Despre un proces tardiv câștigat de Maestrul Ion Dichiseanu și câteva rememorări la trista despărțire
28 mai 2021 | Răzvan CONSTANDACHEÎnainte de a pleca dintre noi, regretatul și îndrăgitul artist Ion Dichiseanu, actor de film și teatru, interpret de muzică ușoară și memorialist, a câștigat săptămâna trecută definitiv un proces cu Casa de Pensii a Municipiului București.
Curtea de Apel București a decis să-i dea câștig de cauză și în apel Maestrului, succesorii acestuia urmând să primească o sumă de bani care i-a fost oprită ilegal autorului lor din indemnizația sa de revoluționar, potrivit site-ului Capital.
Din păcate, decizia a venit prea târziu pentru apreciatul actor. Aceasta a fost anunțată joi, 20 mai 2021, orele 13:00, Maestrul stingându-se din viață în aceeași zi, în jurul orei 15:00, la Spitalul Clinic de Urgență București (Floreasca), la respectabila vârstă de 87 de ani și după peste 60 de ani de carieră artistică prolifică.
Ion Dichiseanu a fost înmormântat sâmbătă, la Cimitirul Bellu, cu onoruri militare, acesta fiind de două ori decorat cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” (în grad de Cavaler – 2002 – și în grad de Ofițer – 2019) și laureat al Premiului ACIN (1979 – pentru rolul din filmul „Clipa”, regizat de Gheorghe Vitanidis) și, respectiv, Premiului Gopo (2017 – pentru întreaga carieră), primind, totodată, în semn de omagiu titlurile de Cetățean de Onoare al orașelor Călărași (1995) și Adjud (2001) precum și o stea pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului din București (2015).
Menționăm că, în anul 2015, artistul, care s-a numărat printre românii care cu curaj au ieșit în stradă în acel Decembrie în care „ne-am luat rația de libertate”, a fost declarat „luptător cu rol determinant în Revoluția Română din 1989”, printr-un Decret al Președintelui Klaus Iohannis. Actorul a primit această numire după ce a intrat în vigoare OUG nr. 95/2014, care prevedea o reverificare în rândul revoluționarilor și identificarea persoanelor care și-au adus aportul la înlăturarea regimului comunist în România. Astfel, din acel an, 2.700 de persoane au primit statutul de revoluționar și o indemnizație pe care actorul a încasat-o începând din 1 mai 2015, acesta primind o sumă din care se scădeau cuantumurile reprezentând contribuțiile de asigurări sociale de sănătate.
În 2020, statul român a ajuns la concluzia că a făcut o greșeală și a returnat banii opriți pentru CASS pe lunile iunie, iulie și august, față de dispozițiile Deciziei nr. 14/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, care a statuat că respectivii bani nu ar fi trebuit opriți niciodată.
Având în vedere această Decizie, Ion Dichiseanu, alături de alți coreclamanți, a solicitat în instanță banii retroactiv, pentru perioada 2015 – 2020. Litigiul de asigurări sociale a fost câștigat inițial pe fond de reclamanți, Tribunalul București dispunând să-i fie returnate și regretatului actor sumele ce i-au fost nelegal reținute de Casa de Pensii pentru CASS.
Instituția pârâtă a făcut apel, iar în calea de atac li s-a dat câștig de cauză tot intimaților-reclamanți, dar pentru Ion Dichiseanu personal s-a dovedit a fi prea târziu.
Amintim, în acest context, faptul că Maestrul, absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, Facultatea de Teatru (Actorie, Promoția 1959 – clasa profesorilor Radu Beligan și Alexandru Finți), deși este cunoscut publicului mai ales pentru rolurile sale din filme ca: „Darclée” (regia Mihai Iacob, 1961), „Titanic Vals” (regia Paul Călinescu, 1965), „Dincolo de barieră” (1965), „Tunelul” (1966), „Cântecele mării” (1971) – ultimele trei în regia lui Francisc Munteanu, „Bătălia pentru Roma” (regia Robert Siodmak, 1968 – în care i-a avut ca parteneri, între alții, pe Orson Welles și Laurence Harvey), „Burebista” (regia Gheorghe Vitanidis, 1980), „Trandafirul galben” (regia Doru Năstase, 1982), „Revanșa” (1978), „Triunghiul morții” (1999), „Supraviețuitorul” (2008) – ultimele trei în regia lui Sergiu Nicolaescu, ș.a., dar mai ales pentru serialele de mare succes „Toate pânzele sus!” (regia Mircea Mureșan, 1976) și „Pentru patrie” (regia Sergiu Nicolaescu, 1978), acesta a interpretat roluri memorabile de avocați în filmele „Al treilea salt mortal” (regia Alecu Croitoru, 1980) și „Mamaia” (regia Jesús del Cerro, 2013), de procuror în filmul „Ultimul corupt din România” (2012) și de director de penitenciar în filmul „Supraviețuitorul” (2008), ultimele două în regia lui Sergiu Nicolaescu.
Totodată, fosta soție a Domniei Sale, apreciata interpretă de muzică ușoară Simona Florescu, este licențiată a Facultății de Drept și Administrație Publică a Universității Creștine „Dimitrie Cantemir” din București (fiica actorului, Ioana Dichiseanu, a urmat Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București, Facultatea de Film – Regie).
Am avut onoarea să admir talentul actoricesc al Maestrului (care a debutat și activat inițial la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani) în comediile „Sărbători fericite” de Jean Poiret (regia Dinu Cernescu, 2002) și „Pluralul englezesc” de Alan Ayckbourn (regia Toma Enache, 2010), ambele jucate la Teatrul „C.I. Nottara”, dar partitura cea mai importantă a legendarului actor, dar și cea mai dragă acestuia, a fost cea din rolul Alioșa Karamazov, o partitură judiciară interpretată magistral și cu pasiune de Ion Dichiseanu în dramatizarea romanului dostoievskian „Frații Karamazov”, montată în 1962 tot la „Nottara”, scenă pe care actorul a jucat peste patru decenii. Spectacolul, care a rămas în istoria teatrului românesc, a fost regizat de George Teodorescu, Maestrul avându-i ca parteneri pe George Constantin și Cristea Avram, alături de care a format „Tripleta de Aur” a templului artistic evocat (expresia aparținând mentorului său, George Vraca, Directorul de atunci de la „Nottara”), dar și alte mari nume, ca Liliana Tomescu și Nicolae Sireteanu (alături de care Ion Dichiseanu se află în imaginea alăturată din spectacol – sursa foto: FB Teatrul „Nottara”).
Monologul său din această piesă a fost păstrat de actor în panoplia rolurilor sale asemenea unui crez moral și artistic. Invitat acum patru ani în emisiunea „Clubul prietenilor”, difuzată de postul Radio România Actualități, Maestrul Ion Dichiseanu a evocat acest rol minunat și a reinterpretat pentru ascultători monologul lui Alioșa Karamazov, una dintre cele mai frumoase pledoarii pentru libertate din literatura universală (moment artistic impresionant care poate fi urmărit începând cu min. 20 al clipului video al interviului-confesiune): „Pleacă Dmitri! În clipa asta ceva năvalnic și covârșitor pătrunde în inima mea pentru toată viața. Acum știu și pot striga din adâncul sufletului meu că iubesc! Iubesc soarele, pământul și ultima vietate ce respiră. Dar, mai presus de toate, iubesc omul cu bucuriile și necazurile lui. Omul năpăstuit și neajutorat, pe care neoamenii stăpânirii îl nesocotesc și-i atârnă lanțuri la picioare… În numele acestei iubiri mă voi lupta, frate, cât voi avea suflare în mine și te voi elibera. Pentru că acum mă simt puternic!”
La această partitură emblematică Ion Dichiseanu s-a referit într-un alt interviu de colecție, publicat de site-ul „Fanatik”, dar, în special, în volumul său de memorii intitulat „Adevărul, mai frumos decât legenda” (Ed. Polirom, Iași, 2017), unde actorul redă monologul de mai sus și mărturisește trăirile sale din momentul interpretării rolului complex al lui Alioșa Karamazov: „Nu-mi era prea greu să intru în pielea personajului, pentru că aveam vârsta apropiată de a lui, și apoi, o spun cu mâna pe inimă, sufletește mă simțeam apropiat, ba chiar ajungeam să mă identific cu el (…), (…) la finalul spectacolului aveam lacrimi în ochi. Pot spune că la fiecare reprezentație au fost momente sublime de satisfacție actoricească. Uitam de public, uitam de tot ce era în jurul meu și mă simțeam cu adevărat Alioșa în fața fratelui meu Dmitri, admirabil interpretat de George Constantin, în zeghe, cu mâinile la spate și păzit de gardieni.” (op. cit. – pp. 41-42).
Transfigurarea Maestrului în acest rol nu era întâmplătoare. Născut la 20 octombrie 1933 într-o familie de ceferiști din Adjud, încă de la vârsta de 9 ani a fost nevoit să cunoască experiența tragică și traumatizantă a universului concentraționar. Ion Dichiseanu a fost luat prizonier de naziști împreună cu părinții și patru dintre frații săi, aceștia fiind duși cu un bou-vagon într-un lagăr de concentrare din Salzburg, Austria, de unde au fost eliberați abia după un an de către trupele americane.
În aceeași superbă carte de amintiri, actorul Ion Dichiseanu își evocă prietenii săi de suflet cu o gratitudine și o căldură impresionante, inclusiv pe cei de formație juridică. Dintre aceștia, se referă elogios în primul rând la eminentul Profesor de Drept Ion Neagu, „autor de tratate, o autoritate recunoscută în domeniu. Îl cunosc de o eternitate, ca să mă exprim cât mai plastic. (…) Acest prieten minunat este de o noblețe sufletească cum rar se întâlnește. (…) Nimic nu ne-ar putea despărți.” În acest context, memorialistul îl mai amintește și pe renumitul om de Drept, de la Timișoara, Petre Petrișor, care „are o casă de avocatură foarte apreciată” precum și familia cunoscută și respectată a acestuia (op. cit. – pp. 299-300).
Ar mai fi foarte multe de spus despre cariera și celebritatea marelui actor: valoroasa și bogata teatrologie a acestuia (dacă ar fi să amintim numai marile sale roluri shakespeariene: Antoniu, Othello și Coriolan), cariera sa muzicală (din care cea mai cunoscută este interpretarea nemuritorului șlagăr „Strada”, compus de Radu Șerban), turneele și participările sale la festivaluri din țară și din străinătate precum și marile personalități pe care acesta le-a cunoscut (emblematic fiind Festivalul Internațional al Filmului de la Beirut din 1966, eveniment la care s-a împrietenit cu artiști ca Sara Montiel, Omar Sharif sau Jean-Paul Belmondo).
Închei însă aceste rememorări relevante pentru juriști amintind că pentru artistul Ion Dichiseanu, „actoria nu a fost (…) doar o profesie, ci însăși ‘viața’ lui. Și în această viață și-a investit toată energia și tot sufletul. Pentru că nu a jucat niciodată teatru, ci a trăit teatrul.” (Ion Dichiseanu – „Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel” – Ed. Polirom, Iași, 2016 – p. 42; fotografia alăturată a Maestrului având ca sursă coperta 1 a acestui volum).
Rămas bun, Pierre Vaillant!
Dumnezeu să vă odihnească în pace, Maestre!
