Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept constituţional
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
AUDI Q8
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3 SUV
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3
Citeşte mai mult în legătură cu Afaceri transfrontaliere, Articole, Drept constituțional, Drepturile omului, Opinii, Războiul din Ucraina, SELECTED

Urmările trecutului. Anii 1989-2008-2014-2022 și consecințe (10). Retrospective istorice, perspective și concluzii

18 august 2023 | Simona M. VRĂBIESCU KLECKNER
Simona M. Vrăbiescu Kleckner

Simona M. Vrăbiescu Kleckner

« 9. Mediul, Noua Ordine Mondială, tehnologia și alegerile recente și viitoare din SUA

VII. Problema granițelor, scurtă retrospectivă și concluzii

În acest ultim capitol, mă voi referi la felul Guvernului ucrainean de a trata minoritățile naționale ale teritoriilor alipite după 1940, situație care a dus în 2014 la conflictul existent cu Federația Rusă. 

Apoi urmează o scurtă retrospectivă a mandatelor Președinților americani de după 1989 – Bush, tatăl și fiul, Clinton, Obama, Trump și Biden –, cu actuala situație a războiului periculos de după 2022, când V. Putin este de condamnat pentru atacul împotriva populației civile ucrainene, lipsite de apărare.

În concluzie, mă voi referi la rolul trecutului politicii americane, care a stat la baza geopoliticii prezente în conflictul-război dintre Federația Rusă și Ucraina, desfășurat pe teritoriul acesteia din urmă, situație care ar fi putut să fie evitată de G.W. Bush în 2008, de B. Obama în 2014 și de J. Biden în 2022 – când nu ar fi trebuit să se blocheze medierea inițiată de Naftali Bennett, fostul Președinte al Israelului.  

În încheiere, voi aminti speculația politică a eventualei admiteri a Federației Ruse în NATO, care nu s-a realizat, iar acum ne aflăm într-un conflict-război, de care numai Dumnezeu ne poate apăra! 

Evenimente juridice

JURIDICE by Night

Arbitraj comercial

Servicii JURIDICE.ro

Problema teritoriilor primite de la URSS și tratamentul acordat minorităților de către Ucraina

Schimbarea granițelor create odată cu încorporarea teritoriilor răpite României de către URSS, în urma ultimatumului din 26 iunie 1940, și date, după acest an, Ucrainei de către Stalin, reprezintă acum o problemă care face parte din ”integritatea teritorială” ucraineană, a explicat Oleksii Arestovici, consilierul lui V. Zelenski.
Acesta a spus într-un interviu acordat jurnaliștilor de la „France Soir” că: ”Ucraina era o țară prea mare, prea expusă, cu prea mulți vecini cu pretenții la teritoriul său, pentru a putea alege calea neutralității. Prin urmare, a trebuit să se facă o alegere între Rusia și NATO.[1]
El trebuia să știe că acești ”prea mulți vecini cu pretenții la teritorii” sunt, de fapt, cei care ar fi avut drepturi legale de recuperare a lor.

Chiar V. Putin, la 21 februarie 2022, a spus că: ”O mare parte din Ucraina a fost creată de Rusia (…) din părți de teritorii din România, Polonia și Ungaria date (…) după Al Doilea Război Mondial de Stalin, (…) astfel (…) după acțiunile bolșevicilor a apărut Ucraina.

Dacă G.H. Bush s-ar fi interesat de istoria Europei de Est – după ce fusese sacrificată de Președintele H. Truman, care ne-a lăsat pe mâna comuniștilor pentru 45 de ani – în 1989, ar fi fost de dorit ca el să caute împreună cu M. Gorbaciov lămurirea situației și statutului acestor teritorii, înainte de semnarea Cartei pentru Noua Europă din 1990. Dar, Gorbaciov, ținând la integritatea Ucrainei, situația granițelor nefirești ale acesteia a rămas să fie ulterior lămurită, prin înțelegeri bilaterale între țările respective.

Din 1990, granițele au rămas neschimbate, deoarece țările cu drept de a-și recupera teritoriile istorice, răpite ilegitim și ilegal de URSS, devenind în 1975 membre ale OSCE, pe de o parte, trebuiau să observe clauza de ”bună vecinătate” din Acordul de la Helsinki și, pe de alta, bănuind opoziția Kievului la retrocedările respective, ele au preferat să renunțe la inițierea unor înțelegeri bilaterale, pentru a putea fi admise în UE și NATO. Iar, Ucraina, ca să-și apere această ”integritate teritorială”, a dorit, la rândul ei, să fie admisă în NATO.

* * *

După 1991, au urmat multe Summituri NATO și OSCE / Consiliul Europei, dar niciunele nu au tratat situația teritoriilor desprinse ilegal de la țările de origine.
La Summitul OSCE din 1991 de la Roma s-a adoptat Declarația Conceptului Strategic, în vederea unei ”apărări colective” bazate pe un dialog de cooperare și măsuri complementare, pentru menținerea capacității defensive active împreună cu noii parteneri. Declarația sublinia sprijinul și consultanța acordată de NATO țărilor Europei de Est, pentru ca acestea să treacă peste dificila tranziție.
Atunci s-ar fi putut discuta situația granițelor, dar Ucraina doar în decembrie 1991 a devenit independentă, predând arsenalul nuclear Federației Ruse abia în 1996, în baza NPT – Nuclear Nonproliferation Treaty (Tratatul de Neproliferare a Armamentului Nuclear).

La 5 aprilie 1991, Ion Iliescu a semnat la Moscova cu M. Gorbaciov un Tratat bilateral de colaborare, bună vecinătate și prietenie, care avea o valabilitate de 15 ani și în care Art. 4 stipula faptul că părțile se angajau „să nu participe la nicio alianță îndreptată una împotriva celeilalte”, ceea ce impunea, practic, României o neutralitate care ar fi împiedicat admiterea ei în NATO[2].
Norocul a fost că Tratatul nu a fost ratificat, fiind contestat de Corneliu Coposu și partidele istorice, mai ales că, în decembrie 1991, URSS a fost dizolvat și tratatul a devenit oricum nul / caduc.

La Summitul NATO de la Sintra, din mai 1997, a fost stabilit Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (CPEA), având ca obiect securitatea și cooperarea țărilor membre OSCE care urmau să fie incluse în Parteneriatul pentru Pace, într-un moment în care granițele nu au fost discutate.

La Summitul OSCE din noiembrie 1999, de la Istanbul, prin Actul de Securitate Europeană, s-a stabilit ca țările vestice să nu-și întărească securitatea în dauna altor state, să coopereze între ele și să evite conflictele, iar granițele nu au fost discutate nici cu acest prilej – situația fiind acceptată de România în baza clauzei de ”bună vecinătate”, în vederea asigurării viitoarei sale admiteri în NATO.
Cu aceeași motivație, la Istanbul, cu toată opoziția manifestată de Igor Ivanov, Ministrul de Externe rus, Președinții Emil Constantinescu și Petru Lucinschi l-au convins pe Boris Elțîn să semneze o înțelegere referitoare la situația Republicii Moldova, Federaţia Rusă angajându-se să-și retragă forţele sale armate din Transnistria.

La 4 iulie 2003, I. Iliescu a semnat cu V. Putin, un Tratat de Prietenie și Cooperare în care România a promis să nu conteste teritoriile din Ucraina sau Moldova luate în 1940 și ulterior de URSS, totodată, țara noastră renunțând la recuperarea, printr-o acțiune bilaterală și față de Ucraina a Bucovinei de Nord, Ținutului Herței, Bugeacului și Insulei Șerpilor.
În 2004, România a contestat la Curtea Internațională de Justiție de la Haga modul de atribuire a spațiului maritim din jurul Insulei Șerpilor, aceasta câștigând parțial, și anume, 79,34% din respectivul teritoriu al Mării Negre aflat în dispută cu Ucraina (aprox. 9700 km²), procente atribuite țării noastre prin Hotărârea Curţii din 3 februarie 2009, pronunțată în cauza privind delimitarea spaţiilor maritime ale celor două state.

Ce e foarte trist este că Ucraina a dus o politică dură de distrugere a identității românești în teritoriile istorice susamintite.
La 10 februarie 2023, Cornel-Dan Niculae, un american de origine română, a relevat în „EvZ” faptul că V. Zelenski ignoră drepturile şi chiar existenţa românilor pe aceste teritorii, cu toate că românii împreună cu „moldovenii” reprezintă o mare minoritate în Ucraina. Ca urmare el sfătuiește România că ar trebui să se pregătească pentru a negocia frontierele cu Ucraina. Întrebarea care se pune este: Când și de către cine?
La 23 februarie 2023, Adrian Pătrușcă a amintit că V. Zelenski ar fi declarat că: „Bucovina de Nord a fost ocupată de români„, jurnalistul amintind că în Ucraina s-a interzis românilor să învețe în limba maternă, securitatea a intrat în bisericile lor, agresând și arestând preoții, și sunt vânați românii cu arcanul pe străzi, ca să-i trimită pe front, să moară pentru petecul de pământ pe care sunt acuzați că l-au ocupat[3].

Deci, Ucraina nu respectă drepturile omului față de minoritățile bulgară, greacă, ungară, polonă și română, fiind o amenințare serioasă față de existența națională a acestora, în ciuda faptului că ele sprijină Ucraina în actuala circumstanță a războiului cu Rusia.

În plus, în Ucraina mai există și criza competiției dintre Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Moscovei), condusă de Patriarhul Kirill al Rusiei, și Biserica Ortodoxă a Ucrainei (OCU – Patriarhia Kievului), autocefală, nou înființată în 2019 și recunoscută de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului, susținut de Washington.
Și în opinia avocatului Antonie Popescu – fost director în Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, în mandatul Administrației Constantinescu –, publicată de site-ul JURIDICE.ro („La / pentru sfârșitul războiului ruso-ucrainean și al războiului cel dintre noi”, 30 ianuarie 2023), comunitatea românească din Ucraina băștinașă are libertatea și dreptul fundamental de a-și alege Mitropolia la care să adere, acesta considerând că: „La sfârșitul războiului (…), Bucureștiul oficial și cel bisericesc, prin Patriarhie, Sfântul Sinod și de la Iași, Mitropolia Moldovei care se numește și a Bucovinei„, ar trebui „să intre în dialog cu Kievul și, bineînțeles, și în prealabil cu reprezentanții autentici ai românilor din Regiunea Cernăuți și din celelalte zone unde trăiesc români, autohtoni (…), pentru a găsi calea cea bună și dreaptă în sprijinirea conaționalilor și coreligionarilor„, în vederea „reactivării Mitropoliei Bucovinei!

Tot Antonie Popescu a scris pe același site („Constituția de la Chișinău permite refacerea ordinii constituționale a Țării și aderarea la structurile euro-atlantice”, 24 ianuarie 2023), referitor la Republica Moldova și aderarea ei la NATO, că Maia Sandu, Președinta Republicii, ar trebui să renunțe la desueta ”neutralitate” menționată în Articolul 11 al Constituției din 1994, care este unul inactiv, ce nu a intrat vreodată în vigoare, deoarece Moldova nu a făcut parte din Tratatul de Securitate Colectivă (CSTO) – alianța militară de apărare a statelor CSI, semnată la Alma-Ata. Totodată, el subliniază că respectivul Articol 11 nu ar putea fi operant, din moment ce pe teritoriul Republicii Moldova există Armata XIV-a fostei URSS, preluată de Federația Rusă, care mai are și trei baze militare proprii pe acest teritoriu.

În cartea mea, „Din Exil. Lobby în SUA pentru România (1990-1998)” – Editura „Ziua”, 2006 –, am scris despre agenda activă a Comitetului ACORD, prin care făceam lobby pentru România. Atunci am abordat o varietate de teme printre care și problema Republicii Moldova, care se confrunta cu prezența Armatei a XIV-a în Transnistria, eu cerând membrilor Comitetului CSCE din Camera Congresului American intervenția lor în vederea retragerii acestei armate de pe teritoriul Republicii Moldova. Originalele Memorandumurilor mele sunt copiate pe un CD atașat la ultima copertă a cărții. I-am mulțumit publicistului Sorin Roșca-Stănescu, fostul director al Grupului „Ziua”, care a aprobat publicarea acestui volum în anul 2006.

Important este faptul că, la 19 septembrie 2019, Parlamentul European a adoptat o Rezoluție privind „Importanța memoriei istorice europene pentru viitorul Europei”, un document de referință care denunță nazismul și comunismul. Rezoluția se referă la „ocuparea și anexarea din iunie 1940, de către Uniunea Sovietică, a unor părți ale teritoriilor României, care nu au fost niciodată restituite” și, în plus, la faptul că cetățenilor aparținând minorităților respective nu le sunt respectate drepturile de către Ucraina.

Iar, ulterior, Comisia de la Veneția, în cadrul celei de-a 135-a Sesiuni plenare desfășurată în 9-10 iunie 2023, a adoptat un aviz cu privire la Legea nr. 8224/2022 privind minoritățile naționale (comunitățile) din Ucraina, document prin care a pus la punct țara vecină, făcându-i o serie de recomandări de revizuire / reconsiderare a unora dintre dispozițiile respectivei Legi, pentru a asigura conformitatea deplină a acesteia cu standardele internaționale în materie.

În esență, aceste recomandări privesc:
a) revizuirea dispozițiilor care restricționează libertatea de a folosi o limbă minoritară sau prevăd un tratament diferențiat al limbilor minoritare;
b) prevederea în lege a criteriilor de adoptare a unei metodologii pentru asigurarea utilizării limbilor minoritare în contactele cu autoritățile administrative;
c) asigurarea dreptului de acces la mass-media în limbile minorităților ș.a.[4]

Scurtă retrospectivă a Președinților SUA de după 1989

În articolul meu „America la Răscruce”, publicat pe portalul JURIDICE.ro la 9 octombrie 2020, am prevăzut faptul că, dacă în alegerile care urmau în noiembrie va câștiga Partidul Democrat, cu vederile sale de stânga, atunci țara se va îndrepta către socialism, un prim pas spre comunismul totalitar.

Am spus că alegerile vor fi critice și decisive, între America așa cum o cunoscusem eu și cea precum o doresc cei ignoranți împreună cu globaliștii care au interes să distrugă suveranitatea țării.
După cum s-a văzut, teama mea s-a concretizat atunci când în respectivele alegeri America a fost răstignită de stânga radicală, în urma unor manipulări ale voturilor, iar la putere a venit Președintele Joe Biden.

* * *

După politica din 1989 – care a fost subiectul acestui eseu – situația s-a dovedit una nemulțumitoare din cauza unor Președinți americani care cred că nu au făcut față importantelor evenimente ale dezmembrării URSS și eliberării Europei de Est. Astfel, acest trecut politic l-a marcat pe cel prezent.

G.H. Bush, tatăl, a fost un spectator în ceea ce privește eliberarea Europei de Est, bazându-se mai degrabă pe schimbările inițiate de M. Gorbaciov, fără măcar a fi negociat clauzele impuse de acel Gentlemen’s Agreement, semnat de ei doi, cu privire la noile Guverne impuse de liderul sovietic.

Iar, în legătură cu noua Federație Rusă, acesta a fost la fel de lipsit de interes față de impresionantele schimbări făcute de B. Elțîn, ajutând Rusia doar la îndemnul fostului Președinte R. Nixon, dar și atunci cerând fonduri de la Banca Mondială și FMI.

În 1989, într-o cuvântare ținută la ONU, G.H. Bush a lansat Noua Ordine Mondială, spre a-l ajuta pe Gorbaciov. Totodată, el a propulsat China în toate felurile, comercial, financiar și tehnic, în speranța democratizării sale.

W. Clinton, contrar predecesorului său, a ajutat Europa de Est cu un Parteneriat Strategic cu America și a considerat Federația Rusă ca țara cea mai importantă, care nu trebuie ”pierdută”, apreciind schimbările făcute de B. Elțîn, cât și faptul că, în 1997, Elțîn a semnat NATO-Rusia Permanent Joined Council.

În timpul mandatului acestuia, B. Elțîn și-a ales succesorul, scriind în memoriile sale, intitulate „Maraton Prezidențial”, că ”trebuie o persoană cu coloană vertebrală (…) autoritară (…) și care înțelege noua Rusie[5].
Și alții, precum G. Kasparov, erau de părere că V. Putin a fost exact ce trebuia, ca Guvernul să arate putere și încredere pentru a obține un suport popular, spre a putea îndeplini reforme dureroase[6].

Bill Clinton a considerat utilă o mare apropiere a Federației Ruse de securitatea colectivă a NATO: „To make Russia a true partner of the alliance.[7]
Cu toate că a admirat noua Federație Rusă, el nu a putut-o ajuta cât ar fi trebuit, din cauza bombardării Kosovo și problemei sale personale cu cazul Lewinsky.

G.W. Bush, fiul, preocupat de războiul neavenit din Irak, nici el nu a cântărit efortul lui B. Elțîn de a fi reînviat fostul Imperiu Rus schimbând sistemul sovietic într-unul având la bază credința și economia de piață.
Iar, membrii Administrației G.W. Bush au ignorat dorința lui V. Putin pentru admiterea Rusiei în securitatea colectivă NATO, bazată pe existența și funcționarea din 2002 a NATO-Rusia Council, având un sediu la Moscova.

Dar, G.W. Bush a evitat să comunice cu V. Putin despre acest aspect, în ciuda inițialei și intensei lor prietenii, ce pare a fi fost mai degrabă din interesul lui Bush, care i-a cerut lui Putin de două ori ajutorul în Afganistan, solicitări pe care acesta le-a onorat.
Și, totodată, s-a mai adăugat faptul că G.W. Bush a aprobat dubioasa amplasare a rachetelor anti-teroriste americane în așa fel încât ele păreau a fi o încercuire a Rusiei. De aici se vede că el nu a cântărit valoarea relației strategice a Americii cu Federația Rusă, ca, posibil, viitor important aliat – probabil că politica Administrației sale avea ca scop supremația globală a Americii, iar un alt stat, apreciat ca adversar, nu avea rost să-l ia în considerare.

Astfel se explică și aprobarea lui G.W. Bush pentru invitația Georgiei și Ucrainei să participe, în 2008, la Summitul NATO de la București, omițând voit Federația Rusă și, în plus, ”umilind-o”. Atunci a fost momentul cheie când V. Putin a invadat, în august 2008, Osetia de Sud și a schimbat politica sa față de America.
R. Kagan, într-un articol, a fost de părere că V. Putin nu era preocupat de vreun motiv economic sau în vederea unui avantaj material pentru Rusia, ci a fost determinat să învingă ”umilirea” Federației Ruse, să satisfacă locul istoric prezent al Rusiei și, totodată, să impună părerile sale[8].
Evident că reacția lui V. Putin de a invada Osetia de Sud a fost condamnabilă, pentru că era contrară principiilor Dreptului Internațional susținute de ONU, fapt care i-a adus critici îndreptățite.

Totuși, cred că, în 2008, G.W. Bush este cel care a ”pierdut” voit Rusia din cauza lipsei de competență politică, dar și a scopului Administrației sale referitor la supremația globală a Americii, fără adversari. Și mai cred că dacă R. Nixon ar fi fost Președinte în locul lui G.W. Bush, el nu ar fi ratat această unică oportunitate istorică și l-ar fi ajutat și ar fi colaborat cu V. Putin, încurajându-l în vederea dezvoltării economiei de piață, așa cum a făcut cu Mao Zedong.

B. Obama, a fost un Președinte cu idei marxiste care a reușit să minimalizeze tradiția, cultura și credința dată de Părinții Fondatori, căutând diminuarea suveranității americane, acum pe cale să se spulbere.
În timpul lui Obama, după 2013, V. Putin a reîmbrăcat cămașa de KGB-ist, nemilos cu adversarii, devenind un anti-american și totodată căutând o apropiere față de China, astfel Rusia devenind membră a BRICS de la Shanghai – grupare a economiilor mondiale din Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud.

În 2014, când V. Putin a aflat de felul cum minoritatea rusă era tratată dur de Ucraina[9], el a hotărât atunci să intre cu armata în Crimeea ca să-i ajute pe ”separatiștii” revoltați. Dacă din punct de vedere istoric Putin avea dreptate, invazia a încălcat Memorandumul de Securitate adoptat în cadrul Conferinței OSCE de la Budapesta, din 5 decembrie 1994, NATO-Russia Founding Act, din 27 mai 1997, și principiile de Drept Internațional.
La 18 martie 2014, el a justificat invazia susținând că: ”Rusia Bolșevică Comunistă a creat Ucraina, o țară care nu a existat înainte, separând regiunea Donbas, centrul industriei grele, într-o nouă republică socialistă numită Ucraina.

Totuși, H. Kissinger, pe bună dreptate, l-a condamnat pe V. Putin, spunând că invazia a fost o greșeală de judecată din partea sa. Dar, tot el a adăugat faptul că sarcina acum este de a pune capăt războiului și dorește ca Rusia să renunțe la cât mai mult posibil din teritoriul pe care l-a cucerit în 2014, dar să păstreze cel puțin Sevastopol, principala bază navală a acesteia la Marea Neagră. O astfel de înțelegere, în care Rusia pierde unele câștiguri, dar păstrează altele, ar putea lăsa atât o Rusie nemulțumită, cât și o Ucraină nemulțumită.

Conflictul cu Ucraina a continuat și după medierile / Acordurile din 2014-2015 de la Minsk, acestea neavând efect. Obama a avut relații cordiale cu V. Putin, pentru că nu a vrut să reacționeze la invazia ilegală a Crimeii – misiunea sa principală fiind intensificarea progresismului social multicultural-rasist în America, mai degrabă decât rezolvarea unei probleme europene.

Este posibil ca V. Putin să fi dorit o apropiere de Ucraina, cum avea din 1994 cu Președintele A. Lukașenko al Belarusului, motiv pentru care, după 2020, a cerut de două ori eliminarea Guvernului V. Zelenski, dar, acesta fiind susținut de America și de Davos, conflictul-război a continuat.

D. Trump a avut o politică diametral opusă față de cea a lui B. Obama, el vrând suveranitatea Americii, fără globalizare, fără războaie, cu respect față de Constituție și Părinții Fondatori, reușind să refacă în patru ani economia și energia țării.

De reținut este că V. Putin nu a reacționat în plus în Ucraina, așteptând probabil rezultatele alegerilor din noiembrie 2020 din SUA.

Fred Fleitz, consilier de securitate națională al lui Trump, a spus că el credea că ”era mai bine să-l antrenezi pe Putin într-o relație pozitivă, decât să-l izolezi și să-l tratezi ca pe un dușman[10].

D. Trump, ca și B. Clinton, a ținut seama de schimbările aduse de B. Elțîn în Federația Rusă și cred că acesta ar fi comunicat cu V. Putin, iar astfel s-ar fi evitat invazia Crimeii.
Avantajul lui D. Trump a fost faptul că el cunoștea ideologia comunistă, datorită faptului că Ivanca, fosta sa soție, era de origine cehă și, din cartea lui Donald Trump Jr. intitulată „Triggered. How the Left Thrives on Hate and Wants to Silence Us (Declanșat. Cum stânga prosperă din ură și vrea să ne aducă la tăcere)” (2019), am aflat cum bunicul său povestea despre ororile acelei perioade.

J. Biden, în mandatul său de Președinte, a fost condus indirect tot de B. Obama și, în plus, fiind susținut de The World Economic Forum (WEF) de la Davos, a adoptat proiectul climei, „The New Green Deal”, care este în curs să producă probleme majore economice, energetice, deci și financiare, pe lângă populația împărțită între cei cu vederi de stânga și cei de dreapta, cu o parte care nu mai crede în Dumnezeu și nici în istoria americană, cu idei rasiste, de toleranță sexuală de tot felul, transgenderism etc., deci demolând trecutul istoric.

Dar cea mai periculoasă este politica sa externă, cu conflictul-război al Americii cu Rusia pe teren ucrainean, subiect pe care l-am dezvoltat în Capitolul IV. După cum se vede, este o situație geopolitică intensă și mai încurcată ca niciodată după cel de-Al Doilea Război Mondial.
De remarcat e că, în acest conflict, circumstanțele anului 2008 s-au repetat, atunci când, în 2021, J. Biden a susținut admiterea Ucrainei în NATO, chiar în baza documentului din 2008 al lui G.W. Bush.
Acum, în conflictul dintre Ucraina și Rusia, America are următoarele probleme:
a) Ucraina nefiind în NATO, costul agresiunii revine Americii;
b) Biden este implicat în afacerile fiului său Hunter în țări străine, printre care Ucraina, unde V. Zelenski deține dosarele sale cu afacerea Burisma;
c) Biden este sub influența globaliștilor de la Davos, a bilionarilor americani și a Chinei, care au cumpărat sau închiriat pământ agricol în Ucraina cu aprobarea lui V. Zelenski, deci toți având interes să susțină Ucraina și portul din Crimeea, de unde să se poată exporta grânele respective;
d) problema Taiwanului, comparată cu cea a Ucrainei, care ar obliga America să facă față apărării în ambele conflicte.

Întotdeauna există un ”dacă”. Așadar, dacă ar fi fost la putere alt președinte în locul lui J. Biden atunci acesta:
a) nefiind implicat în afaceri în Ucraina, putea negocia cu V. Zelenski, care ar fi acceptat o negociere sau ar fi trebuit să accepte respectarea drepturile omului față de minoritățile din Ucraina;
b) spre deosebire de G.W. Bush, ar fi comunicat cu V. Putin, spre a afla direct ce vrea;
c) nu ar fi luat costul acestui conflict asupra Americii;
d) fără un conflict nu ar mai fi existat pericolul comparației între situația apărării Ucrainei și cea a Taiwanului.
Cum însă nu a fost cazul unui ”dacă”, atunci conflictul-război continuă.

Recente propuneri de mediere și articole referitoare la războiul din Ucraina

Din cele citite și auzite, cert este că J. Biden împreună cu Partidul Democrat, mass-media, analiștii politici sau autorii de articole și parte din opinia publică, toți, vor înfrângerea Rusiei cu orice preț și victoria totală a Ucrainei – trimițându-se mereu armament, nu numai pentru apărare dar și pentru expulzarea trupelor rusești, inclusiv din Crimeea, unde majoritatea populației este rusă.

Ca atare, încă din decembrie 2021, potrivit susținerilor lui Seymour Hersh, jurnalist de investigație și scriitor politic american, susțineri care au stârnit controverse, Administrația Biden ar fi vrut și ar fi reușit să distrugă conductele Nord Stream 1 și 2, prin diligențele The U.S. Navy’s / Naval Diving and Salvage Training Center (NDSTC – Centrul de Formare / Instruire pentru Scufundări și Salvare Navală al Marinei SUA), cu scopul de a opri venitul Rusiei din alimentarea Germaniei și Europei cu energie ieftină, motivul fiind acela de a crea o situație financiară precară lui V. Putin pe lângă sancțiunile impuse[11].
Deci se vede opțiunea lui Biden de a continua să ajute Ucraina în fel și chip până ce Rusia se va retrage în granițele ei, cheltuielile fiind susținute de poporul american și de alți membri NATO.

Și asta explică de ce soarta unei medieri între Moscova și Kiev, încercată în februarie 2022 de Premierului israelian Naftali Bennett nu a reușit. N. Bennett a spus că acest conflict a început din cauza cererii din 2008 a Ucrainei de admitere în NATO. El avea relații bune cu ambele părți, atât cu V. Putin cât și cu V. Zelenski, ce dorea un contact cu Putin, care, la rândul său, i-a spus că: ”Putem ajunge la o încetare a focului.
Dar, când a luat legătura cu Biden, Blinken și Sullivan, medierea sa a fost blocată. În cele din urmă, N. Bennett a spus că America ”nu a știut cum să comunice în acel moment și nici azi nu știe[12].
Încercarea lui N. Bennett a fost urmată de alte sugestii de mediere, precum cele ale lui J. BoltonH. Kissinger și A. Lukașenko – în iulie 2023.

Articole recente despre acest război au fost cele ale unor autori ca David Miliband și Stephen Wertheim, menționate în Capitolul IV, la care adaug articolul deosebit din 19 ianuarie 2023 al lui Douglas Murray, un scriitor britanic, text intitulat „Right and Wrong on Ukraine. A Republican faction goes wobbly (În favoarea sau defavoarea Ucrainei, o parte a Republicanilor merg șchiopătând)”.
Autorul discută situația din Congres, relevând vederile opuse dintre Democrați și Republicani și compară situația actuală cu trecutul, arătând că, în 1989, după Războiul Rece, comunismul din URSS reprezentase o amenințare serioasă față de lumea democrată, care nu îl experimentase, nu știa nimic despre el și nici nu a fost curioasă să afle cum funcționează.
Murray se întreabă cum se poate explica acum poziția Partidului Republican, cu Michael McCaul, de la Heritage Foundation, care se opune susținerii acestui război[13]. Explicația constă în faptul că, după 2022, Republicanii, având majoritatea în Camera Congresului, au puterea să oprească finanțarea războiului – ei fiind mai îngrijorați de finanțele Americii decât de Ucraina. Astfel, la 1 iunie 2023, în Camera Congresului a trecut / a fost adoptat proiectul de lege care va limita plafonul cheltuielilor și va putea controla viitoarele împrumuturi până la 2 ianuarie 2025.

Și, cel mai valoros și explicativ este articolul lui Dave Anderson, care deține o diplomă militară de la West Point, scriitor al multor cărți, recunoscut ca specialist geopolitic, invitat să țină discursuri pe probleme internaționale.
La 13 februarie 2023, acesta a scris în „The Jerusalem Post” părerea sa, care ar putea duce la pace între Ucraina și Rusia, opinie intitulată „Ukraine can win against Russia by giving up land, not killing troops (Ucraina poate câștiga împotriva Rusiei renunțând la pământ, nu ucigând soldați)”, care a fost preluată și de site-ul „Ortodox Info”, și în care arată: ”Guvernul de la Kiev să cedeze o parte din teritoriul său pentru a obține pacea cu Rusia și a avea deschisă calea aderării la NATO (…) un acord prin care să cedeze [Moscovei] două dintre cele patru regiuni din sudul Ucrainei, și anume Donețk și Luhansk, ceea ce ar echivala cu o mișcare de conciliere.
În plus, el a amintit că, Ucraina nefăcând parte din NATO, țările acestei Alianțe nu au nicio bază doctrinară pentru a trimite trupe și sprijin aerian în această țară. Și, printre altele, mai menționează că un grup de 30 de democrați din Camera Reprezentanților i-a trimis o scrisoare Președintelui Joe Biden, prin care l-a îndemnat să-și reevalueze abordarea privind conflictul din Ucraina și să evite „un război prelungit[14].

A mai fost și intervenția Chinei din 23 februarie 2023, după un an de război, când au avut loc la Moscova întâlniri la nivel înalt pentru strângerea relațiilor ruso-chineze. Cu această ocazie, China a oferit un plan, intitulat ”Formule de Pace”, în care se referă la respectul suveranității, independenței și integrității teritoriale a tuturor statelor, principii ce trebuie respectate[15].
Și, la 21 și 22 martie 2023, l-am văzut la TV pe Președintele Xi Jinping în vizită la Moscova, primit de V. Putin la Kremlin, unde au semnat înțelegeri de prietenie și de cooperare economică, prin care China va fi alimentată de Rusia energetic, iar China, la rândul ei, va aproviziona cu bunuri Rusia.
Normal ar fi fost ca interesul Chinei să fie prelungirea războiului, dar Xi Jinping, care s-a întâlnit cu Putin de zeci de ori, de rândul acesta a venit în chip de mediator, căutând să lanseze împreună cu omologul său rus o nouă ordine mondială a păcii, acuzând America de a fi o amenințare. Iar, V. Putin a spus că propunerea chineză ar putea servi ca o bază de pace în conflictul cu Ucraina.

Din cauza politicii americane de după 2022, dorind înfrângerea Rusiei pe teren ucrainean cu ajutorul membrilor NATO, relația ruso-chineză a devenit necesară Federației Ruse, cu toate că este o relație între două țări diametral opuse, de fapt o anomalie geopolitică! Astfel, Rusia respectă credința Iudeo-Creștină, iar China este atee sau Rusia a fost condusă după 1991 în spirit anticomunist, iar China a fost și este condusă de PCC.

Dezvoltarea Chinei s-a datorat după 1991 și politicii lui G.H. Bush, care a susținut-o cu ajutor substanțial, urmat și de succesorii săi, mai puțin D. Trump. Și, ulterior a contribuit politica lui G.W. Bush, care ar fi putut invita, în 2008, la Summitul NATO de la București, atât Federația Rusă cât și Ucraina, lăsând decizia în seama NATO și, astfel, evitând a umili Federația Rusă, fapt ce l-a îndepărtat pe V. Putin de America.
Ambii Președinți Bush au contribuit la forțata relație dintre Rusia și China, care în trecut nu s-au avut bine.
În plus, China, cu influența inițiativei „Belt and Road” pe toate continentele, acum urmărește înlocuirea supremației americane.

* * *

La 29 mai 2023, am aflat de la „EURACTIV” din München declarația, postată pe YouTube, a Generalului Frederick Benjamin (Ben) Hodges, fost Comandant al Armatei SUA în Europa (2014-2018), care a spus că multe state se tem de înfrângerea Rusiei, deoarece recucerirea Crimeii ar constitui ”linia roșie” care l-ar forța pe V. Putin să întrebuințeze arme nucleare. Și că mai multe state membre NATO sunt sceptice cu privire la ce se poate realiza pe câmpul de luptă.
Recent, Germania, Franța și Anglia au început să vadă o legătură mai strânsă între NATO și Ucraina, ca pe o cale care să încurajeze Kievul să înceapă negocieri.
La 1 iunie 2023, cu ocazia Reuniunii de la Chișinău a Șefilor de State sau de Guverne din țările Comunității Politice Europene (CPE), Prof. dr. Valeriu Dulgheru, prin Asociația „La Maison Roumaine” de la Paris, condusă de Prof. dr. Alexandru Ion Herlea, a transmis o cronică a războiului dintre decembrie 2022 şi mai 2023, arătând cum se varsă sânge de copii, femei și bătrâni.

În schimb, Ucraina este pregătită să lanseze contraofensiva împotriva forțelor rusești, în vederea recucerii teritoriilor ocupate de invadatorii lui Putin, ea fiind din februarie 2023 tot mai mult susținută moral și, în special, material de comunitatea internațională și Statele Unite, cu un ajutor militar în valoare de 300 de milioane $.
La rândul său, Uniunea Europeană a promis pentru perioada 2024-2027 alte 50 de miliarde Euro, după ce a acordat 70 de miliarde Euro până în luna mai 2023. Deci se presupune că Europa si America vor continuarea războiului.
Să vedem ce va urma… probabil tot vărsare de sânge nevinovat…, din cauză că atât Rusia cât și Ucraina au întrebuințat muniție cu fragmentație, care ucide civili ucrainieni[16].
Mai este aproape un an și jumătate până la alegerile americane din 2024, când poate politica externă a SUA va reveni la normal ca cea din trecut – una realistă, bazată pe teoria balanței puterilor, pentru menținerea păcii în lume. Iar, după 1989, America a reușit fără război implozia URSS, datorită Președintelui Ronald Regan, lăsând țara la apogeul absolut al hegemoniei globale.

Concluzii generale

În acest eseu am căutat să arăt urmările politicii Președinților americani, a căror competență și dorință de implicare a avut întotdeauna o mare influență geopolitică. Din cele prezentate, am vrut să scot în evidență pe cei cu o politică pozitivă față de evenimentele unice și importante de după 1989, adică R. Nixon, W. Clinton, R. Reagan și D. Trump, și pe cei cu una negativă, G.H. și G.W. Bush, B. Obama și J. Biden.

Ca o persoană care am trait și suferit în țară din cauza comunismului dur, inclusiv în anii instaurării acestuia, sunt deci în poziția să pot să-mi exprim aprecierea față de Boris Elțîn, în general, puțin sau greșit cunoscut. Îl laud ca pe un om cu mult curaj, un adevărat luptător pentru libertate, patriot, care s-a opus dictaturii comuniste. În plus, el a căutat apropierea Federației Ruse de Occident, așa cum a scris Leon Aron, în lucrarea „Yeltsin. A Revolutionary Life”, despre profunda transformare pe care a adus-o Rusiei și pentru care acesta îl admiră.
Cât despre V. Putin, el și-a schimbat atitudinea calmă și binevoitoare de dinainte de 2008, după care a reacționat greșit cu invazia Osetiei de Sud din 2008, cea a Crimeii din 2014 și războiul din 2022 cu Ucraina, care a fost considerat și de H. Kissinger ca o mare greșeală tactică.

Așadar, doresc Federației Ruse să aibă loc negocieri pentru încetarea războiului, cu păstrarea Crimeii și a Portului Sevastopol, conform părerii lui H. Kissinger.
Doresc Ucrainei să urmeze recomandarea dată de D. Anderson și anume că: ”Ucraina poate câștiga împotriva Rusiei renunțând la pământ, nu ucigând soldați. Guvernul de la Kiev să cedeze o parte din teritoriul său pentru a obține pacea cu Rusia.
Doresc Americii ca, în 2024, să promoveze personalități competente politic și economic, având pricepere diplomatică și care să poată face față problemelor imense existente, spre a reface supremația americană, în ciuda Chinei, care de fapt a devenit un adversar periculos.

* * *

În încheiere, amintesc că la colaborarea NATO cu OSCE din 1996, atunci ar fi putut să fie un bun semnal de apropiere a Rusiei de NATO, dacă ea nu ar fi dorit dreptul de veto, neacceptat de ceilalți membri. Atunci, unii au fost de părere că a fost pierdută ocazia de către Comunitatea Euro-Atlantică, deoarece Rusia anilor 1990 dorea să atragă NATO către Est, dar aplicarea acestei formule a rămas pentru altă dată[17].

Și, ținând seama că trecutul are întotdeauna urmări ce influențează prezentul, amintesc speculația politică asemănătoare cu intențiile Președintelui W. Clinton, susținând că alta ar fi fost astăzi situația geopolitică dacă Federația Rusă ar fi fost sprijinită de G.W. Bush în vederea admiterii în NATO, justificat de cererea lui V. Putin, cât și bazat pe existența, din 2002, a NATO-Rusia Council, având un oficiu la Moscova.

Evident că V. Putin ar fi avut tot interesul politic și ar fi fost motivat să se comporte potrivit principiilor, valorilor și intereselor comune NATO, arătând respect față de suveranitatea țărilor membre, conform Conceptului său de Politică Externă[18].

Motivul principal de a dori Rusia admisă în NATO ar fi fost că Putin nu s-ar mai fi temut de agresiunea NATO la granițele Rusiei – așa cum a explicat H. Kissinger –, ca reacție a sa rămasă în amintirea fricii războiului și sărăciei prin care a trecut atunci populația rusă, punct de vedere aflat în concordanță și cu declarația din 3 decembrie 2022 a Președintelui Franței, Emmanuel Macron, care a apreciat că îngrijorările de securitate ale Rusiei față de expansiunea NATO la frontierele sale sunt legitime[19].

Iar, dacă V. Putin nu ar fi respectat și nu s-ar fi conformat principiilor NATO, în baza cărora fusese acceptată Rusia inițial ca membră fără drept de veto, atunci situația s-ar fi tranșat de facto și de jure, prin hotărârea membrilor NATO de eliminare a Rusiei din Alianță. Atunci am fi fost în situația în care ne aflăm acum, în 2023.

Dar, cel puțin, America ar fi încercat să valorifice oportunitatea istorică creată anterior de B. Elțîn, de a readuce Rusia ca una dintre principalele țări europene prietenoase, deoarece consider că, înainte de perioada comunistă, ea făcea parte din cultura europeană. Astfel, Federația Rusă ar fi putut deveni un bun aliat al Americii cu care să țină în frâu ambiția Chinei. În tot cazul, astăzi nu ne-am fi aflat în situația unei geopolitici periculoase, cu amenințări nucleare.

* * *

În final, vreau să spun că multe lucruri s-au schimbat de când am sosit, în 1966, în America.
De exemplu, cine putea să-și închipuie ca soarta să-mi dea zile să apuc ca Biserica Ortodoxă să revină în Federația Rusă, în timp ce bisericile din America să înceapă a se goli, unele dintre ele transformându-se în lăcașuri pentru Satana?!

În cuprinsul acestui eseu, mi-am expus părerile mele, formate în urma celor citite și auzite, și sunt conștientă că ele sunt deosebite de ale multora, dar, în ciuda criticilor inevitabile, pe care le aștept, am preferat să mi le exprim, în loc să fi tăcut.

Palm Beach-Florida şi Bucureşti, ianuarie 2022 – august 2023


[1] Arestovici, O. – în „EvZ”, preluat de la „France Soir”, 2019.
[2] Fati, Sabina – „Ce voia Gorbaciov de la România” – în „Deutsche Welle” (dw.com), 31 august 2022.
[3] Pătrușcă, A. – „Canalul și canaliile” – în „Active News”, 20 februarie 2023.
[4] „Recomandările Comisiei de la Veneția cu privire la Legea privind minoritățile naționale din Ucraina”, JURIDICE.ro, 14 iunie 2023; Cistelican, Mihai – „Comisia de la Veneția pune la punct Ucraina: recomandări pentru legea privind minoritățile naționale” – în „Știri pe surse”, 13 iunie 2023.
[5] Colton, pp. 131-132.
[6] Kasparov, pp. 76-77.
[7] Coja, I. – „Textele altora” – în „Miami Herald Tribune”, 20 martie 1997.
[8] Kagan, R. – în „Foreign Affairs”, v. 102, nr. 1/2023, p. 51.
[9] Colton, p. 186.
[10] Fleitz, F. – în „Newsmax”, aprilie 2022, p. 57.
[11] Hersh, S. – „How America Took Out The Nord Stream Pipeline (Cum America a scos conducta Nord Stream)” – substack.com, 8 februarie 2023.
[12] Pușcaș, F. – „Știri pe surse”, 7 februarie 2023.
[13] Murray, D. – în „National Review”, 19 ianuarie, online / 6 februarie 2023, revista tipărită, pp. 22-25.
[14] Anderson, D. – în „The Jerusalem Post”, 13 februarie 2023 – preluat și tradus de „Ortodox Info” („Jerusalem Post: Ucraina să cedeze Rusiei o parte din teritoriu în schimbul păcii”), 15 februarie 2023.
[15] Akan, Emel – în „Epoch Times”, 23 martie 2023, p. A6.
[16] Codruț, Loredana – „Știri pe surse”, 6 iulie 2023.
[17] Colton, pp. 110, 121-123.
[18] Colton, pp. 164-168.
[19] Krainer, Alex – „France under attack (Franța atacată)” – substack.com, 4 iulie 2023 – preluat și tradus de Pătrușcă, A. – în „Active News” („Pedeapsa Imperiului: Asistăm la o Sacrificare ritualică a Franței?”), 6 iulie 2023.


Simona M. Vrăbiescu Kleckner

* În imaginea alăturată – din arhiva personală a autoarei –, cu care am ilustrat materialul, D-na Simona Vrăbiescu Kleckner, alături de Mike Huckabee, fostul Guvernator al Statului Arkansas (1996-2007), la reuniunea Partidului Republican, organizată de scriitorul și activistul pentru drepturi civile David Horowitz și desfășurată la Hotelul Breackers din Palm Beach-Florida, în toamna anului 2016.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill şi My Justice.

Login | Pentru a putea posta comentarii trebuie să fiţi abonat. Dacă încă nu sunteţi, click aici pentru a afla despre avantaje!

Lasă un răspuns

Arii de practică
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Business
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul sportului
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Litigation
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protective
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi

Parteneri arii de practică  Specialişti


JURIDICE.ro
Main page
Cariere
Evenimente ⁞ 
Dezbateri
Profesionişti
Lawyers Week
WinLaw.ro
VIDEO
Servicii
Flux noutăţi
Selected ⁞ 
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi / JURIDICE NEXT
RSS  Publicare comunicate profesionale
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note, studii şi opinii juridice
ISSN 2066-0944
       Studii şi note de studiu
Revista revistelor
Autori  Condiţii de publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
       Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
       Dezlegarea unor chestiuni de drept
       Recurs în interesul legii
Curţi de apel ⁞ 
Tribunale ⁞ 
Judecătorii

Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Proiecte speciale
Cărţi
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Mesaje de condoleanţe
Povestim cărţi
Războiul din Ucraina
Wisdom stories