desecuritizare a instituției măsurilor de supraveghere tehnică în procesul penal[10]. Miza a fost aceea de a interzice SRI să sprijine organele de urmărire penală cu executarea mandatelor de supraveghere tehnică și înlocuirea lui cu ofițerii de poliție judiciară, mult mai expuși contactului cu inculpații și suspecții. Astfel, din 2016 până în prezent, am avut zeci de cazuri înregistrate la PICCJ prin care ofițeri de poliție judiciară înștiințau direct sau indirect inculpații sau suspecții că sunt supuși unei metode de supraveghere tehnică sau chiar alterau date rezultate din astfel de mandate. Alte cazuri, unele apărute și în presă, sunt de maniera în care ofițerii de poliție judiciară nu executau mandatul de supraveghere tehnică sau măsura preventivă, lăsând inculpatul sau subiectul să părăsească țara și să se sustragă astfel răspunderii penale. O altă consecință a Decizie este aceea că executarea mandatului de supraveghere tehnică a fost încredințată polițiștilor de la Direcția de Operațiuni Speciale (DOS), unitate centrală a Inspectoratului General al Poliției Române (IGPR), aflat în subordinea Ministerului Afacerilor Interne (MAI). DOS este format atât din polițiști judiciari, cât și din ofițeri și subofițeri de poliție care nu fac parte din poliția judiciară. În situația în care persoane din cadrul DOS care nu sunt ofițeri de poliție judiciară, deci care nu au calitate de organ de cercetare penală, execută mandatele de supraveghere tehnică, ne aflăm în aceeași ipoteză pe care Decizia nr. 51/2016 o critică, soluția actuală de executare a mandatelor fiind astfel neconstituțională. O altă problemă este aceea că DOS, prin atribuțiile primite, execută activități care presupun restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale iar aceasta nu se află sub un control parlamentar special și direct, instituția controlată parlamentar fiind MAI, ca parte Guvernului. Astfel, constatăm că, din dorința de a scoate SRI din executarea mandatului de supraveghere tehnică, s-a ajung la a se conferi garanții constituționale și legale mult mai slabe decât înainte, existând suspiciuni rezonabile că aceste mandate sunt executate de polițiști care nu au nici calitatea de organ de cercetare penală, nici pregătirea profesională pentru desfășurarea unor astfel de activități și nici nu se află sub un control democratic parlamentar direct.[11]

Deși Decizia CCR nr. 51/2016 interzice SRI-ului să sprijine procurorii în executarea supravegherii tehnice în cadrul procesului penal, chiar dacă unele infracțiuni sunt considerate amenințări sau vulnerabilități la securitatea națională a României, CCR statuând că implicarea SRI încalcă drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor și principiile statului de drept, Codul de procedură penală încă permite ca, în cazul investigării infracţiunilor contra securităţii naţionale şi infracţiunilor de terorism, să poată fi utilizați drept investigatori sub acoperire şi lucrători operativi din cadrul SRI (art. 148, alin. (4) C. proc. pen.). Aceeași prevedere este aplicabilă și în cazul activității de livrare supravegheată (art. 151, alin. (6) C. proc. Pen.), aceasta putând fi pusă în aplicare de către poliţie sau de altă autoritate competentă (cum ar fi SRI). Atât activitatea de utilizare a investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor, dar și cea de livrare supravegheată constituie metode de supraveghere și control care, în conformitate cu prevederile art. 148, alin. (1), lit. b și ale art. 151 C. proc. Pen., restrâng exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Cu toate acestea,în practică, decizia Curții rămâne să se aplice tuturor metodelor de supraveghere tehnică, deși articolele mai sus-menționate nu au fost declarate expre neconstituționale. Oricum, scopul deciziei a fost acela de la îndepărta SRI doar de la acele activități de supraveghere tehnică mai des utilizate (interceptarea comunicațiilor, filaj, supraveghere audio-video), pentru a slăbi gradul de eficiență a culegerii probelor și a îngreuna tragerea la răspundere penală a unor persoane.[12]

Un efect al acestei decizii a fost obținerea de achitări pentru cauzele pendinte în care erau administrate probe din mandatele executate de SRI. Astfel, persoane care au săvârșit infracțiuni de corupție sau evaziune fiscală au fost achitate urmare a excluderii probelor obținute cu ajutorul SRI.

În jurisprudența recentă, Curtea a precizat mai multe aspecte, fie cu privire la relația dintre Legea nr. 51/1991 și Codul de procedură penală sau Codul penal, fie cu privire la precizia, claritatea și previzibilitatea unor sintagme din Legea nr. 51/1991, fie cu privire la raportul dintre securitatea națională și siguranța națională ori cu privire la raportul dintre securitatea socială și securitatea națională.[13]

În Decizia nr. 91/2018, Curtea a considerat că scopul în care sunt utilizate activitățile specifice întreprinse în domeniul securității naționale este diferit de cel al activității din procesul penal. Curtea apreciază că primele se axează pe cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne și externe în scopul realizării securității naționale, iar celelalte au ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni.  Curtea a abordat o argumentare în care a ajuns să statueze că, de fapt, nici măcar tentativa sau actele preparatorii pentru infracțiunile din titlul X C. pen. nu sunt per se amenințări la adresa securității naționale. Instanța de contencios constituțional a mai indicat și faptul că trebuie să existe o distincție între drepturile constituționale individuale și colective, numai cele din urmă putând face obiectul de interes al securității naționale[14]. În final, Curtea a definit chiar ea ce pot și cum ar trebui să arate amenințările la adresa securității naționale, contrazicându-și primul raționament cu distincția între drepturi colective și individuale, spunând că ambele pot face obiectul amenințărilor dacă sunt bine și clar definite.[15]

Curtea Constituţională, tot prin Decizia nr. 91/2018, a constatat că sintagma „aduc  atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români”[16] cuprinsă în art. 3, lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României este neconstituțională. Efectul este acela că SRI nu mai poate sesiza DNA cu informații cu privire la săvârșirea de infracțiuni ce țin de competența materială a DNA, deoarece mandatul pentru activităţile specifice culegerii acelui tip de informaţii se solicită în temeiul literei f), declarată neconstituțională. Curtea forțează o distincție între drepturi și libertăți fundamentale individuale și colective care nu-și are rostul în critică, din simplul fapt că o jurisdicție constituțională nu poate stabili ce constituie amenințări la adresa securității naționale, depășindu-și astfel competența dată de Constituție. Statul, prin autoritățile sale executive, administrative autonome și judecătorești, are obligația pozitivă de a garanta toate drepturile și libertățile din Titlul II al Constituției, fie ele individuale  sau colective. Scopul SRI este și acela de apărare a valorilor constituționale, aspect reflectat chiar în Legea nr. 51/1991 și Legea nr. 14/1992. SRI nu efectuează urmărire penală, ci culege informații. Față de scopul menționat, SRI culege informații și prin mijloacele prevăzute de lege prin care se restrânge exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale, adică a acele drepturi de rang constituțional. Activitatea SRI în domeniul culegerii și prelucrării informațiilor ce privește fapte și acte care încalcă Constituția sunt de domeniul infrapenalului și nu poate și nici nu trebuie să se supună rigorilor legii penale (care interzice și sancționează  penal anumite fapte antisociale). SRI  nu sancționează penal, nu e organ de urmărire penală și nici instanță penală. Colectarea de informații din care rezultă fapte de natură penală este subsidiară ideii generale de culegere a informațiilor pe care o întreprinde un serviciu de informații. Este natural a se aprecia că, atât timp cât SRI are drept atribuții apărarea ordinii constituționale, să apere și drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, fie ele colective sau individuale. Este la fel de evident că încălcarea unei norme penale produce implicit o vătămarea unui drept fundamental prevăzut de Constituție, deoarece legea penală protejează relațiile sociale fundamentale și este construită deopotrivă prin raportare și la protecția drepturilor fundamentale.[17]

Curtea a reținut că termenul de „securitate națională” este unul plurivalent și că, din perspectiva art. 53, alin. (1) din Constituție, se poate vorbi de securitate militară, economică, financiară, informatică, socială a țării[18]. Tot în Decizia CCR. 455/2018, s-a constatat că securitatea rețelelor și sistemelor informatice este o chestiune care ține de securitatea națională[19], Curtea operând din nou cu noțiunea de securitizare, de această dată în domeniul sistemelor informatice.

Nu în ultimul rând, prin Decizia CCR nr. 802/2018[20], sintagma „alte asemenea interese ale țării” din art. 3, lit. f) din Legea 51/1991 e declarată neconstituțională din cauza lipsei de claritate, previzibilitate și calitate[21]. Art. 3, lit. f) din Legea nr. 51/1991 prevede ca amenințări la adresa securității naționale a României fapte precum subminarea, sabotajul sau orice alte acțiuni care au ca scop înlăturarea prin forță a instituțiilor democratice ale statului român ori care aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români sau acțiuni care pot aduce atingere capacității de apărare ori altor asemenea interese ale țării. Mai sunt prevăzute și orice acte de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuințare a structurilor necesare bunei desfășurări a vieții social-economice sau apărării naționale a României. Dintr-o interpretare sistematică și literară a textului „alte asemenea interese ale țării„, rezultă că acesta vine după o enumerare expresă a unor tipuri de amenințări, respectiv „subminarea, sabotajul sau orice alte acțiuni” care au ca scop (1) ”înlăturarea prin forță a instituțiilor democratice ale statului„, (2) care aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români și (3) care aduc atingere capacității de apărare a țării. Legiuitorul pornește astfel o enumerare a unor interese de securitate națională, denumite în continuare „altor asemenea interese”. Apreciem că legiuitorul, atunci când s-a referit la această sintagmă, făcea trimitere la Strategia Națională de Apărare a Țării care, conform art. 1, alin. (1) și ale art. 4, alin. (3), lit. a) din Legea nr. 203/2015 privind planificarea apărării, trebuie să prevadă „interesele de securitate națională ale României”. De altfel, în SNAp 2015-20019, la parag. 20, se prevăd interesele naționale de securitate, cele 3 expres menționate în Legea nr. 51/1991 regăsindu-se printre ele. Acest fapt consolidează raționamentul conform căruia sintagma declarată de CCR ca fiind neconstituțională nu era lipsită de previzibilitate, calitate și claritate, ci făcea trimitere la o altă normă legală de forță primară care stabilește în sarcina SNAp enumerarea intereselor naționale de securitate și care, având în vedere caracterul dinamic și adaptabil, se schimbă de la un ciclu la altul.[22]

Prin declararea sintagmei ca neconstituțională, CCR decide iure et de iure că acțiuni împotriva (1) garantării caracterului naţional, a suveranităţii, independenţei, unităţii şi indivizibilităţii statului, a (2) valorificării resurselor şi a poziţionării geostrategice a ţării noastre în vederea atingerii nivelului de bunăstare la care cetăţenii sunt îndreptăţiţi, (3) a reducerii  decalajelor de dezvoltare şi reconstrucţie a marilor sisteme publice, (4) a asigurării ireversibilităţi apartenenţei la sistemul de apărare colectivă transatlantic și (5) a consolidării Uniunii Europene şi participării active la procesele de integrare în interiorul acesteia nu reprezintă amenințări la adresa securității naționale a României. Curtea își neagă propria jurisprudență (Decizia nr. 148/2003[23]) în care a recunoscut că, de exemplu, „dezideratul de aderare a României la structurile euroatlantice este legitimat de interesul țării„.

O altă problemă pe care Curtea o creează este aceea că prezumă că securitatea națională este un concept plurivalent (parag. 71) și că nu poate avea o definiție atotcuprinzătoare și abstractă. Această afirmație neagă chiar art. 1 din Legea nr. 51/1991 care definește securitatea națională a României. Catalogând această prezumție ca fiind una absolută, Curtea ajunge la o altă prezumție absolută conform căreia nici noțiunea de „interes al țării” nu beneficiază de o definiție la nivel legislativ sau constituțional, deși am arătat că Legea nr. 203/2015 vorbește despre interesele de securitate națională. Mai mult, chiar Constituția vorbește despre „interesul național” (art. 87, alin. („1) și art. 90, art. 135, alin. (2), lit. b) și d) și art. 136, alin. (3)). Decizia CCR pune astfel în discuție problema dacă „securitizarea” (adică introducerea unui domeniu în sfera securității naționale) mai poate fi făcută prin acte administrative (hotărâre CSAT sau SNAp) sau doar prin lege (în sens formal ca act al Parlamentului și material ca OUG).

Pe de altă parte, Curtea obligă legiuitorul să „reglementeze cu atenție sfera elementelor a căror afectare determină existența unei amenințări la adresa securității naționale. Acestea, în condițiile imposibilității definirii obiective, trebuie să poată fi cel puțin determinabile prin stabilirea concretă a elementelor componente„. Sub acest aspect, CCR a creat cale liberă justițiabililor să formuleze excepții de neconstituționalitate și pe celelalte litere de la art. 3, următoarea vizată fiind litera „m„, în baza căreia se obțin mandate pentru activitățile ce țin de infracționalitatea economică (inclusiv corupție), management corporatist defectuos în companiile de stat (transmiterea ilegală de know-how unei puteri străine sau vânzarea de acțiuni sub prețul pieței) sau exploatarea ilegală a resurselor naturale (defrișările de păduri).

SRI este obligată în prezent să se limiteze la a culege informații doar din domeniile expres și limitativ prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991, nemaiputând să facă trimitere la SNAp sau alte documente adoptate de CSAT. Efectul deciziei este, la fel ca în celelalte cazuri, limitarea atribuțiilor SRI în domeniul culegerii de informații, ținta îngrădirii find temeiurile legale în baza cărora se culegeau informații privind săvârșirea unor infracțiuni de corupție, serviciu, spălare a banilor, evaziune fiscală ori criminalitate organizată, acestea fiind inerent legate de noile tipuri de amenințări rezultate din literele de la art. 3 sau din SNAp.

O altă Decizie importantă a CCR, pe care de data aceasta o vom analiza doar din perspectiva interpretării noțiunii de „securitate națională”, este Decizia nr. 26/2019[24]. Curtea a stabilit că protocoalele de colaborare încheiate între SRI și PICCJ sunt nelegale, deoarece adaugă la lege și permit SRI să efectueze acte de cercetare penală, dându-i-se calitatea de organ de cercetare penală. Chiar dacă Curtea se contrazice în propriile argumente și califică în mod diferit, pe parcursul motivării, atât natura juridică a protocoalelor cât și calitatea SRI în acest protocol, ne vom opri pentru moment în a analiza decizia din perspectiva efectelor asupra domeniului securității naționale. Prin dispozitiv, CCR a  obligat Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public să verifice în cauzele pendinte dacă organele de urmărire penală au fost competente material și personal în dosarele penale, fără a face referire directă la protocoale sau la dosarele penale în care s-au obținut date și informații din partea SRI. De fapt, dispozitivul a deschis dreptul unor inculpați și condamnați penal să formuleze contestații privind administrarea probelor obținute cu sprijinul SRI, astfel încât acele probe să fie excluse iar aceștia să scape de răspundere penală. Premeditată sau nu, rezultatul deciziei a fost acela al creșterii numărului de achitări, clasări și un trend ușor negativ în ceea ce privește cauzele având ca obiect infracțiuni de corupție cu finalitate judiciară (Raport de activitate Ministerul Public, 2019). Observăm că efectul este acela al întreruperii colaborării între SRI și PICCJ în materie judiciar penală, cu consecințe inclusiv asupra infracțiunilor împotriva securității naționale. Curtea a interzis astfel și un model de cooperare instituțională de tip „Task Force”[25] întâlnit în toate statele occidentale și din blocul NATO, unde autoritățile cu atribuții în domeniul securității naționale colaborează loial cu toate celelalte autorități din domeniul justiției și  afacerilor interne. O astfel de transformare reprezintă, de fapt, o desecuritizare a domeniului dreptului penal, obligând SRI să aibă doar rol de informare, în cazul constatării săvârșirii unor infracțiuni, respectiv rol de organ de cercetare penală special, în cazul infracțiunilor de la Titlul X Cod penal[26]. Decizia a interzis pe viitor dreptul SRI și PICCJ de a elabora operațiuni administrative complexe prin care să stabilească măsuri concrete de protecție a informațiilor clasificate utilizate în relația dintre cele două autorități. Cu alte cuvinte, Decizia CCR a limitat dreptul celor două autorități doar la dispozițiile legale în materia informațiilor clasificate, nepermițându-le să ia măsuri specifice de prevenire a scurgerii de informații. Din acest punct de vedere, decizia este un real pericol pentru protecția fizică, juridică, a persoanelor, dar și a surselor generatoare de informații.


[1] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 38 din 29 ianuarie 1998.
[2]În cauza de faţă informaţiile care au stat la baza actului administrativ prin care străinul este declarat indezirabil pe teritoriul statului unde acesta a desfăşurat activităţi care, potrivit art. 3 lit. i) din Legea nr. 51/1991, constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale au caracter de secret de stat, ceea ce justifică, având în vedere considerentele expuse mai sus, faptul că nu pot fi divulgate străinului sau instanţei de judecată, drepturile invocate de autorul excepţiei exercitându-se în limitele admise de lege„.
[3] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 517 din 17 iunie 2020.
[4] „Accesul dificil la mandatul de interceptare a convorbirilor telefonice emis în scopul şi după regulile cuprinse în Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României nu poate fi apreciat ca o împiedicare a instanţei şi a părţilor de a cunoaşte, dezbate şi evalua înseşi probele administrate, care sunt depuse de către organul de urmărire penală la dosar”.
[5]Văzând prevederile art. 31 alin. (3) şi ale art. 53 alin. (1) din Constituţia României, citate mai sus, Curtea a reţinut că nu se poate cere legiuitorului să admită accesul nerestricţionat la conţinutul unor mandate de interceptare a convorbirilor telefonice emise în scopul combaterii faptelor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991, fără riscul de a prejudicia grav securitatea naţională
[6]Prin secret de stat se înţelege o informaţie clasificată din clasa secretelor de stat care au în vedere informaţiile care privesc securitatea naţională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi apărarea ţării, informaţii care, potrivit art. 17 din Legea nr. 182/2002, se referă la o seamă de sisteme, studii, cercetări, activităţi şi altele. Aşa fiind, pentru a nu intra în sfera ilicitului penal, orice persoană care emite, gestionează sau care intră în posesia unor secrete de stat are obligaţia de a le proteja împotriva oricăror acţiuni de spionaj, compromitere sau acces neautorizat ori de alterare sau modificare a conţinutului acestora, precum şi împotriva sabotajelor ori distrugerilor neautorizate.
[7] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 796 din 23 noiembrie 2009.
[8] Publicată în Monitorul Oficial, nr. 433 din 28 iunie 2010.
[9] Bogdan Dima, „Articolul 119. Consiliul Suprem de Apărare a Țării”, parag. 14-20  în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Op. cit.” 2019, pp. 1027-1028.
[10]Curtea reține că este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror și de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, în condițiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opțiune nu se justifică, însă, în privința includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei „alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale
[11] Andrei Nicolae Popa. „Lawfare – noua confruntare hibridă care a cucerit România”, lucrare prezentată la Conferința științifică studențească  „Intelligence și Cultura de Securitate – 2020″, 15 iunie 2020, București, ANIMV.
[12] Idem.
[13] Bogdan Dima, „Articolul 119. Consiliul Suprem e Apărare a Țării” în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Op. cit., pp. 1027-1028.
[14] „Legiuitorul trebuie să realizeze o distincție între faptele care aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și care pot fi calificate drept chestiuni ce țin de dreptul penal, cu consecința incidenței mijloacelor de drept penal și procesual penal, pe de-o parte, și acele fapte care sunt îndreptate împotriva drepturilor și libertăților unei colectivități/ comunități (de rasă, origine etnică, religie etc.), care, prin numărul de indivizi care îi aparțin, determină amploarea faptelor îndreptate împotriva acesteia, putând reprezenta o amenințare la adresa securității naționale, pe de altă parte”
[15] „Pentru a putea fi privite ca amenințări la adresa securității naționale, acțiunile/faptele trebuie să fie îndreptate fie împotriva unui subiect individual, fie împotriva unui subiect colectiv”.
[16] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 348 din 20 aprilie
[17] Andrei Nicolae Popa. „Lawfare – noua confruntare hibridă care a cucerit România”, lucrare prezentată la
Conferința științifică studențească  „Intelligence și Cultura de Securitate – 2020″, 15 iunie 2020, București,
[18] Bogdan Dima, „Articolul 119. Consiliul Suprem de Apărare a Țării” în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Op. cit., pp. 1027-1028.
[19]Relațiile sociale referitoare la securitatea rețelelor și sistemelor informatice vizează un interes general a cărui amploare impune clarificarea acestui domeniu ca fiind în strânsă interdependență cu securitatea națională (…) Legea privind asigurarea unui nivel comun ridicat de securitate a rețelelor și sistemelor informatice reglementează cu privire la servicii publice esențiale (energie, alimentare cu apă, sănătate și transporturi), care prin natura lor pot afecta securitatea națională„.
[20] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 218 din 20 martie
[21] Sfera de cuprindere a sintagmei „altor asemenea interese ale țării” rămâne la libera apreciere a organului abilitat să aplice legea, fără a putea fi circumstanțiată de destinatarul normei. Astfel, prin corelarea între forma/modalitatea de manifestare a activităților prevăzute de art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 cu scopul urmărit/valoarea lezată prin acea activitate, în acest caz posibilitatea aducerii atingerii „altor interese ale țării”, nu se mai poate determina limita de aplicare a dispoziției de lege criticate. Caracterul deschis al sintagmei criticate determină posibilitatea introducerii sau excluderii de elemente în/din această categorie, acțiune care se răsfrânge și asupra limitelor de aplicare a dispoziției de lege criticate. În acest mod, limitele de aplicare a dispoziției de lege criticate nu mai pot fi cunoscute de destinatarii normei, care, astfel, nu își pot corecta conduită și nu pot fi capabili să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat„.
[22] Andrei Nicolae Popa. „Lawfare – noua confruntare hibridă care a cucerit România”, lucrare prezentată la Conferința științifică studențească  „Intelligence și Cultura de Securitate – 2020″, 15 iunie 2020, București, ANIMV.
[23] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 317 din 12 mai 2003.
[24] Publicată în Monitorul Oficial nr. 193/12.03.2019.
[25] Florian Coldea, Despre serviciile de intelligence – Gânduri, perspective, opinii, Editura Rao, 2018.
[26] Andrei Nicolae Popa, „Natura juridică, trăsăturile şi regimul juridic al Protocoalelor de cooperare dintre SRI şi PICCJ” Revista de Drept Public nr. 3/2019, Editura Universul Juridic, București, 2019, 153-165.


Student Andrei-Nicolae Popa
Facultatea de Drept, Universitatea din București



PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.