Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

Corporalitatea bunurilor și calitatea de bun a unui lucru
26.10.2020 | Gabriel-Ilie LUNCAN

JURIDICE - In Law We Trust
Gabriel-Ilie Luncan

Gabriel-Ilie Luncan

Încă de la începul acestei analize se naște o problemă de terminologie. Această problemă privește noțiunile de „corporalitate”, „necorporalitate” și „incorporalitate.” De asemenea, nu este de ignorat nici noțiunea de „bun.”

Noțiunea de „bun” își are originea în dreptul roman. Tot în această perioadă Gaius și apoi Iustinian au definit atât noțiunea de bun corporal, cât și cea de bun incorporal. Astfel, prima categorie reprezenta lucrurile care sunt susceptibile să cadă sub simțurile noastre, iar cea de-a doua se referea la bunurile care în mod natural nu cad sub simțurile noastre, cum ar fi o creanță[1]. Cu toate acestea, Codul civil de la 1864 nu s-a aplecat prea mult asupra acestei distincții, îndepărtându-se de romanitismul caracteristic dreptului roman.

Noul Cod civil reinstituie rigurozitatea distincției, reiterând-o indirect în reglementarea expresă a bunurilor, în general. Conform articolului 535 „Sunt bunuri lucrurile, corprorale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial”. Este lesne de înțeles că legiuitorul a introdus, de fapt, două categorii de lucruri, iar nu de bunuri. Prin urmare, lucrurile se împart în două categorii: lucruri corporale și lucruri necorporale. Acest articol reprezintă singura normă din Cod în care noțiunea de „necorporal” este utilizată. Celelalte norme care se referă la bunuri operează deja cu noțiunea de „incorporal”. Această deosebire nu este nicidecum o neatenție a legiuitorului[2], dat fiind faptul că prin articolul 212 din Legea nr. 71/2011 s-a dispus expres înlocuirea termenului „necorporal” cu termenul „incorporal” în toate textele Codului civil, cu excepția textului de la articolul 535[3], care se referă la lucruri. Concluzionând analiza problemei de terminologie, potrivit legii, bunurile sunt lucruri, lucrurile sunt corporale sau necorporale, iar categoria bunurilor se împarte în bunuri corporale și incorporale, așa cum am argumentat în rândurile anterioare.

Mergând mai departe cu analiza textului de la articolul 535, se mai ridică problema apartenenței lucrurilor la categoria de bunuri. Imaginându-ne o diagramă Venn, este clar că toate bunurile sunt lucruri, potrivit definiției legale, dar sunt oare toate lucrurile bunuri? Articolul în cauză instituie o condiție pentru ca lucrurile să fie considerate bunuri, anume necesitatea ca ele să constituie obiectul unui drept patrimonial. În cele ce urmează voi califica ambele categorii de bunuri, verificând îndeplinirea condițiilor legale în modalitățile specifice fiecărei clase.

1. Bunurile corporale

Categoria bunurilor corporale corespunde categoriei lucrurilor corprorale. Așadar, bunurile corporale sunt lucruri care au o existență materială perceptibilă. Cu toate acestea, simpla existență materială nu este suficientă pentru ca un lucru să devină și un bun. După cum am menționat anterior, lucrul trebuie să constituie „obicetul unui drept patrimonial”[4]. Noțiunea de obiect se referă, în situația dată, la obiectul juridic al dreptului. Cu toate acestea, bunurile corporale au și un obiect material, adică un recipient existent în ordinea naturală care încorporează dreptul patrimonial. Altfel spus, sunt bunuri corporale doar acele lucruri care au fost apropriate juridic,  prin constituirea asupra lor a unor astfel de drepturi[5] patrimoniale. Prin urmare, un telefon va fi considerat un bun, asupra sa constituindu-se un drept de proprietate care poate fi înstrăinat, deci un drept patrimonial. Un act de identitate, în schimb, nu va putea fi considerat bun, chiar dacă și asupra acestui lucru poartă anumite drepturi, dar în acest caz vorbim despre drepturi personale, precum identitatea persoanei sau, în cazul dat, conexe acesteia, care nu pot fi evaluabile pecuniar, deci nu sunt și nici nu pot fi drepturi patrimoniale. Așadar, dacă un lucru asupra căruia poartă drepturi nu este întodeauna un bun, lucrul asupra căruia nu poartă niciun fel de drept, cu atât mai mult, nu va putea fi considerat bun.

O ultimă precizare în ceea ce privește bunurile corporale se referă la versatilitatea caracteristică acestei categorii. Un lucru cu o valoarea patrimonială inerentă, dar care a fost abandonat în mod voluntar, ieșind din patrimoniul posesorului său, își pierde calitatea de bun, chiar dacă este susceptibil de valoare pecuniară. Acest lucru își va recăpăta, însă, calitatea de bun odată ce va fi apropriat de cineva, intrându-i deci în patrimoniu. Prin urmare, un lucru nu devine bun decât prin apropriere, starea sa naturală care îi conferă calitatea de lucru fiind dublată de ordinea juridică în care intră, fapt care îi conferă calitatea de bun[6].

2. Bunuri incorporale

Spre deosebire de categoria bunurilor corporale, care sunt lucruri corporale, bunurile incorporale fac parte din categoria lucrurilor necorporale. Aceasta înseamnă că ele nu au o existență materială, palpabilă, regăsindu-se în exclusivitate în ordinea juridică, nu și în ordinea naturală.

Pentru a putea califica un lucru necorporal ca fiind bun incorporal este necesar să fie îndeplinite aceleași condiții ca pentru categoria anterioară. Astfel, bunurile incorporale trebuie să poată face parte din circuitul civil, adică să aibă valoare patrimonială[7]. Nu este necesar ca ele să se afle în circuitul civil, ci doar să aibă vocația de a se afla acolo, condiție comună, de altfel, ambelor categorii de bunuri.

Obiectul bunurilor incorporale îl reprezintă entitatea asupra căreia poartă dreptul patrimonial. Așadar, este necesar să disecăm categoria drepturilor patrimoniale și să o împărțim în drepturi reale și drepturi de creanță. În ceea ce privește drepturile reale, acestea sunt bunuri incorporale, deoarece au vocația de a se regăsi în circuitul civil. Spre exemplu, dreptul de uzufruct asupra unui bun corporal va rămâne în continuare bun incorporal deoarece poate, independent de bunul corporal asupra căruia poartă, să fie cedat. În orice caz, bunul corporal despre care vorbim nu reprezintă reciepientul dreptului de uzufruct, ci al dreptului de proprietate, al nudului proprietar, în patrimoniul căruia se regăsește bunul propriu-zis, aprorpiat, asupra căruia s-a constituit dreptul de proprietate, în acord cu explicațiile date în examinarea categoriei anterioare. Menționez faptul că drepturile, în general, sunt bunuri incorporale. Prin urmare, dreptul de proprietate intră în această categorie, putând, de asemenea, fi înstrăinat independent remiterea materială a bunului corporal asupra căruia poartă. Este, de exemplu, cazul înstrăinării proprietății cu retenția uzufructului viager, situație în care înstrăinătorul păstrează usus și fructus, netransmițând materialitatea bunului, ci exclusiv dreptul de proprietate.

Totuși, existența materială a unui lucru corporal nu condiționează în mod necesar calitatea de bun incorporal a dreptului care poartă asupra sa. Tot în ceea ce privește dreptul de uzufruct, acesta poate fi constituit și asupra unei creanțe, care este bun incorporal, deci fără existență materială. Pentru a sublinia caracterul inutil al unei existențe materiale de care să depindă un eventual bun incorporal, menționez uzufructul asupra creanței care constă în obligația debitorului de a se deplasa într-un anumit loc. Creanța, incorporală, poate fi și obiectul unui drept de uzufruct, bun, de asemenea, incorporal.

Este necesar să precizăm că nu toate drepturile reale sunt bunuri, ci numai acelea susceptibile de a intra în circuitul civil. Dreptul de uz și de abitație, chiar dacă nu sunt drepturi personale, ci reale, nu pot face parte din circuitul civil deoarece ele sunt incesibile. Prin urmare, dreptul de uzufruct este bun incorporal deoarece se află în circuitul civil, dar uzul și abitația nu pot avea această calitate pentru că însăși legea le-a eliminat din circuitul civil.

O deosebire importantă între bunurile corporale și bunurile incorporale o reprezintă faptul că un bun corporal rămâne bun chiar dacă este exclus din circuitul civil, fiindcă a dobândit această calitate prin apropriere, dreptul de proprietate subzistând în patrimoniul titularului și după excluderea lui din circuitul civil[8]. Pentru a evidenția acest lucru, putem să ne gândim la pieirea bunului exclus de la circuitul civil, care, totuși, îi produce proprietarului un prejudiciu cu efect direct asupra patrimoniului său, care se diminuează. Pe de altă parte, bunurile incorporale au calitatea de bun exclusiv în virtutea posibilității de a participa de sine stătător la circuitul civil[9]. Excluderea lor de la acest circuit ar echivala, practic, cu o evaporare a lor, ele nemairegăsindu-se în patrimoniul niciunei persoane, pierzându-și, prin urmare, calitatea de bun.

Asemenea bunurilor corporale, bunurile incorporale sunt susceptibile de a fi abandonate. Chiar dacă ele nu au o existență palpabilă care să îi permită titularului să abandoneze propriu-zis bunul, acest abandon se poate face prin inacțiune. Regăsim această situație în cazul anumitor drepturi de autor care, dacă nu sunt reconsolidate periodic, dispar din patrimoniul titularului și nu se transferă în patrimoniul nimănui, făcând, astfel, parte din domeniul public al proprietății intelectuale.

Nu în ultimul rând, trebuie precizat faptul că, pe lângă drepturile patrimoniale, în categoria bunurilor incorporale trebuie incluse și anumite valori economice pe care chiar legea le califică drept bunuri incorporale, precum marca, firma, brevetele de invenții, vadul comercial[10], precum și operele de creație intelectuală[11], dreptul de proprietate industrială[12] sau titlurile de valoare[13].

În concluzie, discuțiile referitoare la natura bunurilor este departe de a fi inutilă, importanța ei fiind conferită nu doar de regimul juridic specific pe care legea îl acordă fiecărei categorii, dar și de relațiile dintre persoane, care conturează noi exigențe sociale cu care dreptul este nevoit să țină pasul.


[1] Vl Hanga, M.-D. Bob, Curs de drept privat roman, Ed. Universul Juridic, București, 2011
[2] I. Reghini, P. Vasilescu, Ș. Diaconestu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013
[3] Idem.
[4] Art. 535 Cod Civil
[5] I. Reghini, P. Vasilescu, Ș. Diaconestu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013
[6] V. Stoica, Actualitatea ocupațiunii-mod originar de dobândire a dreptului de proprietate privată, în Dreptul nr. 9/2005,
[7] [7] I. Reghini, P. Vasilescu, Ș. Diaconestu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013
[8] Idem.
[9] Idem.
[10] Art. 1 din Legea nr. 11/1991
[11] Art. 2624 Cod Civil
[12] Art. 2625 Cod Civil
[13] Art. 2622 Cod Civil


Gabriel-Ilie Luncan



PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.