Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Octombrie cântă din vânt: contestarea măsurilor asigurătorii dispuse prin decizia instanței de apel în lumina noilor modificări aduse Codului de procedură penală
26.10.2020 | Andra-Roxana TRANDAFIR (ILIE), Irina-Ioana KUGLAY

JURIDICE - In Law We Trust
Andra-Roxana Trandfir

Andra-Roxana Trandafir

Irina-Ioana Kuglay

Irina-Ioana Kuglay

În numai patru zile din mijlocul lunii octombrie, vântul schimbării a bătut peste Codul penal și Codul de procedură penală, aducând sau (deocamdată) doar propunând modificări importante[1], dintre care unele au fost deja analizate critic de doctrină[2]. Printre acestea se numără și un mic alineat introdus la mijlocul Codului de procedură penală, căruia nu i-a fost acordată nicio atenție pe toată durata parcursului legislativ.

Astfel, prin Proiectul de lege înregistrat la Camera Deputaților cu nr. 537/2017[3], în prezent în stadiul de lege trimisă la promulgare, la art. II pct. 2 se menționează următoarele:

La articolul 2501, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alin. (4), cu următorul cuprins:

„(4) În cazul în care măsura asigurătorie s-a dispus direct prin hotărârea instanţei de apel, dispoziţiile alin. (1) – (3) se aplică în mod corespunzător.”

Istoria acestei modificări este cât se poate de atipică. Pentru a o înțelege, se cuvine a menționa mai întâi contextul adoptării legii și obiectul acesteia.

I. Contextul adoptării Legii de modificare. Obiect

Textul nou introdus în Codul de procedură penală face parte din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul penal în vederea transpunerii unor directive ale Uniunii Europene. Prima directivă care se dorește a fi transpusă este bine-cunoscuta Directivă (UE) 2014/42 a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, despre care autoritățile nu se hotărăsc dacă să o declare ca fiind transpusă sau nu în legislația internă (termenul de transpunere expirând, de altfel, la 4 octombrie 2016)[4]. Cea de-a doua este Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, care nu este de interes pentru scopul prezentei analize.

Modificările vizate de legea trimisă la promulgare au în vedere atât Codul penal (în materia confiscării extinse), cât și, așa cum vom arăta, Codul de procedură penală.

Nu ne vom referi aici la textele din Codul penal, deja prezentate de presă ca și cum introduc pentru prima oară posibilitatea confiscării bunurilor[5] și nici la modificarea adusă art. 249 C.pr.pen.[6], care merită o analiză distinctă, mai cu seamă în ceea ce privește obligativitatea măsurilor asigurătorii în cazul bunurilor ce pot face obiectul confiscării extinse. Observăm doar că modificarea art. 249 C.pr.pen. este prezentată ca transpunând art. 9 din Directiva (UE) 2014/42[7], cu care însă pare a nu avea nicio legătură (mai degrabă textul are legătură cu art. 7 din Directivă).

Nu vom analiza nici propunerea inițială, care nu a primit avizul Comisiei juridice a Camerei Deputaților, privind posibilitatea contestării măsurii de siguranță a confiscării speciale sau extinse luate prin hotărârea instanței de apel. Pentru a respinge textele care ar fi permis o astfel de situație, Comisia juridică a reținut că dispoziții similare au fost preluate în Proiectul de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[8], care însă „au fost supuse controlului de constituționalitate ex-ante și au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 633 din 12 octombrie 2018[9].

Așa cum anticipam, ne vom mărgini să analizăm doar textul de lege nou-introdus la art. 2501 C.pr.pen., nu înainte de a menționa că el nici nu transpune vreo prevedere din Directivă, nici nu este justificat în vreun fel în Expunerea de motive. Și această analiză presupune punerea în context a subiectului contestării măsurilor asigurătorii.

II. De la imposibilitatea contestării măsurilor asigurătorii dispuse de judecător[10] la posibilitatea contestării măsurilor dispuse prin hotărârea prin care se soluționează apelul

Întrucât istoricul reglementării contestării măsurilor asigurătorii a fost examinat cu altă ocazie[11], amintim pe scurt următoarele:

1. Codul de procedură penală în forma de la 1 februarie 2014 – imposibilitatea contestării măsurilor asigurătorii dispuse de judecător

Din reglementarea Codului de procedură penală, aşa cum acesta a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, rezulta că este posibilă doar contestația introdusă împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror, iar nu şi împotriva celei luate de judecătorul de cameră preliminară ori de instanţă în cursul procesului penal, justificarea fiind aceea că într‑o asemenea situaţie controlul judiciar este încorporat.

2. Deciziile Curții Constituționale în materia contestării măsurilor asigurătorii dispuse de judecător – necesitatea recunoașterii acestei posibilități dacă măsura se dispune prin încheiere

Această problemă a fost supusă controlului Curţii Constituţionale, care, într-un interval mai scurt de un an, a pronunțat mai multe soluții în această privință.

Astfel, prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, s‑a reţinut că instituirea sechestrului nu reprezintă o acuzaţie în materie penală, astfel încât nu este necesară respectarea dublului grad de jurisdicţie; în măsura în care sechestrul a fost înfiinţat de instanţă, controlul judecătoresc există, aceasta fiind singura cerinţă dedusă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Trebuie menţionat că, în dosarul în care s‑a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, măsura luată de instanţa de fond putea fi contestată pe calea apelului, iar persoana ale cărei bunuri formau obiectul sechestrului era chiar inculpatul[12]. Soluţia ar fi fost poate justă dacă ea ar fi rămas aplicabilă strict în situaţia expusă (măsură luată faţă de inculpat, de instanţa de fond). În mod regretabil, interpretarea a fost extinsă cu titlu de principiu; astfel, în Decizia nr. 543 din 14 iulie 2015 – în care problema fusese ridicată de o persoană care nu era parte în procesul penal, ale cărei bunuri fuseseră sechestrate în vederea confiscării speciale de către instanţa de apel – se face trimitere la aceleaşi argumente anterior menţionate.

Ulterior, prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, Curtea Constituţională a decis că standardul prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului este unul minimal, statele putând oferi garanții mai mari, astfel încât a reținut că „soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) C.proc.pen., care nu permite şi contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, este neconstituţională. Curtea a reţinut că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 coroborate cu cele ale art. 129, referitoare la accesul liber la justiţie şi exercitarea căilor de atac, precum şi prevederilor art. 44 din Legea fundamentală, care consacră dreptul de proprietate privată”. Motivarea acestei hotărâri nu lasă niciun fel de dubiu cu privire la soluţia adoptată. Astfel, Curtea a plecat de la premisa că „în cazul în care măsura a fost luată cu prilejul soluţionării apelului, contestarea ei nu mai este posibilă, neexistând nicio cale de atac. Aşa fiind, prin prisma acestei noi abordări, Curtea consideră necesară reconsiderarea jurisprudenţei în materie, urmând să admită excepţia de neconstituţionalitate invocată în prezenta cauză”[13]. În esenţă, Curtea a statuat că inculpatul, persoana responsabilă civilmente, ori alte persoane interesate sunt lipsite de dreptul de acces la justiţie, întrucât legea nu dispune de nicio cale de atac împotriva măsurii, hotărârea prin care a fost luată măsura asigurătorie de instanța de apel nemaiputând fi atacată, astfel încât „excluderea de la controlul judecătoresc imediat a încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată dispune cu privire la măsuri asigurătorii în procesul penal determină o încălcare a accesului liber la justiţie, întrucât, pe de o parte, persoanele interesate sunt private de o garanţie procedurală efectivă pentru apărarea dreptului lor de proprietate afectat prin instituirea acestor măsuri, iar, pe de altă parte, se aduce atingere substanţei dreptului statuat prin dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală în ipoteza în care măsura asiguratorie a fost dispusă în apel”[14]. Mai departe, arată Curtea, „exigenţa este cu atât mai evidentă cu cât hotărârea instanţei de fond, punând capăt conflictului de drept penal, intră în categoria actelor prin care se înfăptuieşte justiţia şi a căror verificare de către instanţa de apel se realizează, din perspectiva asigurării unui standard cât mai apropiat de cel al unei protecţii normale a dreptului la un proces echitabil, într‑un timp mult prea mare”[15]. Imposibilitatea atacării hotărârii a fost considerată aşadar ca aducând atingere nu doar dreptului de acces la justiţie, dar şi dreptului de proprietate („în lipsa asigurării unui control judecătoresc eficient asupra măsurii de indisponibilizare a bunurilor în cursul unui proces penal, statul nu‑şi îndeplineşte obligaţia constituţională de a garanta proprietatea privată persoanei fizice/juridice”[16]) şi dreptului la apărare, prin exercitarea căilor legale de atac.[17]

3. Introducerea art. 2501 C.proc.pen. – posibilitatea contestării măsurii asigurătorii dispuse de judecător. Noi probleme

Consacrarea pe plan legislativ a acestei soluţii a venit prin O.U.G. nr. 18/2016, care a introdus art. 2501 C.pr.pen. Acesta reglementează modalitatea de contestare a măsurilor asigurătorii dispuse de judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată ori de instanţa de apel în cursul judecății.

Arătam, cu altă ocazie[18], că noua reglementare nu rezolvă problema măsurilor asigurătorii dispuse direct prin decizia instanţei de apel (Decizia Curții Constituționale referindu-se, de altfel, în mod specific doar la încheierea instanței de apel prin care se dispun măsuri asigurătorii). Această împrejurare este într-adevăr de natură să ridice noi critici de neconstituţionalitate în situaţia în care persoana vizată de respectivele măsuri nu a fost citată sau/şi nu a putut face apărări cu privire la luarea măsurilor asigurătorii.

O astfel de problemă a fost analizată de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un dosar având ca obiect o contestație împotriva măsurilor asigurătorii dispuse prin decizia instanței de apel asupra bunurilor aparținând unor persoane juridice care nu erau parte în proces și care nu au fost citate la judecarea apelului, nefiind nominalizate nici prin hotărâre, ci identificate ulterior de ANAF în faza de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii. Instanța supremă a decis că o astfel de contestație este admisibilă, întrucât „caracterul jurisdicțional garantat în materia drepturilor protejate de art. 6 CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1 și caracterul contradictoriu al procedurii presupun, în primul rând, o judecată a măsurii înainte ca acesta să fie dispusă, ceea ce în cauza de față lipsește”, iar „persoanele juridice contestatoare mai-sus menționate nu au beneficiat de accesul la o instanță (…) eforturile de a supune fondul pretențiilor cenzurii unui judecător au eșuat, cererile anterioare fiind respinse ca inadmisibile sau ca nefondate, în acest din urmă caz fără antamarea fondului. Hotărârile pronunțate anterior s-au mărginit a sublinia motivele pentru care căile procesuale alese (contestație la titlu, contestație în anulare) nu erau utile demersului juridic urmărit. Or, potrivit textului art. 13 din CEDO «remediul» care trebuie să se afle la dispoziția oricărei persoane ce se pretinde victimă a unei violări a Convenției trebuie să fie efectiv. Cu evidență, această condiție este strâns legată de condiția de admisibilitate a sesizării”[19].

4. Jurisprudența Curții Constituționale privind posibilitatea contestării măsurilor asigurătorii luate prin hotărârea pronunțată în apel – inutilitatea măsurilor însele

Dimpotrivă, ignorând soluțiile existente în practica judiciară, Curtea Constituțională pare a considera că măsurile asigurătorii nu pot fi luate prin decizie („direct” în apel), apreciind că „prin soluționarea definitivă a cauzei, instanța de judecată va dispune fie confiscarea bunurilor sechestrate în cursul judecății, fie folosirea lor pentru repararea pagubei produse prin infracțiune, ori pentru plata amenzilor sau a cheltuielilor judiciare, fie ridicarea sechestrului asigurător, în situația în care constată că bunurile indisponibilizate nu sunt necesare pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești pronunțate. Or, hotărârea definitivă este executorie, din momentul pronunțării, și cu privire la aceste aspecte, astfel că luarea măsurilor asigurătorii prin decizie nu are rațiune, motiv pentru care legiuitorul nu a prevăzut-o. Prin urmare, dispunerea măsurilor analizate printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu se justifică, prin raportare la rațiunea noțiunii de «măsuri asigurătorii», motiv pentru care nu a fost reglementată de către legiuitor nici ipoteza contestării măsurilor asigurătorii dispuse prin astfel de hotărâri.[20]  (subl. ns.).

Abordarea a fost reluată de Curte în Decizia nr. 633/2018[21], în contextul analizei unei modificări (redactate, e adevărat, mult mai defectuos) prin care se dorea introducerea posibilității de a contesta măsura asigurătorie dispusă prin hotărârea instanței de apel. S-a reținut astfel că „toate aceste argumente (din decizia anterior menționată – n.n.) își păstrează valabilitatea, măsurile asigurătorii având rolul de împiedicare a înstrăinării bunurilor care urmează a fi confiscate, folosite pentru recuperarea prejudiciului sau în vederea plății amenzii penale sau a cheltuielilor judiciare, conform art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală. Or, în condițiile în care prin însăși decizia definitivă a instanței de apel se dispun confiscarea, recuperarea prejudiciului, plata amenzii sau a cheltuielilor judiciare, iar aceste dispoziții sunt executorii, instituirea măsurilor asigurătorii nu are logică și, prin urmare, nici instituirea unei căi de atac împotriva luării lor, prin decizie. Măsurile asigurătorii pot fi luate de către instanța de apel pe parcursul soluționării apelului, prin încheiere, iar împotriva acesteia se poate formula contestație, în temeiul legii, doar această reglementare asigurând logica și scopul instituirii căii de atac.”[22] (subl.ns.).

Mai mult decât atât însă, Curtea Constituțională reține că posibilitatea de a contesta măsurile asigurătorii dispuse prin hotărârea instanței de apel (prin decizie, deci) „aduce atingere, pe de o parte, caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (…).”

5. Modificarea adusă art. 2501 C.pr.pen. prin Legea trimisă la promulgare – posibilitatea contestării măsurilor asigurătorii dispuse prin decizie

Față de cele de mai sus, textul recent adoptat pare că este „deja” contrazis de jurisprudența Curții Constituționale; astfel:

– așa cum am văzut, jurisprudența Curții Constituționale este în sensul că imposibilitatea contestării măsurii asigurătorii dispuse pentru prima oară prin hotărârea instanței de apel nu reprezintă o problemă de neconstituționalitate; mai mult, se reține că măsurile asigurătorii nici nu ar trebui să se dispună prin hotărârea din apel;

– prin Decizia nr. 633/2018, prin care s-a realizat controlul ex-ante al unei modificări similare, Curtea Constituțională a statuat că, pe lângă lipsa de utilitate (de obiect, mai degrabă) a posibilității de a contesta măsura asigurătorie dispusă prin decizie, s-ar încălca astfel și caracterul definitiv al hotărârilor judecătorești. Acesta pare a fi, într-adevăr, un argument mult mai bun pentru respingerea posibilității de a contesta măsurile asigurătorii luate prin hotărârea pronunțată în apel, cel puțin în situația în care persoanele ale căror bunuri fac obiectul măsurilor asigurătorii au fost parte în proces ori și-au putut face apărări. Securitatea raporturilor juridice, care implică, printre altele, ca soluția definitivă să nu mai poată fi schimbată decât în situații excepționale, ar fi încălcată dacă s-ar permite o cale de atac împotriva luării măsurilor asigurătorii dispuse prin decizie, deși părțile au avut ocazia să pună concluzii cu privire la asemenea măsuri.

Mai mult decât atât, nu putem să nu remarcăm modalitatea defectuoasă în care legiuitorul alege să spună că măsura asigurătorie dispusă prin decizie poate fi contestată: în loc să modifice textul alin. (1) al art. 2501 care arată care este obiectul contestației, se mărginește să trimită la acest alineat și la următoarele două „în cazul în care măsura asigurătorie s-a dispus direct prin hotărârea instanţei de apel” (ca și cum am ști deja că măsurile asigurătorii dispuse prin hotărârea instanței de apel pot fi contestate).

Ne întrebăm, în aceste condiții, în ce măsură modificarea adusă prin Legea trimisă la promulgare ar trece „testul” în cazul unei obiecții/excepții de neconstituționalitate[23].

În egală măsură însă, este cert că:

– posibilitatea de a contesta măsura asigurătorie dispusă prin hotărârea instanței de apel nu este cerută de niciun text constituțional ori convențional. Însă, nici contestarea măsurii asigurătorii dispuse de judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată ori de instanța de apel nu erau cerute de vreun text al Convenției Europene, singurul standard în această materie, fiind, așa cum am arătat, ca un magistrat (în sensul art. 6) să examineze măsura asigurătorie, fie și numai o dată (deci faptul că acest standard era atins, dar nu depășit de legislația națională, nu constituia o problemă, așa cum în mod greșit pare a se reține în Decizia C.C.R. nr. 24/2016);

– în practică, există situații în care măsura asigurătorie se dispune pentru prima oară prin hotărârea instanței de apel, iar uneori persoanele ale căror bunuri sunt vizate nu au avut ocazia de a face apărări în această privință;

– accesul la instanță trebuie asigurat și acestor din urmă persoane, care pretind drepturi asupra bunurilor supuse măsurilor asiguratorii și care nu au fost chemate în instanță anterior luării măsurii, indiferent de momentul procesual ori de natura hotărârii prin care se ia măsura.

III. Confuzii și contradicții în jurisprudența Curții Constituționale. Efectul asupra modificării aduse art. 2501 C.pr.pen.

Jurisprudența instanței de contencios constituțional pare oarecum contradictorie, indecisă, neputându-se trage o concluzie clară cu privire la „numărul” gradelor de jurisdicției instituit de Curte ca principiu în materia măsurilor asiguratorii, chestiunea căpătând caracterul de Fata Morgana: dublul grad de jurisdicție este văzut ca garanție pe parcursul procesului, dar dispare de îndată ce procesul se termină prin decizia din apel. Nu se poate trage o concluzie clară: fie dublul grad de jurisdicție este o exigență constituțională și, ca atare, se aplică întotdeauna (cu consecința că orice măsură dispusă de un judecător trebuie să poată fi atacată), fie principiul nu privește chiar orice măsură, respectiv nu o are în vedere și pe aceea luată de către instanța de apel prin decizie (caz în care un singur grad de jurisdicție pare a fi suficient).

Credem că o serie de confuzii stau la baza acestei jurisprudențe contradictorii și credem că identificarea lor ar putea folosi atât în procesul de aplicare a legii în vigoare, cât și în acela de modificare a ei. De aceea, le vom inventaria, referindu-ne, totodată și la unele premise greșite de la care pornește Curtea în cadrul aceleiași jurisprudențe, premise care, și ele, viciază unele dintre raționamentele instanței de contencios constituțional, sporind dificultatea practicienilor de a respecta aceste decizii, precum și dificultatea legiuitorului de a le transpune.

Prima dintre acestea, esențială, ni se pare a fi aceea că instanța de contencios constituțional nu tratează cu suficientă rigoare două instituții diferite, ci le are în vedere ca și când ar fi echivalente: cea a accesului la justiție și, respectiv, cea a dublului grad de jurisdicție. Astfel, atunci când conchide asupra caracterului inechitabil al procedurii din perspectiva lipsei unei căi de atac, în realitate Curtea examinează dreptul de acces la instanță (așadar, nu dreptul la dublul grad de jurisdicție, subsecvent accesului la instanță). De aici, inconsecvența în tratamentul a două situații identice: cea a persoanei căreia i se încalcă un interes legitim privind un bun supus măsurii asigurătorii în cursul judecății (și care, în prezent, ar putea contesta dispoziția instanței) și cea care suferă aceeași încălcare prin dispoziția luată doar odată cu soluționarea apelului (și care nu mai poate contesta măsura)[24].

În realitate, situația persoanelor care, fără a fi fost citate, suferă efectele măsurilor asigurătorii, pune în discuție dreptul lor de a accede la o instanță, și nu dreptul lor la un dublu grad de jurisdicție.

Identificată astfel, problema lor trebuie să își găsească aceeași rezolvare, indiferent de natura hotărârii prin care li s-a încălcat accesul la instanță și indiferent de momentul din desfășurarea procesului penal în care a intervenit această încălcare (prin încheiere, pe parcursul judecății, sau prin decizie, la finalul judecății); or, soluția promovată de Curte prin decizia nr. 698/2017, reluată prin decizia nr. 633/2018, ambele sus-menționate, creează o evidentă discriminare între persoane aflate în situații identice.

În încercarea de a argumenta această din urmă soluție, Curtea pornește de altfel și de la o altă premisă de drept greșită, aceea că numai decizia din apel ar fi o soluție definitivă (ca argument pentru imposibilitatea de a ataca separat o dispoziție din decizie); în realitate, regula este că încheierile (hotărâri judecătorești și ele) se pot ataca numai o dată cu fondul; așa fiind, dacă hotărârea prin care se soluționează fondul cauzei este definitivă, atunci și încheierea din aceeași cauză are, în principiu, același caracter. Prin urmare, posibilitatea de a ataca cu contestație, separat, o încheiere a instanței de apel este ea însăși o derogare de la principiul caracterului definitiv al încheierilor pronunțate în apel; așadar, în măsura în care caracterul definitiv al judecății în apel nu a împiedicat Curtea să instituie obligativitatea exercitării unei căi de atac împotriva unei astfel de încheieri, atunci acest argument nu se poate aduce nici în privința deciziei; sau, altfel spus, dacă posibilitatea de a contesta măsurile asigurătorii dispuse prin hotărârea instanței de apel „aduce atingere (…) caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (…).”, atunci nu se vede de ce concluzia a fost alta în privința încheierilor date în apel, care sunt și ele, în principiu, tot hotărâri definitive.

Din nou, soluționarea problemei în ecuația „căilor de atac”, în loc de punerea ei în termenii corecți, aceia ai accesului la instanță, generează concluzii diferite, contradictorii.

Separat de acest viciu de raționament, trebuie menționat că sistemul nostru de drept admite situații în care o dispoziție luată printr-o hotărâre de dezînvestire (definitivă, așadar) poate fi atacată separat, dacă e să amintim doar dispoziția prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate și care este supusă recursului, chiar dacă este cuprinsă într-o hotărâre, altminteri, definitivă.

A doua eroare pe care o comite Curtea Constituțională când stabilește că împotriva dispoziției instanței de apel nu s-ar putea exercita o cale de atac este aceea că „în apel dispunerea măsurilor analizate printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu se justifică, prin raportare la rațiunea noțiunii de «măsuri asigurătorii»”[25]. Eroarea este și ea rezultatul unei confuzii cu privire, pe de o parte, la soluțiile care se pot dispune în apel, iar, pe de altă parte, la rațiunea și utilitatea măsurii asiguratorii.

Astfel, contrar convingerii Curții Constituționale, decizia din apel nu este în toate situațiile hotărârea care pune capăt fazei de judecată a procesului penal și care deschide faza de punere în executare a măsurilor dispuse de instanță: procesul continuă atunci când instanța de apel desființează hotărârea primei instanțe și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceasta din urmă sau la o alta competentă; în această situație, procesul își urmează cursul, fondul se reia, în tot sau în parte, și se vădește aici deplin utilitatea măsurilor asiguratorii, situația corespunzând întrutotul „rațiunii” acestor măsuri.

Mai mult, nici în ipoteza (singura la care s-a putut gândi Curtea Constituțională) în care prin decizia din apel se pune capăt procesului măsura asiguratorie nu este, cum crede Curtea, lipsită de utilitate.

În mod evident, măsura asigurătorie poate fi utilă și în această ipoteză față de rolul rapid de indisponibilizare pe care o asemenea măsură îl are. Astfel, până se fac concret toate procedurile necesare în vedere confiscării unui bun, acesta poate fi mult mai ușor indisponibilizat în acest scop. Jurisprudența anterior menționată, în care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost nevoită să recurgă la textele Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru a declara admisibilă o contestație împotriva unor măsuri asigurătorii dispuse pentru prima oară prin hotărârea instanței de apel sunt o dovadă în plus că astfel de cazuri există. Chiar excepția ridicată și respinsă de Curte în cauza sus-citată arată același lucru.

De altfel, tocmai de aceea legiuitorul a prevăzut, la art. 422 C.pr.pen. că instanța de apel „face, atunci când este cazul, aplicarea dispozițiilor privitoare la (…) măsurile asigurătorii”. În afară de cadrul general al măsurilor asigurătorii, prevăzut la art. 249 și urm. C.pr.pen., dispozițiile în această materie sunt cele ale art. 393 alin. (3) C.pr.pen., care vorbesc despre obiectul deliberării și arată că „completul de judecată deliberează și asupra (…) măsurilor preventive și asigurătorii”. Totodată, pentru situațiile când există acțiune civilă, art. 397 alin. (2) C.pr.pen. arată că „în cazul când admite acțiunea civilă, instanța examinează, potrivit art. 249-254, necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior.”

IV. Soluțiile pe care le propunem

În analiza soluțiilor posibile privind rezolvarea problemelor expuse mai sus, credem că este necesar să intervină atât legiuitorul (1), cât și organele judiciare (2).

1. Legiuitorul

Sarcina legiuitorului de a adapta legislația la „exigențele” instanței de control constituțional nu este, în aceste condiții, una ușoară.  Așa cum am arătat, textul pe care l-a redactat, deși răspunde unora dintre cerințele acestei instanțe, contravine altora.

Credem că legea de care ne ocupăm aici, înaintată spre promulgare, ar trebui reexaminată de către organul legislativ[26] care să revadă în întregime așezarea căilor de atac în materia măsurilor asiguratorii, să ia act de confuziile și erorile semnalate mai sus și, finalmente să prevadă expres o cale de atac separată la dispoziția acestor persoane numai în ipoteza în care măsura a fost luată fără citarea lor; calea de atac, materializare a dreptului lor de acces la instanță, ar trebui să fie prevăzută indiferent de momentul procesual ori de natura hotărârii prin care a fost luată. De altfel, aceasta este situația existentă chiar în materie procesual civilă; art. 954 alin. (2) C.pr.civ. prevede că, în materia sechestrului asigurător, „instanța va decide de urgență în camera de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere executorie, stabilind suma până la care se încuviințează sechestrul” (subl. ns.). Luarea măsurii asigurătorie fără citare nu trebuie să ne mire; este evident că, dacă o persoană, mai ales terță de proces (în cazul nostru, de cel penal), ar fi citată cu mențiunea că se va discuta luarea măsurii asigurătorii cu privire la bunurile sale – mai ales cu privire la banii săi – șansele ca respectivele bunuri să fie înstrăinate până la momentul termenului ar fi destul de mari[27]. În mod logic, persoanele ale căror bunuri au fost sechestrate în această procedură primesc încheierea instanței de îndată, odată cu luarea (punerea în executare a măsurii). Încheierea poate fi atacă cu apel în termen de 5 zile, care se judecă de urgență și cu precădere, cu citarea în termen scurt a părților, așa cum prevede art. 954 alin. (3) C.pr.civ.

Așadar, ceea ce ar fi trebuit legiuitorul să facă pentru a rezolva problema care mai există în această materie – situația atipică, dar care se întâlnește uneori în practică, în care măsurile asigurătorii (în vederea confiscării, dar nu numai) se dispun direct în apel cu privire la bunurile unor persoane care nu au fost parte în proces și nici nu au fost citate pentru a putea să-și facă apărări – ar fi fost doar să ofere posibilitatea acestor persoane (și nu și celor care au avut ocazia să își spună punctul de vedere privind măsurile asigurătorii) de a contesta măsura dispusă. Pentru această situație (și doar pentru aceasta) se poate reglementa posibilitatea contestației – indiferent cum o numim, ea în realitate este doar o expresie a accesului la justiție. Evident, această posibilitate ar trebui să existe doar în ceea ce privește măsura asigurătorie sau confiscarea însăși (lucru la care de altfel obligă și art. 8 alin. (1) din Directiva nr. 2014/42). Din acest ultim punct de vedere, deși a fost eliminată din legea trimisă la promulgare propunerea inițială de introducere a unui caz de contestație împotriva măsurii de siguranță a confiscării, pentru argumentele reținute în Decizia Curții Constituționale nr. 633/2018[28], ea ar trebui să existe pentru situația (de data aceasta nu doar atipică, ci și nelegală – din perspectiva art. 353 alin. (1) C.pr.pen. și art. 366 art. (3) C.pr.pen.) în care confiscarea a vizat bunurile unor persoane care nu au fost citate. În toate situațiile, efectul admiterii unei astfel de căi de atac (impropriu numită astfel) nu ar putea viza decât soluția privind măsurile asigurătorii sau/și confiscarea, după caz.

2. Organele judiciare, de lege lata sau după modificarea – corespunzătoare sau nu – a legii

În mod paradoxal, sarcina organelor judiciare este mai ușoară decât a legiuitorului. Observând și ele confuziile care au generat inconsecventa jurisprudență constituțională, instanțele pot recurge la dispozițiile art. 6 CEDO și pot găsi remediile jurisprudențiale adecvate, așa cum sunt, de altfel, chemate să o facă și de art. 13 din aceeași Convenție.

Prin urmare, instanțele trebuie să recunoască persoanei care pretinde că a suferit o vătămare prin luarea unei măsuri asiguratorii posibilitatea de a contesta măsura; posibilitatea este, în parte, deja reglementată în art. 250 și 2501 C.pr.pen. (contestația cu privire la încheieri), precum și prin existența apelului pentru situația în care măsura a fost dispusă prin sentință, dar trebuie complinită, în privința persoanelor care nu au fost citate la luarea măsurii, cu contestația sui generis întemeiată direct pe art. 6 și art. 13 CEDO (cu privire la decizia instanței de apel).

Dacă legea va fi într-adevăr promulgată în această formă – ceea ce, credem noi, ar fi o eroare – este posibil să se ajungă din nou la critici de neconstituționalitate și să se creeze un cerc vicios în care tot aplicarea directă a dispozițiilor CEDO să rămână, în ciuda repetatelor intervenții legislative, singura soluție.

3. În loc de concluzie

Concluzia este cuprinsă, credem, în cele de mai sus. De aceea, aici, mai degrabă premisa, în cuvintele lui Păstorel Teodoreanu din poezia „Galben”, care au inspirat și prima parte din titlul acestui material și care (redate cu grafia originală) se potrivesc acestor preconizate schimbări legislative:

„Vin zvonuri încete, încet,
Că nu ştii de sînt sau nu sînt;
Departe, departe-n brădet
Octombrie cîntă din vînt.”


[1] Ne referim la Proiectul de lege nr. 537/2017 (legea adoptată a fost trimisă la promulgare la 16.10.2020), Proiectul de lege nr. 103/2018 (legea adoptată a fost trimisă la promulgare la data de 19.10.2020) și Proiectul de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și pentru dispunerea altor măsuri de transpunere a Directivei (UE) 2019/713 a Parlamentului European și a Consiliului din 17 aprilie 2019 privind combaterea fraudelor și a contrafacerii în legătură cu mijloacele de plată fără numerar și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/413/JAI a Consiliului, lansat în dezbatere publică la 19.10.2020.
[2] A se vedea, de exemplu, V. Cioclei, Violența în familie, o nouă țintă a politicii penale populiste
[3] Parcursul legislativ poate fi consultat aici. Proiectul a fost adoptat de Camera Deputaților la 13.10.2020.
[4] A se vedea stenograma ședinței Senatului în care a fost aprobat proiectul de lege, în care se arată, printre altele, că „proiectul de lege nu este o transpunere. Directiva privind confiscarea extinsă este deja transpusă în legislația românească”.
Expunerea de motive a proiectului este mai nuanțată, arătându-se că „majoritatea covârșitoare a textelor Directivei nr. 2014/42 își regăsesc un corespondent în Legea nr. 286/2009 privind Codul penal și Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, existând numai câteva aspecte care nu se regăsesc în legislația națională”.
La finalul Legii trimise la promulgare se arată însă că ea transpune art. 4 alin. (2), art. 5 – 7, art. 8 alin. (1) şi (6), art. 9 şi art. 11, adică aproape toate textele care constituie nucleul reglementării europene.
[5] A se vedea, de exemplu, aici
[6] La articolul 249, după alineatul (4) se introduce un nou alineat, alin. (41), cu următorul cuprins:
„(41) În cazul bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, luarea de către procuror a măsurilor asigurătorii pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a acestor bunuri este obligatorie.”
[7]Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite identificarea și urmărirea bunurilor care urmează să fie înghețate și confiscate chiar și după pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare sau ca urmare a procedurilor efectuate în aplicarea articolului 4 alineatul (2) și pentru a asigura executarea efectivă a unei hotărâri de confiscare, în cazul în care a fost deja pronunțată o astfel de hotărâre.”
[8] Pl-x 21 373/2018.
[9] M.Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018 (a se vedea par. 908 – 918).
[10] Din rațiuni de simplificare a textului, vom folosi termenul de „judecător” pentru a desemna orice situație în care măsura asigurătorie este luată de alt organ decât procurorul, adică de judecătorul de cameră preliminară, instanța de judecată (care judecă fondul) ori instanța de apel.
[11] A se vedea A.R. Trandafir, Comentariul art. 2501 C.pr.pen.. în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ediția 3, Ed. C.H. Beck, București, 2020.
[12] În acelaşi sens, a se vedea şi Decizia Curții Constituționale nr. 497 din 23 iunie 2015.
[13] A se vedea par. 18.
[14] A se vedea par. 21.
[15] A se vedea par. 25.
[16] A se vedea par. 30.
[17] A se vedea par. 28.
[18] A se vedea A.R. Trandafir, Comentariul art. 2501 C.pr.pen., loc. cit.
[19] A se vedea I.C.C.J., Sentința penală, încheierea nr. 1498 din 5 decembrie 2016.
[20] A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 698 din 7 noiembrie 2017, M.Of. nr. 994 din 14 decembrie 2017, citată și în V.I. Pușcașu, C. Ghigheci, Codul de procedură penală adnotat. Volumul I. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 567.
[21] A se vedea par. 730 și urm.
[22] A se vedea par. 731.
[23] Așa cum arătam, chiar modificările care vizau posibilitatea unei căi de atac împotriva măsurii confiscării au fost eliminate de Comisia juridică a Camerei Deputaților, cu motivarea că au făcut obiectul ex-ante al controlului Curții Constituționale prin decizia nr. 633/2018.
[24] Tot de aici, nevoia Curții de a-și justifica, cu totul artificial, un standard național superior celui instituit prin CEDO în materia dublului grad de jurisdicție; confundând accesul la instanță cu dreptul la un nou examen al cauzei într-o jurisdicție superioară, Curtea adună, socotește în mod greșit gradele de jurisdicție, rezultând că ar fi două, când în realitate se referă la unul singur.
[25] A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 698 din 7 noiembrie 2017, M.Of. nr. 994 din 14 decembrie 2017, citată și în V.I. Pușcașu, C. Ghigheci, Codul de procedură penală adnotat. Volumul I. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 567.
[26] Reexaminarea ar trebui să aibă, de altfel, în vedere, nu doar modificarea art. 2501 C.pr.pen., ci (cel puțin) și cea a art. 249 din aceeași lege.
[27] Evident, există și situații în care citarea pentru luarea măsurilor asigurătorii în procesul penal nu ar avea un astfel de efect – de exemplu, dacă persoana citată ar fi un creditor care are un drept de ipotecă asupra bunului, caz în care este greu de crezut că ar avea interesul și motivul să ceară și să obțină executarea silită (într-un termen atât de scurt), față de Decizia nr. 2/2018 pronunțată de I.C.C.J. în recurs în interesul legii.
[28] „Pe de altă parte, cu privire la calea de atac a contestației, Curtea a reținut că aceasta [dispozițiile art. 4251 din Codul de procedură penală] a fost introdusă în legislația procesual penală românească în scopul asigurării unei căi de atac în materii urgente și pentru situații restrictive de drepturi și libertăți. Aceste dispoziții se regăsesc într-un capitol distinct al noului cod referitor la „Contestație”, cale de atac ordinară și ale cărei prevederi sunt aplicabile „când legea nu prevede altfel”. Așa cum rezultă din cuprinsul normei, calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, legiuitorul, conform politicii sale în materie procesual penală, putând hotărî care sunt încheierile ce pot fi contestate, în vederea soluționării cu celeritate a unor situații procesuale de natură a restrânge exercițiul unor drepturi fundamentale (a se vedea Decizia nr. 497 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 3 august 2015, sau Decizia nr. 439 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 3 noiembrie 2017).
917. Or, apare ca discutabilă soluția legislativă prin care legiuitorul reglementează posibilitatea atacării unei hotărâri definitive, chiar și numai cu privire la un aspect punctual decis direct în fața instanței de apel, cu o cale de atac ordinară, a cărei procedură de soluționare implică, potrivit art. 4251 alin. (7) pct. 2 din cod, soluția de admitere a contestației și fie desființarea hotărârii atacate și soluționarea cauzei de către instanța superioară celei sesizate, respectiv de completul competent al Înaltei Curți de Casație și Justiție, fie desființarea hotărârii atacate și dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul sau completul care a pronunțat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate dispozițiile privind citarea. În concret, Curtea reține că admiterea contestației implică rejudecarea unei cauze soluționate definitiv de instanța competentă potrivit legii, ceea ce este inadmisibil din perspectiva respectării principiului autorității de lucru judecat.”


Lector univ. dr. Andra-Roxana Trandafir
Facultatea de Drept, Universitatea din București

Procuror dr. Irina Kuglay
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

* Adresăm mulțumiri pentru răbdarea de a fi citit acest articol și pentru discuțiile avute dlui. lector univ. dr. Daniel Nițu, dlui drd. Ionuț Vișinescu, dnei. drd. Valentina Dinu, dlui. drd. Dorel Herinean și dlui. drd. Marius Sima.



PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.