Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Instituţia liberării condiţionate în noua şi vechea reglementare penală
23.10.2020 | Alexandru-Valentin PETREA

JURIDICE - In Law We Trust
Alexandru-Valentin Petrea

Alexandru-Valentin Petrea

1. Prolegomene

Relaţiile sociale sunt într-o perpetuă dinamică, în special datorită faptului că interesele, necesităţile şi aspiraţiile persoanelor care iau parte la acestea se modifică permanent. De asemenea, autorităţile statului acţionează în epoci diverse pe baza unor principii şi valori diferite, în funcţie de orientarea politico-ideologică a partidelor aflate la guvernare. Drept urmare, legislaţia unui stat trebuie adaptată în mod permanent tendinţelor existente la nivelul societăţii din cadrul acelei ţări, în caz contrar legea ar deveni impopulară şi, mai mult, inaplicabilă atât pentru autorităţile competente, cât şi pentru simplii cetăţeni, aceştia din urmă nefiind dispuşi de multe ori să pună în aplicare o lege neconfomă trebuinţelor vieţii acestora de zi cu zi.

Astfel, legile unui stat nu pot fi înzestrate cu atributul duratei nelimitate în timp, acestea suferind adeseori numeroase modificări şi completări, fiind în cele din urmă scoase din vigoare. Norma juridică îşi poate înceta activitatea în timp prin mai multe modalităţi, cea mai previzibilă fiind ajungerea la termen, datorită faptului că momentul ieşirii normei juridice din vigoare este strict prevăzut în cuprinsul acesteia[1], destinatarii acesteia având posibilitatea să-şi prevadă în mod rezonabil urmările conduitei lor în timp. Totuşi, cea mai întâlnită formă de încetare a efectelor unei legi este abrogarea, adică scoaterea acesteia din vigoare ca efect al adoptării unei alte legi, care, după caz, fie precizează în mod clar faptul că legea veche va ieşi din circuitul juridic odată cu adoptarea celei noi ori doar impune noi reguli de conduită privind aceleaşi relaţii sociale şi, în consecinţă, stinge în mod tacit efectele legii anterioare. De asemenea, o lege îşi poate înceta activitatea în timp şi prin fenomenul numit desuetudine, când realităţile care au impus adoptarea acesteia nu mai sunt în fiinţă şi, în ciuda faptului că legea este încă în vigoare, nu mai poate fi pusă în aplicare datorită lipsei unui obiect determinat al acesteia în cadrul realităţii faptice[2].

Succesiunea normelor juridice în timp creează problema stabilirii priorităţii uneia sau alteia în cazul situaţiilor tranzitorii, cum ar fi în ipoteza reprezentată de faptul că săvârşirea unei infracţiuni se produce sub o anumită lege şi cererea de liberare condiţionată în legătură cu pedeapsa privativă de libertate aplicată se formulează sub imperiul altei legi penale. Dreptul românesc actual a consacrat pentru aceste împrejurări principiul aplicării legii penale mai favorabile, având ca temei în special prevederea constituţională conform căreia principiul neretroactivităţii legii are ca excepţie posibilitatea aplicării retroactive a normei juridice penale sau contravenţionale mai favorabile[3], dar controversele pot apărea în ceea ce priveşte unele elemente de amănunt sau anumite situaţii noi, impuse de dinamica raporturilor juridice. În consecinţă, nu poate fi decât de bun augur cercetarea unei instituţii a dreptului penal prin analiza camparativă a formelor sub care aceasta a apărut în cadrul a două sau mai multor reglementări penale ce s-au succedat de-a lungul timpului. Prin intermediul unui astfel de demers, putem surprinde şi modul în care nevoile sociale îi impun legiuitorului să impună anumite norme de conduită pentru a răspunde în mod adecvat provocărilor prezentului, favorizând îndeplinirea de către lege a funcţiei sale de disciplinare a conduitei destinatarilor acesteia şi de promovare a celor mai importante valori şi principii sociale[4].

În cadrul articolului de faţă, vom prezenta asemănările şi deosebirile între modalităţile în care a fost reglementată instituţia liberării condiţionate pe vechiul şi actualul Cod penal, analizând în mod complementar şi legile speciale adoptate în această materie de-a lungul intervalului de timp analizat. Vom începe cu o expunere de ordin teoretic asupra naturii, trăsăturilor şi utilităţii acestei instituţii de drept penal general, urmând ca apoi să comparăm fosta şi actuala reglementare în ceea ce priveşte condiţiile acordării liberării condiţionate, procedura de judecată, revocarea şi anularea liberării condiţionate, măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse condamnatului pe durata termenului de supraveghere, precum şi efectele imediate şi definitive ale liberării condiţionate. Ulterior, vom avansa şi unele propuneri de îmbunătăţire a legislaţiei în acest domeniu sensibil, dorind să oferim o finalitate pragmatică şi eficientă acestui studiu. Totuşi, nu ne arogăm pretenţia de infailibilitate şi exhaustivitate, încercând doar să oferim o viziune personală şi justificată asupra tematicii alese.

2. Sediul materiei

Până la 1 februarie 2014, instituţia liberării condiţionate era reglementată în Codul penal adoptat în 1968 şi intrat în vigoare pe 1 ianuarie 1969, care a înlocuit reglementarea penală adoptată în 1936 şi modificată masiv în 1948, odată cu instaurarea regimului comunist[5]. În perioada de aplicare a vechiului Cod penal, au fost în vigoare Legea nr. 23/1969 privitoare la executarea pedepselor și Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, ambele cu adevărat relevante pentru instituția analizată în cadrul acestui proiect. De asemenea, ar mai interesa Decretul Consiliului de Stat nr. 545/1972 privind executarea măsurii educative a internării minorilor infractori într-un centru de detenție, o formă asimilată a liberării condiționate fiind și posibilitatea liberării înainte de termen a minorilor condamnați la măsuri educative privative de libertate.

Instituția liberării condiționate este reglementată în prezent de Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod Penal (art. 99-106), adoptată pe 25 iunie 2009 în contextul adaptării acquis-ului comunitar european la legislația românească[6] și intrată în vigoare pe 1 februarie 2014 după operarea mai multor modificări și completări. În plus, această instituție se sprijină din punct de vedere normativ și pe Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal și pe Legea nr. 252/2013 referitoare la organizarea și funcționarea serviciului de probațiune, aceasta din urmă înlocuind Ordonanța Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate[7]. Serviciul de probațiune este util pentru atingerea scopului care se urmărește prin ființarea instituției liberării condiționate, adică reintegrarea condamnatului în societate, în special datorită faptului că respectarea măsurilor de supraveghere și a obligațiilor dispuse de instanță față de condamnat pe durata termenului de supraveghere este asigurată în mod direct sau indirect de către acest serviciu[8].

De asemenea, sunt relevante și dispozițiile tratatelor internaționale la care România este parte, dacă acestea ar fi aplicabile și în cazul procedurii liberării condiționate, întrucât, conform Constituției României, tratatele internaționale ratificate de Parlamentul României fac parte din dreptul intern[9], întocmai precum o lege a statului român. În plus, dispozițiile cu privire la drepturile omului care sunt cuprinse în pactele și tratatele la care România este parte au prioritate față de reglementările interne, cu excepția cazului în care acestea din urmă ar fi mai favorabile[10]. Câteva exemple de astfel de tratate ar fi Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 1950, Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice din 1972 sau Carta fundamentală a drepturilor omului a Uniunii Europene din 1999. Un alt aspect demn de luat în seamă este și preeminența dreptului comunitar asupra celui românesc ca urmare a semnării Tratatului de aderare la Uniunea Europeană în 2005, care ar putea eventual afecta și aplicarea acestei instituții a dreptului penal. Nu în ultimul rând, ar putea fi relevantă pentru politica penală românească și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor omului, obligatorie conform legii și pentru autoritățile administrative și judiciare române[11].

3. Natura şi fundamentele liberării condiţionate

Unul dintre principiile specifice dreptului penal ca ramură de drept constă în necesitatea individualizării pedepsei, adică în stabilirea naturii şi cuantumului acesteia în funcţie de periculozitatea reală a inculpatului şi a faptei concrete săvârşite de către acesta[12]. Drept urmare, legiuitorul nu poate impune o pedeapsă unică şi generală care să fie aplicabilă în toate cazurile când este comisă o anumită infracţiune, indiferent de gravitatea faptei comise şi a împrejurărilor cauzei, întrucât dreptul penal ar deveni rapid o ramură de drept incapabilă să-şi realizeze scopul pentru care aceasta fiinţează, şi anume prevenirea şi sancţionarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, în acord cu necesitatea de a fi apărate principalele valori ale societăţii. Excepţiile nu pot fi decât justificate în raport cu importanţa relaţiilor sociale apărate prin intermediul normei de incriminare, cum ar fi pedepsirea infracţiunii de genocid săvârşite în timp de război doar cu detenţiunea pe viaţă, conform prevederilor art. 438 alin. (2) C. pen.

Totuşi, principiul individualizării nu ar trebui să se aplice doar în procesul de stabilire şi aplicare a pedepselor, precum şi a măsurilor educative şi a celor de siguranţă, ci este nevoie ca acesta să marcheze şi punerea în executare a sancţiunilor de drept penal, în scopul de a fi valorificate încercările de a se reintegra în societate a persoanelor asupra cărora au fost aplicate acele sancţiuni. Nu toţi condamnaţii îşi creează o viziune pozitivă asupra necesităţii de a avea o conduită adecvată în raport cu normele penale; în timp ce o parte recidivează chiar în timpul executării pedepselor, alţii încearcă prin intermediul a diverse activităţi, cum ar fi prestarea unei munci sau urmarea unor cursuri profesionale, să devină persoane apte de a merita o atitudine benevolă din partea legiuitorului şi a organelor judiciare şi administrative care au atribuţii în legătură cu procesul de executare a pedepselor. În concluzie, măsurile de individualizare sunt mai mult decât folositoare şi după condamnarea definitivă a unei persoane, deoarece pedeapsa, în special cea privativă de libertate, nu este doar un simplu act punitiv prin care persoana respectivă este exclusă temporar sau definitiv din societate, ci este şi un avertisment prin care condamnatul şi întreaga societate trebuie să înţeleagă necesitatea respectării cu stricteţe a normelor de incrimare cuprinse în Codul penal şi în legile speciale.

O formă a individualizării pedepsei după condamnarea unei persoane printr-o hotărâre penală definitivă este liberarea condiţionată, definită în doctrină drept aceea măsură dispusă de instanţă prin care condamnatul este pus în libertate înainte de executarea în întregime a pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dacă acesta îndeplineşte concomitent anumite condiţii prevăzute expres în lege[13]. Aceste condiţii diferă în funcţie de legislaţia penală a fiecărui ţări, precum şi ţinând cont de legea aplicabilă la un moment dat pe teritoriul unui anumit stat, legiuitorul din fiecare perioadă istorică şi din fiecare ţară rezervându-şi dreptul de a stabili cerinţele pe care le consideră necesare pentru a se demonstra cu adevărat îndreptarea condamnatului, în acord cu principiile care guvernează viaţa socială. Noi vom analiza în capitolul următor doar condiţiile necesare dispunerii liberării condiţionate pe vechea şi şi pe noua reglementare penală românească.

În funcţie de etapa în care intervine şi de organul care o realizează, individualizarea pedepselor apare sub trei forme principale: legală, judiciară şi administrativă[14]. Individualizarea legală se realizează în momentul elaborării legislaţiei penale şi presupune stabilirea încă de la început a unor condiţii clare în ceea ce priveşte funcţionarea anumitor instituţii de drept penal[15], cum ar fi regimul general al pedepselor, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, stabilirea şi aplicarea măsurilor educative, etc. Individualizarea judiciară se realizează în temeiul legii şi fiinţează atunci când legea conferă judecătorului un drept de apreciere asupra unei situaţii de fapt ce reprezintă prin ea însăşi o condiţie de aplicare a unui text de lege. De pildă, una dintre cerinţele necesare pentru dispunerea liberării condiţionate este ca instanţa să aibă convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate[16], astfel că instanţa, prin intermediul dreptului de apreciere al judecătorului unic sau al membrilor completului, este înzestrată de legiuitor cu un rol esenţial în procesul de aplicare a legii penale. Individualizarea administrativă poate interveni după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi doctrina identifică drept moduri de operare a acesteia graţierea şi liberarea condiţionată[17]. În opinia noastră, amnistia nu poate fi inclusă în această categorie, deoarece poate fi dispusă doar de Parlament şi ar fi datorită acestei împrejurări o formă de individualizare legală.

Totuşi, liberarea condiţionată nu poate fi considerată doar o formă de individualizare administrativă, ci, aşa cum reiese şi din articolul din Codul penal citat mai sus, este şi o veritabilă formă de individualizare judiciară. Într-adevăr, comisia pentru liberare condiţionată, care poate fi considerată un organ pur administrativ, a cărui componenţă şi importanţă este stabilită în cadrul Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse în timpul procesului penal[18], are un rol esenţial în procedura de acordare a liberării condiţionate, având posibilitatea chiar şi să propună liberarea condiţionată a unui inculpat[19], însă decizia de admitere sau respingere a cererii inculpatului sau comisiei revine instanţei de judecată, în funcţie de rezultatele unei analize proprii asupra situaţiei condamnatului. De asemenea, liberarea condiţionată poate fi considerată şi o formă de individualizare legală a pedepsei, întrucât posibilitatea acordării acesteia şi condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca aceasta să fie dispusă sunt prevăzute direct în legea penală, comisia pentru liberare condiţionată şi instanţa  neavând dreptul să se abată de la prevederile textului de lege.

Această instituţie de drept penal există în peisajul penal românesc odată cu adoptarea Codului penal din 1936, fiind cunoscută sub denumirea de liberare înainte de termen[20]. Condiţia principală pentru a fi dispusă această măsură era ca persoana condamnată să dea dovadă de temeinice speranțe de îndreptare prin îndemn la muncă și bună purtare[21] şi, în plus, era nevoie ca aceasta să aibă posibilitatea de a-şi asigura existenţa prin munca proprie, dacă nu avea alte mijloace de existenţă[22]. Pe perioada termenului de supraveghere, persoana liberată condiţionat trebuia să îşi asigure subzistenţa prin munca proprie sau printr-un alt mijloc legal şi să nu părăsească, fără încuviinţarea autorităţilor, localitatea unde trebuia să muncească şi care îi fusese stabilită prin însăşi hotărârea de condamnare[23]. De asemenea, între executarea propriu-zisă a pedepsei şi liberarea înainte de termen, legiuitorul intercalase o formă atenuată de privare de libertate, reprezentată de deţinerea în cadrul unei colonii penitenciare, regimul de executare a pedepsei devenind mai blând[24]. În concluzie, importanţa instituţiei liberării condiţionate a fost conştientizată nu de puţină vreme în cadrul dreptului penal românesc, ce a prevăzut-o încă din perioada interbelică printre mijloacele de individualizare a pedepsei de după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

4. Condiţiile acordării liberării condiţionate în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă

Noul Cod penal a schimbat pe alocuri condiţiile în care se poate dispune liberarea condiţionată, cât şi cele privind procesul de reinserţie socială a condamnatului, inerent acestei instituţii de drept penal[25]. Totuşi, legiuitorul nu a operat o modificare radicală a regimului juridic al liberării condiţionate, ţinând să opereze doar unele schimbări de nuanţă, pe care le-a considerat necesare datorită intervenirii unei noi politici penale şi a unei noi ordini socio-economice şi juridice, în contextul aderării ţării noastre la Consiliul Europei şi Uniunea Europeană. Însă, legea mai favorabilă se va identifica de la caz la caz, fiind obligatorie aplicarea acesteia în cazul fiinţării unui conflict de legi în timp[26].

O asemănare între cele două reglementări succesive rezidă în faptul că, pentru a se putea dispune liberarea condiţionată în cazul unei persoane condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, este nevoie de executarea efectivă a minimum 20 de ani de detenţiune[27]. Legiuitorul a considerat de fiecare dată că gravitatea faptelor ce atrag aplicarea detenţiunţii pe viaţă impune şi posibilitatea dispunerii liberării condiţionate abia după ce solicitantul, în condiţiile în care îndeplineşte şi celelalte condiţii, a fost încarcerat o perioadă suficientă de timp ca să poată fi considerat cu adevărat îndreptat şi apt de a se reintegra în societate. Simpla executare a cuantumului de 20 de ani de detenţie nu duce la admiterea automată a cererii de liberare condiţionată, ci trebuie analizate cu atenţie şi celelalte condiţii impuse de lege pentru aplicarea acestei măsuri juridico-administrative a pedepsei[28].

Una dintre acestea constă în respectarea de către condamnat a normelor de conduită impuse de lege şi de regulamentul penitenciarului, pentru a demonstra faptul că este capabil de a respecta valorile esenţiale care stau la baza oricărei societăţi civilizate, precum buna-credinţă, bunele moravuri, protecţia patrimoniului, integritatea fizică şi psihică sau însăşi viaţa fiinţei umane. Doar în felul acesta poate condamnatul să demonstreze faptul că este apt pentru iniţierea procesului de reinserţie socială. Codul penal în vigoare acordă o importanţă deosebită conduitei condamnatului pe timpul detenţiunii[29], impunând cerinţa ca persoana condamnată să aibă un comportament adecvat pe întreaga durată a perioadei în care a fost încarcerat[30]. Vechiul Cod prevedea necesitatea ca solicitanul să fi fost stăruitor în muncă, disciplinat şi să fi conferit dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se cont şi de antecedentele sale penale[31]. Formularea legiuitorului din 1968 ni se pare mai permisivă şi mai laxă, judecătorul având o putere de apreciere mai mare în raport cu evoluţia condamnatului pe timpul executării pedepsei. Dacă, totuşi, solicitantul comisese câteva abateri disciplinare în acest interval de timp, instanţa putea să ia în calcul faptul că, per ansamblu, acesta avusese tendinţa de a respecta regulile de conduită şi nu provocase dezordini sau alte probleme substanţiale în cadrul locului de deţinere, astfel că merita să fie liberat condiţionat.

În ceea ce priveşte reglementarea actuală, s-ar părea că instanţa ar trebui să fie mai severă în aprecierea comportamentului persoanei condamnate pe durata executării pedepsei, aceasta având misiunea să verifice dacă în tot acest interval de timp condamnatul a respectat normele de conduită specifice locului de detenţie. Drept urmare, dacă i s-a aplicat chiar şi o singură sancţiune disciplinară pe parcursul celor minim 20 de ani de detenţie, condamnatului i se poate respinge cererea de liberare condiţionată pe motiv că legea prevede un comportament adecvat pe întreaga durată a timpului petrecut în penitenciar. Astfel, legea penală veche ar fi mai favorabilă şi, în cazul în care ar intra în concurs cu actualul Cod penal, ar urma să fie aplicată aceasta. Totuşi, ni se pare absurd o respingere a cererii doar pe motivul aplicării doar a uneia sau chiar a unui număr redus de sancţiuni disciplinare mărunte, întrucât s-ar acorda un caracter prea formalist legii penale, al cărei scop este şi asigurarea reintegrării în societate a persoanelor condamnate în funcţie de particularităţile fiecăreia, astfel că şi în prezent judecătorul ar trebui să ia în calcul conduita generală a solicitantului pe parcursul executării pedepsei, nu şi eventualele incidente minore survenite în acest interval de timp.

Cerinţa ca persoana condamnată să fie stăruitoare în muncă nu a mai fost păstrată de actualul Cod, ca şi obligativitatea luării în calcul a antecedentelor penale. Totuşi, pentru a-şi forma o viziune cât mai exactă asupra gradului de îndreptare a condamnatului, instanţa va putea analiza şi aceste aspecte, cerând relaţii asupra muncii prestate în cadrul sau în afara locului de detenţie ori, după caz, putându-şi fundamenta hotărârea de admitere ori respingere a cererii de liberare condiţionată şi pe studiul biografiei penale a condamnatului[32]. În ceea ce priveşte eventuala muncă depusă, aceasta nu va putea fi baza considerării ca executate a unei oarecare părţi din cei minim 20 de ani care trebuie executaţi, cum întâlnim în cazul fracţiilor minime din pedeapsa închisorii ce trebuie executate pentru a se putea dispune liberarea condiţionată, ci va fi luată în calcul precum un element mai mult sau mai puţin relevant de individualizare a meritului persoanei condamnate de a fi liberată condiţionat.

În plus, Noul Cod penal nu mai prevede condiţii de admisibilitate mai blânde în funcţie de sexul şi de vârsta solicitanţilor[33]; în vechea reglementare, puteau cere să fie liberaţi condiţionat după executarea efectivă a 15 de ani de detenţie bărbaţii trecuţi de vârsta de 60 de ani şi femeile trecute de vârsta de 55 de ani[34]. În prezent, persoanele condamnate la detenţiune pe viaţă trebuie să execute minim 20 de ani de detenţie, indiferent de vârstă şi de sex, luându-se în calcul doar îndeplinirea în mod corespunzător a celorlalte condiţii impuse de lege. Legiuitorul a dorit probabil să elimine o posibilă formă de discriminare pozitivă, considerând, de asemenea, că perioada minimă de 15 ani petrecuţi în detenţie ar fi oarecum insuficientă în raport cu faptele a căror gravitate a determinat aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă. Legea penală veche este în această situaţie vădit mai favorabilă şi trebuie aplicată în mod prioritar în cazul infracţiunilor comise sub imperiul legii penale anterioare.

Noul Cod penal impune şi condiţia îndeplinirii integrale de către inculpat a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea judecătorească definitivă de condamnare, cu excepţia cazului când dovedeşte faptul că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească[35]. Din felul cum este formulat textul legal, rezultă că neexecutarea obligaţiilor civile este prezumată ca rezultând din reaua credinţă a persoanei condamnate, aceasta din urmă având posibilitatea să răstoarne această prezumţie prin orice mijloc de probă. Aprecierea în concret a faptului că neîndeplinirea obligaţiilor a survenit sau nu datorită relei credinţe a condamnatului aparţine doar instanţei de judecată, aceasta putând să ordone administrarea probatoriului pe care îl consideră de cuviinţă. Ţinând cont de faptul că plata obligaţiilor civile nu era condiderată o cerinţă pentru liberarea condiţionată pe vechiul Cod penal, acesta din urmă va avea statutul de lege mai favorabilă şi va fi aplicat ca atare.

Nu în ultimul rând, Noul Cod penal impune şi condiţia ca instanţa să aibă convingerea că persoana condamnat s-a îndreptat şi, drept urmare, poate fi reintegrată în societate[36]. În vechea reglementare, se impunea ca persoana condamnată să ofere dovezi temeinice a îndreptării sale (art. 551 alin. (1) C. pen. anterior). În ambele cazuri, rolul fundamental în aprecierea îndreptării condamnatului şi a posibilităţii reintegrării acestuia în societate aparţine completului de judecată ce soluţionează în fond sau în contestaţie cererea de liberare condiţionată, fapt ce conferă instanţei de judecată un rol esenţial în aplicarea acestei forme de individualizare a pedepsei. În consecinţă, chiar dacă ar fi îndeplinite toate celelate condiţii prevăzute de lege, instanţa poate respinge cererea de liberare condiţionată pe temeiul că nu consideră încheiat procesul de îndreptare a persoanei condamnate.

5. Condiţiile acordării liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii

Noul Cod penal a menţinut fundamentele care stăteau la baza acordării liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii şi în vechea reglementare, dar a operat atât nişte modificări ce au rolul de a eficientiza influenţa acestei instituţii de drept penal asupra îndreptării condamnatului, cât şi nişte schimbări de ordin structural şi terminologic asupra textelor de lege, transformându-le în nişte prevederi legale mai clare, mai coerente şi mai unitare ca mod de formulare. Vom observa faptul că modificările aduse liberării condiţionate dispuse în cazul persoanelor condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sunt în parte similare celor aduse în ceea ce priveşte liberarea condiţionată în cazul pedepsei închisorii.

Astfel, în ambele situaţii de ordin juridic, legea nouă impune, până la pronunţarea instanţei asupra cererii de liberare condiţionată, plata în întregime a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea judecătorească de condamnare, cu excepţia cazului în care persoana condamnată probează în mod temeinic faptul că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească[37]. În consecinţă, persoanele condamnate ce au săvârşit infracţiunea şi au început executarea pedepsei înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pot obţine liberarea condiţionată şi fără a îndeplini cerinţa plăţii obligaţiilor civile, nici măcar în mod parţial, ca urmare a aplicării statutului de lege mai favorabilă a vechiului Cod, unde nu se prevedea această cerinţă[38].

De asemenea, şi în cazul liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii, se prevede că acordarea acesteia se realizează doar dacă instanţa are convigerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi poate începe procesul de reintegrare în societate[39]. De pildă, într-o cauză aflată pe rolul Judecătoriei Panciu, condamnatul, pentru a dovedi instanţei îndreptarea sa, şi-a fundamentat în fapt cererea pe situaţia că nu a fost sancţionat niciodată disciplinar şi a participat la toate activităţile utile din penitenciar[40]. În vechea reglementare, se cerea ca solicitantul liberării condiţionate să fi fost stăruitor în muncă, disciplinat, precum şi să dea dovezi temeinice de îndreptare[41], îndeplinirea efectivă a acestor condiţii fiind supusă tot aprecierii instanţei, care putea cere relaţii de la administraţia locului de deţinere asupra conduitei condamnatului, acesta din urmă având un drept de replică faţă de eventualele imputări provenite din partea reprezentanţilor locului de detenţie. Într-o cauză aflată pe rolul Judecătoriei Bacău, petentul, tot pentru a câştiga bunăvoinţa completului de judecată, a învederat faptul că persoana condamnată a  avut o comportare bună pe perioada detenţiei şi a participat la activităţile social-educative organizate în penitenciar, însă, în cele din urmă, condamnatul şi-a retras cererea pe motiv că nu a fost formulată de el[42]. Astfel, acordarea liberării condiţionate nu e o obligaţie a instanţei în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, ci o vocaţie[43], o prerogativă a acesteia, condiţionată de formarea unei convingeri ferme a acesteia asupra aptitudinii condamnatului de a se reintegra în cadrul vieţii sociale.

O altă condiţie stipulată de noul Cod pentru acordarea liberării condiţionate ar fi şi aceea conform căreia persoana condamnată să execute pedeapsa în regim semideschis sau deschis[44]. Conform Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, există patru regimuri de executare a pedepselor: regimul de maximă siguranţă, regimul închis, regimul semideschis şi regimul deschis[45], în funcţie de întinderea drepturilor şi obligaţiilor deţinuţilor în cadrul sistemului penitenciar, a condiţiilor de detenţie, precum şi a gradului de limitare a libertăţii de mişcare a deţinuţilor în interiorul şi în afara penitenciarului[46]. Regimul semideschis şi cel deschis presupun condiţii mai laxe de executare a pedepsei, având dreptul de a se deplasa fără supraveghere în zone prestabilite din interiorul penitenciarului (art. 37 alin. (3) şi 38 alin. (3) din Legea nr. 254/2013), precum şi posibilitatea de a desfăşura activităţi lucrative sau cultural-educative şi în afara penitenciarului, în condiţii de supraveghere mai puţin severe, la condamnaţii în regim semideschis fiind suficient chiar un sistem de supraveghere electronică(art. 37 alin. (3), iar condamnaţii în regim deschis pot desfăşura activităţile prevăzute de lege în afara penitenciarului chiar fără nicio supraveghere(art. 38 alin. (4).

Condamnaţii ce îşi execută pedeapsa în regimul de maximă siguranţă sau în regimul închis pot trece la executarea pedepsei în cadrul unui regim mai blând, fiind nevoie să fi avut o bună conduită pe timpul detenţiei deja executate şi să fi întreprins eforturi necesare în ceea ce priveşte munca prestată sau participarea la activităţi stabilite în Planul individualizat de executare şi intervenţie educativă şi terapeutică[47]. În consecinţă, legiuitorul a introdus această nouă condiţie de acordare a liberării condiţionate pentru că executarea pedepsei privative de libertate într-un regim de executare mai favorabil indică progresele realizate de condamnat în ceea ce priveşte conduita, munca depusă şi activităţile utile din cadrul sau din afara penitenciarului, oferind un indiciu valoros şi cert asupra gradului său de îndreptare şi a posibilităţilor sale mărite de reintegrare în viaţa socială. Totuşi, executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis nu indică întotdeauna o ameliorare evidentă a personalităţii condamnatului, deoarece ambele tipuri de regimuri se aplică automat, încă de la începutul executării pedepsei, persoanelor cărora li s-a aplicat printr-o hotărâre judecătorească definitivă un cuantum redus al pedepsei: cel mult trei ani la regimul semideschis (art. 37 alin. (1) şi cel mult un an la regimul deschis (art. 38 alin. (1), astfel că modul de executare a pedepsei privative de libertate nu poate fi mereu o oglindă fidelă a eforturilor condamnatului în vederea propriei îndreptări. Întrucât vechiul Cod nu impune cerinţa executării pedepsei în regim semideschis ori deschis, acesta va fi considerat legea mai favorabilă în raport cu această condiţie.

De asemenea, pentru ca persoana condamnată să poată fi liberată condiţionat, este nevoie şi să execute o anumită fracţie din cadrul pedepsei pe care o execută efectiv[48], legea impunând acest criteriu temporal pentru a asigura condamnatului o minimă perioadă de reflexie asupra faptei comise şi a urmărilor acesteia. În plus, un asemenea interval de timp este necesar pentru a se verifica în mod concret disponibilitatea condamnatului de a-şi însuşi valorile necesare unei bune convieţuiri în cadrul societăţii. Noţiunea de pedeapsă executată efectiv se referă la eventualele modificări ale pedepsei operate ca urmare a unei graţieri parţiale, fracţia executată raportându-se nu la pedeapsa iniţială, ci la pedeapsa rezultată ca urmare a actului de graţiere. Se va include în pedeapsa luată drept bază de calcul a fracţiei cerute de lege şi partea din sancţiunea privativă de libertate ce poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate[49]. Conform art. 96 alin. (1) lit. a din Legea nr. 254/2013, pentru situaţia în care se prestează o muncă remunerată, se vor considera executate 5 zile pentru 4 zile de muncă, iar în cazul muncii neremunerate vor fi prezumate ca executate 4 zile pentru 3 zile de muncă (art. 96 alin. (1) lit. b). În situaţia în care munca este prestată pe timpul nopţii, trei zile vor putea fi considerate executate pentru două zile de muncă[50].

Fracţia cerută în mod obişnuit de legea penală actuală este de două treimi în cazul pedepsei închisorii care nu depăşeşte 10 ani şi de trei pătrimi, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul pedepsei cu închisoarea mai mare de 10 ani.[51]. Codul penal anterior prevedea aceiaşi fracţie, cu precizarea că nu exista limita de 20 de ani în ceea ce priveşte fracţia executată în cazul pedepsei închisorii de peste 10 ani[52]. În cadrul unei speţe aflate pe rolul Judecătoriei Piteşti, persoana condamnată şi-a retras cererea de liberare condiţionată întrucât a primit termen în instanţă prea devreme şi nu a îndeplinit încă fracţia cerută de lege[53], acest exemplu demonstrând caracterul esenţial al acestei condiţii pentru acordarea liberării condiţionate. Într-un alt caz, de data aceasta soluţionat în primă instanţă de Judecătoria Vaslui, petentului i s-a respins cererea în temeiul faptului că nu executase încă fracţia minimă de două treimi prevăzută de lege, raportată la cuantumul pedepsei de 2 ani şi 8 luni, care îi fusese aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat; totuşi, fracţia cerută de lege urma să fie executată după 5 luni[54]. În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, fracţia minimă legală va fi de jumătate pentru pedepsele de până la 10 ani şi de două treimi pentru cele de peste 10 ani, dar nu mai mult de 20 de ani[55].

În cazul când se ţine seama şi de durata din pedeapsă considerată ca executată pe baza muncii prestate, fracţiile minime obligatorii se vor reduce în mod corespunzător, astfel că pentru pedepsele de până la 10 ani fracţia minimă va fi de o jumătate, iar pentru pedepsele de peste 10 ani fracţia va fi de două treimi[56]. Pentru condamnaţii care au împlinit vârsta de 60 de ani, considerarea ca executată a unei anumite părţi a pedepsei pe baza muncii prestate aduce o reducere a fracţiei minime la o treime pentru pedepsele de până la 10 ani şi de o jumătate pentru pedepsele de peste 10 ani, dar nu mai mult de 20 de ani[57]. Principala deosebire faţă de vechiul Cod penal stă în eliminarea anumitor facilităţi în stabilirea fracţiei minime pentru acordarea liberării condiţionate,  condiţionate de sexul condamnatului sau de gradul de vinovăţie cu care a comis fapta[58], precum şi de cauza pentru care nu s-a putut presta munca de către acesta[59].

De pildă, legea prevedea fracţii minime mai mici în cazul condamnaţilor bărbaţi care au împlinit 60 de ani şi a condamnatelor ce împliniseră 55 de ani[60], dar şi persoanelor condamnate ce comiseseră una sau mai multe fapte penale din culpă (art. 591 C. pen. anterior) ori nu putuseră fi folosiţi la muncă datorită stării de sănătate ori din alte cauze [(Art. 60 alin. (1)]. De asemenea, beneficiau de un regim mai blând în ceea ce priveşte partea minimă din pedeapsă ce trebuia executată şi persoanele ce fuseseră condamnate în timpul minorităţii [art. 60 alin. (2), teza I]. Când condamnatul executa mai multe pedepse cu închisoare care nu se contopeau, se ţinea cont în ceea ce priveşte executarea fracţiilor minime de totalul pedepselor aplicate [art. 59 alin. (3)]. În noul Cod penal, tipurile de segrerare menţionate mai sus au fost suprimate, legiuitorul impunând un regim juridic cvasiunitar şi simplificat în ceea ce priveşte acordarea liberării condiţionate[61], menţinându-se, totuşi, distincţia între condamnaţii de peste şi sub 60 de ani, precum şi între cei care au prestat ori nu muncă. Cuantumul concret al pedepsei nu a constituit în niciuna dintre reglementări un motiv de respingere a cererii de liberare condiţionată, dar acest criteriu poate fi folosit în prezent, ca şi în trecut, pentru individualizarea oricărei individualizări administrative a pedepsei, inclusiv în cazul liberării condiţionate.

6. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile persoanei liberate condiţionat

Spre deosebire de vechea legislaţie penală, actualul Cod penal impune respectarea unor măsuri de supraveghere de către persoana liberată condiţionat într-un interval de timp prevăzut anume de lege[62]. Vechiul Cod penal impunea doar obligaţia de a nu mai fi comise noi infracţiuni de către beneficiarul liberării condiţionate pe durata termenului de supraveghere, considerându-se că nu sunt necesare anumite măsuri prin intermediul cărora să fie verificat şi examinat comportamentul persoanei liberat condiţionat pe parcursul acestui termen. Desigur, actualul Cod pune accent atât pe reintegrarea efectivă în societate a condamnatului, cât şi pe necesitatea ca acesta să nu recidiveze. Totuşi, nu toate persoanele liberate condiţionat vor fi supuse măsurilor de supraveghere, ci doar cele în cazul cărora restul neexecutat de pedeapsă este de doi ani ori mai mare sau în cazul liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă[63]; legiuitorul a impus această distincţie probabil datorită faptului că un rest neexecutat din pedeapsă de o mai mică întindere rezultă din gravitatea redusă a faptei comise ori, după caz, din perioada semnificativă petrecută în detenţie, împrejurări care atenuează de obicei periculozitatea persoanei condamnate.

De pildă, soluţionând o contestaţie împotriva unei sentinţe de respingere a liberării condiţionate pronunţate de Judecătoria Medgidia, Tribunalul Constanţa a admis această contestaţie şi a dispus punerea de îndată în libertate a persoanei condamnate, dacă nu e arestată în altă cauză, dar fără a face nicio referire la aplicarea unor eventuale măsuri de supraveghere, deoarece restul rămas neexecutat din pedeapsă era de un an şi patru luni[64]. În altă cauză, unde condamnatul mai avea de executat doi ani şi patru luni de închisoare, ar fi fost obligatorie aplicarea măsurilor de supraveghere prevăzute de lege, însă, datorită lipsei unei conduite exemplare pe durata detenţiei, contestaţia împotriva sentinţei de respingere a liberării condiţionate nu i-a fost admisă din acelaşi motiv[65].

Măsurile de supraveghere se vor aplica întotdeauna cumulativ[66] şi cuprind în sfera acestora următoarele îndatoriri aflate în sarcina celui liberat condiţionat: obligaţia de a se prezenta la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta, de a primi vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa, de a anunţa, în prealabil, orice schimbare a locuinţei, precum şi fiecare deplasare care depăşeşte 5 zile, să comunice schimbarea locului de muncă şi să transmită informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă[67]. Aceste măsuri de supraveghere au rolul de a favoriza localizarea în spaţiu a persoanei condamnate în cazul în care acesta comite o nouă infracţiune sau nu respectă obligaţiile impuse de instanţă pe durata termenului de supraveghere, precum şi de a permite evaluarea progreselor înfăptuite de condamnat în direcţia reinserţiei în viaţa socială.

Pe lângă măsurile de supraveghere, care se aplică în mod obligatoriu dacă persoana condamnată mai are de executat un rest de pedeapsă de 2 ani sau mai mare, instanţa, tot sub rezerva existenţei unui atare rest neexecutat din pedeapsă[68], poate impune acesteia să respecte una sau mai multe obligaţii prevăzute în mod expres de lege. Aceste obligaţii, din punct de vedere al tipului de conduită aşteptat din partea condamnatului, pot fi clasificate în obligaţii de a face şi de a nu face[69], neputând fi impusă persoanei condamnate o obligaţie de a da, adică de a constitui sau de a transmite statului ori altei persoane fizice ori juridice un drept. Obligaţiile civile şi cheltuielile de judecată reprezintă alte instituţii de drept penal şi civil, cu o altă finalitate şi cu alte temeiuri de drept, neavând nicio legătură cu obligaţiile ce pot fi impuse condamnatului liberat condiţionat în temeiul art. 101 alin. (2) C. pen.

Aria obligaţiilor ce pot fi impuse de instanţă în baza legii include obligaţia de a urma un curs de pregătire şcolară sau de formare profesională, să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare sociale derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu unele instituţii din comunitate, să nu părăsească teritoriul României, să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestaţii sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de către instanţă, să nu comunice cu victima ori cu membrii de familie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, sau să nu se apropie de acestea, să nu conducă anumite vehicule stabilite efectiv de către instanţă, să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme[70]. Impunerea acestor obligaţii are ca obiectiv fie sprijinirea persoanei liberate condiţionat în procesul de reinserţie socială, cum ar fi obligarea acesteia de a urma un curs de pregătire şcolare ori de formare profesională, fie protejarea societăţii ca ansamblu, precum în situaţia interdicţiei de a purta, folosi ori deţine orice categorie de arme, sau anumitor persoane strict determinate, ca în situaţia impunerii obligaţiei de a nu comunica sau de a nu se apropia de persoana vătămată. De asemenea, posibilitatea de a impune anumite obligaţii sunt determinate de necesitatea de a fi asigurată o minimă menţinere a liberatului condiţionat sub controlul autorităţilor române, cum ar fi în situaţia impunerii obligaţiei de a nu fi părăsită ţara.

Îndatoririle prevăzute mai sus, cu excepţia celor privind cursurile de pregătire şcolară ori de formare profesională sau programele de reinserţie socială, pot fi aplicate de instanţă doar în cazul în care nu au fost luate deja în calitate de conţinut al pedepsei complementare de interzicere a exercitării unor drepturi[71]. Raţiunea acestui text de lege constă în inutilitatea impunerii unor obligaţii pe parcursul termenului de supraveghere, în condiţiile în care instanţa a aplicat faţă de condamnat, alături de pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă sau închisorii, o pedeapsă complementară ce produce faţă de acesta o restrângere de drepturi similară. În caz contrar, nu s-ar ajunge la o încălcare a principiului non bis in idem, dar am asista la o suprapunere între regimul juridic al pedepsei accesorii şi acela specific obligaţiilor prevăzute la  art. 101 alin. (2) C. pen., deoarece, până la împlinirea termenului de supraveghere şi, deci, până la considerarea pedepsei principale ca executate, nu începe executarea pedepsei complementare, ci se aplică încă pedeapsa accesorie a interzicerii executării unor drepturi[72]. Pedeapsa accesorie aplicată persoanei condamnate are acelaşi conţinut cu cel al pedepsei complementare, întrucât aceasta constă în interzicerea exercitării drepturilor care sunt vizate şi cu ocazia aplicării pedepsei complementare[73].

Când consideră necesară impunerea obligaţiilor prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. d-f C. pen., instanţa trebuie să individualizeze în mod concret conţinutul acestora[74], pentru a nu se produce confuzii care să afecteze percepţia condamnatului sau a organelor de supraveghere asupra limitelor de aplicare ale acestora. În procesul de individualizare a obligaţiei, se ţine seama de împrejurările cauzei[75], interzicându-se, drept urmare, impunerea unor obligaţii ineficiente ori prea excesive în raport cu fapta comisă şi faţă de conduita condamnatului pe timpul executării pedepsei. Astfel, dacă se impune interzicerea prezenţei în anumite locuri, trebuie individualizate cât mai exact aceste zone prin precizarea detaliată a limitelor geografice sau prin menţionarea unor adrese destul de precise. Încălcarea acestor obligaţii va conduce la revocarea liberării condiţionate, dispusă de instanţa de judecată la solicitarea organului de supraveghere.

Măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. a şi b se execută doar pe parcursul a o treime din durata termenului de supraveghere[76], dar nu mai mult de doi ani, deoarece executarea acestora implică un anumit efort deloc neglijabil din partea autorităţilor şi a persoanei liberate condiţionat, mai ales punerea în aplicare a măsurilor de supraveghere. Celelalte obligaţii care pot fi prevăzute de instanţă se execută pe toată durata termenului de supraveghere[77], întrucât impunerea acestora s-a datorat protejării interesului general sau a anumitor persoane determinate. Totuşi, datorită faptului că limitele dreptului coincid cu cele ale personalităţii umane[78] şi că legile trebuie să ţină cont de adevăratele nevoi ale societăţii, instanţa poate impune noi obligaţii dintre cele prevăzute de lege  şi poate spori ori diminua condiţiile de executare ale celor deja aplicate, aceste măsuri putând fi luate doar atunci când, prin intermediul acestora, se asigură persoanei liberate condiţionat şanse mai mari de îndreptare[79]. Un exemplu în acest sens ar fi impunerea obligaţiei de a urma un nou curs de formare profesională sau de reintegrare profesională, întrucât cele urmate până atunci nu au produs rezultatele dorite.

În plus, când apreciază că menţinerea uneia sau unora dintre obligaţii nu mai este necesară, instanţa poate dispune încetarea executării acestora[80]. De exemplu, se poate acorda permisiunea de a se lua legătura cu unul dintre participanţii la comiterea infracţiunii, întrucât interdicţia de a nu mai comunica cu acesta nu mai poate fi considerată primejdioasă pentru reintegrarea socială a condamnatului şi siguranţa acelei persoane vătămate. Doctrina apreciază că dispunerea scutirii de obligaţiile ce îi incumbă condamnatului se poate realiza şi atunci când executarea acestora a devenit imposibilă din varii motive[81], cum ar fi decesul persoanei vătămate în cazul obligaţiei de a nu comunica sau de a nu se apropia de aceasta. Datorită faptului că impunerea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor în cazul liberării condiţionate este prevăzută doar în actualul Cod penal, vechea reglementare va fi legea mai favorabilă în cazul persoanelor care au comis infracţiunea înainte de intrarea în vigoare a legii noi.

7. Procedura de acordare a liberării condiţionate

În vechea reglementare, liberarea condiţionată se dispunea de către judecătoria în circumscripţia căreia se afla locul de deţinere ori, în cazul prevăzut la art. 62 alin. (2) C. pen. anterior, de către tribunalul militar în circumscripţia căreia se afla închisoarea militară[82]. Cererea de liberare condiţionată putea fi formulată de către persoana condamnată însăşi sau de comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate[83], alcătuită conform art. 77 alin. (2) din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Condamnatul îşi putea retrage cererea în baza oricărui motiv, iar instanţa avea rolul de a lua act de acest aspect şi de a-l obliga pe condamnat la plata cheltuielilor de judecată, aşa cum s-a întâmplat în legătură cu un caz din 2012 aflat pe rolul Judecătoriei Piteşti[84]. De asemenea, unii condamnaţi aveau tendinţa de a retrage cererile de liberare condiţionată care nu erau formulate de ei înşişi, ca de pildă într-o speţă tot din 2012 ce a figurat pe rolul Judecătoriei Craiova[85].

În cazul în care instanţa constata faptul că nu erau încă îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, fixa prin hotărârea de respingere un nou termen după care putea fi intentată o nouă cerere de acelaşi fel, care nu putea fi mai mare de un an şi care începea să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de respingere a solicitării de acordare a liberării condiţionate[86]. Totuşi, în practica judiciară, uneori nu se preciza un astfel de termen în cazul pronunţării unei astfel de hotărâri de respingere a cererii de liberare condiţionată, menţionându-se şi argumentându-se doar motivele care convinseseră instanţa de faptul că persoana condamnată nu merită a fi liberată condiţionat; astfel s-a întâmplat şi în legătură cu o cerere de liberare condiţionată adresată Judecătoriei Brăila în 2011, când instanţa a respins cererea datorită neîndeplinirii fracţiei minime de 2/3 cerută de lege faţă de pedeapsa de 5 ani care trebuia executată[87], dar nu a precizat un interval de timp după care putea fi reînnoită cererea.

Hotărârea pronunţată de judecătorie în legătură cu admiterea sau respingerea cererii de liberare condiţionată putea fi atacată cu recurs în termen de trei zile[88]. Legea nu ne precizează de când începea să curgă acest termen, noi considerând că cele trei zile trebuiau calculate de la momentul pronunţării pentru cei prezenţi şi de la momentul comunicării pentru cei care nu fuseseră de faţă la momentul pronunţării hotărârii, fiind aplicabile dispoziţiile asemănătoare de la reglementarea termenului de apel în respectivul cod, respectiv art. 363 alin. (2)-(4) C. proc. pen. anterior, care erau aplicabile şi în cazul recursului în baza art. art. 3853 din aceiaşi reglementare. În baza art. 27 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen. anterior, recursurile se judecau de către tribunal, ca instanţă ierarhic superioară. Calitate procesuală aveau atât persoana condamnată, în cazul hotărârilor prin care se respingea liberarea condiţionată, cât şi Ministerul Public, în situaţia pronunţării unei hotărâri prin care se admitea luarea acestei măsuri de individualizare a pedepsei.

Condamnatul putea pretinde, pe lângă admiterea recursului şi dispunerea liberării condiţionate, reducerea termenului stabilit de judecătorie după care putea fi formulată o nouă cerere, astfel cum, în cadrul unui recurs înregistrat pe rolul Tribunalului Alba, petentul a formulat în subsidiar cererea de reducere a unui astfel de interval de timp stabilit de Judecătoria Gherla, ţinând cont de eforturile pe care acesta le-a întreprins în scopul reinserţiei sale sociale pe parcursul detenţiei[89]. Tribunalul a menţinut partea din sentinţă prin care se respingea liberarea condiţionată, dar a casat dispozitivul acesteia în ceea ce priveşte termenul după care se putea face o nouă cerere, care a fost redus de la 12 la 6 luni[90]. Fireşte, decizia pronunţată în recurs avea caracter definitiv, finalizând în mod decisiv procedura iniţiată prin formularea cererii de liberare condiţionată, în conformitate cu prevederile art. 416 pct. 5  C. proc. pen. anterior.

În actuala reglementare, procedura de acordare a liberării condiţionate se desfăşoară oarecum în mod asemănător. Cererea de liberare condiţionată trebuie formulată de către condamnat sau de către comisia prevăzută în actuala lege privind executarea pedepselor şi este de competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află locul de deţinere[91]. Conform unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa competentă să soluţioneze cererile care sunt formulate de către persoanele condamnate în perioada executării este judecătoria în a cărei circumscripţie se află situat locul de deţinere, indiferent dacă este vorba de penitenciarul stabilit iniţial sau prin transferarea definitivă sau temporară a persoanei condamnate[92]. Procedura se desfăşoară potrivit regulilor procedurale de drept comun, fiind obligatorie, în consecinţă, respectarea principiilor oralităţii, nemijlocirii şi cotradictorialităţii, impunându-se în acest scop şi prezenţa inculpatului, deoarece instanţa trebuie să îşi formeze convingerile în baza datelor concrete ale personalităţii condamnatului[93]. Astfel, se va asigura transpunerea în practică a principiului nullum judicium sine legem, adică asigurarea garanţiilor prevăzute de legea procesuală penală pentru evitarea abuzurilor ce pot fi săvârşite în cadrul desfăşurării acestei proceduri[94]. De asemenea, este indispensabilă şi prezenţa procurorului drept obligatorie ca reprezentant al Ministerului Public, precum şi asistenţa juridică obligatorie a petentului. În plus, asemenea contestaţiei la executare, cererea de liberare condiţionată nu va conduce la o rediscutare a fondului cauzei în legătură cu care se execută pedeapsa[95], ci dezbaterile se vor purta doar asupra unor aspecte survenite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Precum în vechiul Cod de Procedură Penală, atunci când instanţa consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, acordă un termen până la care este prohibită intentarea unei noi cereri în acest sens, care nu poate fi mai mare de un an şi va începe să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii de respingere a liberării condiţionate[96]. Hotărârea primei instanţe, indiferent de modul de soluţionare, este supusă contestaţiei în termen de trei zile de la comunicarea acesteia[97]. Contestaţia se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere, astfel cum rezultă din art. 587 alin. (3) teza I C. proc. pen., care va pronunţa o hotărâre definitivă în ceea ce priveşte cererea de liberare condiţionată. Contestaţia formulată de reprezentantul Ministerului Public împotriva unei eventuale sentinţe de admitere a cererii în primă instanţă este suspensivă de executare [art. 587 alin. (3) teza II], astfel că persoana condamnată nu va fi pusă în libertate decât dacă va fi respinsă contestaţia formulată de procuror. O copie de pe hotărârea rămasă definitivă se va comunica serviciului de probaţiune competent, precum şi unităţii de poliţie în circumscripţia căreia locuieşte cel eliberat.[98] Din formularea acestei norme juridice, rezultă că aplicarea acesteia se realizează doar în legătură cu hotărârile prin care se admit cererile de liberare condiţionată.

Din practica judiciară, reţinem ca exemplu o speţă aflată pe rolul Judecătoriei Piteşti, în care persoana condamnată, asistată de un avocat din oficiu, şi-a manifestat în cele din urmă dorinţa de a pune capăt prin propria manifestare de voinţă soluţionării cererii de liberare condiţionată, întrucât nu a fost formulată de aceasta. Instanţa i-a pus în vedere faptul că, la un termen anterior, precizase faptul că solicitarea fusese intentată de către ea însăşi, însă petenta a stăruit în intenţia acesteia de a-şi retrage cererea. În consecinţă, instanţa a luat act de acest act procesual printr-o sentinţă prin care a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a onorariului avocatului de oficiu, care a putut fi contestată în termenul prevăzut de lege[99]. Invers, într-o altă speţă, persoana condamnată şi-a susţinut cererea de liberare condiţionată până la respingerea definitivă a acesteia de către Tribunalul Hunedoara; în primă instanţă, Judecătoria Hunedoara îi respinsese cererea pe motivul lipsei achitării integrale a prejudiciilor către partea civilă, chiar dacă obţinuse venituri din muncă, precum şi pe considerentul că se implicase modest în activităţi educaţionale, de resocializare şi de producţie. Considerentele hotărârii primei instanţe au fost reţinute şi de către Tribunalul Hunedoara[100].

8. Revocarea şi anularea liberării condiţionate

Măsura dispunerii liberării condiţionate nu este una irevocabilă, ci poate fi desfiinţată datorită anumitor împrejurări anterioare sau posterioare momentului când instanţa s-a pronunţat în mod definitiv asupra acestei măsuri. Revocarea liberării condiţionate este aceea sancţiune care se aplică persoanei condamnate pentru motive ce datează după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus liberarea condiţionată. În vechea reglementare, revocarea putea interveni în cazul în care persoana liberată condiţionat comitea o infracţiune pe durata termenului de supraveghere, instanţa având posibilitatea, în funcţie de gravitatea noii infracţiuni, să menţină ori să revoce liberarea condiţionată[101]. Dacă instanţa alegea soluţia revocării, pedeapsa pentru noua infracţiunii şi restul din pedeapsa pronunţată anterior urmau să fie contopite, putând fi aplicat chiar şi un spor de cel mult 5 ani la pedeapsa rezultantă[102]. Totuşi, libera apreciere a instanţei asupra gravităţii faptei şi necesităţii de a fi revocată liberarea condiţionată era limitată în mod expres de legiuitor prin art. 61 teza III, care prevedea obligativitatea pentru instanţă de a revoca liberarea condiţionată atunci când liberatul condiţionat comitea pe parcursul termenului de supraveghere o infracţiune contra siguranţei statului, contra păcii şi omenirii, o infracţiune de omor sau o altă infracţiune intenţionată care a avut ca urmare moartea unei persoane, precum şi una prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave.

Astfel, în Codul penal anterior revocarea liberării condiţionate era, în principiu, facultativă pentru instanţa de judecată, cu excepţiile prevăzute mai sus. În cadrul reglementării noi, aplicarea acestei instituţii este obligatorie în toate cazurile pentru completul de judecată atunci când sunt îndeplinite condiţiile strict prevăzute de lege[103]. Revocarea liberării condiţionate se revocă în logica noului Cod penal în situaţia în care persoana liberată condiţionat nu respectă cu rea-credinţă măsurile de supraveghere şi nu îndeplineşte obligaţiile impuse de instanţa prin hotărârea prin care s-a dispus în mod definitiv măsura liberării condiţionate, astfel cum rezultă din art. 104 alin. (1) C. pen. actual. Încălcarea măsurilor de supraveghere şi neîndeplinirea obligaţiilor se aduc la cunoştinţa instanţei de către serviciul de probaţiune, care va lua cunoştinţă de aceste abateri fie în mod direct, fie la sesizarea organelor abilitate în acest sens de lege, astfel cum rezultă din interpretarea art. 102 alin. (2) C. pen., coroborat cu art. 104 alin. (1). În cazul revocării liberării condiţionate pentru acest motiv, instanţa va dispune executarea restului de pedeapsă[104]; pentru stabilirea acestui rest, se va ţine seama nu doar de partea din pedeapsă care a fost executată efectiv înainte de liberarea condiţionată, ci şi de partea din pedeapsă care se consideră executată pe baza muncii prestate[105].

Un alt caz de revocare a liberării condiţionate este reprezentat, precum în vechea reglementare, de săvârşirea unei noi infracţiuni pe durata termenului de supraveghere, care trebuie descoperită doar în acest interval de timp pentru a atrage aplicarea revocării liberării condiţionate[106]. În cazul în care această nouă infracţiune este descoperită după considerarea ca executată a pedepsei datorită împlinirii termenului de supraveghere, pronunţarea revocării nu mai este posibilă[107]. De asemenea, pentru noua infracţiune, în ciuda faptului că este judecată după expirarea acestui termen, trebuie aplicată pedeapsa închisorii[108], nefiind suficientă doar pronunţarea sancţiunii amenzii penale. Apreciem faptul că şi aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă atrage revocarea liberării condiţionate, ţinând cont de faptul că pedeapsa închisorii, mai uşoară decât detenţiunea pe viaţă, produce acelaşi efect.

Pedeapsa pentru noua infracţiune se va stabili potrivit regulilor de la recidivă sau, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru reţinerea acesteia, cele de la pluralitatea intermediară[109]. Ţinând cont de faptul că avem de-a face în acest caz cu o recidivă postcondamnatorie, noua pedeapsă se va cumula aritmetic cu restul de pedeapsă neexecutat, astfel cum rezultă din interpretarea art. 43 alin. (1) C. pen., având în vedere că vechea pedeapsă nu poate fi considerată încă executată. În situaţia revocării liberării condiţionate a unei persoane condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, considerăm că privarea de libertate pe o perioadă nedeterminată va fi reactivată dacă se va pronunţa revocarea liberării condiţionate în temeiul art. 104 alin. (1) şi (2) C. pen., astfel cum rezultă şi din analiza art. 104 alin. (3) C. pen.

Din punct de vedere procedural, revocarea liberării condiţionate pentru săvârşirea unei noi infracţiuni va fi pronunţată de instanţa care judecă ori a judecat în prima instanţă aceea infracţiune, din oficiu ori la sesizarea procurorului sau a consilierului de probaţiune[110]. În cazul în care revocarea se fundamentează pe nerespectarea măsurilor de supraveghere ori pe neîndeplinirea obligaţiilor impuse de instanţă, competentă pentru aplicarea acestei măsuri va fi, la solicitarea consilierului de probaţiune, instanţa care este în drept a se pronunţa asupra liberării condiţionate înseşi, precum în situaţia în care instanţa ce a judecat noua infracţiune nu s-a pronunţat asupra aplicării măsurii revocării[111]. O copie de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a pronunţat revocarea liberării condiţionate va fi comunicată de instanţa în faţa căreia aceasta a rămas definitivă către locul de deţinere și serviciul de probațiune, dacă este cazul[112]. În vechea reglementare, competentă pentru dispunerea revocării liberării condiţionate era instanţa care era competentă să dispună însăşi liberarea condiţionată, dacă instanţa care îl judecase pentru noua infracţiune pe inculpat nu se pronunţase asupra revocării liberării condiţionate[113]. Hotărârea putea fi atacată cu recurs în termen de trei zile, recursul procurorului fiind suspensiv de executare[114], aşa cum şi în noua reglementare considerăm că poate fi atacată cu contestaţie precum o hotărâre prin care se dispune asupra liberării condiţionate înseşi. Conform art. 450 teza V C. proc. pen. anterior, o copie a dispozitivului hotărârii se comunica locului de deţinere de către instanţa în faţa căreia hotărârea rămâsese definitivă.

O instituţie introdusă odată cu adoptarea Noului Cod penal este anularea liberării condiţionate. Aplicarea acestei măsuri are drept temei descoperirea pe parcursul termenului de supraveghere a faptului că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la dispunerea în mod definitiv a liberării condiţionate, chiar dacă această infracţiune este judecată după expirarea acestui termen[115]. În funcţie de raportul temporal între infracţiunea pentru care persoana în cauză a fost condamnată iniţial şi infracţiunea care a fost descoperită ulterior, pedepsele aplicate pentru cele două infracţiuni se vor calcula în raport cu aplicarea instituţiei concursului de infracţiunii ori, după caz, recidivei sau pluralităţii intermediare[116]. Astfel, dacă fapta penală nou-descoperită a fost comisă înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea deja judecată, se vor aplica regulile de la concursul de infracţiuni, în caz contrar fiind aplicate prevederile legale de la recidivă ori pluralitate intermediară. Pentru noua infracţiune trebuie aplicată pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţă, în niciun caz amenda, altfel anularea liberării condiţionate nu mai poate fi dispusă[117]. Totuşi, în cazul în care amenda se înlocuieşte cu pedeapsa închisorii, această măsura poate fi aplicată faţă de persoana condamnată, împrejurare de care se ține seama și în cazul revocării[118].

De regulă, anularea liberării condiţionate este o măsură obligatorie pentru instanţa de judecată[119], însă art. 105 alin. (2) teza I C. pen. actual prevede o excepţie constând în posibilitatea de a se menţine liberarea condiţionată în cazul în care, ţinând cont de cuantumul pedepsei rezultată din aplicarea regulilor de la concursul de infracţiuni, recidivă ori pluralitate intermediară, sunt îndeplinite în continuare cerinţele necesare pentru luarea acestei măsuri de individualizare juridico-administrativă a pedepsei; în această situaţie, termenul de supraveghere va continua a se calcula de la pronunţarea liberării condiţionate iniţiale[120]. Dacă anularea intervine după începerea executării pedepsei complementare, executarea acesteia din urmă va fi suspendată şi se va continua executarea acesteia după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate rezultate[121]. Instanța competentă pentru dispunerea anulării liberării condiționate va fi cea care judecă sau a judecat în prima instanță noua infracțiune descoperită în perioada termenului de supraveghere, la solicitarea procurorului sau a consilierului de probațiune ori din oficiu[122]. Instanța în fața căreia hotărârea de anulare a rămas definitivă va transmite locului de detenție și serviciului de probațiune, atunci când este cazul, o copie de pe dispozitivul acestei hotărâri[123].

9. Efectele liberării condiţionate

În funcție de momentul la care intervin, efectele liberării condiționate sunt imediate sau definitive, primele intervenind odată cu aplicarea definitivă a măsurii liberării condiționate, iar ultimele după expirarea termenului de supraveghere[124]. Acesta din urmă este intervalul de timp situat între rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus liberarea condiționată până la considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate, la momentul la care persoana condamnată ar fi fost eliberată în mod normal din locul de detenție. Așadar, termenul de supraveghere coincide ca durată temporală cu restul de pedeapsă rămas neexecutat, luându-se în calcul și partea din pedeapsă considerată ca executată pe baza muncii prestate. În cazul detenţiunii pe viaţă, termenul de supraveghere este de 10 ani de la data punerii efective în libertate[125].

Efectul imediat principal constă în punerea în libertate de îndată a persoanei condamnate, ca și când aceasta ar fi încheiat executarea pedepsei principale a închisorii în întregime. În cazurile și în condițiile prevăzute de lege, persoana liberată condiționat va trebui să respecte măsurile de supraveghere și să îndeplinească obligațiile stabilite de instanță, în caz contrar intervenind sancțiunea revocării liberării condiționate. Supravegherea îndeplinirii obligației de a urma un curs de pregătire școlară sau, după caz, de formare profesională revine în mod direct serviciului de probațiune, iar îndeplinirea celorlalte obligații revine organelor abilitate în acest sens de către legile speciale, acestea din urmă fiind obligate să sesizeze serviciul de probațiune în cazul în care constată încălcarea obligațiilor respective[126]. Pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probațiune are obligația de a sesiza instanța dacă au intervenit motive care justifică modificarea obligațiilor impuse sau încetarea executării unora dintre acestea [art. 102 alin. (4) lit. a], atunci când intervin modificări la nivelul vieții profesionale, sociale sau personale a persoanei liberate condiționat care să justifice asemenea măsuri. De asemenea, serviciul de probațiune va sesiza instanța de executare și în cazul în care persoana liberată condiționat nu își îndeplinește sau își îndeplinește în mod necorespunzător obligațiile impuse de instanță[127], instanța având obligația de a aplica sancțiunea revocării liberării condiționate. În plus, serviciul de probațiune are atribuții și în legătură cu verificarea respectării măsurilor de supraveghere, sesizând instanța cu orice neregularitate intervenită, astfel cum rezultă din coroborarea art. 102 alin. (1) și 101 alin. (1) C. pen. actual. În vechea reglementare, singura obligație a persoanei liberate condiționat era aceea de nu comite o nouă infracțiune pe durata termenului de supraveghere[128], obligație care subzistă și în prezent.

Efectul definitiv al liberării condiționate este reprezentat de considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate. Acest efect nu se produce necondiționat, ci persoana condamnată trebuie să nu fi comis nicio infracțiune pe durata termenului de supraveghere care să fi fost descoperită până la împlinirea acestui termen, fiind nevoie să nu se fi dispus până atunci măsura revocării sau anulării liberării condiționate[129]. Odată cu expirarea termenului de supraveghere, vor începe să fie executate pedepsele complementare[130], până atunci executându-se doar cele accesorii, cu excepția obligației străinului de a părăsi teritoriul României, care se execută de la momentul punerii în libertate a persoanei condamnate[131]. De asemenea, odată cu expirarea termenului de supraveghere, va începe să curgă și termenul de reabilitare de drept sau, după caz, judecătorească[132].

10. Propuneri de lege ferenda

În opinia mea, legiuitorul ar trebui să condiţioneze facilitatea acordării liberării condiţionate şi de gravitatea faptei care a atras condamnarea la pedeapsa privativă de libertate. Astfel, precum în vechea reglementare, ar trebui acordat un regim mai blând în ceea ce priveşte condiţiile liberării condiţionate în cazul infracţiunilor comise din culpă, deoarece pericolul social în cazul acestor infracţiuni este mai redus şi şansele de îndreptare ale condamnatului sunt mult mai însemnate. Desigur, dacă infracţiunile comise din culpă s-au aflat în concurs real cu cele comise cu intenţie sau praeterintenţie, nu ar trebui aplicat un astfel de regim mai facil. Totuşi, considerăm că reintroducerea unui regim mai favorabil persoanelor condamnate de sex feminin nu ar constitui o soluţie oportună, în conformitate cu principiul constituţional al egalităţii între sexe[133], care s-a impus cu greu practicii sociale şi juridice din ţara noastră. Însă, ar putea fi acordate facilităţi la liberarea condiţionată persoanelor condamnate, femei sau bărbaţi, care au în întreţinere unul sau mai mulţi copii minori, mai ales atunci când situaţia la momentul acela a familiei persoanei condamnate impune cu prisosinţă acest lucru.

De asemenea, legiuitorul ar trebui să prevadă anumite condiţii de individualizare de care instanţa ar fi obligată să ţină cont în aprecierea îndreptării persoanei condamnate. Există varianta ca aceste criterii de individualizare să fie specificate în secţiunea dedicată liberării condiţionate din Codul penal ori să fie menţionate în cadrul legii care reglementează executarea pedepselor privative de libertate. Printre aceste criterii s-ar putea număra frecvenţa implicării persoanei condamnate în activităţi de ordin cultural, artistic şi social, numărul, caracterul şi frecvenţa sancţiunilor disciplinare aplicate în cadrul locului de detenţie, voinţa de a presta muncă, durata şi modalităţile prestării acesteia, faptul dacă munca a fost remunerată sau nu, etc. În cazul în care munca a fost neremunerată, instanţa ar putea să se convingă de faptul că persoana condamnată se caracterizează printr-un altruism care indică posibilitatea de a se reintegra rapid în societate.

În plus, ar trebui ca legiuitorul să condiţioneze în mod expres acordarea liberării condiţionate de existenţa şi natura antecedentelor penale ale persoanei condamnate. Astfel, dacă aceasta a mai fost condamnată şi cu alte ocazii va trebui să beneficieze de liberare condiţionată doar dacă execută o fracţie mai mare din pedeapsa închisorii sau un număr mai însemnat de ani în cazul detenţiunii pe viaţă. Prin intermediul acestei măsuri se va realiza într-un fel sancţionarea condamnatului care perseverează în comiterea de fapte penale chiar dacă a mai fost sancţionat penal şi în trecut, interzicându-i-se de a beneficia la acordarea liberării condiţionate de acelaşi regim juridic precum persoanele condamnate pentru prima dată.


[1] A. Ungureanu, O. Răvaş, Teoria generală a dreptului, Editura Universitas, Petroşani, 2012, p. 72.
[2] Ibidem, p. 73.
[3] Constituţia României, republicată în M. Of., Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, ca urmare a adoptării Legii nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei şi a referendumului din 29 octombrie 2003, art. 15 alin. (2).
[4] N. Popa, Sistemul dreptului, un concept perimat?, Revista Română de Drept Public, nr. 1/2015, p. 17.
[5] G. Antoniu, C. Bulai, Dicționar de drept penal și procedură penală, Editura Hamangiu, București, 2011, p. 149.
[6] Ibidem, p. 150.
[7] Legea nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, publicată în M. Of., Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, art. 124 alin. (2).
[8] A se vedea Legea nr. 286/2009 privind noul Cod penal, publicată în M. Of., Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, art. 102 alin. (2).
[9] Constituţia României, art. 11 alin. (2).
[10] Ibidem, art. 20 alin. (2).
[11] Art. 46 alin. (1) al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale stipulează că statele semnatare trebuie să se conformeze hotărârilor acestui for jurisdicţional în ceea ce priveşte litigiile la care acestea sunt părţi.
[12] A. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicţionar de drept penal, Editura All Back, Bucureşti, 2004, p. 155.
[13] G. Antoniu, C. Bulai, op. cit., p. 566.
[14] A. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, op. cit., p. 155.
[15] Ibidem
[16] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 100 alin. (1) lit. d.
[17] A. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, op. cit., p. 155.
[18] Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse în timpul procesului penal, publicată în M. Of., Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, art. 97 alin. (2).
[19] Ibidem, art. 97 alin. (1).
[20] G. Antoniu, C. Bulai, op. cit., p. 567.
[21] Legea privind Codul penal din 1936, publicat în M. Of., Partea I, nr. 65 din 18 martie 1936, art. 28 şi 33.
[22] Ibidem, art. 41.
[23] Ibidem
[24] Ibidem, art. 40.
[25] M. A. Hotca, R, Slăvoiu, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Adnotări, situaţii tranzitorii şi noutăţi, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 174.
[26] Ibidem
[27] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 99 alin. (1) lit. a şi Codul penal din 1968, republicat pentru ultima dată în M. Of., Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, art. 551 alin. (1), teza I.
[28] A se vedea Jud. Craiova, s. pen., sent. pen. nr. 2451 din 26. 06. 2015, nepublicată.
[29] M. A. Hotca, R, Slăvoiu, op. cit., p. 175.
[30] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 99 alin. (1)  lit. b.
[31] Codul penal din 1968, art. 551, alin. (1), tezele II şi III.
[32] M. A. Hotca, R, Slăvoiu, op. cit., p. 176.
[33] Ibidem, p. 175.
[34] Codul penal din 1968, art. 551, alin. (2).
[35] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 99 alin. (1) lit. c.
[36] Ibidem, art. 99 alin. (1), lit. d.
[37] M. A. Hotca, R, Slăvoiu, op. cit., p. 180.
[38] Ibidem, p. 181.
[39] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 100 alin. (1), lit. d.
[40] Jud. Panciu, mixt, sent. pen. nr. 46 din 5 februarie 2015, nepublicată.
[41] Codul penal din 1968, art. 59 alin. (1).
[42] Jud. Bacău, s. pen., sent. pen. nr. 832 din 14 februarie 2013, nepublicată.
[43] M. A. Hotca, R, Slăvoiu, op. cit., p. 180.
[44] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 100 alin. (1), lit. b.
[45] Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, art. 31 alin. (1).
[46] Ibidem, art. 31 alin. (2).
[47] Ibidem, art. 40 alin. (5).
[48] M. Udroiu, Fişe de drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 186.
[49] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 100 alin. (3) şi (4).
[50] Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, art. 96 alin. (1) lit. c.
[51] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 100 alin. (1) lit. a.
[52] Codul penal din 1968, art. 59 alin. (1).
[53] Jud. Piteşti, s. pen., sent. pen. nr. 276 din 17 ianuarie 2013, nepublicată.
[54] Jud. Vaslui, mixt, sent. pen. 250 din 23 februarie 2017, nepublicată.
[55] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 100 alin. (2).
[56] Ibidem, art. 100 alin. (3).
[57] Ibidem, art. 100 alin. (4).
[58] M. Udroiu, op. cit., p. 186.
[59] Ibidem, p. 187.
[60] Codul penal din 1968, art. 60 alin. (2), teza II.
[61] M. Udroiu, op. cit., p. 186.
[61] Ibidem
[62] M. A. Hotca, R, Slăvoiu, op. cit., p. 182.
[63] M. Udroiu, op. cit., p. 187.
[64] Trib. Constanţa, s. pen., dec. nr. 511 din 25 iulie 2018, nepublicată.
[65] Trib. Timiş, s. pen., dec. nr. 67 din 25 ianuarie 2016, nepublicată.
[66] Ibidem
[67] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 101 alin. (1) lit. a-e.
[68] Ibidem, art. 101 alin. (2),
[69] M. Udroiu, op. cit., p. 188.
[70] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 101 alin. (2) lit. a-g.
[71] Ibidem, art. 101 alin. (3).
[72] Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Back, Bucureşti, 2017, p. 197.
[73] Ibidem, p. 196.
[74] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 101 alin. (4).
[75] Al. Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Back, Bucureşti, 2017, p. 662.
[76] Ibidem
[77] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 101 alin. (5), ultima teză.
[78] M. Andreescu, Starea naturală şi starea socială. Implicaţii istorice şi juridice, Revista Pandectele române, nr. 5/2017, p. 245.
[79] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 103 alin. (1).
[80] Ibidem, art. 103 alin. (2).
[81] Al. Boroi, op. cit., p. 663.
[82] Codul de procedură penală din 12 noiembrie 1968, publicat ultima dată în M. Of. , Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, art. 450 alin. (1).
[83] Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M. Of., Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006, art. 77 alin. (1).
[84] Jud. Piteşti, s. pen., sent. pen. nr. 4017 din 15 noiembrie 2012, nepublicată.
[85] Jud. Craiova, s. pen., sent. pen. nr. 673 din 8 martie 2012, nepublicată.
[86] Codul de procedură penală din 12 noiembrie 1968, art. 450 alin. (2).
[87] Jud. Brăila, s. pen., sent. pen. nr. 7 din 7 ianuarie 2011, nepublicată.
[88] Codul de procedură penală din 12 noiembrie 1968, art. 450 alin. (4).
[89] Trib. Alba, s. pen., dec. pen. nr. 272 din 30 iulie 2012, nepublicată.
[90] Ibidem
[91] D. Ciuncan, Dicţionar de procedură penală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 230.
[92] Î.C.C.J., Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, dec. nr. 15 din 17 septembrie 2018, publicată în M. Of., nr. 885 din 22 octombrie 2018.
[93] A se vedea Gh. Mateuţ, Remedii ale judecăţii în lipsa inculpatului în Noul Cod de Procedură Penală, Revista Dreptul, nr. 12/2017, p. 145.
[94] M. Giurgea, I. Lazăr, Aspecte controversate în materia sancţiunilor procesual penale, Revista Dreptul, nr. 11/2017, p. 145.
[95] Î.C.C.J., s. pen., sent. pen. nr. 446 din 25 aprilie 2017 apud M. Mareş, Recunoaşterea unor hotărâri penale străine. Contestaţia la executare pentru motivul neîndeplinirii condiţiei dublei incriminări, Revista Pandectele Române, nr. 4/2017, p. 181.
[96] D. Ciuncan, op. cit., p. 230.
[97] Ibidem, p. 231.
[98] Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, publicată în Mon. Of., Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, art. 587 alin. (4).
[99] Jud. Piteşti, s. pen., sent. pen. nr. 1574 din 2 august 2016, nepublicată.
[100] Trib. Hunedoara, s. pen., dec. pen. nr. 161 din 15 mai 2018, nepublicată.
[101] Codul penal anterior, art. 61 teza II.
[102] Ibidem, art. 61 teza III.
[103] Const. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român: Partea generalăUniversul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 493.
[104] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 104 alin. (1).
[105] Const. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 494.
[106] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 104 alin. (2), teza I.
[107] Const. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 494.
[108] Ibidem
[109] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 104 alin. (2), teza II.
[110] Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, art. 588 alin. (2) raportat la art. 588 alin. (1).
[111] Ibidem, art. 588 alin. (3).
[112] Ibidem, art. 588 alin. (4).
[113] Codul de procedură penală din 12 noiembrie 1968, art. 450 teza III.
[114] Ibidem, art. 450 teza IV.
[115] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 105 alin. (1).
[116] Ibidem
[117] Const. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 496.
[118] Ibidem, p. 497.
[119] Ibidem
[120] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 105 alin. (2) teza II.
[121] Ibidem, art. 105 alin. (3).
[122] Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de procedură penală, art. 588 alin. (1).
[123] M. Udroiu, op. cit., p. 190.
[124] Ibidem, p. 187.
[125] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 99 alin. (3).
[126] Ibidem, art. 102 alin. (2).
[127] Ibidem, art. 102 alin. (4) lit. b.
[128] Codul penal anterior, art. 61 teza I.
[129] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 106.
[130] Const. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 494.
[131] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, art. 68 alin. (2).
[132] Const. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 494.
[133] Constituţia României, art. 4 alin. (2) coroborat cu art. 16 alin. (1).


Avocat Alexandru-Valentin Petrea



PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.